SCOALA POSTLICEALA SANITARA DE STAT BUZAU

PROIECT DE ABSOLVIRE

MEDICAMENTE UTILIZATE IN ORL

COORDONATOR:
PROF. FARMACIST PRIMAR

ABSOLVENT:STREZOIU DANIELA

2016
 MOTTO:

„Sunt bolnavi care mor nu din cauza

bolii de care sufera, ci din cauza

medicamentelor administrate impotri-va

acesteia”
Moliere – „Bolnavul inchipuit”
 CUPRINS

CAPITOLUL 1
1.1. FARMACIA IN SECOLUL AL XX-LEA
1.2. ELEMENTE DE FARMACOLOGIE GENERALA

CAPITOLUL 2
2.1 ANATOMIA APARATULUI ACUSTICOVESTIBULAR
2.1.1 URECHEA
2.1.2 URECHEA EXTERNA
2.1.3 URECHEA MEDIE
2.1.4 URECHEA INTERNA
2.1.5 SISTEMUL NERVOS
2.2 FIZIOLOGIA APARATULUI ACUSTICO-VESTIBULAR
2.3 PATOLOGIA URECHII
2.4 ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI FONORESPIRATOR
2.4.1 ANATOMIA FARINGELUI
2.4.2 ANATOMIA LARINGELUI

CAPITOLUL 3
3.1 PROFILAXIA SI TRATAMENTUL O.R.L.
3.1.1 AFECTIUNI
3.1.2 AVANTAJELE, BAZELE FIZIOLOGICE SI IMPORTANTA RESPIRATIEI
PRIN NAS
3.1.3 CAUZELE RESPIRATIEI ORALE
3.1.4 CAUZELE INSUFICIENTEI APARATULUI DE VENTILATIE A URECHII
MEDII
3.2 TRAUMATISMELE
3.2.1 AFECTIUNILE INFLAMATORII SI PARAZITARE ALE URECHII EXTERNE
3.2.2 AFECTIUNILE INFLAMATORII ALE URECHII MEDII
3.2.3 ALTE BOLI ALE URECHII
3.2.4 SURDITATEA
3.2.5 DOPUL DE CEARA (CERUMENUL) SI CORPII STRAINI AURICULARI

CAPITOLUL 4
4.1 STREPSILS
4.2 SOLUTIE AURICULARA
4.3 BORAMID (OTALGIN)
4.4 RINOFUG
4.5 VOSEPTOL V
4.6 OTALGIN
4.7 HEXORALETTEN N
4.8 OROPIVALONE BACITRACINA
4.9 OPHTAMESONE
4.10 GARASONE

BIBLIOGRAFIE
 CAPITOLUL 1
INTRODUCERE

1.1 FARMACIA IN SECOLUL AL XX-LEA

Tendintele inovatoare in farmacia din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si

din anii premergatori primului razboi mondial au devenit pregenante in farmacia
contemporana.
In conditiile dezvoltarii chimiei si tehnologiei farmaceutice, a macanizarii
proceselor de productie, a avut loc continua crestere a industriei de medicamente.
Datorita succeselor deosebite ale chimiei si chimiei farmaceutice, invatamantul
farmaceutic si-a largit continutul si orizontul stiintific. Pregatirea farmacistului modern a
necesitat introducerea in programul de invatamant a unor discipline noi, cerute de
succesele medicinei si ale diferitelor stiinte ale naturii. In urma perfectionarii mijloacelor
si a tehnicii de cercetare experimentala, farmacia si-a asimilat, intr-un ritm accelerat,
mijloacele si metodele adaptate finalitatii proprii.
In perioada istorica despre care vorbim, dezvoltarea farmaciei in ansamblul ei
prezinta o evolutie ascendenta. Atribuita actiunii factorilor evolutiei inegali se constata si
remisiuni si ramaneri in urma. Aceasta situatie era proprie farmaciei multor tari din toate
continentele si cu atat mai mult din tarile si teritoriile coloniale si dependente.
Inmultirea farmaciilor a fost un fenomen general, ca si intensificarea comertului
international cu medicamente. In ceea ce priveste numarul absolut al farmaciilor si
imbunatatirea organizarii lor interioare in diferitele tari inegal dezvoltate, s-au inregistrat
progrese care trebuie apreciate in conditiile concrete ale fiecaruia dintre ele. Sub acest
aspect evolutia farmaciei din Romania in perioada interbelica ne ofera un exemplu care
ilustreaza dezvoltarea ei.
 Activitatea farmaceutica se desfasura in cadrul sistemului de ocrotire a sanatatii.
Normele juridice ale acesteia sunt inscrise in legile sanitare-farmaceutice, care
reglementeaza toate aspectele activitatii farmaceutice. Persista formele traditionale si
moderne ale asistentei farmaceutice publice (particulare) alaturi de cele institutionale
(spitalicesti, ale asigurarilor sociale etc.), drogheriile medicale, farmaciile de stat, la care
in mod firesc se ataseaza reteaua de puncte farmaceutice asigurand o eficienta difuzare a
medicamentelor.
In toate tarile civilizate exercitarea profesiunii de farmacist este conditionata de
pregatirea superioara universitara. S-a reglementat durata invatamantului farmaceutic si a
stagiului in farmacie, precum si normele juridice ale infiintarii farmaciilor publice, in
regie particulara, stabilindu-se un anumit raport (variabil de la tara la tara) dintre numarul
oficinelor si populatia pe care o deservesc. Acest raport era de obicei 1: 3-5 mii de
locuitori, tinand cont de mediul urban sau rural. In Romania interbelica, prin legea
sanitara din anul 1930 o farmacie deservea 5000 de locuitori din mediul urban si 8000 de
locuitori din mediul rural.
Desi prin aplicarea unor masuri de limitare a inmultirii farmaciilor urbane si
promovarea infiintarii oficinelor rurale s-a incercat in toate tarile sa se asigure un
echilibru judicios al repartizarii teritoriale a farmaciilor, aprovizionarea cu medicamente
a populatiei rurale prezenta deficiente. Aceasta situatie isi prezinta consecintele ei
nedorite cu cat o tara era mai nedezvoltata din punct de vedere economic si cultural.
Invatamantul farmaceutic reflecta orientarea generala a stiintelor farmaceutice si
urmarile pozitive ale progreselor si cresterii ponderii disciplinelor chimice experimentale,
in conditiile perfectionarii tehnicii farmaceutice. Peste tot s-a depasit forma anterioara a
invatamantului farmaceutic reprezentata prin scolile superioare de farmacie si s-a impus
infiintarea facultatilor independente de farmacie sau functionarea unor facultati mixte,
cum a fost cazul nu numai in Frantam tara cu vechi traditii in invatamantul farmaceutic.
In Romania prima facultate de farmacie independenta a aparut abia dupa primul razboi
mondial in cadrul Universitatii din Bucuresti (1923).
Evolutia istorica a farmaciei din Romania a preocupat dupa cum am vazut, pe
multi farmacisti si medici. Cercetarea si studierea trecutului profesiunii a luat avant dupa
1948, ceea ce s-a concretizat inainte de toate in introducerea Cursurilor din Istoria
farmaciei in planul de studiu al invatamantului farmaceutic universitar. Periodicele de
specialitate ca Farmacia si Practica farmaceutica (Bucuresti), Clujul Medical, Revista
medicala (Tg. Mures), Revista Medico-Chirurgicala (Iasi), Noesis (Bucuresti), editata de
Academia Romana, Comitetul Roman pentru Istoria si Filozofia Stiintei, Acta Musei
Napoceusis (Cluj), precum si alte publicatii, asigura un insemnat spatiu studiilor si
articolelor de istorie a farmaciei.
Evolutia preocuparilor de istoria farmaciei demonstreaza interesul crescand fata
de aspectele istorice ale culturii farmaceutice si inmultirea lucrarilor dedicate trecutului
profesional. Intensificarea activitatii de cercetare in acest domeniu a avut drept urmare
modificarea structurii si denumirii Societatii de Istoria Medicinii din Romania in aceea de
Istoria Medicinii si Farmaciei.
Aprecierea de care se bucura traditiile viabile si conservarea marturiilor materiale
ale trecutului farmaciei in Romania s-a manifestat inca din primii ani ai Romaniei prin
atentia pe care forurile superioare au acordat-o valorificarii stiintifice a obiectelor
muzeale farmaceutice.
In asemenea imprejurari favorabile s-au organizat noile colectii de istorie a
farmaciei.
Prima colectie de acest gen, organizata dupa 1948, a fost aceea gazduita in
cladirea Muzeului Brukenthal din Sibiu. Asezata mai tarziu in localul unei vechi farmacii
sibiene, ea a fost organizata din nou si inaugurata in 1972, apartinand in continuare
Muzeului Brukenthal. In 1954 s-a deschis la Cluj Colectia Muzeala de Istoria Farmaciei,
care ocupa frumoasele incaperi ale celei mai vechi farmacii din oras, datand de la
sfarsitul secolului al XVI-lea. La inceput colectia a functionat ca o dependinta a Catedrei
de Istoria Medicinii de la Institutul de medicina si farmacie din Cluj.
In prezent Colectia de Istoria Farmaciei face parte din sectiile Muzeului de Istorie
a Transilvaniei din Cluj-Napoca. Pretioase colectii farmaco-istorice se mai gasesc la
Bucuresti, Brasov, Craiova, Iasi, Timisoara si Tg. Mures.
Realizarile farmaciei romanesti si universale contemporane se datoreaza
neincetatului progres al stiintelor farmaceutice de-a lungul secolelor. Ele s-au dezvoltat si
au inflorit spre binele tuturor natiunilor si popoarelor din lume in climatul straduintelor
de totdeauna spre statornicirea relatiilor de colaborare si apreciere in toate domeniile
stiintifice si culturale.
Progresul realizat de farmacia din Romania si din alte tari omagiaza in acelasi
timp eforturile multor generatii de medici, farmacisti si chimisti din trecut si ale celor
care astazi isi inchina cunostintele si eforturile lor alinarii suferintelor omului bolnav.
Dezvoltandu-si activitatea ei prezenta, farmacia – rezultat al unei lungi evolutii
istorice – priveste inapoi spre originile sale bogate in invataminte, constienta de menirea
ei stiintifica si sociala contemporana, scruteaza viitorul in deplina incredere in noile
izbanzi ale stiintei farmaceutice.

