Genul Vibrio, Genul Campylobacter,

Genul Helicobacter
Genul Vibrio
I. Minidefinitie
II. Incadrare taxonomica
III. Habitat
IV. Implicare in patologia umana
V. Microbiologie – principalele caractere si implicatii in patogeneza si
diagnosticul microbiologic
VI. Factori de patogenitate
VII. Patogenie
VIII. Raspunsul imun
IX. Notiuni de epidemiologie si profilaxie a infectiilor nosocomiale
X. Diagnosticul de laborator

Cuvinte cheie: Vibrion mobil, O1 şi non O1, biotipuri O1 (El Tor); toxina
holerică termolabilă; sistem guanilatciclază/adenilatciclază; deshidratare, şoc;
cultivare apă peptonată alcalină, mediu TCBS; a saptea pandemie – El Tor

I. Minidefinitie

Bacteriile din Genul Vibrio sunt bacili Gram negativi, nesporulaţi, necapsulaţi,
mobili, cu un flagel polar. Vibrio cholerae este implicat în etiologia holerei, infecţie cu
poartă de intrare digestivă.
Prezintă caractere similare cu Enterobactariaceae-le, cum sunt categoria
morfologică (bacili), tinctorialitatea (Gram negativi), şi tropismul pentru tractul digestiv,
dar şi caractere diferite, ca: forma bacililor (la Vibrio – bacili curbaţi, în formă de
virgulă) şi reacţia oxidazei (pozitivă la Vibrio, negativă la enterobacterii).

II. Incadrare taxonomică

Domeniu: Bacteria
Phylum: Proteobacteria
Clasa: Gammaproteobacteria
Ordin: Vibrionales
Familie: Vibrionaceae
Genul : Vibrio

III. Habitat

Vibrionii sunt cele mai comune organisme în apele de suprafaţă, sărate sau dulci.
Colonizează vieţuitoarele acvatice, cu care coexistă în relaţii de mutualism, aşa
cum se întâmplă cu unele specii bioluminiscente care trăiesc în organismul unor peşti sau
al altor specii marine, sau pot fi patogene pentru peşti, broaşte, alte specii vertebrate sau
nevertebrate.
În apele de suprafaţă supravieţuiesc mai multe zile şi se pot multiplica, chiar în
absenţa contaminării fecale. Supravieţuiesc mai multe zile pe legume, fructe, peşte crud,
obiecte. În lapte sau produse lactate este viabil 1-2 săptămâni.
Este distrus destul de uşor de factori fizici sau chimici: cloramina 5% in 2 minute,
var cloros 20 g%o in 120 minute, clor 0, 5 mg %o in 15 minute, permanganat de potasiu
1%o 30 minute, fierbere 2 minute.

IV. Implicare in patologia umană

Vibrio cholerae serogrup O1 este agentul etiologic al holerei, iar serogrupurile

non-O1 pot cauza forme intestinale de boală mai uşoare, dar şi infecţii extraintestinale.
Specia Vibrio parahaemolyticus cauzează o formă de colita invazivă şi/sau infecţii
extraintestinale.

V. Microbiologie – principalele caractere, implicaţii în patogeneză şi diagnosticul

microbiologic

La prima izolare, bacteriile din Genul Vibrio păastreză forma de bacili curbaţi,
Gram negative, dar prin cultivare repetată pot deveni bacilli drepţi, cu dimensiune de 2-4
.
Sunt nepretenţioăi nutritiv, cresc bine la pH uşor alcalin, respectiv 7,4 – 9,6 şi
sunt foarte sensibili la schimbările de pH. De aceea, pentru izolare este recomandată
utilizarea apei peptonate alcaline.
Vibrio cholerae necesită prezenţa clorurii de sodiu 2-3% pentru creştere optimă.
Pe medii solide selective, care conţin ca agent selectiv sărurile biliare, dau colonii
rotunde, usor bombate, cu suprafaţa fin granulară, foarte translucide în primele 24 ore.
Pe medii lichide se dezvoltă ca o peliculă la suprafaţă, care prin cădere poate
deveni depozit.
Sunt oxidază pozitive şi au o activitate metabolică bogată asupra zaharurilor
(glucoză pozitiv, fără producere de gaz, maltoză pozitiv), aminoacizilor (lizină, ornitină,
triptofan), proteinelor (gelatina), reduc nitraţii la nitriţi.

