ORGANE DE SIMŢ

A. ANALIZATORUL OLFACTIV

A. 1. Generalităţi

Din punctul de vedere al simţului olfactiv, animalele se împart în:

macrosmatice, cu simţ olfactiv foarte dezvoltat.

microsmatice, cu simţul olfactiv slab dezvoltat.
Deşi omul este un mamifer microsmatic, simţul olfactiv are importanţă în viaţa de
comunitate, fiind principala cale de alertă a sistemului limbic, cu toate implicaţiile funcţionale şi
comportamentale ce decurg din această calitate.

Alături de văz şi auz, simţul olfactiv permite organismulu să intre, de la distanţă, în relaţie
cu mediul ambiant.
Calea olfactivă prezintă anumite particularităţi:

- conexiunea directă cu scoarţa cerebrală implică doar doi neuroni, calea olfactivă
neavând releu talamic.
primul neuron al căii olfactive (N 1) funcţionează şi ca receptor.
cortexul olfactiv aparţine paleocortexului.
Stimulul natural al receptorilor olfactivi (chemoceptori) îl reprezintă substanţele
odorante. Pentru a stimula receptorii olfactivi, substanţele odorante trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:

să fie, cel puţin parţial, volatile ( adică să posede o anumită presiune de vapori,
necesară mecanismului olfacţiei ).
să fie solubile în apă (mucus) şi/sau lipide (membrana celulară).
să fie capabile să se cupleze cu receptorii chimici de membrană (teoria chimică a
olfacţiei).

Stimulii olfactivi acţionează pe cale:

nazală, anterioară.
retronazală, posterioară, în cvursul deglutiţiei, obţinându-se o senzaţie
complexă, combinaţie între gust şi miros, denumită aromă.
hematogenă, reprezentată de stimularea receptorilor olfactivi de către substanţe
odorante din sânge ce se secretă sau se excretă la nivelul mucoasei olfactive (se datorează
vascularizaţiei foarte bogate a regiunii).
Sensibilitatea olfactivă prezintă variaţii individuale, un om putând percepe , în mod
normal, între 2000-4000 de mirosuri diferite (există însă cam 60000 de substanţe odorante! ).
Sensibilitatea olfactivă a femeilor este, în general, mai mare decât a bărbaţilor iar a
tinerilor, mai mare decât a persoanelor vârstnice.
Sensibilitatea olfactivă poate fi influenţată de o serie de factori:
 temperatura mediului ambiant. Temperatura optimă pentru receptorii olfactivi
o
este de 37- 38 Celsius. Frigul scade sensibilitatea olfactivă prin scăderea volatilităţii substanţelor
odorante şi inhibarea activităţii receptorilor.
umiditatea crescută are efect favorabil asupra sensibilităţii olfactive.
lumina are efect favorabil, probabil prin efectul de alertă corticală care
pregăteşte scoarţa cerebrală pentru recepţie.
medicamentele influenţează sensibilitatea olfactivă având efect inhibitor
(cocaina) sau stimulator (cafeina, stricnina, efedrina, cortizonul).
modificările hormonale influenţează sensibilitatea olfactivă (în sarcină este
crescută)
 fumatul scade sensibilitatea olfactivă, prin efect toxic.

A. 2. Receptorii căii olfactive

Se găsesc la nivelul epiteliului senzorial olfactiv, pata galbenă, ce ocupă 2-3 cm.2 din
tavanul cavităţii nazale.

Epiteliul olfactiv corespunde lamei ciuruite a etmoidului şi se prelungeşte medial, în

partea superioară a septului, şi lateral, în dreptul cornetului nazal superior.
Această localizare are două consecinţe :

mucoasa olfactivă este protejată de: aer rece, praf, uscăciune, vapori iritanţi
(factori ce pot influenţa negativ recepţia olfactivă).
olfacţia este intermitentă, ciclică,având loc, în general, doar în cursul mişcărilor
inspiratorii forţate scurte, de amuşinare, care dirijează aerul inspirat spre mucoasa olfactivă.
Epiteliul olfactiv prezintă 3 tipuri de celule: receptoare, bazale şi de susţinere. Printre
celulele olfactive se găsesc glande acinoase Bowmann, ce secretă un mucus cu înalt conţinut
lipidic. De asemenea, alături de celulele de susţinere, aceste celule secretă un pigment galben, cu
structură lipidică, ce dă numele regiunii (pata galbenă).

Celulele receptoare ( Schultze) aparţ in clasei chemoceptorilor şi sunt neuroni bipolari ce

reprezintă, în acelaşi timp, şi primul neuron al căii (fig. IX. A. 1).

Celulele receptoare sunt în număr de circa 10000000 şi au o durată de viaţă de câteva

săptămâni, zilnic dispărând aproape 100000.
Spre deosebire de alţi neuroni, celulele receptoare olfactive se regenerează pe seama
celulelor bazale care funcţionează ca un fel de neuroblaşti.
Regenerarea este consecinţ a unui proces fiziologic ce durează 30 de zile. În ciuda regener
ării, anual se pierd 1% din celulele receptoare, ceea ce explică sensibilitatea olfactivă scăzută a
bătrânilor.

Prelungirea mucozală, dendritică, a celulei receptoare prezintă o dilatare în coşuleţ

(veziculă olfactivă), de la care pleacă 5-10 prelungiri amielinice, subţiri, ce străbat stratul de
mucus, proiectându-se la suprafaţa mucoasei olfactive.

Polul bazal al celulei receptoare se continuă cu o prelungire axonală subţire, amielinică, ce

poartă numele de fila olfactoria.
Prelungirile axonale se unesc în faşcicule de 20-100 de fibre, cu teacă meningeală proprie,
care străbat lama ciuruită a etmoidului, terminându-se în bulbul olfactiv. Fasciculele ce provin
dintr-o nară alcătuiesc nervul olfactiv.

Adaptarea olfactivă este un proces complex. 50%din celule se adaptează rapid (într-o
secundă), restul celulelor adaptându-se lent (în minute). Adaptarea fiziologică (diminuarea până la
dispari ţie a senzaţiei de miros dacă stă m intr- un mediu impregnat cu o substanţă odorantă) nu
provoac ă scăderea sensibilităţii olfactive pentru altă substanţă odorantă, fiind un proces activ şi
selectiv în care intervin structuri nervoase superioare.

În acest context, simţ ul olfactiv este un simţ calitativ, decelează prezenţa sau absenţa unui
miros, nu cantitativ, de vreme ce nivele de 50 de ori mai mari decât nivelul prag evocă nivelul
maximal, iar senzaţia dispare în scurt timp.

Celulele de susţinere sunt celule nevroglice cu citoplasma bogată în granule de secreţie şi

care prezintă numeroşi microvili ( a căror semnificaţie funcţională încă nu se cunoaşte )

A. 3. Aplicaţii
 Tulburările anatomo-funcţionale ale sistemului olfactiv pot determina tulburări, tranzitorii sau
definitive, cantitative sau calitative, ale simţului olfactiv.
Tulburările cantitative sunt reprezentate de scăderea (hiposmie) până la disparitie (anosmie),
respectiv creşterea (hiperosmie ) sensibilităţii olfactive.
Tulburările calitative ale simţului olfactiv sunt reprezentate de:disosmii, interpretarea eronată a
mirosurilor, manifestate prin:
halucinaţii olfactive, senzaţii apărute în absenţa unui excitant olfactiv.
cacosmia, perceperea oricărui stimul olfactiv sub forma unui miros neplăcut.
parosmia, confundarea unui miros plăcut cu unul neplăcut.
daltonismul olfactiv sau olfacţia colorată, perceperea de culori în prezenţa unor stimuli
olfativi (prin iradierea anormală a excitaţiei).
Frecvent, tulburările olfactive se asociază tulburărilor gustative.

ANALIZATORUL GUSTATIV

B.1. Generalităţi

Gustul este o senzaţie complexă, determinată de stimularea concomitentă a receptorilor

gustativi (chemoceptori), a exteroceptorilor din mucoasa linguală şi buco-faringiană şi a
receptorilor olfactivi (pe cale retro- nazală).

Simţul gustativ este asigurat de un aparat neuronal complex, constituit din receptori
(celulele receptoare gustative din mugurii gustativi), căi de conducere şi o proiecţie centrală,
centrul gustativ.

Calea gustativă dă colaterale la centrii ce reglează activităţi asociate actului alimentării

(salivaţie, masticaţie, deglutiţie).

B. 2. Receptorul

Mugurii gustativi se găsesc in special la nivelul mucoasei linguale, deşi unele senzaţii
gustative se percep şi prin stimularea mugurilor din restul mucoasei buco-faringiene (de la nivelul
vestibulului, palatului, amigdalelor palatine, epiglotei şi faringelui).

Mugurii gustativi linguali sunt dispuşi la nivelul papilelor mucoasei linguale. Mucoasa
linguală prezintă 10-12000 de papile linguale, proeminenţe formate dintr-un ax conjunctiv,
provenit din lamina proprie a mucoasei, acoperit de epiteliul acesteia.

După caracteristicile morfo-funcţionale, se împart în ( fig. IX B 1, 2 ):

Papile filiforme ( fără rol gustativ ) :

au formă cilindrică sau conică
prezintă,la extremitatea liberă, mici prelungiri filiforme
sunt cele mai numeroase
sunt situate pe faţa dorsală a limbii
dau aspect catifelat limbii
nu au muguri gustativi ci doar celule exteroceptive, având rol de exteroceptori
Papile fungiforme:
au extemitatea liberă mai lăţită (formă de ciupercă)
sunt în număr de aproximativ 200
sunt situate pe vârful, marginile şi faţa dorsală a corpului limbii
prezinta 3-5 muguri gustativi /papilă
au rol mecanic şi gustativ (redus)
Papilele foliate (rudimentare la om ):
fiecare papilă e alcătuită din 5-8 plici paralele, cu aspect de foi de carte, separate de
şanţuri în care se găsesc mugurii gustativi
FIG. IX. B. 1
sunt situate pe marginile limbii, posterior
 prezintă 150-200 de muguri gustativi/ papilă
au un important rol gustativ.
Papile caliciforme (valate ):
fiecare papilă este alcătuită dintr-un mamelon central, înconjurat de un şanţ şi un
cadru (vallum papillae )
sunt în număr de 7-12 şi sunt cele mai voluminoase papile linguale
sunt situate anterior de şanţul terminal, formând V-ul lingual
prezintă mii de muguri gustativi/ papilă. Mugurii gustativi sunt situaţi pe laturile
mamelonului şi pe versantul medial al cadrului
au un important rol gustativ, datorat, pe de-o parte, numărului mare de receptori şi, pe
de altă parte,contactului îndelungat cu substanţele sapide,ce staţionează în şanţul
papilei.
Numărul şi dispoziţia papilelor linguale sunt caracteristice fiecărui individ. Numărul
papilelor linguale scade cu vârsta.

Mugurii gustativi (gemma gustatoria) sunt formaţ iuni piriforme, situate în grosimea
epiteliului papilei, având baza inferior, pe membrana bazală, iar colul superficial.

Colul mugurelui gustativ prezintă un orificiu, porul gustativ, prin care proemină un buchet
de microvili.
Porului gustativ acţionează ca o diafragmă ce reglează pătrunderea substanţelor sapide şi
astfel intervine în reglarea intensităţii stimulului (şi implicit a senzaţiei). Diametrul porului este
reglat umoral, prin concentraţia microelementelor şi a glucocorticoizilor, şi, probabil, nervos.

Mugurii gustativi sunt alcătuiţ i din aproximativ 50 de celule dispuse ca doagele unui
butoi(fig. IX. B. 1). Celulele sunt de 3 tipuri:
celule receptoare senzoriale.
celule de susţinere.
celule bazale.

Celulele receptoare au un turn-over de 1 -2 săptamâni şi sunt înlocuite pe seama celulelor

bazale şi de susţinere. Deci toate celulele mugurelui gustativ sunt celule receptoare, dar aflate în
diverse stadii de evoluţie.

Celulele receptoare (în număr de 5-40/ mugure) sunt alungite şi prezintăun pol apical şi un
pol bazal.
Polul apical prezintă un cil de 1-3 microni, partea receptoare acelulei, ce se află în contact
cu substanţele sapide dizolvate în salivă.
Polul bazal prezinta o prelungire unică sau ramificată ce se prinde pe membrana bazală. La
polul bazal se află joncţiunile (formaţiuni asemănătoare unei sinapse) cu fibrele nervoase aferente.
 Integritatea mugurilor gustativi depinde de inervaţia lor, ei degenerând în leziuni ale
filetelor nervoase.
Fibrele nervoase aferente sunt subţ iri, amielinice, şi formează , în ansamblu, un plex
nervos intragemal. Ajunse la membrana bazală, formează un plex subgemal, iar în jurul mugurelui,
şi un plex perigemal. De la acest nivel devin mielinizate, alcătuind nervii gustativi.