1.2 ELEMENTE DE FARMACOLOGIE GENERALA

Farmacologia este ramura biologiei care se ocupa cu studiul medicamentelor,

incluzand toate preocuparile care privesc medicamentul: origine, compozitie, proprietati
fizico-chimice, modalitati de actiune, patruderea in organism, metabolizare, eliminare,
intrebuintari in practica medicala si cai de administrare. Denumirea de „farmacologie”
provine de la cuvintele grecesti farmacon (medicament) si logos (studiu, stiinta).
Medicamentul este orice produs (substanta, drog sau produs biologic) care
influenteaza substanta vie. In sens medical, prin medicament se intelege produsul folosit
in terapie in scopul de a preveni, de a ameliora sau vindeca o boala. In notiunea de
medicament se includ si substantele folosite in scop diagnostic (de exemplu: substante
radioopace intrebuintate pentru examenele paraclinice).
Activitatea de cercetare si de producere a unor noi clase de substante
medicamentoase cunoaste astazi un ritm deosebit de intens.
Numarul imens de substante medicamentoase realizate depaseste cu mult
posibilitatile de retinere si de cunoastere a tuturor produselor existente. Din aceste
motive, preocuparea de baza a personalului sanitar trebuie indreptata, in mod permanent,
spre cunoasterea medicamentelor de valoare sigura si larg folosite in tratamentele
moderne. Se intelege ca pentru realizarea acestui deziderat, o pondere deosebita o are
farmacologia chimica, disciplina care trebuie sa puna la indemana cunostintele de
specialitate necesare oricarui cadru sanitar, antrenat in ingrijirea bolnavului.
Medicamentele folosite in terapia moderna provin din surse variate:
a) vegetale;
b) animale;
c) minerale;
d) corpi sintetici.
Medicamentele provenite din regnul vegetal si animal se numesc droguri, din ele
extragandu-se principiile active pure (de exemplu: alcaloizi, glucozizi, antibiotice etc.).
Regnul vegetal a furnizat la un moment dat intreaga gama de medicamente (de
exemplu: digitala folosita in tratamentul cardiopatiilor, ulterior, prin mijloace industriale,
s-au extras din aceasta principiile active).
Regnul animal furnizeaza substante – medicament de aparitie mai recenta (de
exemplu: seruri eterologe, extracte glandulare, sange, veninuri etc.).
Regnul mineral ofera un numar mare de medicamente, folosite fie ca atare, fie sub
forma de compusi chimici ai acestora.
Data fiind valoarea problemelor pe care le abordeaza, farmacologia moderna
poseda numeroase domenii, care au devenit adevarate discipline, fiecare cu importanta sa
practica si teoretica, fara a exista o delimitare precisa a teritoriilor lor. Farmacodinamia
studiaza actiunea medicamentului exercitata asupra organismului sanatos sau bolnav.
Prin metodele farmacodinamice se determina experimental: absorbtia
medicamentului, metabolismul si eliminarea lui, mecanismele de actiune si modificarile
obiective sau subiective determinate de acesta asupra organismului sanatos sau bolnav.
In cadrul farmacodinamiei este corect sa se diferentieze doua feluri de calitati:
a) Farmacodinamia experimentala cerceteaza medicamentul pe diferite animale de
laborator (normale sau imbunatatite experimental), pentru a determina actiunea,
toxicitatea, metabolizarea si eliminarea medicamentului. Datele obtinute prin metodele
experimentale furnizeaza unele indicii asupra valorii clinice si asupra dozajului
medicamentului, pentru folosirea ulterioara in terapia umana.
b) Farmacodinamia clinica se ocupa cu efectele medicamentelor asupra omului,
urmarind atat valoarea terapeutica a acestora cat si eventualele reactii adverse (efecte
toxice sau alergice). Este un domeniu de activitate al farmacologiei, de aparitie recenta,
insa de valoare cu totul deosebita, intrucat folosirea clinica a medicamentului ridica
probleme deosebite de constiinta si corectitudine profesionala.
 CAPITOLUL 2

2.1 ANATOMIA APARATULUI

ACUSTICOVESTIBULAR

Analizatorul auditiv, in linii mari, se compune din doua parti:

- periferica, formata din urechea externa, urechea medie si urechea interna,
adapostita in osul temporal;
- centrala, cu sediul intracranian.
Portiunea centrala este formata din:
- nervul auditiv, cu cele doua ramuri ale lui – acustica si vestibulara;
- nucleii cohleari si vestibulari din bulb;
- caile stetacustice.
Campurile auditive din prima si a doua circumvolutiune temporala, formeaza
impreuna analizatorul stetacustic (simtul auzului si al echilibrului).

2.1.1. URECHEA
Urechea nu asigura numai simtul nostru auditiv ci si pe cel al echilibrului. Este un
organ complex impartit in trei regiuni: urechea externa care preia sunetele precum un
radar, urechea medie al carei angrenaj osos seamana cu un aparat ce amplifica sunetele ce
sunt transmise si urechea interna care converteste vibratiile sonore in impulsuri nervoase
si determina pozitia capului. Mesajele care rezulta sunt transmise la creier de-a lungul a
doi nervi apropiati, cu traiect comun: nervul vestibular pentru echilibru si nervul cohlear
pentru sunete.
Urechea externa si cea medie sunt implicate in special in auz, dar structurile
urechii interne ce interpeleaza pozitia capului si sunetul sunt separate desi, ele se gasesc
impreuna cu acelasi organ.
 Auzul – Ceea ce auzim sunt unde sonore produse prin vibratiile moleculelor de
aer. Amplitudinea si energia acestor unde determina intensitatea care este masurata in
decibeli (dB). Cu cat numarul vibratiilor este mai mare cu atat tonalitatea este mai
ascutita. Frecventa sunetului este exprimata in cili pe secunda sau in hertzi (Hz).
La persoanele tinere, gama de frecventa ce poate fi auzita este aproximativ intre
20 pana la 20.000 Hz pe secunda, desi sensibilitatea maxima este intre 500 si 4.000 Hz.
Pe masura ce imbatranim sau daca suntem expusi la sunete cu intensitate excesiva pentru
o perioada de timp, sensibilitatea pentru frecvente inalte scade.
Nivelul normal al auzului este definit printr-un standard international.
Acuitatea reprezinta diferenta dintre sunetul perceput si sunetul standard generat
de un aparat special denumit audiometru.
Urechea functioneaza: ca un captator (urechea externa), ca un amplificator
(urechea medie) si ca un transmitator (urechea interna).
Pavilionul reprezinta portiunea elastica care capteaza sunetele. In centrul acestuia
exista un canal osos ce conduce la timpan. Peretii canalului secreta o substanta ceroasa
care previne uscarea si descuamarea pielii.
Amplificatorul este reprezentat de un angrenaj format din trei oscioare. Acestea
sunt ciocanelul, care vine in contact cu timpanul; scarita care este atasata de urechea
interna si nicovala care este un os mic ce face conexiunea intre cele doua.
 Acest sistem amplifica de 20 de ori miscarile timpanului. De la urechea medie
pleaca un canal ingust denumit tuba Eustachio care se deschide in spatele amigdalelor,
ceea ce contribuie la egalizarea presiunii aerului pe ambele fete ale timpanului.
Urechea externa: primeste sunetele;
Urechea medie: amplifica sunetele;
Urechea interna: transmite sunetele la creier.

2.1.2. URECHEA EXTERNA este formata din pavilion, cu rol de captare a

undelor sonore si conductul auditiv extern, care conduce sunetele in urechea mijlocie.
Tubul auditiv extern este captusit cu o piele care contine glande sebacee si glande
sudoripare modificate, numite ceruminoase, care produc cerumenul (ceara).
Orificiul profund al conductului auditiv este acoperit cu o membrana subtire,
numita timpan, care desparte urechea externa de cea mijlocie. Urechea externa se poate
vedea cu ochiul liber.

2.1.3. URECHEA MEDIE (mijlocie) este alcatuita din cutia timpanica,

trompa faringootica a lui Eustachio si sistemul celular al apofizei mastoide (blocul
mastoidian).
Cutia timpanica, de forma unei lentile biconcave, are sase pereti: extern sau
timpanic, format din membrana timpanica si o mica portiune osoasa din conductul auditiv
extern, conductul auditiv intern sau labirintic, superior (tegumen timpani), inferior sau
jugular, anterior sau tubocarotidian si cel posterior sau mastoidian.
In portiunea mijlocie a peretelui intern (labirintic) se afla promontoriul – o
proeminenta osoasa, care corespunde primului tur al melcului (cohleea). Deasupra, si
ceva mai inapoia promontoriului, in fundul unei adancituri, se gaseste un alt orificiu
numit fereastra rotunda sau fereastra timpanica.
Peretele superior – tavanul cutiei timpanice – este constituit dintr-o lama osoasa
subtire.
Peretele inferior – podeaua cutiei timpanice – corespunde golfului venei jugulare.
Peretele anterior sau tubocarotidian este prevazut in portiunea sa superioara cu o
deschizatura larga, numita orificiul timpanic al trompei. Prin partea situata dedesubtul
acestui orificiu, care, printr-un scurt canal – aditus ad autrum – comunica cu grupul
celular autromastoidian. Sub acest orificiu se afla o deschizatura pe unde intra nervul –
coarda timpanului.
Topografic, cutia timpanica se imparte in trei etaje:
- superior, epitimpanic sau atical;
- mijlociu, cel mai cuprinzator, numit mezotimpanic – atrium;
- inferior – hipotimpanul.
Aceasta divizare serveste la clasificarea unor anumite forme de otite medii.
Cutia timpanica este plina cu aer. Continutul ei il constituie cele trei oscioare:
ciocanul, nicovala si scarita (lantul oscioarelor).
Ciocanul are un cap care se articuleaza cu corpul nicovalei, un gat pe care se
insera tendonul muschiului ciocanului, un maner orientat oblic in jos si inapoi, inclavat in
grosimea tesutului timpanic, si doua apofize: una lunga, indreptata inainte, si alta scurta,
indreptata in afara. De aici pornesc ligamentele timpanomaleari anterior si posterior.
Nicovala prezinta un corp si doua ramuri, una lunga si alta scurta. Suprafata
articulara a corpului se articuleaza cu capul ciocanului. Apofiza lunga se articuleaza cu
capul scaritei, numita si apofiza lenticulara. Scarita are un cap, care se articuleaza cu
nicovala, un gat, pe care se insera muschiul scaritei (cuprins in proeminenta osoasa
dintre cele doua ferestre), piramida (o ansa cu doua brate – anterior si posterior) si o
talpa, care constituie platina scaritei; inclavata in fereastra ovala, este inconjurata de un
ligament inelar fibros care ii asigura miscarea.
Articulatiile intre aceste oscioare sunt de tip diatroza (articulatia mobila dintre
oase) cu capsula, ligamente si sinoviala. Pe langa articulatii, oscioarele sunt mentinute in
pozitia lor si de o serie de ligamente avand puncte de insertie pe peretii cutiei timpanice.
Aceste ligamente bareaza portiunea superioara a cutiei timpanice (atica), delimitand doua
pungi: una mai mare, posterioara, si alta mai mica, anterioara. Prin topografia lor, aceste
pungi impiedica drenajul inspre mezotimpan, favorizand cronicizarea proceselor
supurative, localizate la nivelul lor.
Cei doi muschi ai cutiei timpanice sunt:
- muschiul ciocanului;
- muschiul scaritei.
 Muschiul ciocanului este situat in conductul osos, deasupra portiunii osoase a
trompei lui Eustachio, cu capatul terminal pe peretele intern al casei timpanice. Deasupra
promontoriul paraseste canalul si se insera pe colul ciocanului si este inervat de nervul
maxilar inferior prin intermediul ganglionului otic.
Muschiul scaritei este asezat intr-un conduct sapat in peretele posterior al cutiei
timpanice, inaintea canalului Fallope, si este inervat de o ramura a nervului facial.
Muschii au rol si de regulator in functia aparatului de transmisie a vibratiilor
sonore; functia lor este antagonista.
Peretele anterior urechii mijlocii se prelungeste cu canalul numit trompa lui
Eustachio, care se deschide cu celalalt capat, pe peretele lateral al nazofaringelui. Trompa
are rolul de a face aerisirea urechii mijlocii si de a asigura un echilibru atmosferic extra –
si endotimpanic, factor important in fiziologia auzului si drenarea secretiilor
endotimpanice.
Urechea medie comunica cu osul mastoidian – os asezat in spatele pavilionului
urechii -, care se simte la palpare. Mastoida, la randul ei, are raporturi imediate cu
meningele cerebral (creierul mare) si cerebelos (creierul mic), cu nervul facial si sinusul
lateral.
Vecinatatea peretilor urechii mijlocii cu organele importante ne arata pericolul
eventualei propagari a infectiilor din urechea mijlocie.