VI. Factori de patogenitate

Vibrio cholerae posedă factori de patogenitate somatici, structurali şi factori

extracelulari.
Dintre factorii somatici fac parte:
- flagelul polar, care conţine antigenul H, comun pentru serogrupurile O1 şi
non-O1 şi conferă mobilitate
- lipopolizaharidul din structura membranei externe a peretelui celular, care
conţine antigenul O, specific de grup; există peste 130 grupe antigenice O:
• Vibrionii Grup O1 conţin 13 antigene somatice O (de la A la M).
Subtipurile implicate în epidemii de holeră sunt:
 – OGAWA (antigene somatice A,B)
– INABA (antigene somatice A,C)
– HIKOJIMA (antigene somatice A,B,C)
• Vibrionii grup O1 se distribuie în 2 biotipuri, în funcţie de
diferenţele metabolice, susceptibilitatea la antibiotice şi
bacteriofagi:
– clasic
– El Tor
• Tulpina non-O1 Bengal este un fenotip O special, care a fost
implicat în ultima pandemie de holeră
– fimbrii, cu rol în aderenţă
– alte adezine: hemaglutinine, proteine ale membranei externe (ex. factor
accesor de colonizare)

Dintre factorii exocelulari fac parte:

– enterotoxina holerică
– enzime extracelulare – mucinaza, proteaza, neuraminidaza – faciliteaza
aderenţa la epiteliul ciliar şi fixarea toxinei prin receptorii activaţi
– hemolizine

Toxina holerică – este o moleculă termolabilă care poate fi asemănată ca formă

cu o margaretă cu 5 petale. Dacă ne imaginăm că petalele sunt constituite din unităţile B,
centrul este unitatea A, alcătuită din doua subunităţi, unitatea A1, sau unitatea activă şi
unitatea A2, sau piesa de legătură, legate prin punţi disulfidice.

Alţi factori implicaţi în patogenitate sunt: tropismul pentru receptorii celulari de la

nivelul mucoasei intestinale, rezistenţa la săruri biliare etc.

VII. Patogenie

Calea de pătrundere a vibrionilor este digestivă. Sunt necesari 1010 - 1011 vibrioni
pentru a provoca infecţia.
Principalele faze ale bolii în holeră sunt: ingestia, aderenţa, elaborarea şi
eliberarea toxinei, urmată de dezvoltarea unui sindrom grav de deshidratare şi acidoză şi
deces în 25 - 50% din cazurile netratate. Perioada de incubaţie. adică perioada dintre
ingestia alimentului sau apei contaminate ţi apariţia simptomelor durează între 1 şi 4 zile.
Tabloul clinic se caracterizează prin debutul brusc, cu diaree apoasă în cantităţi
foarte mari, cu aspect de zeamă de orez, care conţine mucus, celule epiteliale şi vibrioni
in numar mare. Diareea este însoţită de crampe, greaţă, vomă, anurie, tulburări de ritm
cardiac, şoc.
Există şi cazuri uşoare sau inaparente, care nu se pot identifica decât prin prezenţa
anticorpilor specifici (marca serologică).
Etapele moleculare ale acţiunii toxinei sunt:
1. Neuraminidaza degradează gangliozidele de la suprafaţa celulei intestinale
la forma MONOSIALOSYL (GM1 gangliozid)
 2. GM1 gangliozidul poate fixa toxina holerică
3. Unitatea A este prezentată celulei intestinale
4. Unitatea A intră în celula intestinală
5. Punţile disulfidice sunt reduse de glutationul intracelular, cu eliberarea
unităţilor A1 şi A2
6. Unitatea activă liberă A1 interactioneaza cu NAD si sistemul
guanilatciclază – adenilatciclază, blocând adenilatciclaza în forma activă
7. Sub acţiunea AMPc care se produce continuu, ionul de Cl- este eliminat
continuu din celulă, tragând după el apa, Na+ , K+ si HCO3- ; clinic, această
stare a enterocitului se traduce prin diaree apoasă.
8. Se instalează dezechilibrul hidroelectrolitic şi acidobazic grav, cu posibil
deces in cateva ore