Informaţiile gustative sunt preluate de fibrele aferente viscerale speciale ale nn. Vll,
lX şi X :

n.Vll, prin n. coarda timpanului, preia informaţiile gustative de la cele 2/3 anterioare
ale limbii(vârf, margini şi faţă dorsală).Pe calea nn. palatinali (apoi prin ggl.
pterigopalatin, n. vidian, n. pietros mare), n. Vll preia şI informaţii gustative de la
mucoasa palatinală.
FIG. IX. B. 2
 n. lX preia informaţii gustative de la 1/3 posterioară a limbii (rădăcina limbii,
inclusiv papilele circumvalate ). Tot pe calea n. lX sunt conduse informaţiile gustative de
la vălul palatin, stâlpul palatoglos şi faringe.
n. X preia informaţii gustative de la un teritoriu mic, situat la nivelul valeculelor
(două mici depresiuni situate între plicile glosoepiglotice). De altfel se pare că aceste aferenţe
dispar încă din copilărie.
Actual se admite că există 4 gusturi fundamentale:

dulce, perceput la vârful limbii.

sărat, perceput pe marginile limbii, anterior.
acru, perceput pe marginile limbii, posterior.
amar, perceput în partea posterioară a feţei dorsale.
Sensibilitatea celulelor receptoare este mai mare pentru gustul amar (rol protector).
Adaptarea celulelor receptoare este rapidă, 2-3 secunde, pentru gusturile dulce şi sărat şi
mai lentă pentru gusturile acru şi amar.

Pentru clasificarea senzaţiilor gustative, Henning a imaginat piramida gusturilor, în care:

fiecare unghi reprezintă o senzaţie primară.

fiecare margine reprezintă un amestec de două senzaţii primare.
fiecare faţă reprezintă un amestec de trei senzaţii primare.
orice punct aflat în interiorul piramidei reprezintă un amestec, în proporţii
variabile, al celor patru gusturi fundamentale.
Recepţia şi codificarea senzaţiilor gustative sunt încă mult discutate, admiţându-se atât o
participare periferică cât şi una centrală.
Clasic, se considera că mugurii gustativi sunt alcătuiţi din patru categorii de celule diferite,
corespunzătoare celor patru gusturi fundamentale. (ipoteza este negată de modul de inervaţie al
mugurelui gustativ : fiecare celulă receptoare primeşte fibre aferente de la mai multe filete
nervoase şi fiecare filet nervos trimite fibre aferente la o multitudine de celule receptoare.).
Codificarea periferică corespunde rezultatului excitaţiei ansamblului de celule şi fibre
gustative cu prag de excitaţie particular şi diferite individual.
Codificarea centrală se referă la capacitatea anumitor arii ale nucleului tractului solitar şi a
anumitor arii corticale, de a fi capabile să perceapă un anumit raport de stimulare inegală a
diferitelor tipuri de receptori gustativi şi să combine informaţia rezultată cu informaţii olfactive şi
exteroceptive ( de unde rezultă complexitatea senzaţiei gustative).

Aplicaţii practice

În cazul unor modificări genetice (ex. absenţa mugurilor gustativi în disautonomia familială,
sindromul Rilei- Day ), a unor procese patologice locale (ex. glosite) sau generale (tulburări endocrine sau
intoxicaţii), precum şi în cazul lezării căilor sau a centrilor gustativi, apar tulburări ale percepţiei gustative.
 Senzaţiile gustative pot prezenta tulburări cantitative şi/sau calitative.

Tulburările cantitative constă în scăderea (hipogeuzie) până la dispariţia (ageuzie) gustului.

Tulburările cantitative constă în:

- disgeuzie şi parageuzie, caracterizate de confundarea sau deformarea percepţiilor

gustative

elementare.

- halucinaţia gustativă, reprezentată de senzaţia subiectivă apărută în absenţa unui stimul

gustativ.
FIG. IX. C. 1
C. ANALIZATORUL VIZUAL
 GENERALITĂŢI

Analizatorul vizual este specializat în detecţia, selectarea şi interpretarea semnalelor

cuprinse într-o arie restrânsă a spectrului electromagnetic ( radiaţii cu lungimea de undă cuprinsă
între 375 şi 760 nm. ).

Procesul vederii cuprinde trei etape:

Formarea imaginii optice. Sistemul dioptric al globului ocular asigură

formarea , în focarul retinian, a unei imagini reale, răsturnate şi mai mici decât obiectul.
Foto- chimio- transducţia. Este realizată de celulele receptoare retiniene, ce
absorb fotonii şi asigură conversia energiei luminoase în semnal nervos (trecând prin
stadiul intermediar de semnal chimic ).
Procesarea neuronală a informaţiei, realizată de neuronii dispuşi de-a
lungul căii optice şi în ariile corticale vizuale.
Funcţiile analizatorului vizual sunt complexe:

Asigură formarea imaginii lumii înconjurătoare, inclusiv reglarea clarităţii şi a

luminozităţii acestei imagini. Alături de simţurile olfactiv şi acustic, permite contactul, de la
distanţă, cu mediul.
Asigură menţinerea fixaţiei asupra unui obiect mobil, prin reflexeoculo-cefalo-gire.
Oferă informaţii complementare pentru redresarea capului în sens vertical, prin reflexe
statice şi stato-kinetice, fiind unica sursă de informaţii când labirintul este lezat.
Poate suplini lipsa proprioceptorilor în mişcările voluntare.
Datorită volumului masiv de informaţie vehiculat, reprezintă principala aferenţă a
sistemului reticulat activator ascendent, ceea ce explică efectul favorabil al luminii asupra
activităţii cerebrale. Prin acest mecanism, lumina exercită un efect facilitator asupra recepţiei
tuturor modalităţilor senzoriale cu excepţia durerii (prin stimularea formaţiei reticulate, lumina
declanşează un mecanism central de blocare a transmisiei sensibilităţii nociceptive prin eliberarea
de endorfine, mecanism ce constituie substratul terapiei durerii prin lumină).
Asigură sincronizarea ritmurilor endogene cu ritmul circadian, prin conexiuni cu
hipotalamusul, hipofiza şi epifiza.
Având în veder multiplele funcţii ale analizatorului vizual, leziunile sale, în special cele
ce afectează cronic şi ireversibil unul din segmentele sale , au implicaţii severe.
Analizatorul vizual este alcătuit din receptor, situat la nivelul globului ocular, segment de
conducere, reprezentat de calea optică senzorială şi segment central, reprezentat de ariile corticale
vizuale.
Globii oculari (G.O.), organe ale simţului vizual, împreună cu anexele lor, sunt adăpostiţi
in orbite.(fig. 1.)
Anexele G.O. sunt:

anexele de mişcare, reprezentate de mm. extrinseci ai G.O. cu vasele, nervii şi

tecile lor musculare (aparţinând aponevrozei orbitare Tenon)
 anexele de protecţie, reprezentate de:
- pleoape cu cili şi supracili
- conjunctivă, cu gld. lacrimale accesorii
- glanda şi căile lacrimale
- capsula Tenon ( aparţinând aponevrozei orbitare Tenon )
- corpul adipos al orbitei
G.O. impreună cu anexele sale constituie conţinutul regiunii orbitare, alcătuită din:

1. Regiunea palpebrală
2. Regiunea bulbară ( G.O.)
3. Regiunea retrobulbară.

FIG. IX. C. 2
C. 1. REGIUNEA PALPEBRALĂ
 Cuprinde pleoapele (superioară si inferioară), organe musculo-membranoase mobile, cu
rol de protecţ ie a G.O., şi aparatul lacrimal.

C. 1 A. PLEOAPELE

Fiecare pleoapă prezintă:

două feţe: anterioară (tegumentară) şi posterioară (mucoasă)

două margini: liberă şi aderentă
două extremităţi: internă şi externă.
Feţele:

anterioară, convexă, prezintă şanţul palpebral (superior, respectiv inferior).

posterioară , concavă,este captuşită de conjunctiva palpebrală.

comisura medială (internă), ce proiemină datorită tendonului direct al m.

orbicular al pleoapei.
comisura laterală (externă), deprimată, ce prezintă pliuri tegumentare fine, care
se accentuează cu vârsta şi duc la apariţia labei de gâscă.
Marginile:

aderentă (orbitară), continuă, fară limite precise, cu regiunile învecinate.

Marginea aderentă a pleoapei superioare prezintă supracilii (sprânceana).
liberă, cu lungime de circa 3 cm. (fig. 2 a.)
Între cele două margini libere ale pleoapelor, superioară şi inferioară, se delimitează fanta
palpebrală. În mod normal, marginea liberă a pleoapei superioare coboară, depăşind puţin
circumferinţa corneei. Marginea liberă a pleoapei inferioare este tangentă la circumferinţa corneei.

Închiderea fantei palpebrale este realizată de către m. orbicular al pleoapei. Paralizia m.

orbicular se manifestă prin lagoftalmie (tulburare de ocluzie a fantei palpebrale ).

Deschiderea fantei palpebrale este asigurată de m. ridicator al pleoapei superioare Paralizia

m. ridicator al pleoapei superioare determină ptoza palpebrală. (la deschiderea fantei participă, în
mică măsură, şi m. drept iferior al G.O., prin coborârea pleoapei inferioare).

Marginea liberă a pleoapei prezintă, la unirea a 7/8 laterale cu 1/8 medială, tuberculul
lacrimal, o proeminenţă la nivelul căreia se află punctul lacrimal.
Tuberculul lacrimal împarte marginea liberă în:
 parte ciliară, situată lateral
parte lacrimală, situată medial
Partea ciliara prezintă ( fig. 2 b şi c ) :
buză anterioară, la nivelul căreia sunt implantaţi cilii,ce au anexate glande Zeis
(sebacee) şi glande Moll (sudoripare modificate). Inflamaţia glandelor sebacee poarta numele de
orgelet (ulcior).
buză posterioară, teşită, la nivelul căreia se află orificiile de deschidere ale
glandelor tarsale Meibomius (25-30 glande). Inflamaţia glandelor tarsale poartă numele de
chalazion (meibiomită ).
Prin închiderea pleoapelor, buzele posterioare delimitează, împreuna cu G.O., râul
lacrimal. Acesta are formă triunghiulară, pe sectiune, şi drenează secreţiei lacrimale spre căile
lacrimale.
Între cele doua buze ale marginii libere se află linia cenuşie ce marchează jonctiunea
cutaneo- mucoasă.

Structura pleoapelor

Dinspre anterior spre posterior, pleoapele prezintă 7 straturi:

FIG. IX. C. 3.a, b
Pielea pleoapelor, subţire, elastică, aproape translucid.
Ţesutul celular subcutanat, reprezentat de ţesut conjunctiv lax, fară celule adipoase.
 Este destins foarte uşor de:

ser (edem palpebral)

sânge (hematom palpebral)
aer (în fracturile de piramidă nazală cu deschiderea sinusurilor paranazale, se
produce emfizemul palpebral)
Stratul muscular striat, reprezentat de m. orbicular al pleoapelor, ce aparţine mm.
mimicii. (fig. 3).
Este un m. circular, plat, format din mai multe fascicule concentrice, parţial suprapuse.
Periferic, fibrele sale se continuă cu cele ale mm. vecini.
Muşchiul prezinta două porţiuni:

porţiune palpebrală, dispusă anterior de stratul fibros.

porţiune orbitară, care circumscrie porţiunea palpebrală, pătrunzând şi în
regiunile învecinate (frontală, temporală, malară si nazală).
Porţiunea palpebrală este alcatuită din mai multe fascicule musculare:

a.- porţiunea marginală preciliară, reprezentată de două fascicule musculare fine

(câte unul pentru fiecare pleoapă), situate anterior de bulbii piloşi ai cililor. Fibrele musculare au
originea medial, pe tendoanele (direct şi reflectat) orbicularului, iar inserţia lateral, pe faţa
anterioară a ligamentului palpebral lateral, unde fibrele fasciculului superior se întretaie cu cele
ale fasciculului inferior.

b.- porţiunea marginală retrociliară (m. ciliar Riolan), situată posterior de bulbii
piloşi (între bulbii piloşi se realizează schimburi de fibre între a. si b.). Fibrele musculare au
originea medial, pe tendonul reflectat al orbicularului, iar inserţia lateral, pe ligamentul palpebral
lateral.
Prin contracţie, m. ciliar asigură exprimarea secreţiei gld. anexe ale foliculului

c.- porţiunea pretarsală, situată anterior de tars. Fibrele musculare au originea pe

marginea superioară şi faţa anterioară a tendonului direct al orbicularului, acoperă tarsul superior
şi trec anterior de ligamentul palpebral lateral. Ajungând în pleoapa inferioara, trec anterior de
tarsul inferior şi se inseră pe marginea inferioară şi faţa posterioară a tendonului direct al
orbicularului.

d.- porţiunea preseptală, situată anterior de septul orbitar. Fibrele musculare au

originea pe creasta lacrimală posterioară, tendonul reflectat şi pe domul sacului lacrimal, acoperă
partea superioară a septului, trec anterior de ligamentul palpebral lateral şi ajung în pleoapa

inferioara Trec anterior de partea inferioară a septului şi se inseră pe creasta lacrimală anterioară,
tendonul direct şi pe fata anterioara a sacului lacrimal. Prin contracţia fibrelor musculare, cu
origine şi inserţie pe sacul lacrimal, se produce aspiraţia secreţiei lacrimale Acest fascicul se
numeşte şi m. tensor al sacului lacrimal (Stelpeanu- Horbatsky).

e.- m. lacrimal (Duverney- Horner), situat pe faţa posterioară a tendonului

reflectat.

Fibrele musculare au originea pe creasta lacrimală posterioară, formează două fascicule ce

se încrucişează şi trec în pleoapa opusă, însoţ ind apoi canaliculul lacrimal respectiv. Se inseră pe
extremitatea medială a tarsului, posterior de canaliculul pe care l-au înconjurat. Prin contracţie, are
acţiune de compresie pe canalicule, favorizând scurgerea lacrimilor.

Porţiunea orbitară

Fibrele musculare au originea pe marginea medială a aditusului orbitei. Prin contracţia

orbicularului se realizează ocluzia pleoapelor.
Inervaţia m. orbicular este asigurată de ramuri ce provin din trunchiul temporo-facial al n.

facial.