2.1.4. URECHEA INTERNA numita labirintul cohleo-vestibular sau labirintul

auricular, este asezata in interiorul stancii osului temporal, intre cutia timpanica si
conductul auditiv intern. Ea se compune din labirintul anterior numit cohleea si labirintul
posterior, in interiorul careia sunt asezate vestibulul si camnalele semicirculare.
Cohleea este organul propriu-zis al auzului, iar vestibului indeplineste functia
kinetica se de echilibru in spatiu al corpului.
Labirintul vestibular constituie un complex fiziologic. Printr-un mecanism reflex,
realizat prin iermediul scoartei cerebrale, asigura miscarile capului (functia Kinetic) si a
echilibrului in spatiu. Aceste functii se exercita prin excitatia crestelor din ampulele
canalelor semicirculare (organe senzoriale Kinetice) si a maculelor utriculosaculare
(organe senzoriale statice) de unde pleaca un reflex pe ramura vestibulara a nervului
auditiv, calea centripeda spre centrii bulboprotuberantiali si corticali, la nucleii
oculomotori, pe calea centrifuga, iar pe drumul vestibulospinal, la maduva. Datorita
acestui reflex coordonator al tonusului diferitelor grupuri musculare, omul si animalele
pot efectua miscarile, mersul, alergarile, sariturile etc., mentinandu-si echilibrul.
Cand excitatiile depasesc anumite limite din cauza unui proces patologic sau a
unei experimentari, apare o gama intreaga de reactii:
- subiective: greata, varsaturi, ameteli;
- obiective: miscarile globului ocular.
La coordonarea diferitelor grupuri musculare si a echilibrului, pe langa aparatul
vestibular si cerebel, contribuie in larga masura, scoarta cerebrala, vederea, simtul tactil.
In interiorul cohleei, se afla organul lui Corti si terminatiile nervului auditiv. Nervul
auditiv, constituit din nervul cohlesr si cel vestibular, isi continua drumul pana la scoarta
cerebrala in centrii auditivi, situati in lobii temporali drept si stang. O parte din caile
auditive se incruciseaza astfel incat fiecare din centrii superiori auditivi contine fibre ce
vin din ambele urechi.

2.1.5. SISTEMUL NERVOS

Stanga Mastoidele sunt proeminente situate in spatele urechii. Ele sunt conectate
la urechea medie si se apreciaza ca au rol in mentinerea pozitiei verticale a capului.
Proeminentele din urechi care apar atunci cand coboram rapid cu un lift sunt
produse de miscarile reduse ale timpanului ce apar ca urmare a modificarilor de presiune
din urechea medie.
Portiunea urechii responsabila cu transmisia este complexa. Atat auzul cat si
mecanismul echilibrului formeaza o camera comuna umpluta cu un lichid numit
endolimfa si undele de presiune se transmit prin acest fluid de la urechea medie prin
intermediul scaritei.
Portiunea auditiva este situata la un capat al acestei camere si formeaza o
serpentina asemanatoare cu cochilia unui melc. Aceasta este numita cohleea, si pe toata
lungimea ei prezinta o membrana subtire, numita membrana bazilara. De la membrana
bazilara pleaca mii de fibre nervoase, formand nervul cohlear.
 Modificarile de intensitate ale sunetelor sunt receptate de mici cili de pe
membrana bazilara prin undele transmise prin endolimfa, iar acestea trec in sus pe toata
intinderea cohleei.
Nervul cohlear ajunge la o regiune specializata a creierului denumita aria auditiva.
Sunetul care patrunde in conductul auditiv extern, determina vibratia timpanului.
Vibratiile se transmit prin oasele mici ale urechii medii, oase care intensifica presiunea
undelor sonore la fereastra ovala (o membrana ce acopera intrarea in cohlee).
Miscarile si pulsatiile simultane ale ferestrei rotunde, stabilizeaza presiunea din
urechea interna. Lichidul endolimfal este cel care umple cohleea si transmite undele in
fundul sacului vestibular si a scalei timpanice, determinand vibratia membranei bazilare
care le separa.

2.2. FIZIOLOGIA APARATULUI ACUSTICO-

VESTIBULAR

Cele doua portiuni ale aparatului auditiv – una periferica si alta centrala -,
formand impreuna analizatorul stetacustic, indeplinesc functiile de auz si de echilibru.
Simtul auzului se realizeaza prin participarea urechii externe, urechii medii,
labirintului cohlear si centrului cortical. Simtul echilibrului si simtul miscarilor sunt
realizate cu participarea aparatului vestibular, cerebelului si centrilor corticali. Urechea
externa si cea medie alcatuiesc aparatul de transmisie al excitantului sonor, cohleea, pe
cel de receptie, iar centrul cortical pe cel al perceptiei si integrarii senzatiei auditive.
Auzul se realizeaza astfel: pavilionul auricular si conductul auditiv extern
capteaza, concentreaza si conduc undele sonore spre membrana timpanica, imprimandu-i
o vibrare aperiodica. Timpanul transmite vibratiile oscioarelor, iar acestea, la randul lor,
le transmit mai departe urechii interne, adica in cohlee, prin intermediul ferestrei ovale.
Undele sonore din urechea medie, prin fereastra ovala, se transmit sub forma de oscilatii
in lichidele labirintului, prin holicotrema la fereastra rotunda, provocand miscarea
membranei bazilare a organului lui Corti, impresionand numeroasele celule auditive,
insiruite in jurul acestei membrane.
 La acest nivel se produce transformarea vibratiilor sonore – a energiei mecanice –
in excitatii nervoase ce se transmit pe caile auditive in zonele de integrare centrala,
situate in lobii temporali, unde are loc fenomenul de percepere a sunetului.
Scoarta cerebrala are rolul important de a face analiza sunetelor, de a aprecia
intensitatea, inaltimea si calitatea lor. Putem recunoaste vocea unui cunoscut, putem
deosebi sunetele intre ele, ce instrument le produce etc., cu ajutorul analizatorului auditiv,
fenomen care se produce la nivelul creierului. Dupa cum am aratat, zonele nervoase din
creier primesc impulsuri nervoase auditive de la ambele urechi, direct si incrucisat. Daca
o ureche este bolnava, cea sanatoasa transmite sunete la toti centrii nervosi din creier.
In afara de aceasta, precizam ca proiectiile corticale ale auzului din scoarta
cerebrala nu sunt izolate; ele au legaturi cu zonele corticale ale celorlalte simturi cu
centrul vorbirii. Prin aceste raporturi se asigura o prelucrare complexa a datelor furnizate
de realitatea inconjuratoare sau din interiorul organismului nostru.
Activitatea complexa a creierului ofera omului posibilitatea sa gandeasca, sa
vorbeasca, sa-si formeze anumite conceptii, sa ia atitudini, sa schimbe si sa perfectioneze
mediul, sa se autoperfectioneze etc.

2.3. PATOLOGIA URECHII

Afectiunile urechii externe isi au sediul in pavilionul si conductul auditiv extern.

Uneori, pavilioanele urechilor prezinta malformatii (vicii de confor-
matie). Ele sunt congenitale sau dobandite. Cele congenitale, de regula ereditare, sunt
anomalii manifestate in dezvoltarea embriogenetica a aparatului auditiv. Sunt asociate
uneori cu anomaliile altor organe (craniofaciale, buza de iepure, despicatura de val).
Cele dobandite, de obicei sunt consecinte ale traumatismelor provocate de caderi,
lovituri, arsuri, degeraturi, infectii. Unele anomalii ale pavilioanelor auriculare pot fi
corectate prin interventii chirurgicale. Alteori, anomaliile apar prin dezvoltarea exagerata
(macrotia) sau prin dezvoltarea insuficienta (microtia) a pavilioanelor. Sunt cazuri cand
in loc de pavivlioane apar niste mugurasi.
 Din punct de vedere fiziologic, micsorarea pavilioanelor diminueaza posibilitatea
captarii si concentrarii undelor sonore sau chiar pune in imposibilitate de a se materializa
aceasta functie a urechii, cum este cazul pavilion-mugure.
Estetic, atat macrotia cat si microtia pavilioanelor prezinta nota discordanta in
dezvoltarea armonioasa a organismului. Hipertrofia lobului urechii (atarna ca o limba de
clopot), despicatura sau absenta lui (anomalii congenitale sau dobandite) se corecteaza
prin operatii chirurgicale.
Si conductul auditiv extern poate fi supus unor degeraturi, datorita unor procese
inflamatorii supurative, unor traumatisme, arsuri, obstructii de natura fibromembranoasa
sau osoasa. Acestea produc obstructia sau micsorarea orificiului conductului auditiv
extern. Excrescentele osoase dezvoltate pe ambii pereti ai conductului auditiv extern nu
sunt pe deplin clarificate din punct de vedere etiologic. Acestea pot fi generate de un
sifilis congenital, de traumatisme repetate etc. Daca impiedica transmisia undelor sonore
spre urechea mijlocie, excrescentele se extirpeaza.
Malformatiile urechii medii pot interesa cutia timpanica, lantul oscioarelor,
trompa lui Eustachio si mastoida. Ele se caracterizeaza prin deschideri de la sine ale
peretilor, prin lipsa unuia sau a tuturor oscioarelor, absenta ferestrelor sau chiar a intregii
cutii timpanice. Controlul radiologic are un rol important in diagnosticarea acestora. In
zilele noastre se poate interveni chirurgical si cu succes in cadrul urechii medii; se poate
reface casa timpanica, transmisia osiculara sau fenestratia canalului orizontal.
 2.4. ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI
FONORESPIRATOR

2.4.1. ANATOMIA FARINGELUI

Tractusul aerodigestiv este un conduct fibromuscular care se aseamana cu tuburile

ventilatoare ce se pot vedea pe puntile vapoarelor. Orificiul superior al acestui ventilator
este orientat si priveste pe la spatele foselor nazale, cavitatea gurii, baza limbii si
laringele, la a carui limita inferioara se termina. La acest nivel, in partea posterioara, se
gaseste orificiul inferior al faringelui si incepe tubul esofagian, iar anterior se continua in
jos nazofaringele prin aparatul faringian si traheea cervicala.
Planul valului palatin imparte portiunea cefalica a fetei cavitare a faringelui in
doua etaje: unul superior, constituit de rinofaringe si unul constituit de bucofaringe.
Acesta, dintr-o functie cu rol de despartire virtuala in stare de repaus se poate transforma
intr-una reala, in timpul deglutitiei si al fonatiei. Sub actiunea constrictorului superior,
peretele posterior al faringelui inainteaza ca sa se uneasca cu valul palatului ridicat, care
in acest timp este intarit prin contractia muschilor peristafilini externi si interni, impreuna
cu ai aponevrozei palatine, sub actiunea muschilor tensori si ridicatori ai valului palatului.
Aceste fenomene se petrec in timpul deglutitiei si al fonatiei.
In mucoasa faringiana se afla numeroase glande cu o importanta deosebita pentru
functia respiratorie si fonatorie. In afara de acestea se mai gasesc si formatiunile limfoide:
amigdala faringiana si nazofaringe, amigdalele palatine si amigdala linguala.
Cavitatea bucofaringiana constituie pavilionul faringobucal, care se cupleaza cu a
tibrului vocal.
 2.4.2. ANATOMIA LARINGELUI