VIII. Răspunsul imun

În cazul contaminării moderate, pH-ul acid gastric, ca element al apărării

nespecifice, poate reduce numărul vibrionilor, cu limitarea semnificativă a efectelor
acestora asupra enterocitelor.
Imunitatea specifică se instalează la 2 – 7 luni după debutul bolii şi este de tip
umoral. Anticorpii locali, de tip Ig A, care pot inhiba aderenţa şi producerea de toxină, au
viaţă mai lungă decât anticorpii circulanţi.
Dintre anticorpii aglutinanţi Ig M şi Ig G, numai cei cu specificitate anti O sunt
protectori, antibacterieni şi au durată de viaţă scurtă.

IX. Noţiuni de epidemiologie şi profilaxie a infecţiilor nosocomiale

Holera este legată de începuturile epidemiologiei.

Cu ocazia epidemiei de holeră care a avut loc la Londra în 1866 (Fig. 1), doctorul
John Snow a elaborat primul studiu epidemiologic descriptiv, cuprinzând caracterizarea
temporo-spaţială a focarului (Fig. 2), care i-a permis corelarea cazurilor de holeră cu
sursele de apă şi adoptarea măsurilor în focar eficiente.

Fig. 1. Consemnarea epidemiei de holeră din 1866 în presa vremii

 “King Cholera dispenses contagion: the London cholera epidemic of 1866”.
By George John Pinwell

Fig. 2. Reprezentarea spaţială a cazurilor de holeră dovedeşte rolul sursei de apă

(pompă)

La nivel global, cel mai mare număr de cazuri de holeră apar în India, în Delta
Gangelui, această zonă fiind consemnată încă din antichitate. În figura 3 sunt reprezentate
zonele în care au fost raportate cazuri de holeră în perioada 2002 – 2003.
Progresele în diagnosticul microbiologic sunt legate de numele lui Robert Koch
(1833).
Din 1917 au fost descrise până în present 6 pandemii, începutul celei de-a VI-a
pandemii datând din 1961, când a fost pusă în evidenţă circulaţia activă a biotipului El
Tor, cu virulenţă crescută. În 1992, în Bangladesh a izbucnit o epidemie cu Vibrio O139
Bengal, derivat din El Tor.
La noi în ţară, ultimele cazuri de import au fost descrise în 1994, iar ultimele
cazuri cu transmitere autohtonă au fost raportate în 1993.

Fig. 3. Distribuţia geografică a cazurilor de holeră la nivel global, în perioada

2002 – 2003
 Profilaxia este în special comportamentală, presupunând: fierberea apei, spălarea
atentă a legumelor, fructelor, spălarea mâinilor.
In epidemie se recomandă tratarea excrementelor cu cloramină.
Nu se cunoaşte incă un vaccin cu eficacitate inalta, iar perioada de protecţie se
rezumă la 5-6 luni de la imunizare.