FIG. IX. C. 3. c, d
Stratul celular submuscular, o lamă de ţesut conjunctiv lax.
Stratul fibros, alcatuit din (fig. 3 c ):
 tarsul superior
tarsul inferior
septul orbitar
Tarsul superior: este convex, are formă de semilună, cu lungimea de 3 cm.şi lăţimea
(central) de 1 cm.

Tarsul inferior: este convex, cu formă dreptunghiulară, are lungimea de 3 cm.şi lăţimea
maximă de 0,5 cm.
Fiecare tars prezintă: margine liberă sau ciliară şi margine aderentă sau orbitară, pe care
se inseră septul orbitar.
Cele două tarsuri sunt legate între ele (fig. 3 c):

medial, de unde pleacă ligamentul palpebral medial, cu două componente:

tendonul direct al orbicularului, inserat pe creasta lacrimală anterioară.
tendonul reflectat al orbicularului, inserat pe creasta lacrimală
posterioară.

lateral, de unde pleacă ligamentul palpebral lateral ce se inseră pe marginea

laterală a aditusului orbitei, pe tuberculul Withnall.
Histologic, tarsul este o structură particulară, alcătuită din celule cartilaginoase şi fibre
elastice.
În grosimea tarsului se află circa 25-30 de gld. tubulo-acinoase tarsale Meibomius, gld. de
tip sebaceu, a căror secreţie participă la formarea filmului lacrimal.

Septul orbitar ( ligamentele late ale orbitei ) - se întinde de la marginea aderentă a celor
două tarsuri până la aditusul orbitar, unde se continuă cu periostul.
Lateral se inseră pe ligamentul palpebral lateral,iar medial, pe creasta lacrimală
posterioară şi pe tendonul reflectat al orbicularului.
Anatomic, septul separă continuţul orbitei de structurile pleoapei. Dată fiind inserţia sa
medială, căile lacrimale (cu exceptia canalului lacrimo-nazal) aparţin regiunii palpebrale.
Partea superioară a septului este stăbătută de lama superficiala a aponevrozei m. ridicator
al pleoapei superioare şi de mănunchiurile vasculo-nervoase supraorbitar, supratrohlear şi
infratrohlear (fig. 3 d).
Stratul muscular neted, reprezentat de muşchii tarsali (superior şi inferior). Muşchii
tarsali sunt mm. netezi, reprezentaţi de câte un mănunchi de fibre cu originea:
pe faţa inf. a aponevrozei ridicatorului (m. tarsal sup.)
pe expansiunea m. drept inferior (m. tarsal inf.)
Inserţia mm. tarsali se face pe tarsul şi fundul de sac conjunctival respectiv.

Inervaţia mm. tarsali este vegetativa simpatică.

 Prin contracţie, asigură ridicarea fundurilor de sac conjunctivale, în timpul mişcărilor
globului ocular şi intervin în ridicarea pleoapei sup., respectiv coborârea pleoapei inferioare .

Stratul mucos, reprezentat de conjunctiva palpebrală.

Conjunctiva este o membrană mucoasă sub ţire, transparentă, bine vascularizată, ce
tapetează faţa posterioară a pleoapelor şi se reflectă pe G.O., pe care îl acoperă până la limb.
I se descriu:

porţiune palpebrală (stratul mucos al pleoapei)

funduri de sac (fornixuri): superiorşi inferior
porţiune bulbară.
În unghiul medial al ochiului, conjunctiva bulbară formează:

plica semilunară, repliu dispus vertical, ce reprezintă vestigiul membranei nictitante

şi constituie materialul de rezervă necesar în abducţia globului ocular. Plica lacrimală
şi porţiunile lacrimale ale celor două pleoape delimitează lacul lacrimal.

FIG. IX. C. 4
 caruncula, formaţiune proeminentă, situată medial de plica semilunară.
Histologic, reprezintă o zonă de tranziţie spre epiteliul pluristrtificat pavimentos cheratinizat, la
nivelul ei putând exista chiar şi câţiva foliculi piloşi.
Histologic, conjunctiva este alcătuită din:

corion, ce prezintă papile c-îi dau un aspect catifelat. Este alcătuit dintr-o stromă
conjunctivă ce conţine foliculi limfatici.
epiteliu pluristratificat, situat pe o membrană bazală. Celulele superficiale sunt
cilindrice, iar cele bazale sunt poliedrice.
La nivelul limbului, epiteliul conjunctival se continuă cu epiteliul cornean.

Conjunctiva prezintă glande conjunctivale (fig. 2 c), ce sunt glande lacrimale accesorii,
produsul lor de secreţie constituind secreţia lacrimală bazală.
Glandele conjunctivale sunt ;

glande acinoase, seroase Krause şi Wolfring, situate la nivelul fornixului,

glande tubuloase, mucoase, glandele tarsale Henle (glande utriculare, limbice,
Manz, există numai la suine).

1. B. Aparatul lacrimal aparţine (cu excepţia porţiunii orbitale a glandei lacrimale)

regiunii palpebrale.
Este alcătuit din glanda lacrimală principală, cu canalele ei excretoare, glandele lacrimale
accesorii (aparţinând conjunctivei) şi căile lacrimale (fig. 4 a-c).

Glanda lacrimală
Este glandă exocrină de tip tubuloacinos, situată în unghiul supero-lateral al orbitei. Este
împărţită de aponevroza muşchiului ridică tor al pleoapei superioare şi de expansiunea sa laterală,
în porţiune principală, orbitară şi porţiune accesorie palpebrală.

Porţiunea principală , orbitară, este situată într- o lojă delimitată :

- supero-lateral-foseta lacrimală de pe faţa medială a apofizei zigomatice a

frontalului

- infero-medial-expansiunea laterală a aponavrozei m. ridicător al pleoapei

superioare

anterior-septul orbitar
posterior-o condensare conjunctivă ce o separă de ţesutul adipos al orbitei.
În interiorul lojei, glanda este fixată de periostul orbitei prin fine travee conjunctive
(ligament Soemmering).
Structural, glanda prezintă la periferie o capsulă conjunctivă ce trimite în interior septuri
ce separă parenhimul în lobi, lobuli şi acini.
 Are formă de migdală cu dimensiuni de 20/12 mm. şi prezintă:

două feţe : supero- externă, convexă, şi infero- medială, concavă.

două extremităţi: medială şi laterală.
două margini :
anterioară, ascuţită. La nivelul ei ies din glandă cinci canale excretoare
principale, ce străbat porţiunea palpebrală a glandei şi, împreună cu canalele acesteia, se deschid
în extremitatea laterală a formixului superior.
posterioară, mai rotunjită, prin care pătrund în glandă vasele şi n.
lacrimal.

Porţiunea palpebrala a glandei lacrimale este mică (glanda accesorie Rosenmuller),

alcătuită doar din 15- 40 de lobuli situaţi în grosimea pleoapei superioare (este vizibilă, prin
transparenţa conjunctivei, la întoarcerea pleoapei superioare).
Este turtită, de formă neregulată. I se descriu :

două feţe: superioară, plană şi inferioară.

două margini : anterioară, de la care pleacă canalele excretoare, şi posterioară, ce
înconjură expansiunea laterală a aponevrozei R.P.S., unindu- se cu porţiunea orbitară a glandei.
 două extremităţi : supero-medială şi infero-laterală, ce ajunge până la comisura
palpebrală externă.
Căile lacrimale ( fig. 4 ).
Prin clipit, secre ţia lacrimală este împinsă prin râul lacrimal în lacul lacrimal de unde, prin
punctele lacrimale, pătrunde în canaliculele lacrimale ce se deschid în sacul lacrimal. Prin canalul
nazo- lacrimal secreţia ajunge în meatul nazal inferior.

În condiţii normale, secreţia lacrimală este preluat ă în totalitate de căile lacrimale. Creşteri
mici ale secreţiei se pot manifesta prin rinoree. În condiţii de exacerbare a secreţiei, surplusul
determină lacrimarea ( epifooră ).

Punctele lacrimale sunt situate la nivelul tuberculilor lacrimali (superior şi inferiori), cel
superior fiind situat medial faţă de cel inferior. Sunt menţinute deschise datorită existenţei în
structura lor, a unui inel fibros.

porţiune verticală, 2 mm.

porţiune orizontală, 5- 7 mm.
porţiune comună, 1- 3 mm.. Se deschde pe peretele lateral al sacului lacrimal.
Sacul lacrimal are formă cilindrică cu lungimea de 12- 15 mm, şi axul oblic spre
inferior şi posterior. Prezintă două extremităţi superioară, fornix, şi inferioară, ce se continuă cu
canalul nazo- lacrimar şi patru feţe:
anterioară, în raport cu tendonul direct al orbicularului,
posterioară, în raport cu tendonul reflectat al orbicularului şi m. Horner
laterală, în raport du unghiul diedru dintre tendoanele orbicularului. La acest
nivel se deschide porţiunea comună a canaliculelor lacrimale.
medială, în rapot cu fosa sacului lacrimal.
Canalul nazo- lacrimal are formă cilindrică cu lungimea de 15 mm, şi axul oblic spre
inferior şi posterior. Între canalul osos şi canalul membranos se află un bogat plex vascular erectil.

Canalul nazo- lacrimal se deschide în meatul nazal inferior, orificiul de deschidere fiind
prevăzut cu valva Hasner.
Datorită curentului de aer din inspir, se produce aspiraţia lacrimilor din canalul nazo-
lacrimal.
Caile lacrimale au calibru neregulat, prezentând zone dilatate (sinusuri) şi zone îngustate,
în general prevăzute cu valvule (fig. 4 c).
Secreţia lacrimală are rol de :

apărare mecanică, permiţând clipitul şi lavajul polului anterior,

apărare antimicrobiană prin: lizozim, lactotransferină şi imunoglobuline de tip A şi G,
apărare chimică prin sisteme tampon bicarbonate,
 menţinere a troficităţii corneei, fiind esenţială pentru menţinerea schimburilor gazoase cu
aerul atmosferic. Secreţia lacrimală de bază, etalată de clipit, formează filmul lacrimal dispus în
trei straturi :
profund, mucos, asigură aderenţa.
mijlociu, apos, asigură funcţiile specifice,
superficial, lipidic, împiedică evaporarea şi asigură lubrefierea pleoapelor pentru clipit.

Vascularizaţia şi inervaţia regiunii palpebrale

Vascularizaţ ia arterială a regiunii palpebrale provine din ramuri ale arterelor oftalmică,
infraorbitală, facială şi temporală superficială.

Venele stabilesc conexiuni între teritoriul extracranian, ce drenează în V.J.I. şi teritoriul

intracranian, ce drenează în sinusul cavernos.
 Limfa regiunii palpebrale atât din teritoriile superficiale (piele şi orbicular) cât şi din
teritoriul profund (până la conjunctivă) drenează în nodulii limfatici preauricilari (zona laterală a
regiunii) şi nodulii submandibulari (zona medială a regiunii).

Inervaţia motorie a muşchilor pleoapei este asigurată de nervul III şi VII .

Inervaţia senzituvă este asigurată de ramurile oftalmică şi maxilară ale trigemenului.

Inervaţia secretorie a glandei lacrimale este asigurată de fibrele parasimpatice ale

nervului facial.

C. 2. REGIUNEA BULBARĂ (GLOBUL OCULAR)

Globul ocular este un sistem optic centrat ce asigură formarea , în focarul imagine, a unei
imagini reale, răsturnate şi mai mici decât obiectul, prin intermediul unui aparat dioptric alcătuit
din: cornee, umoare apoasă, cristalin şi corp vitros.

În funcţie de relaţia dintre focarul imagine şi retină, globul ocular este:

emetrop, la care focarul imagine se găseşte pe retină (razele incidente paralele converg
pe retină).
ametrop, la care pe retină nu se găseşte focarul imagine ci un cerc de difuziune,
imaginea fiind neclară. Dacă focarul imagine este:
situat anterior de retină, globul ocular este miop
situat posterior de retină, globul ocular este hipermetrop
înlocuit de două drepte focale, ochiul este astigmat
Globul ocular este situat în orbită, mai aproape de pereţii superior ş i lateral, astfel încât,
planul care trece prin marginile superioară şi inferioară a aditusului orbitei, este tangent la polul
anterior al corneei. ( fig. 1 )

Poziţia şi menţinerea globului ocular în orbită sunt asigurate de:

aparatul muscular extrinsec şi aponevroza orbitară Tenon

corpul adipos al orbitei, ce împiedică deplasarea posterioară a G.O.
pleoapele, nn. şi vasele retrobulbare, ce împiedică deplasarea anterioară a G.O.
Situaţia în care G.O. depăşeşte planul aditusului orbitei poartă numele de exoftalmie, iar
situaţia inversă poartă numele de enoftalmie.