Laringele uman este format din mai multe elemente anatomice: cartilaje, muschi,
ligamente, membrane, mucoasa, vase si nervi.
Toate cartilajele sunt unite intre ele prin membrane, ligamente, muschi si o
mucoasa interioara, constituind organul diferential al fonatiei care, in sus este fixat de
osul hioid si baza limbii, iar in jos, de primul inel traheal si, inapoi de faringele cervical.
In sus, limitele laringelui sunt formate de marginea superioara a cartilajului tiroid,
iar in jos, de marginea inferioara a cartilajului cricoid.
Scheletul cartilaginos laringian se compune din trei cartilaje mediene neperechi
(epiglota, cartilajul tiroid, cartilajul cricoid), din alte doua cartilaje aritenoide constante si
din cartilajele corniculate ale lui Santorini si ale lui Wrisberg.
Muschii laringelui sunt intrinseci ei contribuind in respiratie si fonatie
(cricotiroidieni, cricoaritenoidieni, interaritenoidieni, tiroaritenoidieni), si extrinseci, care
se fixeaza pe laringe si un organ vecin, asigurand miscarile laringelui. Sunt foarte
numerosi si apartin mai multor organe din vecinatate: faringe, limba si gat. Prin insertia
lor pe laringe, in afara de miscarile imprimate mai au rolul de a asigura si suspensia sa.
Toti muschii intrinseci ai laringelui, cu exceptia cricoaritenoidianului posterior
(porticus), sunt constrictori ai glotei. Porticusul (cricoaritenoidianul posterior) este
singurul dilatator al glotei.
Configuratia interna a laringelui
Coardele superioare sau benzile ventriculare si coardele vocale inferioare sau cele
adevarate impart cavitatea laringelui in trei etaje:
- etajul superior (vestibulul), care, la randul sau se divide in doua parti: orificiul laringian
superior, ovalar, larg, dirijat in sus si inapoi, si vestibulul propriu-zis, de forma unei
palnii, cu coardele vocale superioare;
- etajul glotic, format din spatiul cuprins intre coardele vocale inferioare si apofizele
vocale ale aritenoizilor, numit glota sau orificiu glotic;
- etajul inferior (subglotic), care se largeste in jos si se continua cu traheea. Cavitatea
laringelui, cu exceptia coardelor vocale, este tapetata de o mucoasa ce prezinta un epiteliu
cilindric ciliat.
 CAPITOLUL 3

3.1.PROFILAXIA SI TRATAMENTUL O.R.L.

3.1.1. AFECTIUNI
Problema influentei negative a afectiunilor oto-rino-laringologice asupra
dezvoltarii somatice si psihice a copiilor si urmarile acestora la populatia adulta a
interesat si continua sa intereseze atat pe oto-rino-laringologi si pediatrii cat si pe
neurologi, stamatologi, internisti etc.
Toti specialistii enumerati au ocazia sa constate la bolnavii pe care-i ingrijesc, o
serie de tulburari functionale si organice dependente de aceste afectiuni. Conform datelor
statistice aproximativ 60 % din copiii intre 3 si 7 ani sunt purtatori de afectiuni oto-rino-
laringologice si 70 % dintre acestia poarta semnele caracteristice ale „vegetatiilor
adenoide”.
Problema vegetatiilor adenoide, a sindromului de vegetatie orala, continua insa sa
existe. Respiratia orala actioneaza in mod sustinut nefavorabil asupra organismului si in
primul rand asupra organismului infantil, aflat intr-o perioada de dezvoltare, de crestere
intensiva.
Malformatiile dontomaxiale, palatul ogival, deviatia septului nazal,
hipopneumatizarea sinusurilor paranazale, toracele turtit, postura garbovita, fosele nazale
stramte, tulburarile de vorbire, hipoacuziile, astenia somatica si nervoasa etc., au ramas in
mod neschimbat probleme grave si centrale ale copilariei, iar urmarile si sechelele
acestora, a intregii populatii adulte. Procesele supurative, otitele, adenoitele, sinuzitele
etc., chiar daca au scazut in gravitate (in primul rand sub actiunea antibioterapiei) nu au
remediat decisiv gravitatea sindromului de respiratie orala, au adus doar ameliorari uneori
aparente, tocmai prin faptul ca paralel cu scaderea gravitatii acestor procese (angine,
sinuzite, otite etc.), ele au devenit mai frecvente, recidivand sub aspecte noi, neobisnuite
ca otitele seroase, sinuzita latenta cronica a copilului etc.
 Respiratia prin gura apare primar si determina hipertrofia amigdalei faringiene,
deci respiratia orala sustinuta genereaza sindromul de respiratie orala (de vegetatii
adenoide).
Respiratia nazala si respiratia prin gura duce la micsorarea (respectiv cresterea) in
volum a amigdalei faringiene.
Hipertrofia amigdalei faringiene nu constituie cauza respiratiei bucale ci mai
degraba consecinta ei.

3.1.2. AVANTAJELE, BAZELE

FIZIOLOGICEGICE SI IMPORTANTA RESPIRATIEI
PRIN NAS

Singurul fel de respiratie fiziologica este cea nazala, ea fiind prezenta permanent
la majoritatea covarsitoare a oamenilor sanatosi.
Nou nascutul respira exclusiv si in mod obligatoriu prin nas. Respiratia nazala
prezinta la om (in tot cursul vietii) avantaje incontestabile (fata de respiratiile prin alte
cai, cum ar fi cea pe gura sau prin stoma traheala). Oamenii sanatosi respira in general
permanent si in tot cursul vietii lor, cu predominanta prin nas, doar cu unele exceptii
temporare, de scurta durata (de exemplu, in timpul scaldatului, inotului si a eforturilor
fizice deosebite).
Fosele nazale si sinusurile paranazale, impreuna cu portiunea superioara (nazala)
a faringelui, formeaza inceputul cailor respiratorii si indeplinesc din punct de vedere
fiziologic o serie de functii importante, atat din punct de vedere al bunei functionari a
cailor respiratorii, cat si a intregului organism.
Nasul reprezinta un organ central care intervine intr-o serie de procese biologice
importante, ca respiratia, olfactia, auditia, gustatia etc., jucand un rol important (nu odata
decisiv) si in etiopatogeneza majoritatii proceselor inflamatorii de la nivelul urechii, ale
sinusurilor paranazale, ale faringelui si ale cailor respiratorii inferioare, in etiopatogenia
majoritatii afectiunilor alergice si vasomotorii ale cailor respiratorii ca si intr-o serie de
boli cu caracter general, de natura infectioasa, cu poarta de intrare prin caile respiratorii
superioare.
Obisnuinta de a respira prin gura duce frecvent le disfagii.
Functia respiratorie se realizeaza prin trecerea aerului prin fosele nazale.
Presiunea negativa intratoracica, realizata prin dilatarea toracelui, in urma contractiei
muschilor intercostali, a diafragmului etc., impune patrunderea aerului atmosferic prin
orificiul care-i sta la dispozitie. Este interesant faptul ca felul respiratiei (nazal sau bucal)
nu este decis in ultima instanta de inchiderea sau deschiderea gurii (precum mai cred
unii), ci pozitia valului palatin. Valul palatin, organ important si foarte activ, pe langa
numeroasele sale functii, mai decide in cursul respiratiei si calea aerului prin miscarile,
respectiv pozitia sa. Daca se verticalizeaza, ocolindu-se baza limbii, inchide calea
bucala (istmul bucofaringian), deschizand calea transnazala (prin permeabilizarea trecerii
dintre epi – si mezofaringe). Daca se orizontalizeaza, vine in contact cu peretele posterior
faringian, inchizand trecerea dintre epi- si mezofaringe, deschizand calea bucala care mai
este conditionata si de pozitia limbii si a buzelor care pot inchide permeabilitatea acestei
cai.
Gura inchisa poate inchide calea aerului spre mezofaringe. Gura deschisa nu poate
asigura singura respiratia prin gura (verticalizarea valului palatin poate sa impiedice
patrunderea aerului in mezofaringe). In consecinta oricine este capabil sa respire prin nas,
si cu gura larg deschisa.
Structura si forma anatomica a foselor nazale (cavitati inguste, compartimentate
prin cornetele nazale, calibrate permanent conform necesitatilor momentane, prin
schimbarile de umplere ale corpului cavernos erectil, inchis in pituitara), mucoasa bogat
vascularizata, cu suprafata permanent umezita, asigura incalzirea, umezirea si curatirea
aerului respirat. Acestea se realizeaza: prin transmiterea caldurii corporale, prin
evaporarea unei cantitati insemnate de lichide si prin retinerea de catre pituitara umeda a
impuritatilor care adera pe suprafata ei si sunt dizolvate, diluate, neutralizate si
transportate prin activitatea ciliara spre faringe sau sunt eliminate spre exterior, prin
stranut sau suflatul nasului.
Mucoasa nazala, prin vascularizatia sa bogata si calibrarea, mereu
corespunzatoare a lumenului, prin tesutul cavernos erectil pe care-l contine, mentine
temperatura aerului inspirat intre 32 0 si 34 0C. Aceasta temperatura standard se schimba
numai exceptional, doar daca temperatura aerului inspirat este mult prea scazuta sau
neobisnuit de ridicata.
Mucoasa nazala secreta lichide, in cantitati mai mari decat are nevoie pentru a-si
mentine umeda suprafata sa si anume: cu atat mai mult cu cat aerul inspirat este mai
uscat. De exemplu, la o temperatura de 25 0C, umiditatea relativa a aerului creste in
cursul trecerii prin fosele nazale de la 25 % la 79 % (iar prin pasajul laringelui si al
traheei de la 95 – 98 %). De obicei pituitara furnizeaza jumatatea lichidelor necesare
umezirii (pana la saturare) a aerului inspirat, cealalta jumatate fiind secretata de mucoasa
cailor respiratorii inferioare.
In cazul respiratiei prin gura nu este posibila umezirea corespunzatoare a aerului.
Pe de o parte secretia nu este distribuita uniform pe toata suprafata mucoasei bucale
(calitatile aerului neconstituind un excitant al secretiei salivare, care chiar daca ar fi in
acest caz secretata mai abundent, nu se asterne uniform pe toata suprafata mucoasei
bucale). Acest lucru se realizeaza prin miscarile limbii, cand gura este inchisa, de
exemplu in timpul masticatiei. Astfel, dupa o perioada scurta, aerul inspirat prin gura nu
se mai umezeste in masura suficienta si regiunile mucoasei bucale si faringiene mai
expuse curentului de aer inspirat devin uscate.
Pituitara produce mai sustinut secretii si pe toata suprafata ei, ba chiar mai
abundent acolo unde coloana de aer inspirat se loveste mai intens de ea.
Pituitara secreta zilnic aproximativ un litru de apa, din care 700 ml sunt destinate
umezirii aerului.
In cazul respiratiei bucale, aceasta cantitate de secretii nu se evapora in urma
lipsei curentului de aer transnazal, se acumuleaza si stagneaza in nas, oferind mediu de
cultura prielnic microbilor.
Secretia nazala contine in conditii normale:
- 95 – 97 % apa;
- 1-2 % clorura de sodiu;
- aproximativ 2 % glicoproteine;
- 6160 VL lizonine cu caracter bacteriostatic si bactericid;
- 0,0052 % rodanat de potasiu;
- 0,005 – 1 mg / ml histamina.
In mod fiziologic, secretiile acopera pituitara in doua straturi suprapuse: un strat
profund de consistenta mai fluida, in care cilii vibratili se misca usor, si un strat
superficial de secretii mai vascoase, dispuse deasupra terminatiilor ciliare. Secretiile au
reactie chimica neutra, variind intre usor alcalina si usor acida. Secretiile nazale
contribuie la curatirea cailor respiratorii prin urmatoarele mecanisme:
- retin pe suprafata umezita a pituitarei, marea majoritate a firicelelor de praf si a
microbilor suspendati in aerul inspirat;
- dizolva, dilueaza si neutralizeaza substantele solubile, patrunse in nas;
- inlesnesc vehicularea spre faringe (prin activitatea ciliara) a substantelor captate;
- inlesnesc fagocitoza microbilor si a impuritatilor acumulate;
- prin insusirea lor bacteriana si bacteriostatica distrug microbii, respectiv paralizeaza
inmultirea lor;
- unele substante solubile, solutii sau gaze (si cele toxice) pot fi resorbite prin pituitara.
Secretiile din sinusurile paranazale se elimina prin orificiile lor naturale spre
fosele nazale.
Secretiile din fosele nazale sunt vehiculate prin activitatea ciliara (2-12 batai pe
secunda) prin deschizaturile coanale, spre faringe, mai cu seama de-a lungul meaturilor
inferioare si medii si mai putin (secretiile provenite din celulele etmoidale posterioare si
sinusul sfenoidal) de-a lungul meatului nazal superior si suprafetele septale vecine.
Secretiile din vacum se scurg spre hipofaringe, mai mult de-a lungul peretilor laterali
faringelui.
Semiologia oto-rino-laringologica este bogata. Am observat fose nazale inguste,
deviatie de sept, rinite cronice, respiratie nazala ingreunata si respiratie orala, tulburari
auriculare (otite, hipoacuzii), tulburari de olfactie si gust, timbru vocal nazonat, sinusuri
mici, uneori cu peretii ingrosati, punand probleme in cursul perioadei de investigatie si
tratament (operatii, punctii si cateterisme), soldate nu odata cu complicatii, aerisirea si
drenajul redus care duc la sinuzite repetate, boala palatina ogivala, somn nelinistit,
sforait, faringolaringite cronice, traheobronsite repetate etc.
Sunt prezentate, de obicei, si numeroase semne stomatodentare, in primul rand
malformatii.
 Bolnavii, de obicei femei, cu sinusurile absente sau hipopneumatizate sufera
frecvent de cefalee, fara alte cauze rino-neuro-oftalmologice evidentiabile. Sinusul
frontal, ca structura noua din punct de vedere filogenetic, se lezeaza relativ usor si deseori
ireversibil.
In legatura cu hiperpneumatizarile este de remarcat ca sinusurile fetei se
pneumatizeaza in primul rand sub influenta unor factori congenitali fiziologici „de baza”
ca activitatea mucoperiostului, factori ereditari, hormonali si dentitia. In cursul vietii un
alt sir de factori fiziologici amplifica actiunea de pneumatizare a factorilor congenitali,
cum sunt: respiratia prin nas, masticatia, titrul hormonal optim (somatotrop, tiroidian si
sexual) si inaintarea in varsta.
Exista apoi factori patologici, ca obstructia in forma de ventil a orificiului sinuzal,
in unele cazuri de pneumosinus dilatant, hormon somatotrop in surplus, care pot duce la
pneumatizari excesive, patologice. In aceasta privinta un rol decisiv il au diferentele de
presiune intrasinuzale legate de respiratia prin nas. Cu cat aceste diferente de presiune
aeriana intrasinuzala alterneaza intre valori mai mari, cu atat pneumatizarea atinge
dimensiuni mai remarcabile. La unii, curentii aerieni izolati, generati de configuratia
individuala a foselor nazale si a orificiului sinuzal, pot actiona asupra unor regiuni
sinuzale circumscrise, ducand la pneumatizari excesive, localizate la recesuri sau
prelungiri sinuzale.
Cefaleea acompaniaza intr-un procentaj ridicat si sinusurile hiperpneumatizate.
Sinusurile ating dimensiunile maxime in cazul pneumosinusului dilatant, cunoscut mai
mult in legatura cu sinusurile frontale si mai putin in legatura cu cel sfenoidal.
Primul caz de pneumosinus dilatant a fost descris de Bendescu si Varga, in 1932.
Intre sinusurile normale si aceste sinusuri cu marime excesiva exista o gama larga de stari
hiperpneumatice care pot genera modificari si simptome clinice patologice. Cefaleea este
un simptom de frunte al sindromului de hiperpneumatizare a carei gravitate depinde de
gradul si localizarea hiperpneumatizarii.
In urma pozitiei superficiale a sinusului frontal, semnele caracteristice ale
pneumosinusului dilatant frontal sunt usor acesibile clinic; astfel, sunt cunoscute
modificari de relief, bombarea regiunii frontale sau a celei temporale, deformarea orbitei,
dislocarea globului ocular, cefaleea, semne radiologice etc. Cu toate ca duce similar
muco-si piocelului la o simptomatologie clinica zgomotoasa, recunoasterea
pneumosinusului dilatant sfenoidal este mai dificila, datorita pozitiei profunde a
sinusului. Dintre semnele caracteristice rinologice, oftalmologice, faciale, nervoase si
radiologice, amintim aici doar sindromul varfului orbitei, cu evolutie amanroza, asimetrie
faciala, dislocarea bulbului ocular si cefaleea.
Cefaleea care acompaniaza hiperpneumatizarile poate fi cauzata de presiunea
crescuta intrasinuzala, de exemplu in cazul obstructiilor in sistem de ventil si de
presiunea exercitata de peretii sinusali dislocati, asupra tesuturilor si organelor vecine. Pe
langa diferentele de presiune, mucoperiostul sinuzal reactioneaza prin durere si fata de
temperatura, la cele care difera de temperatura corporala.