X. Diagnosticul de laborator

Diagnosticul de laborator comportă fazele cunoscute:

- Prelevarea: materii fecale cu aspect caracteristic. Se face examen

microscopic direct si examenul preparatului umed între lamă şi lamelă la
microscopul cu contrast de faza, pentru observarea vibrionilor mobile

- Cultivarea:
a. Imbogatire în apă peptonată alcalină
b. Însămânţare pe medii selective cu saruri biliare (BSA = Bile Salt Agar;
TCBS = Tiosulfat, Citrat, Bile salts, Sucrose), zaharuri – colonii tipice,
stralucitoare, mici pe BSA; galbene, mari pe TCBS
- Identificare:
a. Aspect caracteristic microscopic si pe mediile de cultură
b. Oxidază pozitiv
c. Aglutinare pe lama cu antiser O1
d. Diferenţiere biochimică

Tratamentul constă în:

• Refacerea volumului hidric şi reechilibrare electrolitică parenterală, apoi orală
(glucoză şi electroliţi)
• Intreruperea ciclului anormal de activare a AMPc, prin tratament cu antibiotice
(tetraciclină). Limite:
– unele tulpini rezistente;
– in realitate doar scurteaza evoluţia – nu mai este acceptat unanim
Familia Spirilaceae
Genuri de importanţă medicală: Campylobacter, Helicobacter, Spirillum

Campylobacter

Sunt bacili Gram negativi, cu formă caracteristică de S sau spirale, mobili prin
flageli polari, nesporulati, necapsulati, microaerofili (au nevoie de atmosferă cu 5% O2,
10% CO2, 85% azot), oxidaza şi catalază pozitivi.
Produc imbolnaviri umane de tipul enterocolitelor, interesând zona ileală
terminală şi rectală. Sunt implicaţi rar în infecţii sistemice.
Se pot transmite de la animale (cel mai frecvent pui cruzi), prin contaminarea
unor suprafeţe pe care ulterior se prelucrează alimente care se consumă neprelucrate
termic (paine, salata etc.). Se descriu şi epidemii hidrice, prin consum de apă
contaminată. Sunt implicaţi frecvent în sindroame diareice la copii în vârstă de 1-5 ani,
dar şi la gazde cu imunitate scăzută de orice vârstă.
Speciile cel m ai frecvent implicate sunt: C. jejuni (90-95% imbolnaviri), C. coli.
Bacteriile invadeaza celulele epiteliului intestinal şi, de asemenea elaborează
enterotoxine.
Aspectul clinic poate fi dizenteriform (diaree cu sânge prin invadarea celulelor şi
leziuni vasculare), asociat cu sindrom pseudogripal
Diagnosticul de laborator presupune condiţii speciale de cultivare şi
incubare, deoarece:
• Campylobacter are necesitati nutritive speciale
• Sunt necesare medii selective cu antibiotice
• Sunt necesare dispozitive şi echipamente speciale, pentru realizarea condiţiilor de
microaerofilie necesare creşterii
• Este necesară dotarea laboratorului cu termostat reglabil, pentru realizarea
temperaturii de 42-43 0 C

Principalele caractere biochimice şi de creştere sunt:

• Activitate absentă asupra carbohidraţilor

• Testul hipuratului pozitiv
• Temperatura optima de creştere 42-43 0 C

Helicobacter pilori

• Evidentiat in cultura de Marshall si Warren în 1984, initial inclus in genul

Campylobacter
• Intalnit la om si primate (alte 9 specii la alte animale)
• Principala caracteristica: tolereaza mediul foarte acid de la nivelul stomacului
(este prezent la cel putin 1 din 4 persoane); corelat cu afectiuni ale stomacului
• Bacterie spiralata in frotiuri din prelevate, cu dimensiuni de 0,5 – 3 microni
• Incurbat, in U sau coarne de berbec in culturi proaspete; în culturi vechi aspect
cocoid
• 4 flageli polari
• Pretentios nutritiv, microaerofil; necesita multa umiditate; optim 37 0 C
• Colonii mici, transparente, slab beta-hemolitice dupa 4-5 zile
• Oxidaza si catalaza pozitiv
• Produce o mare cantitate de ureaza (de 100 x mai mult ca Proteus vulgaris) –
neutralizeaza acidul
• Tratament cu antibiotice asociat altor tratamente în ulcerul gastro-duodenal