G.O. normal, emetrop, este aproximativ sferic, având diametrul antero-posterior de 25 de

mm., diametrul vertical de 24 de mm. iar cel transvers de 23 de mm.
Dacă refringenţa G.O. este normală, variaţiile diametrului antero-posterior duc la
tulburări ale formării imaginii pe retină (miopie / hipermetropie axială ).
Globului ocular i se descriu (fig. 5 a. şi b):
 doi poli, anterior şi posterior.
ecuatorul, a cărui plan trece la distanţă egală de cei doi poli.
meridiane.

tunica fibroasă, reprezentată de scleră, completată anterior de cornee.

tunica vasculară, tractul uveal, subîmpărţit în trei componente: coroidă, corp ciliar şi
iris.

tunica nervoasă, retina, subîmpărţită în retină vizuală şi retină oarbă, ciliară şi iriană
Cavitatea globului ocular este împărţită de cristalin şi zonulă în:
compartiment precristalinian
compartiment retrocristalinian, ce reprezintă 2/3 posterioare a cavităţii G.O.
La rândul său, compartimentul precristalinian este împărţit de diafragmul irian în:
cameră anterioară, cuprinsă între cornee şi faţa anterioară a irisului.
cameră posterioară, cuprinsă între faţa posterioară a irisului şi cristalin şi zonulă.
Cele două camere comunică prin pupilă.
FIG. IX. C. 5
 Conţinutul G.O. este reprezentat de:

umoarea apoasă, aflată în camerele anterioară şi posterioară.

cristalin.
corp vitros.

C. 2. A. Tunica fibroasă a globului ocular

1. Sclera

Embriologic, structural ş i funcţ ional, constituie prelungirea durei mater cerebrale.

Reprezintă 4/5 posterioare ale tunicii externe şi are o formă sferică (cu raza de curbură de
11 mm.).

Sclera prezintă anterior, la nivelul limbului sclero-cornean, un pseudoorificiu, la nivelul

căruia se continuă cu corneea. Corneea este încastrată în scleră ca o sticlă de ceas, fiind prinsă între
lama sclerală şi septul scleral.

Profund şi lateral de septul scleral se află pintenele scleral, determinat de inserţia

tendonului m. ciliar.
În unghiul camerular, între septul scleral, pintenele scleral şi ligamentul pectinat (trabecul),
se găseşte canalul Schlemm, în care se filtrează umoarea apoasă. Canalul Schlemm comunică cu
venele episclerale, în care drenează, în final, umoarea apoasă.

În jurul limbului, la o distanţă de 6-8 mm., se găsesc inserţiile sclerale ale mm. extrinseci.

În cele patru cadrane, preecuatorial, se află câte un orificiu de ieşire a venelor vorticoase.

Posterior, sclera prezintă lama cribriformă, prin care ies filetele n. optic. În jurul lamei
ciuruite, se găsesc orificiile vaselor şi nn. ciliari scurţi.
Structural, sclera prezintă trei straturi:

episclera, tesut conjunctiv lax dispus între scleră şi capsula Tenon.

ţesutul propriu al sclerei, cel mai bine reprezentat. Este alcătuit din fibre colagene,
dispuse neregulat, ce realizează o structură rezistentă, cu elasticitate scăzută, opacă.
lamina fusca sclerală, ce leagă coroida de scleră. Embriologic, structural şi funcţional
este continuarea arahnoidei cerebrale.

2. Corneea

Reprezintă partea anterioară a tunicii fibroase. Este bombată, având raza de curbură mai
mică decât a sclerei (8 mm) şi grosimea de 1 mm.
Prezintă o faţă anterioară, convexă, şi o faţă posterioară, concavă. Sfericitatea feţelor este
perfectă, pentru a permite focalizarea razelor într-un singur punct pe retină. Neregularităţile duc la
apariţia astigmatismului.
 Corneea face parte din mediile refringente ale G.O. Transparenţa sa depinde de organizarea
perfect regulată a structurii sale conjunctive şi de menţinerea stării de deturgeşcenţă.
Orice modificare, în plus sau în minus, a cantităţii de apă conţinute sau a organizării
conjunctive, duce la opacifierea corneei, cu afectarea acuităţii vizuale.
Structural, corneea prezintă cinci straturi :

strat epitelial, pluristratificat, situat pe membrana bazală,

lama elastică anterioară, membrana Bowmann, foarte importantă în menţinerea
deturgeşcenţei corneei,
ţesutul propriu, ce reprezintă 9/ 10 din grosime şi este reprezentat de fibre de colagen
ce alcătuiesc lamele cu o dispoziţie foarte regulată. Între lamele se găsesc celule fixe, keratocite,
şi celule mobile. Legate prin cimentul interfibrilar, lamelele alcătuiesc fascicule de trei tipuri :
meridiane, ecuatoriale şi oblice. Un important fascicul ecuatorial se găseşte la periferia corneei şi
intervine în menţinerea curburii acesteia.
lama elastică posterioară, membrana Descemet. Pe faţa sa profundă, periferic,
prezintă o condensare ce poartă numele de inel tendinos Dollinger, determinat de inserţia fibrelor
radiare ale muşchiului ciliar.
FIG. IX. C. 6
 endoteliul corneean, unistratificat. Se prelungeşte lateral, căptuşind unghiul camerular
şi se continuă cu epiteliul anterior al irisului.
Corneea este avasculară, ca o adaptare la menţinerea transparenţei (se hrăneşte prin
difuzie din filmul lacrimal şi umoarea apoasă ).
Inervaţia corneei este foarte bogată , stă la baza reflexului cornean şi este asigurată de
fibre amielinice ale ramurii oftalmice a nervului trigemen.

C. 2. B. Tunica vasculară a globului ocular

Are origine embriologică şi funcţii comune cu ale leptomeningelor cerebrale (pia mater),
cu care se continuă în jurul nervului optic.
Datorită componentelor structurale, îndeplineşte multiple funcţii :

prin conţinutul mare de pigment melanic, constituie o cameră obscură.

datorită vascularizaţiei foarte bogate :
asigură temperatura optimă pentru funcţionarea celulelor receptoare,
asigură nutriţia segmentului extern al retinei, epiteliul pigmentar şi celule
receptoare.

intervine în reglarea presiunii intraoculare.

prin musculatura netedă asigură reflexul pupilar fotomotor şi reflexul de acomodare.
Tunica uveeală a G.O. este subîmpărţită în trei componente :
coroida,
corpul ciliar,
irisul.

Coroida se întinde posterior de ora serrata retiniană, linie festonată ce constituie limita
între coroidă şi corpul ciliar.
Structural, coroidei i se descriu următoarele straturi :

- stratul pigmentar exterior, sau lamina fusca, ce leagă coroida de scleră, este
echivalentă arahnoidei cerebrale.

- stratul vaselor mari, prezentând un plan superficial, planul venos, din care se formează,
în final, cele patru vene vorticoase şi un strat profund, arterial, format din ramurile arterelor ciliare
scurte posterioare. Preecuatorial, se găsesc şi ramuri retrograde din marele cerc arterial al irisului
(format de arterele ciliare anterioare) şi ramuri din arterele ciliare lungi posterioare.

- stratul coriocapilar (al vaselor mici), ce asigură schimburile metabolice ale

segmentului extern al retinei,
 - membrana vitroasă Bruch, structură anhistă, bogată în M.P.Z., ce separă coroida de
epiteliul pigmentar retinian.

2. Corpul ciliar

Se întinde între ora serrata şi rădăcina irisului şi este alcătuit din muşchiul ciliar şi
procesele ciliare ( fig. 5 c. ).
Pe secţiune are formă triunghiulară , aspect accentuat de procesul de acomodaţie. Faţa
posterioară este căptuşită de retina ciliară şi este împărţită în două regiuni :
pars plicata sau corona ciliaris, situată anterior. Are aspect plicaturat datorat părţii
anterioare, proeminente, a proceselor ciliare,
pars plana, situată între pars plicata şi ora serrata.
De la nivelul feţei posterioare a corpului ciliar, pleacă fibrele zonulei Zinn (ligamentul
suspensor al cristalinului ).

Muşchiul ciliar are două componente ce diferă ca origine embriologică şi structură :

fibrele radiare, alcătuiesc m. Brücke sau m. tensor al coroidei. Este situat în planul
superficial al regiunii ciliare. Fibrele sale au originea pe inelul tendinos Dollinger şi pintenele
scleral şi se inseră pe lamelele spracoroidiene. Luând punct fix anterior, tracţionează coroida,
permiţând contracţia fibrelor circulare.

- fibrele circulare m. Rouget- Muller, este situat profund de fibrele radiare.

Muşchiul ciliar este inervat vegetativ parasimpatic, de fibre cu originea în partea dorso-
cranială a nucleului accesor al nervului III. Acţionând sinergic, cele două componente intervin în
acomodaţie.

Acomodaţ ia reprezint ă capacitatea ochiului de a forma pe retină imaginea clară a unui

obiect ce se mişcă între infinit şi ochi.
Punctul cel mai îndepărtat care poate fi văzut clar, fără acomodaţie, poartă numele de
punctul remotum, iar punctul cel mai apropiat, văzut clar prin folosirea maximului de acomodaţ ie
poartă numele de punct proxim. Distanţa între cele două puncte poartă numele de parcursul
acomodaţiei.

Amplitudinea acomodativă variază de asemenea cu vârsta, datorită pierderii progresive a

elasticitaţii cristalinului, ducând la instalarea presbiopiei.
Acomodaţia se produce prin participarea a trei elemente, cristalin, corp ciliar şi zonulă.

Prin contracţia m ciliar, zonula se relaxează, detensionând capsula cristaliniană.

Modificările de curbur ă ale cristalinului se produc în regiunea centrală. Datorită creşterii

diametrului antero-posterior, se produce o creştere a indicelui de refracţie a cristalinului acomodat,
determinată de structura sa lamelară.

Concomitent cu acomodaţia, pentru ca vederea să fie clară, intervin ca fenomene asociate

convergenţa şi mioza.
Cele trei reflexe, de acomodaţie, de convergenţă şi de mioză, depind toate de aceeaşi
inervaţie parasimpatică.

Procesele ciliare reprezentate de 70-80 de formaţiuni de formă piramidală

triunghiulară, dispuse meridional.
Procesele ciliare au baza anterior, în apropierea rădăcinii irisului, şi vârful posterior, la
ora serată.
Prezintă o faţă aderentă, în raport cu muşchiul ciliar, şi două feţe laterale. Între procesele
ciliare se află văile ciliare.
În structura proceselor ciliare se află un ax conjunctivo-vascular, cu capilare fenestrate,
acoperit de un epiteliu bistratificat, reprezentat de retina ciliară.
Procesele ciliare, echivalente plexurilor coroide cerebrale, intervin în formarea umorii
apoase, lichid cu o compoziţie asemănătoare L.C.R.- ului
Umoarea apoasă este secretată în camera posterioară şi trece, prin pupilă, în camera ante-
rioară de unde se filtreză în canalul Schlemm, străbătând trabeculul
La nivelul unghiului irido-cornean, circulaţia lichidului se face în mod normal din camera
anterioara spre canalul Schlemm, pentru că presiunea intraoculara este superioară presiunii
venoase episclerale.
 Condiţiile patologice care duc la împiedicarea evacuării umorii apoase, determină apariţia
hipertensiunii oculare, glaucomul, principala cauză de orbire la ora actuală.

Umoarea apoasă asigură nutriţia cristalinului şi a corneei, formaţiuni avasculare.

3. Irisul

Segmentul cel mai anterior al tunicii vasculare, este dispus în plan frontal separând camera
anterioară de cea posterioară. Central are orificiul pupilar şi funcţionează ca o diafragmă ce
reglează cantitalea de lumină ce ajunge la retină.

Prezintă :

faţă anterioară, uşor convexă, a cărei coloraţie depinde de cantitatea de pigment pe care
o conţine.
faţă posterioară, de culoare neagră, indiferent de pigmentaţia feţei anterioare,
circumferinţă mare, rădăcina irisului,
 circumferinţă mică, marginea pupilară, ce circumscrie orificiul pupilar. La acest nivel
retina iriană se răsfrânge pe faţa anterioară a irisului, formând guleraşul pigmentar.
Structural irisul prezintă următoarele straturi :

epiteliu anterior, unistratificat.

membrana bazală anterioară.
ţesutul propriu al irisului, reprezentat de o stromă conjunctivă, alcătuită din fibre
elastice, de colagen, celule pigmentare stelate şi klumpenzellen. În stromă se găsesc vase, nervi şi
fibre musculare netede, ce intervin în reflexele pupilare. Fibrele musculare netede din structura
irisului sunt dispuse :
- circular, muşchiul sfincter al pupilei., inervat parasimpatic
radiar, muşchiul dilatator pupilar, inervat simpatic
membrana bazală posterioară
epiteliul posterior, retina iriană.
Pupila, deschiderea centrala a irisului, functionează ca un diafragm mobil . Ea dozează
cantitatea de lumină, protejând retina împotriva unei lumini puternice .
În mod normal pupila este rotundă, situată central şi are un diametru de 3,5 mm.. La variaţii
ale intensităţii iluminării, pupila reacţionează prin mioză sau midriază.
Jocul pupilei este asigurat de sistemul nervos vegetativ parasimpatic şi simpatic. Cele două
sisteme antagoniste urmează legea inervaţiei reciproce a lui Sherington, adică excitaţia unuia
inhibă acţiunea celuilalt.

În stare normală domină acţiunea parasimpaticului, de iridoconstricţie, simpaticul având

rolul de a menţine tonusul muschiului dilatator şi de inhibare centrală a centrului constrictor
pupilar .

2. C. Tunica nervoasă a globului ocular este reprezentată de retină, subîmpărţită în :

retină vizuală, situată posterior de ora serrata
retină oarbă, reprezentată de retina iriană şi ciliară, la nivelul cărora nu există
elemente fotoreceptoare, retina fiind redusă la doar două straturi celulare : un strat pigmentar
extern şi un strat intern nepigmentar format din celule de susţinere modificate.
Retina vertebratelor superioare este retină inversată, radiaţiile luminoase străbat retina
pentru a ajunge la receptori.
Retinei vizuale i se descriu 10 straturi (fibrilare şi celulare), dinspre superficial spre
profund:

stratul celulelor pigmentare

stratul conurilor şi bastonaşelor
stratul limitant extern
stratul granular extern
 stratul plexiform extern
stratul granular intern
stratul plexiform intern
stratul celulelor multipolare
stratul fibrelor nervului optic
10. stratul limitant intern.