3.1.3. CAUZELE RESPIRATIEI ORALE

Singura respiratie fiziologica este cea nazala. Nou nascutul respira exclusiv si in
mod obligatoriu prin nas. Daca unui nou nascut sau sugar mai tanar i se infunda nasul, nu
este capabil dintr-o data si brusc la o respiratie orala.
Dupa cateva incercari de respiratie prin nas, incepe sa planga, obosindu-se insa,
isi inchide gura si se poate asfixia.
Luand in consideratie cele de mai sus, se pun in mod firesc intrebarile: cum? si
pentru ce? renunta totusi la un moment dat sugarilorul sau copilul la respiratie fiziologica
nazala si trece la respiratia prin gura?
Cautand un raspuns la aceasta intrebare, trebuie de fapt sa formulam doua
raspunsuri si anume:
a) care sunt cauzele trecerii de la respiratia nazala la cea bucala;
b) care sunt cauzele care sustin, respectiv permanentizeaza respiratia orala.
Un lucru cert, si anume ca in pofida obligativitatii respiratiei nazale in prima
perioada de dupa nastere, intalnim cateodata sugari si copii mici care respira cu
predominanta prin gura. Este de asemenea cert si in acelasi timp surprinzator ca,
sindromul de respiratie orala este prezent intr-un procentaj remarcabil la copii, procentaj
care in unele regiuni sau colectivitati poate atinge cifra de 40 % sau chiar peste.
 3.1.4. CAUZELE INSUFICIENTEI
APARATULUI DE VENTILATIE A URECHII
MEDII

Cauzele insuficientei aparatului de ventilatie a urechii medii sunt:

1. Lipsa presiunii negative din cavitatile timpanomastoidiene cauzata de:
- perforatia membranei timpanice;
- lipsa elasticitatii si rezistentei membranei timpanice;
- cavitatile timpanomastoidiene pline cu:
- lichide (secretii, sange sau cheag, lichid cefalorahidian)
- tesuturi edematiate, infiltrate (inflamatii sau tumorale),
hipertrofiate sau cu granulatii sau polipi;
- corpi straini;
- colesteatom.
2. Deschiderile tubare insuficiente in urma unor:
- edeme inflamatorii sau alergice ale mucoasei;
- cicatrice postinflamatorii sau posttraumatice;
- corpi straini;
- obstructiile orificiului faringian prin edeme, infiltratii, hipertrofii, corpi straini
sau tumori;
- obstructiile orificiului timpanic prin edeme, infiltratii, granulatii, polipi, corpi
straini sau colesteatoni;
- insuficientele valului palatin in urma unor pareze, despicaturi, edeme,
infiltratii, cicatrice sau tumori.
3. Trompa permanent deschisa, ceea ce impiedica producerea de presiune negativa in
casuta timpanica.
4. Lipsa de aer in cavum, in urma:
- acumularii de secretii fiziologice nazale stagnate sau a secretiilor patologice
abundente (in rinite, sinuzite etc.);
- corpi straini (tamponamente etc.);
 - hipertrofii ale corzilor cornetelor sau ale amigdalei faringiene;
- tumori benigne si maligne.

3.2 TRAUMATISMELE

Din grupa traumatismelor fac parte contuziile, taieturile, arsurile, degeraturile,

muscaturile pavilionului auricular, fracturile conductului auditiv extern, rupturile
timpanului etc. Contuziile pavilionului proiduc uneori othematom (colectie sanginolenta).
In urechea medie pot patrunde corpi straini prin fundul conductului auditiv extern, ca:
bucatele de piatra, nisip, aschii metalice etc. Acestea provoaca taieturi si fracturi ale
cutiei timpanice sau ale oscioarelor. Exploziile puternice, uneori loviturile de palma, pot
avea ca efect traumatisme in urechea medie.
In urechea interna traumatismele sunt produse de impuscaturi in razboi sau in
cazuri de omucidere sau sinucidere. De altfel, traumatismele urechii interne sunt asociate
cu cele ale urechii medii. Scurgerea sangelui prin conductul auditiv-extern este un semn
al fracturilor intracraniene. Consecintele tardive ale fracturii de baza sunt: durerile de cap
persistente (cefalee), diminuarea memoriei (tulburari psihice) si surditatea cu sediul in
labirint.
Surditatea provenita pe aceasta cale poate inceta in mod lent, iar in unele cazuri se
definitiveaza. Trauma sonora este pivotata de expunerea aparatului auditiv unor zgomote
violente sau unor sunete mai putin intense, dar de durata continua sau intermitente.
Trepidatiile, daca insotesc zgomotul, exacerbeaza nocivitatea acestuia.
 3.2.1. AFECTIUNILE INFLAMATORII SI PARAZITARE
ALE URECHII EXTERNE

Dintre afectiunile inflamatorii ale pavilionului fac parte:

a) abcesul pavilionului generat de o infectie, furuncul, arsura infectata, traumatismele, si
altele;
b) erizipelul urechii (dermita streptococica a pavilionului);
c) infectia lobului pavilionului (impetigo-ul auricular – consecinta a infectiei provocata
de cercei – si altele).
Conductul auditiv extern, la randul sau, este expus unor inflamatii cauzate de
diferite iritatii, infectii sau alte boli prelungite. Cele intalnite mai des sunt: furunculul,
otita externa difuza (propriu-zis dermita conductului auditiv extern), osteita circumscrisa
benigna fara gravitate a conductului (se incrimineaza drept cauza sifilisul congenital),
otomicozele (inflamatia micotica a conductului auditiv extern si a timpanului), eczema
pavilionului si a conductului.

3.2.2. AFECTIUNILE INFLAMATORII ALE URECHII

MEDII

Din grupa afectiunilor inflamatorii ale urechii medii fac parte in primul rand
otitele. Acestea, dupa clasificarea anatomopatologica, se grupeaza in otite congestive,
otite exsudative si otite supurative.
Celelalte forme de otite care deriva din acestea, au aspectul modificat de
germenul patogen si de reactiile organismului. Otita congestiva este inceputul otitei
exsudative sau supurate si se datoreaza, de cele mai multe ori, infectiilor rinofaringiene,
iar la copii, adenoidismului. Otalgia si surditatea pura sunt sintetizate in triada lui Bezold.
Otita acuta seroasa (confirmarea unei otite congestive) prezinta exsudatie seroasa
in casa timpanului, legata de obstructia tubara. Otita acuta supurata apare uneori brusc,
urmare a rinofaringitei acute. Durerea – simptomul cardinal – este foarte mare.
Temperatura, care poate ajunge pana la 40 0C, iradiaza uneori in regiunea mastoidiana.
Cateva forme clinice de otite medii supurate
In clasificarea de otite medii acute necrozante sunt cuprinse o serie de inflamatii
ale urechii medii ce apar in urma unor boli infectocontagioase: rujeola, scarlatina,
difteria, gripa. Otita gripala, de obicei, imbraca trei forme:
- forma flictenulara (cu o evolutie benigna, dar foarte dureroasa);
- forma hemoragica necrozanta (grava; se intalneste rar);
- forma neurolabirintica.
Forma neurolabirintica poate debuta ca primele doua forme dar nu se exclude
aparitia ei sub forma unei meningite banale, cu fenomene gripale pe primul plan. La 3-5
zile de la aparitie se instaleaza o hipoacuzie de perceptie, care poate evolua pana la
cofoza (surditate totala). La copii, otitele apar in general dupa bolile infectioase: otita
rujeolica, otita scarlatinoasa, otita rubeolica, otita difterica.

3.2.3. ALTE BOLI ALE URECHII

Tuberculoza poate cuprinde uneori urechea externa, alteori pe cea medie. Sifilisul
(dobandit sau cel congenital) facea in trecut ravagii asupra aparatului auditiv.
Candva, 20-30 % din surditatile congenitale erau diagnosticate ca fiind de
provenienta congenitala.

3.2.4. SURDITATEA

Scaderea capacitatii aparatului auditiv de a percepe sunete si de a diferentia

excitantii sonori asemanatori intre ei constituie surditatea. Orice slabire a capacitatii de
analiza acustica a organului auditiv se incadreaza in surditate. Procesul de analiza a
excitatiei sonore determina acuitatea simtului auzului. Cu cat este mai profund si mai
minutios acest proces cu atat auzul se prezinta intr-un grad mai fin de acuitate. Din
surditate fac parte hipoacuziile de toate gradele, pierderile totale sau aproape totale ale
auzului. Din categoria persoanelor cu pierderi totale ale auzului fac parte, dupa cum am
aratat, marii surzi. Aceasta categorie are o intindere mai mica decat cea care cuprinde
surditatile moderate. Surditatile usoare sunt neglijate. Bolnavii, atata vreme cat aud vocea
si conversatia, nu se simt stanjeniti de deficienta lor usoara de auz. Dupa unele statistici,
unul din 10 oameni sufera de o scadere a auzului, intr-un grad mai mic sau mai mare.
Surditatea poate afecta una sau ambele urechi, in acelasi grad sau diferit
(surditatea unilaterala sau bilaterala).
Copilul care pierde auzul la ambele urechi inaintea varstei de 2 1/2-3 ani se
incadreaza in categoria surdo-mutilor. De la aceasta varsta poate incepe demetizarea in
familie sau chiar in clase de invatamant organizat. O ureche cu auz normal poate suplini
surditatea celeilalte. Surditatea este suportata de copii sau adulti in mod diferit. Depinde
de etapa cand s-a pierdut auzul, de profesia bolnavului etc. Copiii care isi pierd auzul la
cativa ani dupa ce au invatat vorbirea si au gustat muzicalitatea vocii, muzica propriu-zisa
– se impaca greu cu aceasta deficienta. La copiii mari, la care integrarea functiei centrale
a auzului s-a produs, se observa un efort suplimentar de atentie, care ii ajuta sa
compenseze lipsa de intensitate a sunetului perceput.

Efectele surditatii asupra limbajului

Surditatea afecteaza limbajul verbal, insusirea si utilizarea lui in relatiile de
comunicare.
Copiii cu surditate accentuata prezinta tulburari in vorbire sau sunt pusi in
imposibilitatea de a o invata. Gradul surditatii variaza dupa gravitatea si sediul leziunii
organului auditiv.

Clasificarea surditatilor
Clinic si didactic surditatea se imparte in:
- surditate de transmisie, cu sediul lezional in urechea externa si urechea mijlocie;
- surditate de perceptie, datorita modificarilor produse in continutul urechii interne
(labirintul cohlear);
- surditate mixta, rezultata din combinatia celor doua forme de surditate amintite.

Surditatea de transmisie si surditatea de perceptie

Surditatea mixta are sediul in urechea mijlocie si in cea interna si este cel mai
frecvent intalnita. Surditatea centrala, clasificata tot ca surditate de perceptie, se datoreste
leziunilor nervoase centrale (inclusiv corticale).

Surditatea de transmisie este de fapt consecutiva dopurilor de cerumen, corpi

straini introdusi in conductul auditiv extern, otitelor externe difuze, otitelor medii
nesupurate si supurate, proceselor inflamatorii sau supuratiilor urechii mijlocii. Acestea
apar ca urmare a infectiilor si obstructiei nazofaringelui. Infectiile pornesc din nas si trec
in urechea mijlocie prin trompa lui Eustache. In acest caz aerisirea cutiei timpanice nu se
mai realizeaza, formand instalarea de tesut fibros care blocheaza articulatia
stapedovestibulara si producerea de anchiloze cu aparatul osiculotimpanal. Mai trebuie
subliniata tendinta de formare a unor inflamatii cu aspect banal, procese de scleroza,
cicatricele multiple care se intalnesc la gutosi, urenici, reumatici si altii.
Acest tip de surditate netratata se transforma in surditate mixta si poate evolua
pana la cofoza (surditate totala sau aproape totala).

Surditate de perceptie
Este provocata de leziunile labirintului cohlear din urechea interna, ale nervului
auditiv si centrilor nervosi superiori (inclusiv zonele auditive din creier).
Cauzele pot avea diferite origini: infectioasa, toxica, vasculara, congenitala,
tumorala, profesionala (trauma sonora). Scaderea auzului poate evolua pana la surditate
totala. Surditatea de perceptie se poate imparti, in raport cu mediul anatomic al leziunii,
astfel:
- surditate cohleara (cauzata de infectii, intoxicatii, tulburari vasculare, traumatisme);
- surditate retrocohleara (care se datoreste unor leziuni ale nervului sau centrilor auditivi).
 Leziunea nervului cohlear poate fi provocata de infectii, substante toxice, tumori
sau procese degenerative.

Surditatea de tip mixt

Isi are prototipul in otospongioza cu evolutie progresiva, bilaterala la inceput de
transmisie, iar pe parcurs se de perceptie (mixta). Surditatea cohleara prezinta forma pura
de surditate de perceptie.

Surditatea psihica (sau de tip psihiatric)

Apare intr-un organism nevropat, in conditii de emotivitate exagerata. Izbucnirea
unui incendiu, un acident mortal neobisnuit etc., pot provoca spaima, socuri nervoase
puternice, care se soldeaza uneori cu surditate denumita psihica, intrucat aparatul acustic
nu a suferit alterari si functioneaza in conditii perfecte. In surditatea psihica,
reprezentarea corticala a sunetului nu se mai produce defectuos. Aceasta surditate incepe
brusc, este de obicei unilaterala si insotita de alte manifestari isterice. Se trateaza prin
psihoterapie.
Etiologic, bolile urechii care produc surditatea au origini inflamatorii, toxice,
tumorale, traumatice.
Cauzele inflamatorii de natura microbiana sau virotica se manifesta in cursul
meningitelor, pojarului, parotidei (oreionul), sifilisului, si lezeaza indeosebi aparatul
cohlear. O serie de substante dintre care unele medicamente (salicilatul de sodiu, chinina,
dar mai ales streptomicina, neomicina, Kanamicina), prin influenta lor toxica, electiva
asupra nervului acustic, induc formarea labirintitei toxice, cu intregul cortegiu de
neajunsuri functionale. Dintre substantele intrebuintate in industrie citam: plumbul,
arsenicul, fosforul care provoaca surditatea profesionala.
Tumorile, ca neurinomul acustic cu punct de plecare conductul auditiv intern sau
unghiul pontocerebelos, afectand functia auditiva, determina surditatea de perceptie.
Traumatismele craniene si o serie de afectiuni ale sistemului nervos, ca de exemplu
scleroza in placi, provoaca surditatea asa zisa centrala, care poate progresa pana la
surditatea totala.
 Amintim si de senecenta auditiva (prezbiacuzia), care poate instala la varstele
relativ tinere: 30-40 ani. Ca substrat anatomopatologic se admit o serie de factori:
ingrosarea timpanului, anchiloze ale articulatiilor oriculare, scleroza labirintului,
modificari in dinamica lichidelor, atrofia degenerativa a celulelor senzoriale, a cailor de
conducere si a centrilor corticali. Evolutia este lenta, dar progresiva si duce la surditate
totala. Tratamentul este general: tonice, evitarea suprasolicitarilor fizice si intelectuale.

3.2.5. DOPUL DE CEARA (CERUMENUL) SI CORPII

STRAINI AURICULARI

Dopul de ceara, format prin secretia exagerata a glandelor ceruminoase din pielea
conductului auditiv extern, devine un obstacol in calea undelor sonore spre urechea
medie. Se recomanda sa nu fie scos cu corpuri tari, pentru a nu se provoca un accident de
perforare a timpanului. Scoaterea cerumenului din ureche constituie o problema careia
trebuie sa-i acordam atentie, apeland la medic.
Corpii straini inerti (boabe de fasole, porumb, varfuri de creioane etc.) pot fi
introdusi in conductul auditiv extern, voit de catre copii, in joaca sau accidental.
Accidental mai pot intra graunte de nisip etc.
Corpii straini vii (musculite, fluturasi, purici etc.) intra in conductul auditiv
extern, accidental sau in timpul somnului. Atat unii cat si altii trebuie scosi din ureche de
catre un specialist.
 CAPITOLUL 4

4.1 STREPSILS – Comprimate

Pentru ce se administreaza STREPSILS ?

Strepsils in variantele sale: Clasic, Mentol, Eucalipt, Miere si Lamaie si cu
vitamina C 100 mg, Strepsils Herbal si Lemon, apartine unui grup de medicamente care
sunt utile in tratamentul infectiilor oro-faringiene usoare, favorizand ameliorarea
simptomelor provocate de acestea.
Strepsils Calsic are efect imediat in ameliorarea senzatiei de diconfort faringian.
Strepsils Mentol si Eucalipt descongestioneaza rapid caile respiratorii.
Strepsils Miere si Lamaie are efect calmant accentuat in durerile produse de
infectiile cavitatii bucale si ale faringelui.
Strepsils Vitamina C 100 mg asigura cantitatea de Vitamina C necesara in cursul
infectiilor orofaringiene.
Strepsils Herbal si Lemon fara zahar are efect calmant accentuat in durerile
produse de infectiile cavitatii bucale si ale faringelui.

Mod de prezentare:
Cutii cu una sau doua blistere a cate 12 pastile. Strepsils Herbal si Lemon cutie cu
una sau doua blistere a cate 8 pastile.

Ce contine acest medicament ?

Fiecare pastila contine:
- alcool 2,4
- diclor-benzilic 1,2 mg
- amilmetacrezol 0,6 mg ca substante active cu rol antibacterian
Strepsils Mentol si Eucalipt mai contine ca substanta activa si levomentol 8,0 mg.
Pe langa acestea ele mai contin:
 Strepsils Clasic:
- acid tartric
- levomentol
- ulei anisi ?
- ulei de menta
- ponceanu 4R (E124)
- carmoisine (E122)
- sucroza
- glucoza
Strepsils Mentol si Eucalipt:
- acid tartric
- ulei de eucalipt
- indigo carmin (E132)
- sucroza
- glucoza
Strepsils Miere si Lamaie:
- acid tartric
- ulei de lamaie fara terpene
- ulei de menta
- galben de chinolina (E104)
- miere
- sucroza
- glucoza
Strepsils Vitamina C 100 mg:
- acid ascorbic
- zaharoza
- glucoza sirop
- acid tartric
- ulei de anason
- mentol
- aroma de portocale
- ponceanu 4R
- Yellow Sunset
Strepsils Herbal fara zahar:
- acid tartric
- aroma de lamaie
- ulei de rozmarin
- aroma de flori de soc
- zaharina sodica
- izomaltitol
- maltitol sirop

Cum il veti folosi ?