Celulele retiniene sunt reprezentate de (fig. 7 a):

a. Celulele epiteliului pigmentar ce prezintă un dom, îndreptat spre membrana vitroasă

Bruch şi prelungiri, îndreptate spre celulele receptoare. Prelungirile sunt de două tipuri: lungi, ce
se insinuează între receptori şi scurte.

Celule prezintă enclave de pigment, ce migrează şi în prelungirile celulare lungi, formând

câte o cameră obscură fiecărei celule receptoare.

FIG. IX. C. 7. a
 Prelungirile scurte intervin în fagocitarea vârfului segmentului extern, asigurând turn-
overul pigmenţilor vizuali.
 Celulele epiteliului pigmentar asigură schimburile metabolice între coriocapilară şi
celulele receptoare.

b.Neuronii monopolari specializaţi , care prezintă:

- prelungire externă, subîmpărţită de o strangulaţie (determinată de prelungirile

externe ale celulelor Muller), în segment extern şi segment intern.
Segmentul extern (con/bastonaş) prezintă plicaturări ale membranei, care,
spre vârful conului sau a bastonaşului, devin discuri, la nivelul cărora se afla
pigmenţii vizuali. Fotopigmenţii sunt alcătuiţi dintr-o parte proteică, specifică
fiecărui pigment, şi un grup prostetic, comun tuturor pigmenţilor vizuali.
Gruparea prostetică este reprezentată de 11- cis- retinaldehida, care în cursul
etapei foto- chimice trece în 11- trans- retinaldehidă. La vârful segmentului extern,
discurile sunt fagocitate de celulele epiteliului pigmentar. Se asigură astfel o
regenerare permanentă a pigmentului vizual (la om, turn- over- ul pigmenţilor
vizuali se realizează în 7-9 zile).

Segmentul intern prezintă în partea superioară o formaţiune fibrilară

(elipsoid) în care se termină cilul de la nivelul strangulaţiei. Sub elipsoid se află
corpul mioid, cu rol în sinteza fotopigmenţilor.
- corp celular, ce conţine nucleul
prelungire internă, (terminaţie sinaptică) ce poartă numele de sferulă la
celulele cu bastonaş, respectiv de pedicul la celulele cu con.
În invaginaţia sferulei, respectiv în invaginaţiile pediculului, se afla câte trei
prelungiri nervoase (două de la celulele orizontale vecine şi una de la celula bipolară), ce alcătuiesc
o triadă.
c. Celulele bipolare retiniene, care au corpul celular în stratul granular intern iar
prelungirile în straturile plexiforme. Există două tipuri de celule bipolare, unele fac sinapsă numai
cu celulele cu con, iar altele numai cu celulele cu bastonaş.
Prelungirea centrală a celulelor bipolare face sinapsă cu celulele multipolare.

Celulele multipolare, aflate în stratul omonim. Axonii lor alcătuiesc stratul fibrelor n.
optic.

Celulele Muller, celule de susţinere aparţinând celulelor gliale centrale. Prelungirile

lor externe alcătuiesc membrana limitantă externă iar cele interne, membrana limitantă internă.
Celulele orizontale retiniene au corpul celular în stratul granular extern şi prelungirile
în stratul plaeiform extern, unde participă la alcătuirea triadelor. Ele asigură relaţiile între celulele
cu bastonaş, între celulele cu con şi între celulele cu con şi cele cu bastonaş:
- celulele cu bastonaş se potenţează între ele, asigurând amplificarea informaţiei.

- celulele cu con, ce transmit informaţii declanşate de stimuli luminoşi cu aceeaşi lungime

de undă, se potenţează între ele în timp ce celulele cu con, ce transmit informaţii declanşate de
stimuli luminoşi cu lungime de undă diferită, se inhibă între ele.
 - celulele cu con inhibă totdeauna celulele cu bastonaş, când ajung la nivelul optim de
iluminare pentru ele.

Celulele amacrine, nu au axon, au corpul celular în stratul granular intern şi

prelungirile dendritice în stratul plexiform intern.
Celule interplexiforme,dispuse între cele două straturi plexiforme.

Examinată oftalmoscopic, retina prezintă o culoare rozată, determinată de bogăţia

vasculară a coroidei.
La polul posterior se găseş te discul optic, un disc oval, cu axul mare vertical, de culoare
albă, centrat de o mică depresiune prin care intră/ies vasele centrale ale retinei. (fig. 7 b).

FIG. IX. C. 7. b
 Artera centrală se împarte în ramură superioară şi ramură inferioară, fiecare dintre ele
dând naştere câte unei ramuri nazale şi temporale.
 Arterele sunt însoţite de vene omonime, de culoare mai închisă. Starea vaselor retiniene
este identică cu a vaselor cerebrale, deci oftalmoscopia este mijlocul cel mai simplu de investigare
a circulaţiei cerebrale.

Circulaţia retiniană este de tip terminal, obstrucţia unei artere ducând la leziuni definitive,
cu afectarea severă a acuităţii vizuale.
Inferior şi lateral de discul optic se află macula lutea, centrată de fovee, zona în care retina
are cea mai mică grosime, prin împingerea laterală a straturilor retinei. La acest nivel există numai
celule cu con, a căror conexiuni nu suferă proces de convergenţă, de aceea asigură acuitatea vizuală
maximă.

C. 2. D. Conţinutul globului ocular

1 Cristalinul

Este o lentilă biconvexă, cu diametrul vertical de 10 mm. iar cel antero-posterior de 5

În acomodare, diametrul antero-posterior creşte până la 8 mm., în special pe seama bombării

feţei posterioare.
Cristalinul prezintă o faţă anterioară şi o faţă posterioară, mai convexă, ce se sprijină pe
fosa patelară a corpului vitros, de care e solidarizat prin ligamentul Wieger-Berger.
În jurul ecuatorului se inseră fibrele zonulei Zinn (ligamentul suspensor al cristalinului), ce
leagă cristalinul de zona posterioară a corpului ciliar. Fibrele zonulare ce vin din partea posterioară
se inseră pe faţa anterioară a cristaloidei iar cele anterioare, se inseră pe faţa posterioară a
cristaloidei.
La periferie, cristalinul prezintă o capsulă, cristaloida. La nivelul feţei anterioare,
cristaloida este căptuşită de un strat de celule, care, spre ecuator , se alungesc , devenind fibre
cristaliniene, legate prin ciment interfibrilar.
Procesul de formare al fibrelor cristaliniene durează toată viaţa, ducând la creşterea
densităţii şi scăderea elasticităţii. În jurul vârstei de 40 de ani, datorită scăderii elasticităţii, se
instalează presbiopia, tulburare de acomodaţie.

Opacifierea a cristalinului poartă numele de cataractă.

Umoarea apoasă (vezi Corpul ciliar)

Corpul vitros ocupă compartimentul retrocristalinian al G.O. şi este reprezentat de o

structură laxă, alcătuită din gelul vitrean şi celulele vitreene, puţine.
Periferic, condensarea vitrosului formează o pseudocapsulă, denumită hialoidă.
Oftalmoscopic, la nivelul vitrosului se decelează zone mai dense, ce alcătuiesc un sistem
de voaluri vitreene şi zone mai laxe.
 Canalul Cloquet, dispus antero-posterior, de la faţa posterioară a cristalinului la discul
nervului optic, este un o zonă de densitate scăzută a vitrosului, rămasă după degenerarea arterei
hialoidiene.

3. REGIUNEA RETROBULBARĂ

Conţinutul regiunii retrobulbare este reprezentat de:

capsula Tenon
muşchii extrinseci ai globului ocular, cu tecile lor fibroase
muşchii netezi ai orbitei

FIG. IX. C. 8. a,b

- corpul adipos al orbitei
 vase şi nervi.
l. Capsula Tenon

capsula Tenon
tecile musculare
expansiuni aponevrotice.
Capsula Tenon acoperă toată partea sclerală a globului. Se continuă la nivelul inserţiilor
sclerale ale mm. extrinseci cu tecile lor musculare.
Capsula Tenon este albă, suplă, mai groasă la nivelul ecuatorului şi mai subţire anterior şi
posterior. Prezintă o faţă internă, legată de scleră prin ţ esutul conjunctiv lax al episclerei, şi o faţă
externă . Faţa externă este acoperită, anterior, de conjunctiva bulbară, iar posterior are raporturi cu
corpul adipos al orbitei.

Tecile musculare ale muşchilor extrinseci sunt mai subţiri posterior, unde aderă de
muschi, şi mai groase anterior, unde sunt separate de muşchi prin ţesut conjunctiv lax.
Tecile celor patru mm. drepţi sunt legate prin membrane intermusculare, astfel globul este
cuprins într-un con musculo-aponevrotic.

Expansiunile aponevrotice leagă capsula Tenon şi tecile musculare de fundurile de sac

conjunctivale, de stratul fibros al pleoapelor şi de rebordul orbitar.

2. Muşchii extrinseci ai globului ocular

Sunt reprezentaţi de patru mm. drepţi (superior, medial, inferior şi lateral) şi doi mm.

oblici (superior şi inferior).

Mm. drepţi au lungime de 4 cm., direcţie postero-anterioară şi formează, împreună cu

tecile lor, conul musculo-aponevrotic.
Au origine posterioară comună, printr- un tendon scurt şi gros, tendonul Zinn, ce se inseră pe
partea medială a fisurii orbitare superioare, pe tuberculul supraoptic şi în jurul canalului optic.

Anterior, tendonul se lăţeşte şi se împarte în patru bandelete ( fig. 8 a ).

Bandeleta supero -medială prezintă un orificiu, corespunzător canalului optic. La acest

nivel fibrele sale aderă la teaca durală a n. optic.
Bandeleta supero-externă prezintă un orificiu, inelul Zinn, ce corespunde părţii mediale a
fisurii orbitare superioare. Prin inel trec:
nervii lll, Vl şi nazociliar
rădăcina simpatică a ggl. ciliar
vena oftalmică
 Prin compartimentul lateral al fisurii orbitare superioare trec nn. lV, frontal şi lacrimal.

Între bandelete se află porţiunea cărnoasă a mm. drepţi.

Anterior, mm. drepţi se inseră, prin câte o lamelă fibroasă, pe scleră, la 6-8 mm. de limbul
sclero-cornean.

M. oblic superior, cel mai lung (6 cm.) este un muşchi digastric . Are originea superior şi
medial de orificiul canalului optic. De la acest nivel, se îndreaptă anterior ş i medial, spre spina
trohleară pe care se reflectă tendonul să u intermediar , schimbându-şi direcţia spre posterior şi
lateral. Trece pe sub dreptul superior şi se inseră în partea posterioară a cadranului supero-lateral
al globului.

M. oblic inferior, cel mai mic (3,7 mm.) este singurul mm. extrinsec ce nu are originea la
vârful orbitei ci lateral de orificiul superior al canalului lacrimo-nazal. Trece inferior de m. drept
inferior şi se inseră în cadranul infero-lateral al globului.

Inervaţia muş chilor striaţi din orbită este asigurată de fibrele somatice ale nervilor cranieni
III, IV şi VI.

FIG. IX. C. 8. c
3. Muşchii netezi din orbită
 În orbită există o serie de fascicule musculare netede a căror semnificaţie funcţională nu se
cunoaşte. Majoritatea autorilor consideră c ă sunt vestigii ale unor mm prezenţi la vertebrate mai
inferioare, la care peretele lateral al orbitei lipseşte sau este foarte slab dezvoltat.

Dintr ei, mai bine reprezentat este m. orbital ce acoperă fisura orbitară inferioar ă, aderând
la periostul orbitei. Este străbătut de vene ce fac legătura între venele orbitare şi cele din plexul
pterigoidian. Este inervat simpatic.

A fost incriminat în patogenia exoftalmiei din boala Graves. Hipertonia simpatică ar

determina stază pe vene ceea ce ar duce la exoftalmie. Ipoteza rolului determinant nu se comfirmă
deoarece în hipertoniile simpatice de altă natură exoftalmia este moderată.

Studii recente au demonstrat că în hipertiroidie (şi nu numai) există anticorpi antifibră

musculară striată ce produc miozita mm. extrinseci, cu hipertrofia concentrică a conului muscular,
ceea ce determină o exoftalmie progresivă severă. Ipoteza e comfirmată ş i de asocierea semnelor
musculare oculare, ce trădează o afectarea musculară extinsă la toţi mm regiunii orbitare.

4. Corpul adipos al orbitei

Este reprezentat de tesutul celulo-adipos ce umple spaţiile dintre celelalte elemente, fiind
mai bine reprezentat în interiorul conului muscular, unde are şi rol în menţinerea poziţiei globului
ocular.

Vasele şi nn. din orbită (fig. 9 şi 10)

Arterele din orbită

Principala arteră a regiunii orbitare este reprezentată de artera oftalmică.

Sursele arteriale secundare sunt reprezentate de ramuri din arterele maxilară, facială şi
temporală superficială. Cu excepţia a. infraorbitare (ramură din a. maxilară ), care participă ş i la
vascularizaţia muşchiului drept inferior şi a sacului lacrimal, aceste artere perticipă la
vascularizaţia regiunii palpebrale.

Prin ramurile sale pentru regiunea palpebrală şi rădăcina nasului, artera oftalmică stabileş
te anastomoze între teritoriul A.C.I. şi teritoriul A.C.E. .