Produsul se administreaza oral. Se utilizeaza chiar de la aparitia primelor senzatii
de disconfort faringian.
Se dizolva incet, in gura, cate un comprimat la 2-3 ore. Nu se administreaza mai
mult de 8 pastile in 24 de ore. Daca simptomele persista, bolnavul trebuie sa se adreseze
medicului.
Inainte de a folosi acest produs, bolnavul trebuie sa verifice daca:
- este alergic la oricare dintre substantele componente;
- daca este alergic trebuie sa tina cont de cantitatea de zahar din pastila
(2,6 g glucide) cu exceptia Strepsils Herbal si Lemon fara zahar care nu contine zahar;
- daca bolnava este insarcinata sau alapteaza trebuie sa ceara sfatul medicului inainte de a
lua acest medicament.

Cum se administreaza copiilor ?

Este indicat numai pentru copiii care pot dizolva pastila incet in gura, fara a fi
supravegheati (pentru a evita pericolul de inecare).

Care sunt reactiile adverse ?

Folosind Strepsils in oricare dintre variantele sale, reactiile adverse sunt foarte
rare. Totusi, daca intervine ceva neobisnuit, bolnavul trebuie sa anunte medicul.
 Nu trebuie folosit medicamentul dupa data expirarii inscrisa pe ambalaj.
Medicamentul nu trebuie lasat la indemana copiilor.

4.2 SOLUTIE AURICULARA – Cu cloramfenicol si

fluocinolon

Compozitie:
- 100 g solutie auriculara
- cloramfenicol 0,50 g
- fluocinolon acetonid 0,05 g
- excipienti: - clorura de benzalconiu
- propilenglicol
- apa distilata

Grupa farmacoterapeutica:
Preparate pentru urechi, corticosteroizi si antiinfectioase in combinatii.

Indicatii terapeutice:
Infectii bacteriene ale urechii externe
 Contraindicatii:
Hipersensibilitate la oricare dintre componentii produsului.

Precautii:
Nu se recomanda administrarea produsului la pacienti cu perforatii ale timpanului.

Interactiuni:
Nu se cunosc.

Sarcina si alaptarea:
In lipsa datelor complete privind absorbtia sistematica a substantelor active dupa
administrare auriculara, produsul se va administra in perioada de sarcina si alaptare
numai dupa evaluarea raportului beneficiu-risc.

Capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje:

Produsul nu influenteaza capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.

Doze si mod de administrare:

- Adulti: Doza recomandata este de 6-8 picaturi. Solutie auriculara cu cloramfenicol si
fluocinolon, instalate in conductul auditiv extern de 2-3 ori pe zi.
- Copii: Doza recomandata este de 2-3 picaturi pe zi instalate in conductul auditiv extern.

Reactii adverse:
Rareori, poate aparea iritare locala.

Supradozaj:
Nu au fost raportate cazuri de supradozaj.

Pastrare:
 Produsul nu se utilizeaza dupa data de expirare inscrisa pe ambalaj si se pastreaza
la temperaturi intre 8-15 0C, in ambalaj original.
Produsul nu se lasa la indemana copiilor.

Ambalaj:
Cutie cu un flacon a 10 ml solutie auriculara, prevazut cu picurator.

4.3 BORAMID (OTALGIN)

Compozitie:

10 g solutie contine:
Aminophenazonum 0,5 g
Dicainum 0,2 g
Acidum boricum 0,2 g
Glycerinum 9,1 g

Forma terapeutica:
Solutie pentru uz extern.
 Prezentare:
Flacoane de 10 ml.

Actiune farmacodinamica:
Boramidul este antiseptic, analgetic si decongestiv al timpanului.

Acidul boric (H3BO3) este un germicid slab eficace in inhibarea cresterii

bacteriene. Nefiind iritant, el este indicat pentru tesuturile sensibile, cum ar fi mucoase si
cornee, ceea ce explica mai ales utilizarea sa.

Aminophenazona este un derivat de pirazol, cu actiune antipiretica, analgezica si

antiinflamatorie. Ca antiinflamator, actioneaza prin mecanism atat central, cat si periferic,
micsorand permeabilitatea capilara a membranei celulare. Ca analgetic, scade
sensibilitatea terminatiilor nervoase senzitive atenuand inflamatiile.

Dicaina (clorhidrat al esterului dimetilaminoetilic al acidului

parabutilaminobenzen) este un anestezic local de suprafata, foarte activ. Acest preparat
are rolul de a anestezia intreaga mucoasa si de a opri astfel reflexele nociceptive ce
intretin procesul inflamator.

Glicerina este un vehicul si medicament a carei actiune se limiteaza la locul de

aplicare. Aplicata local pe tesuturi iritate sau lezate, acopera suprafata respectiva, aparand
celulele subadiacente de stimulii rezultati din contactul cu aerul sau factorii iritanti din
mediul inconjurator.In procesul de fata, pe langa faptul ca joaca rolul unui vehicul,
formeaza impreuna cu acidul boric un compus boroglicerinat, care este lubrifiant.
Glicerina, absorbind apa (in concentratie mare, este in oarecare masura deshidratanta si
iritanta pentru tesuturile cu care vine in contact, creeaza un mediu neprielnic dezvoltarii
bacteriilor, datorita desicatiei pe care o produce pe piele sau mucoase.

Fenomene secundare:
 La administrare indelungata, trebuie avute in vedere manifestarile toxice si
iritante locale ale ingredientelor.

Indicatii:
Otitele medii congestive nepurulente.

Contraindicatii:
Produsul nu se va folosi la otitele medii supurate.

Mod de administrare:
Adulti: 8-10 picaturi, instalate in ureche de 2-3 ori pe zi.
Copii: 3-4 picaturi de 3-4 ori pe zi in instilatii in conductul auditiv extern (se
picura 3-4 picaturi, se tine 5 minute capul in pozitia respectiva, se sterge conductul cu
vata si se aplica vata uscata).

Conservare:
Produsul se va pastra in locuri uscate, la temperatura obisnuita, ferit de lumina.
 4.4 RINOFUG

Compozitie:
100 ml contine:
- α – Naphtyl – methyl – dihydroimidazol – hydrochloricum 0,1 g
- Natrium chloratum 0,9 g
- Methylium – p – hydroxybenzoicum 0,05 g
- Alcoholum 0,25 g
- Excipiens q.s. ad. 100 ml

Forma terapeutica:
Solutie pentru uz extern

Prezentare:
Flacoane de 10 ml

Sinonime: Naphazolin, (D.C.I.), Privin, Imidin, Rhinozim, Myrolon.

Actiune farmacodinamica:
Produsul Rinofug, datorita derivatului imidazolic pe care il contine, manifesta o
puternica actiune vasoconstrictiva locala, producand o descongestionare rapida a
mucoasei rinofaringiene. Inflamatia mucoasei rinofaringiene se atenueaza, iar respiratia
prin fosele nazale, impiedicata din cauza guturaiului, devine posibila.
Actiunea Rinofugului este comparabila cu aceea a adrenalinei, cu deosebirea ca
nu se produce vasodilatatie secundara.

Fenomene secundare:
Desi Rinofug nu are actiune vasodilatatorie secundara ca adrenalina, totusi este
capabil sa provoace o congestie ulterioara a mucoaselor. Acest tip de reactie vasomotorie
poate fi mai pronuntata dupa utilizarea prelungita a produsului. Intreruperea tratamentului
amelioreaza insa congestia.
Se recomanda sa nu se utilizeze la bolnav intr-un tratament prelungit (peste 5-7
zile).
Cantitatile absorbite dupa aplicarea locala pot produce in unele cazuri
somnolenta, hipotermie, diminuarea frecventei respiratorii, vomismente, hipertensiune.

Indicatii:
Rinite acute si cronice, rinite alergice, criza vasomotorie, epistaxis, pentru
decongestionarea mucoasei nazale in scop diagnostic, congestia cailor respiratorii
superioare datorita infectiilor generale.
Se poate utiliza si in stomatologie, local, pentru vasoconstrictia mucoaselor.

Contraindicatii:
Hipertensiune arteriala, arteroscleroza.

Mod de administrare:
Adulti: 3-4 picaturi in fiecare nara, de 2-3 ori pe zi.
Tratamentul se aplica 3-4 zile, putandu-se prelungi eventual pana la maximum 7-8
zile. Pentru descongestionarea mucoasei nazale in scop diagnostic, se introduc in fiecare
nara tampoane de vata imbibate cu Rinofug, care se mentin 1-2 minute.
Copii: se va dilua solutia 1:1 (adica la 1 ml Rinofug se va adauga 1 ml apa
distilata) pentru copii peste 3 ani, la copii intre 1-3 ani se va practica a dilutie de 1:2
(adica la 1 ml Rinofug se va adauga 2 ml apa distilata).

Conservare:
Produsul se va pastra in locuri uscate, la temperatura obisnuita, ferit de lumina.
 4.5 VOSEPTOL V – Supliment nutritiv

Compozitie:
- tinctura de propolis
- mentol
- ulei volatil de levantica
- ulei volatil de eucalipt
- ulei volatil de menta
- ulei volatil de jneapan
- ulei volatil de cimbru
- excipienti pentru o tableta: - ciclamat de sodiu
- aerosil
- dextroza
- zahar
- gelatina
- acid ascorbic
- stearat de magneziu
 - talc
Voseptol V este un produs natural recomandat ca anestezic local, antibacterian –
antifungic, cicatrizant, astringent, corector de miros, indicat in afectiunile bucofaringiene
si a cailor respiratorii superioare.

Recomandari:
Atat profilactic cat si curativ in: laringite, faringite, rinite, afte si leziuni bucale,
stomatite, paradontopatii, halena, traheobronsite si adjuvant in tratamentul astmului
bronsic si emfizem pulmonar.

Mod de utilizare: intern

Adulti: se sug 1-2 tablete de 3-4 ori pe zi, minim 5 tablete.
Copii: intre 3-10 ani – se sug cate ½ tableta de 3 ori pe zi, minim 5 zile.
Produsul este interzis persoanelor bolnave de diabet insuliunodependent. Se
recomanda prudenta la administrare pentru persoanele cu alergie cunoscuta la propolis si
celor cu risc alergic crescut.

Prezentare:
Flacon cu 40 de tablete.

Termen de valabilitate: 2 ani

Pastrare:
Sa va pastra flaconul bine inchis, in locuri uscate, la temperatura camerei, ferit de
lumina.
Produsul nu se va lasa la indemana copiilor. In cazul aparitiei unor fenomene
neplacute, se intrerupe utilizarea produsului si se consulta medicul de familie sau
farmacistul.
 4.6 OTIPAX – Solutie auriculara

Compozitie:
- 100 g solutie contine: - fenozona

Grupa farmaceutica:
Preparate auriculare, combinatii.

Indicatii terapeutice:
Otipax este utilizat pentru tratament simptomatic local al durerii de la nivelul
urechii medii la pacienti cu timpanul intact:
- otite acute medii congestive;
- otite grupale flictenulare
- otite barotraumatice.