Artera oftalmică
 Artera oftalmică se desprinde din A.C.I. la nivelul apofizei clinoide anterioare, imediat ce
A.C.I. străbate tavanul sinusului cavernos şi arahnoida.
Traiectul arterei oftalmice cuprinde un segment intracranian, un segment canalicular şi un
segment orbitar.
În segmentul intracranian, a. oftalmică străbate spaţiul subarahnoidian (cisterna
suprachiasmatică), îndreptându- se anterior şi lateral pentru a pătrunde în canalul optic. În acest
traiect este situată inferior de nervul optic, care o separă de a. cerebrală anterioară.

În interiorul canalului optic, a. oftalmică este situată infero -lateral de nervul optic, într-o
teacă durală comună, dar separată de nerv printr- un sept transvers de origine durală. Ocazional
artera este însoţită de o venulă.

La vârful orbitei, a. oftalmică pă trunde în conul muscular prin porţiunea infero-laterală a

orificiului din bandeleta supero-medială a tendonului Zinn.
FIG. IX. C. 9
 Situată iniţial infero- lateral, a. oftalmică descrie un traiect spiralat în jurul n. optic trecând
dinspre inferior şi lateral spre superior şi medial. Are iniţ ial o porţiune latero-optică, apoi urcă pe
faţa superioară a n. optic (porţiune supraoptică), trecând inferior de m. drept sup.
 Medial de n. optic, artera oftalmică pă răseşte conul muscular şi ajunge , împreună cu n.
nazociliar, pe peretele medial al orbitei, între m. oblic superior şi m. drept medial. În această
porţiune are un traiect sinuos.

În apropierea cantusului medial, artera se bifurcă în cele două ramuri terminale (a.

supratrohleară şi a. dorsală a nasului) ce perforează septul orbital.

Ramurile colaterale arterei oftalmice

Toate ramurile colaterale ale a. oftalmice au originea pe faţa laterală a arterei (excepţie fac
aa. etmoidale, care au originea pe faţa medială).
Ramurile colaterale pot fi sistematizate după :

segmentul de traiect unde au originea :

- în porţiunea latero- optică : a. centrala a retinei şi a. lacrimală
- în posţiunea supra- optică : aa. ciliare posterioare scurte şi lungi,
aa. musculare şi a. supraorbitară.
- în porţiunea medio- optică : aa. etmoidale şi aa. palpebrale
mediale

distribuţie :
ramuri pentru globul ocular
ramuri pentru anexele globului ocular.
a. Artera centrală a retinei. Se desprinde din a. oftalmică, imediat după intrarea ei în
conul muscular. Perforează tunicile n. optic şi pătrunde între fibrele sale, la 1 cm. în spatele
globului ocular.

După ce dă ramuri pentri tunicile şi fibrele n. optic, artera străbate discul optic şi se împarte
în două ramuri terminale, superioară şi inferioară. La rândul lor, fiecare ramură terminală dă câte
o ramură nazală (mai scurtă) şi temporală (mai lungă).

Asigură vascularizaţia straturilor interne ale retinei. Straturile externe ale retinei (epiteliul
pigmentar şi celulele receptoare) sunt vascularizate din coriocapilară . Datorită structurii
particulare a maculei, ramurile a. centrale a retinei nu dau ramuri maculare.

Ramurile arterei centrale a retinei sunt de tip terminal, de aceea obliterarea lor are
repercursiuni serioase asupra vederii ( scotom în sectorul de câmp vizual corespunzător).

Artera lacrimală. Originea sa reprezintă limita dintre porţiunile latero-optică şi supra-

optică. Se îndreaptă lateral, trecând pe marginea superioară a m. drept lateral, şi este însoţită de
vena şi nervul lacrimal.
 Pătrunde în glanda lacrimală (prin hilul glandei), pe care o străbate şi se termină
bifurcându- se în cele două artere palpebrale laterale, superioară şi inferioară.
În traiectul său dă următoarele ramuri colaterale :

r. meningeală (ocazional are originea în a. oftalmică), ce are traiect retrograd, iese

din orbită prin fisura orbitară superioară şi vascularizează meningele din loja medie a endobazei.
Se anastomozează cu a. meningee medie.
ramurile zigomatico-temporală şi zigomatico-facială, ce însoţesc ramurile
omonime ale n. zigomatic.
ramuri musculare pentru m. drept lateral.
ramuri glandulare pentru glanda lacrimală.
rterele palpebrale laterale se anastomozează pretarsal cu aa. palpebrale mediale,
formând arcurile arteriale palpebrale, superior şi inferior, din care sunt vascularizate pleoapele
(inclusiv conjunctiva palpebrală).
c. Arterele ciliare posterioare scurte, reprezentate de un grup de 4-6 artere ce se
desprind din porţiunea supra-optica a arterei oftalmice.

FIG. IX. C. 10
 Se îndreaptă anterior, alături de nn. ciliari scurţ i. În apropierea globului ocular se
ramifică formând 18 - 20 de arteriole ce perforează sclera în jurul nervului optic, pătrunzând în
spaţiul supra- corodian. Participă la formarea stratului vaselor mari, constituind principala sursă
arterială a coroidei.

Arterele ciliare posterioare lungi, în număr de două, se îndreaptă anterior, trecând

lateral şi medial de nervul optic. Perforează sclera şi străbat spaţiul supracoroidian, până în dreptul
corpului ciliar, unde se termină printr- o ramură superioară şi una inferioară.
Prin anastomozarea ramurilor se formează marele cerc arterial al irisului (situat la nivelul
coroanei ciliare), din care pleacă ramuri retrograde, pentru corpul ciliar şi coroidă, şi ramuri
anterograde, pentru iris (prin anastomozarea acestora, se formează micul cerc arterial al irisului).

Arterele ciliare anterioare. Au originea (câte două) în ramurile musculare ale arterei
oftalmice. Arterele ciliare anterioare dau ramuri conjunctivale anterioare, apoi perforează sclera,
în apropierea inserţiilor musculare şi dau ramuri ce se anastomozează cu arterele ciliare posterioare
lungi, participând la formarea marelui cerc arterial al irisului.
Ramurile musculare sunt variabile ca dispoziţie, în general existând o ramură
superioară, ce vascularizează mm. superiori şi medial, şi o ramură inferioară, ce vascularizează
mm. inferiori şi lateral.
Artera supraorbitară. Ocoleşte marginea medială a m. ridicător al pleoapei
superioare, ajungând pe faţa sa superioară. Se îndreaptă anterior împreună cu nervul şi vena
omonime, şi iese din orbită prin gaura supraorbitară. Dă ramuri pentru pleoapa superioară şi
regiunea frontală.
Artera etmoidală posterioară. Are originea pe faţa medială a arterei oftalmice,
însoţeşte nervul omonim în canalul etmoidal posterior şi asigură vascularizaţia celulelor etmoidale
posterioare, şi a mucoasei sinusului sfenoidal.
Artera etmoidală anterioară. Are originea pe faţa medială a arterei oftalmice, însoţeşte
nervul omonim în canalul etmoidal anterior. La nivelul lamei ciuruite a etmoidului dă o ramură
meningee anterioară apoi pătrunde în fosa nazală şi asigură vascularizaţia mucoasei tavanului fosei
nazale.
Arterele palpebrale mediale, superioară şi inferioară. Se desprind din artera
oftalmică, după ce perforează septul orbitar. Se anastomozează cu arterele palpebrale laterale,
formând cercurile arteriale palpebrale, superior şi inferior.

Ramurile terminale.

Artera supratrohleară. Are traiect ascendent, iese prin incizura supra-trohleară

împreună cu nervul şi vena ominime. Se anastomozează cu arterele învecinate.
Artera dorsală a nasului. Coboară anterior de ligamentul palpebral medial, printre
fasciculele m. orbicular. În şanţul nazogenian, se anastomozează cu a. angulară, ramură terminală
a a. faciale.

Artera infraorbitară

Se desprinde din artera maxilară, în fosa pterigopalatină. Pătrunde în orbită, împreună cu

nervul omonim, prin fisura orbitară inferioară.
 Se situează pe peretele inferior al orbitei, întâi în şanţul infraorbitar şi apoi în canalul
infraorbitar. La ieşirea din gaura infraorbitară, se termină printr- un buchet de ramuri.
În orbită, dă ramuri pentru mm. oblic inferior şi drept inferior, şi pentru sacul lacrimal.

În regiunea palpebrală, se anastomozează cu aa. palpebrale inferioare.

Venele din orbită

 Drenajul venos al structurilor din regiunea orbitară este asigurat de venele oftalmice
(superioară şi inferioară) şi de vena infraorbitară.

Vena oftalmică superioară

Are originea superior de ligamentul palpebral medial. La acest nivel se anastomozează cu

vena angulară (porţiunea incipientă a venei faciale).
Se îndreapt ă spre posterior, trecând între nervul optic şi n. drept superior, şi părăseşte orbita
pe deasupra inelului tendinos Zinn (ocazional iese prin sau inferior de inel). Se varsă în partea
anterioară a sinusului cavernos.

Primeşte ca tributare :

venele palpebrale superioare

venele etmoidale
cele două vene vorticoase superioare
vena centrală a retinei
vene musculare superioare
vena lacrimală
Ocazional, vena oftalmică inferioară se varsă în vena oftalmică superioară.

Vena oftalmică inferioară

Are originea într- un plex venos situat în partea anterioară a peretelui inferior al orbitei.

Are traiect spre posterior, fiind situată iniţial pe faţa superioară a m. drept inferior şi apoi pe m.

orbitar.

La acest nivel se anastomozează cu venele plexului pterigoidian, prin ramuri ce străbat m.

orbitar.
Iese din orbită prin sau inferior de inelul tendunos Zinn şi se varsă în sinusul cavernos.

Primeşte ca tributare vene musculare, vene de la sacul lacrimal şi pleoapa inferioară.

Vena infraorbitară

Trece prin fisura orbitară iferioară şi se varsă în venele plexului pterigoidian. În orbită, se
anastomozează cu vena oftalmică inferioară, iar la nivelul feţei, cu vena facială.
 Prin tributarele lor, venele din orbită leagă sinusul cavernos cu vene de la nivelul feţei, al
fosei infratemporale şi al fosei pterigopalatine.

Limfaticele orbitare

Se referă la drenajul limfatic al reginii palpebrale (inclusiv toată conjunctiva).

Globul ocular, ca şi S.N.C., nu prezintă drenaj limfatic deoarece are eficiente bariere
(hemato- retiniană şi hemato- apoasă), ce se opun extravazării proteinelor plasmatice.

Nervii din orbită

Sunt reprezentaţ i de n. oculomotor, n. trohlear, n. abducens, ramurile oftalmică şi maxilară

ale n. trigemen şi n. optic.

Nervul oftalmic se ramifică în peretele lateral al sinusului cavernos în : n. frontal, n.

lacrimal şi n. nazociliar, care are anexat ganglionul ciliar (aparţ ine funcţional n. ocolomotor,
deoarece aici fac sinapsă fibrele preganglionare parasimpatice cu originea în nucleul accesor al n.
oculomotor).

Nervii trohlear, lacrimal şi frontal pătrund în orbită prin compartimentul lateral al fisurii
orbitare superioare.
 Nervii oculomotor (ramură inferioară şi ramură superioară ), abducens şi nazociliar
pătrund în orbită prin inelul tendinos Zinn, împreună cu rădăcina simpatică a ggl. ciliar (din plexul
pericarotic intern ).

( vezi Nervii cranieni)

Nervul optic

Pătrunde în orbită prin orificiul situat la nivelul bandeletei supero-mediale a tendonului

Zinn.

În orbit ă n. optic este învelit de prelungirea orbitară a meningelor cerebrale, cu spaţiile

submeningeale respective.
Fibrele n. optic nu prezintă teacă Schwann, ci teacă glială, din celule gliale centrale. Aceste
date fac ca denumirea de nerv cranian să fie improprie (este de fapt o prelungire a creierului).

În orbită, n. optic se află în axul conului muscular, înconjurat de o atmosferă de ţesut adipos
mai condensat.
Stabileşte raporturi cu :

artera oftalmică (vezi a. oftalmică)

artera centrală a retinei (vezi a. centrală a retinei)
nn. oculomotor şi abducens, situaţi între n. optic şi m. drept lateral
n. nazociliar, situat iniţial între n. optic şi m. drept lateral (la vîrful orbitei, pe
traiectul n.nazociliar, se află ggl. ciliar), apoi îl încrucişază, trecând împreună cu a. oftalmică,
superior şi medial de n. optic.
nn. ciliari scurţi şi vasele ciliare scurte posterioare. Înconjură nervul optic în
apropierea pătrunderii sale în scleră.
FIG. IX. D. 1
D. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
 Urechea este organul de simţ al auzului şi echilibrului şi este alcatuită din 3 componente:

- urechea externă (U.E.)

- urechea medie ( U.M. )
- urechea internă ( U.I. )

Topografic, U.I., U.M. şi parţial urechea externă sunt situate în porţiunea pietroasă a osului
temporal.
Din punct de vedere embriologic, au origini diferite:

U.E. se dezvoltă din porţiunea dorso-cranială a primelor două arcuri branhiale şi

regiunea postbranhială (pavilion), precum şi din prima pungă branhială externă (meatul acustic
extern).

U.M. se dezvoltă din prelungirea posterioară a primelor două pungi branhiale

interne. Limita dintre U.E. şi U.M. o constituie timpanul, care are dublă origine embriologică.
U.I. se dezvoltă prin evoluţia placodelor auditive, ce apar în saptămâna a patra, în
dreptul rombencefalului. Structurile osoase apar prin condensarea mezodermului cefalic în jurul
derivatelor veziculei otice.

D. 1. URECHEA EXTERNĂ

Este alcatuită din pavilionul urechi (auricula) şi meatul acustic extern.

a. PAVILIONUL URECHII

Este o formaţiune cartilaginoasă fibro- elastică, acoperită pe ambele fe ţe de tegument ce

aderă la cartilaj, cu exceptia porţiunii inferioare a pavilionului, lobulul urechii, o plică tegumentară
ce conţine ţesut conjunctivo- adipos, bine vascularizat.

Pavilionul urechii prezintă o faţă laterală şi o faţă medială , care face cu craniul un unghi
ascuţit (20-300), deschis spre posterior, ce poartă numele de unghi retro-auricular.

Pavilionul urechii are un relief accidentat, constând într-o serie de proeminenţe şi

depresiuni. Proeminenţelor de pe faţa laterală le corespund depresiuni pe faţa medială.

Faţa laterală a pavilionului urechii ( fig. 1)

Prezintă :
 în centru, o depresiune ce poartă numele de chonca auriculară
pe margine, o proeminenţă helicoidală care circumscrie pavilionul şi se numeşte helix.

Helixul este alcătuit din rădăcină, ramură ascendent ă, ramură descendentă şi coadă.
Rădacina helixului se află la nivelul choncăi, pe care o împarte în cymba choncăi, situată

superior, ş i cavum choncăi, situat inferior şi care se continuă medial cu meatul acustic extern. La
joncţiunea rădăcina şi ramura ascendentă se află o proeminenţă ce se numeşte spina

helixului.

La joncţiunea dintre ramura ascendentă şi cea descendentă se afl ă o proeminenţă ce se

numeşte tubercul Darwin (corespunde vârfului urechii la unele specii de maimuţă), a cărui
dezvoltare exagerată constituie un caracter atavic.

Coada helixului se termină superior de lobul şi este separată de proeminenţa antitragusului

prin şanţul antitrago-helical.

Anterior de helix şi paralel cu el se află o proeminentă ce poartă numele de antehelix.

FIG. IX. D. 2
 Antehelixul începe prin două rădăcini, una superioară şi una inferioară. Ele se află între
rădăcină şi ramura ascendentă a helixului.

Între cele două rădăcini ale antehelixului se află o depresiune ce se numeşte foseta
triangulară.

Inferior, antehelixul se termină la o proeminenţă, antitragus, de care este separat printr-

un şanţ, şanţul auricular posterior.

Între helix şi antehelix se află un şanţ semicircular ce se numeşte scafă.

Anterior şi medial de choncă se află o proeminenţă, în general bituberculată, ce poartă

numele de tragus.

Tuberculul superior al tragusului se numeşte tubercul supratragic, iar tuberculul inferior

este separat de antitragus prin incizura intertragică.

Cartilajul tragusului se continuă cu portiunea cartilaginoasa a meatului acustic extern.

Pe faţa medială a tragusului, la bărbaţi, se află peri groşi numiţi tragi.

Între tragus şi rădăcina helixului se află şanţul auricular anterior.

Faţa laterală a pavilionului

La nivelul ei se descriu:

eminenţa triangulară
eminenţa choncăi
eminenţa scafei
fosa antehelixului

anterior (se inseră pe arcul zigomatic )

superior (se inseră pe fascia temporală )
posterior (se inseră pe procesul mastoid )
Pavilionul urechii prezintă muşchi:
extrinseci, aparţinând muşchilor mimicii, reprezentaţi de muşchii auriculari anterior,
superior şi posterior.
intrinseci, atrofiaţi la om, reprezentaţi de fascicule fine de fibre musculare striate
dispuse între proeminenţele pavilionului (m. mare al helixului, m. mic al helixului, m. incizurii
helixului, m. tragusului, m. antitragusului, m. oblic şi m. transvers)
 b. MEATUL ACUSTIC EXTERN (M.A E.)

Este un conduct sinuos ce face legătura între pavilionul urechii, unde începe printr-o
porţiune îngustată ce se numeşte istm, şi urechea medie, de care este separat prin timpan.

În plan frontal, M.A.E. prezintă o curbură cu concavitatea spre inferior (limita dintre
cele două pante o constituie porul acustic extern), astfel încât cele 2/3 laterale ale M.A.E. au
direcţie aproape orizontală, iar 1/3 medială are direcţie oblică spre anterior, medial şi inferior.

În plan transversal prezintă două curburi ce-i conferă forma literei "S":

Cele trei segmente sunt orientate astfel:

segmentul lateral - spre anterior şi medial

segmentul intermediar - spre posterior şi medial
segmentul medial - spre anterior şi medial (fig. 2).

Structural, M.A.E. prezintă:

o porţiune fibro- cartilaginoasă, reprezentând 2/3 laterale

o porţiune osoasă, reprezentând 1/3 medială
 Portiunea fibro- cartilaginoasă este alcatuită din cartilajul meatului acustic extern., care
continuă cartilajul pavilionului ş i constituie 1/2 inferioară a conductului, completat superior o de
membrană conjunctivă fibroasă.

Extremitatea medială a porţ iunii cartilaginoase prezintă incizurile Santorini în care

pătrunde ţesut fibros ce solidarizează cartilajul de portiunea osoasă a meatului.

Porţiunea osoasă a M.A.E. este alcatuită din:

osul timpanal - situat anterior, inferior şi posterior (se dezvoltă după naştere);
scoama frontalului - limitează superior porul acustic extern şi prezintă la acest
nivel spina suprameatum.
M.A.E. este căptuşit de unepiteliu pluristratificat pavimentos keratinizat, ce prezintă peri
(tragi) ce au anexate glande sebacee simple şi glande sebacee modificate, glande ceruminoase,
a căror secreţie amestecată cu celulele descuamate alcătuieşte cerumenul.

Raporturile meatului acustic extern se realizează :

anterior, cu articulaţia temporo- mandibulară

posterior, cu procesul mastoid
inferior, cu glanda parotidă
superior cu baza craniului

c. VASCULARIZAŢIA URECHII EXTERNE

Ramurile arteriale provin din arterele temporală superficială, auriculară posterioară şi

ramura auriculară a arterei maxilare.

Venele se varsă în vena jugulară internă şi venele plexului pterigoidian.

Limfa drenează în nodulii limfatici parotidieni, retroauriculari şi cervicali profunzi.

d. INERVAŢIA URECHII EXTERNE

Este asigurat ă de nervii occipital mic şi auricular mare, din plexul cervical, ramura
auriculară a nervului auriculotemporal şi ramuri din nervii VII, IX şi X (ce deservesc un teritoriu
cutanat restrâns, zona Ramsay Hunt).

Fibrele vagale explică reacţiile vegetative (greaţă, vomă, tuse, bradicardie) cu punct de
plecare în meatul acustic extern.
 D. 2. URECHEA MEDIE

Este o cavitate situată în stânaca temporalului, de forma unei lentile biconcave cu diametrul
antero-posterior de 15 mm şi diametrul transvers de 2-4 mm.

Anatomo-clinic prezintă 3 etaje:

superior, mai larg, reprezentat de recesul epitimpanic

mijlociu, mai îngust, timpanic, ce corespunde nivelului membranei
timpanice

inferior sau hipotimpanic, porţiunea declivă situată inferior de şanţul

osului timpanal.

pereţi
conţinut, reprezentat de un lanţ alcătuit din 3 osicioare, articulate între ele,
care au anexaţi mm intrinseci ai urechii medii. Aparatul osteo-muscular din urechea
medie are rol în transmiterea şi amplificarea vibraţiilor membranei timpanice
comunicări
 a. PEREŢII URECHII MEDII

În scop didactic U.M. este asimilată unui cub, căruia i se descriu 6 pereţi (fig.3, 4):

superior, sau tegmental

lateral, sau timpanal
inferior, sau jugular
anterior, sau carotic
posterior, sau mastoidian
medial, sau labirintic.

Peretele lateral, cu 2 componente:

membrană timpanică
recesul epitimpanic

Timpanul este o membrană fibroelestica subţire, cu dublă origine embriologică.

Datorită acestui fapt, membrana timpanică are dublă inervaţie :
pe faţa externă este inervat de nervul auriculotemporal şi ramura
auriculară a nervului X
pe faţa internă de ramuri ce provin din nervul IX.

Faţa sa externă se examinează cu otoscopul ( introdus după tracţionarea pavilionului spre

posterior şi superior, ceea ce duce la ştergerea curburilor M.A.E.).

În mod normal, la examinare, timpanul are o culoare cenuşie-perlată. În situaţia în care

există colec ţii purulente în U.M. (otită medie supurată) sau hemoragii, membrana timpanică
proemină şi culoarea devine galbuie, respectiv roşcată.

În centru prezintă o depresiune, ombilic, iar periferic bombează uşor spre M.A.E.
Anterior şi inferior de ombilic se afla conul luminos Politzer (determinat de fascicolul

luminos al otoscopului).

Superior şi anterior se vede umbra mânerului ciocanului, inclavat în membrana

timpanică. În partea sa superioar ă se observă o proeminenţă , determinată de procesul lateral al
ciocanului, de unde pleacă cele 2 plici timpano-maleare, anterioară şi posterioară, ce conţin
ligamentele omonime.

Posterior şi paralel cu mânerul ciocanului, prin transparenţa timpanului se observă

procesul lung al nicovalei.

Plicile timpano-maleare şi procesul lateral al ciocanului împart membrana timpanică în:

 pars densa - situată inferior
pars flaccida - situată superior

Faţa medială a timpanului prezintă trei recesuri, determinate de mânerul ciocanului şi

plicile timpano-maleare:

recesul superior sau punga Prussak, care corespunde zonei flaccide şi

care este limitată inferior de plicile timpano-maleare
2 recesuri inferioare, anterior şi posterior, sau pungile Trolsch,
separate de proeminenţa mânerului ciocanului

Timpanul se inseră în şantul timpanal. La extremitaţile anterioară şi posterioară ale

şanţului se inseră ligamentele timpano-maleare.

Structural timpanul prezintă :

un epiteliu extern, identic cu cel din M.A.E., epiteliu stratificat keratinizat.

Descuamarea este însă particulară la nivelul timpanului, celulele migrează spre periferie şi apoi
descuamează.
FIG. IX. D. 3
 un strat fibros alcătuit din :
fibre radiare ce pleacă de pe şanţul timpanului şi se inseră pe mânerul
ciocanului (condensarea lor în partea superioară alcatuieşte plicile timpano-maleare)
fibre circulare, care în zona periferică se condensează alcătuind inelul Gerlach
ce conţine şi mici insule de metaplazie cartilaginoasă.
epiteliu intern, identic cu cel din U.M.
Pars densa conţine toate cele trei straturi, în timp ce pars flaccida este lipsită de stratul

fibros.

b. Recesul epitimpanic este o prelungire a U.M., situată deasupra M.A.E.

Se mai numeşte şi loja osicioarelor, deoarece conţine capul ciocanului şi corpul nicovalei,
articulate între ele şi solidarizate de pereţii recesului prin :

ligamentul superior al ciocanului

ligamentul anterior al ciocanului
ligamentul posterior al ciocanului
ligamentul posterior al nicovalei

Peretele anterior (carotic)

Prezintă:
a) Orificiul de deschidere al tubei lui Eustachio, situat superior, medial şi care are

urmatoarele roluri:

egalizează presiunile din U.M. şi nazofaringe

drenează secreţiile mucoasei din U.M. şi celulele mastoidiene spre
nazofaringe.
Aplicaţii : obstrucţia tubei lui Eustachio duce la acumularea secreţiilor în U.M. (otita
medie seroasă ). Otita medie seroasă poate evolua spre otita medie supurată şi chiar mastoidită (în
special la copii).

Tuba lui Eustachio reprezintă un conduct lung de 37-40 mm. ce face legatura între U.M.

şi nazofaringe. Prezintă două porţiuni:

medială, cartilaginoasă, lungă de 25 mm., cu direcţie oblică spre inferior şi medial. Ea

trece în raport cu incizura lamei mediale a procesului pterigoidian şi se deschide pe peretele lateral
al nazofaringelui, la 1 cm. posterior de cornetul nazal inferior şi 1 cm. superior de valul palatin.
Orificiul de deschidere se găseşte într- o depresiune de formă triunghiulară, limitată
anterior de plica salpingopalatină şi posterior de plica salpingofaringiană. În jurul orificiului, în
submucoasă, se află ţesut limfoid ce alcatuieşte amigdala tubară Gerlach (aparţinind inelului
limfatic Waldayer). Superior de orificiu se află torusul tubar, determinat de cartilajul tubei, iar
inferior se află torusul levatorului, de la care pleacă plica m. ridicator al valului palatin. Inferior de
plica levatorului, se află foseta subtubară.

laterală, osoasă, lungă de 12-14 mm. .Porţiunea osoasă reprezintă semicanalul inferior
al canalului musculo-tubar.
b) Porţiunea carotică propriu- zisă, situată inferior de tubă şi reprezentată de o lamă
osoasă subţire ce prezintă o serie de orificii prin care trec nn. caroticotimpanici, ramuri din plexul
pericaroticarotic intern. Lama osoasă separă canalul carotic de urechea medie.
c) Orificiul canaliculului anterior al n. coarda timpanului, situat în partea laterală.