Contraindicatii:
- Hipersensibilitatea la fenozona sau la oricare din excipientii produsului;
- Perforatie timpanica de origine infectioasa sau traumatica.
 Precautii:
Inaintea administrarii produsului pacientul trebuie sa se asigure ca timpanul este
intact. Administrarea auriculara la pacientii cu timpanul perforat poate provoca reactii
adverse la nivelul structurilor urechii medii.

Interactiuni:
Nu au fost raportate.

Atentionari speciale:
Durata tratamentului nu trebuie sa depaseasca 10 zile. Daca simptomatologia nu
se amelioreaza, se impune reevaluarea conduitei terapeutice.
Sportivii trebuie atentionati ca produsul contine substante care pot produce reactie
pozitiva la testele antidoping.

Sarcina si alaptarea:
Deoarece absorbtia sistematica la pacientii cu timpanul intact este putin probabila,
administrarea produsului este permisa in timpul sarcinii si alaptarii, in conditiile utilizarii
conform recomandarilor de mai sus.

Capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje:

Nu exista date care sa demonstreze ca Otalgin influenteaza negativ capacitatea de
a conduce vehicule sau de a folosi alte utilaje.

Doze si mod de administrare:

Pentru a evita senzatia neplacuta de introducere a solutiei reci in ureche, se
recomanda aducerea flaconului la temperatura corpului inaintea administrarii picaturilor.
Doza recomandata este de 4 picaturi Otipax in urechea dureroasa, instalate de 2-3
ori pe zi in conductul auditiv.

Reactii adverse:
 Au fost semnalate cazuri de reactii locale de tip alergic, iritatii sau hiperemie la
nivelul conductului auditiv.

Supradozaj:
Nu au fost semnalate cazuri de supradozaj.

Pastrare:
- Produsul nu se va utiliza dupa data de expirare inscrisa pe ambalaj;
- Produsul se va pastra la temperaturi intre 15-20 0C, in ambalajul original;
- Produsul nu se va lasa la indemana copiilor.

Ambalaj:
Cutie cu un flacon prevazut cu picurator, continand 20 ml solutie auriculara.
 4.7 HEXORALETTEN N – Comprimate de supt

Ce contine Hexoraletten N ?
Substantele active sunt diclorhidratul de clorhexidina si benzocaina.
Un comprimat de supt contine:
- 5 mg diclorhidrat de clorhexidina
- 1,5 mg benzocaina
- excipienti: - aspartam
- izomalt
- apa purificata
- ulei de menta
- mentol
- timol
Continutul in clorhidrati al unui comprimat corespunde cu 0,1 unitati paine.

Ambalaj:
Hexoraletten N este ambalat in cutii cu 2 blistere a cate 10 comprimate de supt.

Ce este Hexoraletten N si pentru ce este indicat ?

Hexoraletten N face parte din grupul medicamentelor folosite pentru reducerea
temporara a numarului de bacterii din cavitatea bucala si gat, in cazul durerilor de gat,
inflamatiilor cavitatii bucale si a gingiilor.

Ce trebuie sa se stie inainte de a incepe tratamentul cu Hexoraletten N ?

Bolnavul nu trebuie sa foloseasca medicamentul daca este alergic la oricare dintre
componentii produsului mentionati mai sus, daca prezinta rani la nivelul cavitatii bucale
sau in gat, daca sufera de o afectiune in care colinesteroza din sange este diminuata.
Hexoraletten N nu se administreaza la copii sub 4 ani.
In cazul unor eroziuni sau alte leziuni in cavitatea bucala sau gat, solicitati sfatul
medicului inainte de a incepe tratamentul cu Hexoraletten N.
 Daca se iau in acelasi timp medicamente din grupa sulfamidelor sau
aminosolicilatiilor, efectele acestora pot fi inhibate de catre benzocaina din Hexoraletten
N. Clorhexidina din Hexoraletten N poate fi inactiva de sucroza, polisorbat 80, magneziu
insolubil, saruri de zinc si de calciu.
Daca in acelasi timp ce se face tratamentul cu Hexoraletten N se administreaza si
alte medicamente este de preferat sa se solicite sfatul medicului sau farmecistului.

Cum se foloseste Hexoraletten N ?

- Adulti si adolescenti: se suge cate un comprimat de mai multe ori pe zi. La nevoie, se
poate suge cate un comprimat la 1-2 ore, dar nu mai mult de 8 comprimate pe zi.
- Copii cu varsta intre 4 si 12 ani: se sug 4 comprimate pe zi.
- Varstnici, persoane cu boli hepatice sau renale: ca si la adulti.
Tratamentul trebuie inceput cat mai repede posibil de la primele semne de boala si
trebuie continuat cateva zile de la disparitia acestora, ca masura preventiva.

Daca se administreaza mai mult Hexoraletten N odata

Daca pacientul ia prea multe comprimate de Hexoraletten N odata, este indicat sa
se adreseze medicului sau sa se prezinte imediat la cea mai apropiata unitate medicala.

Hexoraletten N poate produce efecte nedorite ?

Efectele nedorite sunt rare. Dupa administrarea indelungata, simtul gustului poate
fi afectat sau pot aparea amorteli la nivelul limbii. Dupa tratamentul indelungat,
preparatele care contin clorhexidina pot duce la colorarea danturii, care se poate inlatura
prin tratamentul stomatologic adecvat. De asemenea, se poate produce colorarea
temporara a limbii. Ca si alte produse medicamentoase, Hexoraletten N poate produce
fenomene alergice, rareori pana la soc anafilactic. La copii mici, benzocaina din
compozitia produsului poate duce la afectarea globulelor rosii din sange.

Cum se pastreaza Hexoraletten N ?

- Produsul se pastreaza la temperatura camerei (sub 25 0C)
- Nu se foloseste medicamentul dupa data expirarii inscrisa pe ambalaj
- Medicamentul nu se lasa la indemana copiilor

4.8 OROPIVALONE BACITRACINA

Tixocortol – bacitracina; comprimate pentru supt

Compozitie:
- pivalat de tixocortol 1,5 mg
- bacitracina – zinc 200 U.I.
- excipienti q.s.p. – 1 comprimat

Indicatii terapeutice:
Afectiuni inflamatorii si infectioase buco-faringo-laringiene, laringite, faringite,
traheite, amigdalita, angine.
Post – operator: amigdalectomii, abcese incizate.

Contraindicatii:
- Hipersensibilizarea la unul din componenti
- Copii de mai putin de 30 de luni (prezenta mentei)

Precautii:
Sportivii trebuie sa fie atenti pentru ca acest medicament contine un principiu
activ care poate induce un rezultat pozitiv pentru testul antidrog.
 Efecte adverse:
Reactii de intoleranta locala pot surveni la debutul tratamentului. Au fost
semnalate rare reactii de tip alergic (manifestari cutanate, edeme superficiale ale fetei
si/sau ale mucoasei si in mod exceptional laringe). Aceste reactii cedeaza la uncetarea
tratamentului. In cazul aparitiei acestor efecte adverse este indicat sa se consulte medicul.

Mod de administrare si posologie:

Se lasa medicamentul sa se topeasca, fara a se amesteca, 4-10 comprimate pe zi.
In cazul indicatiilor vizate, durata administrarii acestui corticoid va fi cat mai scurta
posibil, si nu va depasi in mod normal 8-15 zile.

Prezentare:
Acest medicament nu se elibereaza decat pe baza prescriptiilor medicale.

4.9 OPHTAMESONE
Picaturi sterile pentru ochi, urechi sau nas

Compozitie:
Contine fosfat de sodiu betametazona (un corticosteroid cu efect antiinflamator
pronuntat). Este solubil in apa si nu irita ochii. Contine in plus si sulfat de neomicina (un
antibiotic cu spectru larg bactericid).

Indicatii:
 Este indicat in alergiile si starile neinfectate ale ochilor, urechilor si nasului. Cand
infectia este prezenta sau suspecta se utilizeaza ophtamesone.

Doza:
Pentru ochi: 1-2 picaturi la 2 ore
Pentru urechi: 2-3 picaturi la 3 ore
Pentru nas: 2-3 picaturi de 4 ori pe zi

Contraindicatii:
In cazurile de glaucom sau infectii virale sau fungice, nu trebuie utilizati
corticosteroizi topici.
Preparatele continand neomicina sunt contraindicate la pacientii cu
hipersensibilitate la neomicina si la pacientii cu timpanul perforat.

Precautii:
Este necesar sa se consulte medicul stomatolog inainte de utilizare.

Efecte secundare:
Tratamentul topic corticosteroizi poate creste tensiunea intraoculara in cazul unei
folosiri prelungite.

Prezentare:
Flacon cu picurator de 10 ml, continand betametazona sodiu fosfat BP 0,1 % WN
si neomicina sulfat 0,5 % WN.

Depozitare:
- Se protejeaza de lumina
- Se depoziteaza sub 25 0C
- Nu se ingheata
 4.10 GARASONE – Solutie otica

Ingrediente active:
Solutia contine 1 mg de betametazona, sodiu fosfat si gentamicina sulfat,
echivalentul a 3 mg de gentamicina baza.

Ingrediente inactive:
Solutie: - bifosfat de sodiu
- clorura de sodiu
- citrat de sodiu dihidrat
- borat de sodiu
- fosfat de sodiu
- clorura de benzalkoniu
- apa purificata
 Prezentare:
Solutie pentru tratamentul urechii externe.

Grupa farmacoterapeutica:
Betametazona sodiu fosfat este un medicament care ajuta la prevenirea si
tratamentul infectiilor.

Indicatii:
Garasone amelioreaza infectiile bacteriene suspectate sau dovedite si cele
consecutive traumatismelor sau interventiilor chirurgicale. Garasone se utilizeaza in
tratamentul afectiunilor conductului auditiv extern cum ar fi cele provocate de alergii sau
infectii.

Contraindicatii:
Garasone solutie otica nu se va administra pacientilor care prezinta infectii cum ar
fi: vaccinia (infectie care apare dupa vaccinare), varicela, infectie cu herpes simplex sau
alte infectii oculare sau infectii fungice oculare sau auriculare.

Precautii:
- Garasone nu se va administra prin injectie sau pe cale orala;
- Nu se foloseste pentru alte afectiuni;
- Nu se utilizeaza Garasone mai des sau pe o perioada de timp mai indelungata decat cea
recomandata de medic;
- Nu se utilizeaza Garasone in cazul copiilor cu varsta sub 6 ani decat sub stricta
supraveghere medicala.
 BIBLIOGRAFIE

1. PROF. DR. SAMUEL IZSAK: Farmacia de-a lungul secolelor, Ed.

Stiintifica si enciclopedica – Bucuresti 1979

2. AL. DUMINICA MOISESCU, E. TOMA: Farmacologia clinica, Ed.

Medicala

3. DR. AVACUM TATIANA, FARM. DR. AVRAM LIVIU, DR. BALAN

STEFAN, FARM. DR. BOJOR OVIDIU, DR. BULANDRA RADU, DR.
CARUNTU VERONICA: Produse Farmaceutice Romanesti, Ed. Medicala –
Bucuresti 1970

4. PROF. DR. DUMITRU DOBRESCU, PROF. DR. EMANOIL

MANOLESCU, FARM. PRIMAR VICTORIA SUBTIRICA: Memomed
2000, Ed. Minesan – Bucuresti

5. V. STANESCU, E. SAVAPOL: Incompatibilitati medicamentoase, Ed.

Medicala

6. PROF. UNIV. DR. DAN GEORGESCU: Produse farmaceutice, Ed.

Nationala – 1999