3. Peretele inferior (jugular)

Este reprezentat de o lamă osoasă subţire, frecvent incompletă, ce separă U.M. de fosa
jugulară, în care este situat bulbul superior al venei jugulare interne. Acest raport explică
posibilitatea complicării unei otite medii supurate cu tromboflebita venei juguglare interne.

FIG. IX. D. 4
 Pe peretele inferior se află orificiul intern al canaliculului timpanic, prin care n.

timpanic pătrunde în U.M..

 Peretele posterior (mastoidian)
Prezintă:
a. Orificiul de deschidere al antrului mastoidian (aditus ad antrum), situat
superior şi care se prelungeşte lateral cu recesul epitimpanic.

Antrul mastoidianeste o celulă mastoidiană modificată, care există de la naştere şi care se

deschide în U.M. Restul celulelor mastoidiene, care se formează după naştere, se deschid în antru.
Datorită poziţiei superioare a deschiderii antrului pe peretele posterior al U.M., drenarea
secreţiilor e favorizată de clinostatism.
Deschiderea antrului explică posibilitatea propagării infecţiilor din U.M. spre celulele
mastoidiene (mastoidită).

Porţiunea verticală a canalului facialului, situată inferior de antru c.

Piramida, proeminenţa sitată la limita dintre pereţii posterior şi medial.
Prin orificiul aflat la vârful piramidei iese tendonul m. scăriţei, care se inseră pe colul
scăriţei. M. scăriţei este inervat de n.m. scăriţei, ramură a n. facial.

d) Orificiul canaliculului posterior al n. coarda timpanului

Nervul coarda timpanului, ramură a nervului facial, pătrunde în U.M., prin canaliculul
posterior al nervului. În urechea medie, nervul descrie un arc pe timpan, trecând în raport cu
mânerul ciocanului,

Iese din urechea medie prin canaliculul anterior al nervului coarda timpanului. Orificiul
acestui canalicul se găseşte în partea laterală a peretelui anterior.

5. Peretele superior (tegmental)

Este reprezentat de tegmen tympani, o lamă osoasă subţire, uneori incompletă, care separă
U.M. de loja medie a endobazei. Acest raport explică posibilitatea propagării infecţiilor din
urechea medie spre cutia craniană (determinând meningite, encefalite).

Tavanul casuţei timpanului se prelungeşte formând:

anterior, peretele superior al canalului musculotubar

lateral, peretele superior al recesului epitimpanic
posterior, peretele superior al antrului mastoidian

Peretele medial (labirintic)

 Promontoriul, o proeminenţa determinată de porţiunea neâncolăcită şi de prima spiră a
melcului. La nivelul promontoriului se găseşte un şanţ în care pătrunde n. timpanic şi formează
plexul timpanic. Promontoriul se află în partea antero- nferi-oară a peretelui medial.
Orificiul de deschidere al semicanalului m. ciocanului, limitat de o lamelă osoasă
numita lingula sau proces cohleariform. Prin orificiu trece tendonul m. ciocanului, care se inseră
pe procesul anterior la ciocanului. M. este inervat de n. m. ciocanului , ramură a n. mandibular.
Orificiul este situat superior de promontoriu, la limita dintre pereţii medial şi anterior .

Fosa ovală cu fereastră ovală (vestibulară), situate superior şi posterior de

promontoriu. Fereastra ovală are axul mare dispus transversal. Pe ea se aplică talpa scăritei,
solidarizată de conturul ferestrei prin ligamentul inelar.
Proeminenţa celei de a doua porţiuni a canalului facialului , situată superior de c)
Proeminenţa canalului semicircular lateral, situată superior de d).

FIG. IX. D. 5
 Fosa rotundă cu fereastra rotundă (cohleară), situate posterior şi inferior de
promontoriu. Fereastra rotundă este obturată de o membrană, timpanul secundar, care separă U.M.
de rampa timpanică şi care are rolul de a disipa presiunea din U.I..
Sinusul, o depresiune situată între promontoriu şi fosa rotundă. Limita între sinus şi
fosă este reprezentată de o lamă osoasă subţire ce se numeşte subicul.

b. CONŢINUTUL URECHII MEDII

Este reprezentat de un aparat osteo-muscular alcătuit dintr-un lanţ de trei osicioare,

articulate între ele, pe care se inseră tendoanele mm intrinseci ai urechii medii.

Osicioarele auzului (fig. 5) sunt:

Ciocanul (maleus), căruia i se descriu:

capul, situat în recesul epitimpanic şi articulat cu nicovala
colul, peste care trece n. coarda timpanului
mânerul, înglobat în pars densa membranei timpanice
procesul lateral, pe care se inseră ligamentele timpano-maleare
procesul anterior, pe care se inseră tendonul m.m.tensor al
timpanului .
Nicovala ( incudis ), căreia i se descriu :
corpul, articulat cu capul ciocanului
braţul scurt, ce se sprijină pe foseta nicovalei aflată pe aditus ad
antrum

braţul lung, care se termină cu procesul lenticular, articulat cu

capul scăriţei
Scăriţa (stapedius ), asemănătoare celei de la şeaua de călărie. Prezintă:
cap, prin care se articulează cu procesul lenticular al nicovalei
col, pe care se prinde tendonul m. scăriţei
ramuri, anterioară şi posterioară
talpă,ce se aplică pe fereastra ovală, de care este fixată prin
ligamentul inelar.
Talpa scăriţei şi ligamentul inelar separă rampa vestibulară a melcului de U.M.

Muşchii intrinseci ai urechii medii sunt reprezentaţi de m. tensor al timpanului şi m.

scăriţei.

Muşchiul tensor al timpanului are originea în semicanalul muscular al canalului

musculo-tubar. Tendonul său pătrunde în urechea medie prin orificiul semicanalului muscular, îşi
schimbă direc ţia pe procesul cohleariform, ce limitează inferior acest orificiu, şi se inseră pe
procesul anterior al ciocanului. Este inervat de n muşchiului tensor al timpanului, ramură din n.
mandibular.

Muşchiul scăriţei are originea în canalul procesului piramidal. Tendonul său pătrunde în
urechea medie prin orificiul situat la vârful piramidei şi se inseră pe colul scăriţei. Este inervat de
n. muşchiului scăriţei, ramură intrapietroasă a n. facial.

Clasic se considera că cei doi mm. au acţiune antagonică:

contracţia m. ciocanului, prin tensionarea membranei timpanice, are rol de

reducere a amplitudinii vibraţiilor timpanului
contracţia m. scăriţei ar avea rol de amplificare a amplitudinii vibraţiilor. Actual,
se consideră că cei doi mm. au actiune sinergică, de protejare a structurilor
melcului.
 Pereţii ş i conţinutul U.M. sunt acoperiţi de o mucoasă a cărui epiteliu este de tip
cilindric ciliat. Acest epiteliu îşi modifică caracterul, devenind epiteliu cilindric neciliat la nivelul
antrului şi celulelor mastoidiene.

c. COMUNICĂRILE URECHII MEDII, se realizează cu: nazofaringele, prin tuba lui

Eustachio, canalul carotic, prin orificiile carotico-timpanice, celulele mastoidiene, prin antrul
mastoidian, U:I:, prin fereastra ovală şi fereastra rotundă, exobaza, prin orificiile vasculare şi
nervoase.

d. VASCULARIZAŢIA URECHII MEDII

Vascularizaţia arterială este asigurată de :

a. timpanică anterioară (din a. maxilară), care vascularizează pereţii lateral şi anterior.

a. stilomastoidiană (din a. auriculară posterioară sau, mai rar, din a. occipitală), care
vascularizează partea posterioară a U.M., inclusiv celulele mastoidiene
r. timpanică inferioară (din a. faringiană ascendentă)
r.r. din a. meningee medie
r.r. caroticotimpanice din a. carotidă internă
r.r. dia a. canalului pterigoidian

extern, în plexul venos pterigoidian, din jurul a. maxilare

intern, în sinusul pietros superior
În ambele cazuri, sângele venos ajunge, în final, în vena jugulară internă.

Limfa drenează în :

nodulii cervicali profunzi

nodulii parotidieni
nodulii retrofaringieni (această cale de drenaj limfatic explică posibilitatea
complicării unei otite medii supurate cu un abces retrofaringian)

3. URECHEA INTERNĂ

Este alcatuită dintr-o serie de cavităţi osoase, sapate în stânca temporalului, ce alcătuiesc
labirintul osos, care adaposteşte labirintul membranos.

Între pereţii labirintului osos şi labirintul membranos se află perilimfa, lichid cu o

compoziţie asemănătoare celei a L.C R..
 Labirintul osos comunică cu spaţiul subarahnoidian prin canaliculul cohlear, ce se deschide
pe faţa posterioară a stâncii temporalului şi asigură drenajul perilimfei. Mecanismele de formare a
perilimfei şi de drenaj nu sunt încă elucidate.

În interiorul labirintului membranos se găseş te endolimfa, lichid cu compoziţie

asemănătoare celei a lichidului intracelular (bogată în potasiu ).

Modul de formare al endolimfei nu este, încă, cunoscut.

În ceea ce priveşte drenajul endolimfei , se pare că un rol important revine plexului venos
ce însoţeşte canaliculul endolimfatic şi sacul endolimfatic în canalul osos ce se deschide pe faţa
posterioară a stâncii temporalului. Prin intermediul acestui plex venos, endolimfa este filtrată în
spatiul subarahnoidian.

LABIRINTUL OSOS
 Este alcătuit din două componente :

componenta vestibulară, reprezentată de vestibulul osos şi canalele

semicirculare osoase, ce adăpostesc componenta vestibulară a labirintului membranos
componenta cohleară, cohohleea sau melcul osos, ce adaposteşte
componenta cohleară a labirintului membranos.

COMPONENTA VESTIBULARĂ

Vestibulul osos (fig. 6) reprezintă partea centrală a labirintului osos şi are o formă
ovoidală neregulată, care, pentru simplificare, este asimilata unui cub căruia i se descriu şase
pereţi: lateral, superior, posterior, inferior, anterior şi medial.

Peretele lateral, separă vestibulul de U.M. şi prezintă urmatoarele elemente:

- orificiile de deschidere ale canalului semicircular lateral, situate în partea
superioară a peretelui. Orificiul ampular este situat spre anterior, iar cel neampular, spre
posterior
- orificiul ferestrei vestibulare, situat în partea inferioară şi obturat de
talpa scăriţei şi ligamentul inelar..

Peretele superior prezintă orificiul ampular de deschidere al canalului semicircular

anterior.

Peretele posterior prezintă orificiul de deschidere al porţiunii comune (crus comunis

) a canalelor semicirculare anterior şi posterior şi orificiul ampular de deschidere al canalului
semicircular posterior.

Peretele inferior este incomplet, fiind constituit dintr-o lamă osoasă subţire, originea
lamelei spirale a cohleii, a cărei margine laterală este liberă. Prin hiatusul limitat de această lamă
osoasă, vestibulul comunică inferior şi lateral cu rampa timpanică. Pe craniul cu părţi moi,
hiatusul este obturat de inserţia membranei bazilare..
La limita dintre pereţii inferior şi lateral se află fereastra rotundă, obturată de timpanul
secundar.

Peretele anterior
în partea superioară are raporturi cu prima porţiune a canalului facialului.
în partea mijlocie are raporturi cu cohleea.
în partea inferioară se află orificiu semilunar, ce realizează comunicarea rampei
vestibulare cu vestibulul.
 Peretele medial, în jumătatea sa anterioară, corespunde jumătăţii posterioare a
meatului acustic intern.
Prezintă 3 fosete:

recesul eliptic, care este:

situat anterior şi superior
alungit antero - posterior
în raport cu utricula

FIG. IX. D. 6.
 Peretele recesului eliptic este reprezentat de o lamă osoasă cribriformă, prin orificiile
căreia trec filetele utriculo-ampulare ale n. vestibular.

recesul hemisferic care este:

situat anterior şi inferior
în raport cu sacula.
Peretele recesului hemisferic este reprezentat de o lamă osoasă cribriformă, prin
orificiile căreia trec filetele saculare ale n. vestibular.

Anterior de recesul hemisferic se află piramida vestibulară, iar superior de el,

separandu- l de recesul eliptic, se află creasta vestibulară.

recesul cohlear (foseta cohleară), care este:

situat posterior de recesul sferic
în raport cu porţiunea iniţială a segmentului neâncolăcit al melcului
membranos
Superior de el se află şanţul şi orificiul apeductului vestibular, prin care trece canalul
endolimfatic.

b. Canalele semicirculare osoase

Reprezentate de canalul semicircular anterior (C.S.A.), canalul semicircular lateral

(C.S.L.) şi canalul semicircular posterior (C.S.P.).

Sunt trei tuburi cilindrice, dispuse în semicerc, deschise prin ambele capete în vestibul. De
fapt, există doar cinci orificii de deschidere deoarece extremitatea posterioară a C.S.A. şi cea
anterioară a C.S.P. se unesc formând o porţiune comună (crus comunis).

La una dintre extremităţi, canalele semicirculare prezintă câte o dilatare numită ampulă.

C.S.A.

este dispus vertical, perpendicular pe axul stâncii

determină eminenţa arcuată de pe faţa anterioară a stâncii temporalului,
medial de tegmen tympani
anterior, prezintă orificiul ampular
posterior, orificiul său neampular este comun cu al C.S.P.
C.S.P.
 este dispus vertical, paralel cu axul stâncii
orificiul său ampular este situat în partea infero-laterală a peretelui
posterior al vestibulului
C.S.L.

este dispus orizontal

orificiul său ampular este situat în partea antero-superioară a peretelui
lateral al vestibulului.
orificiul neampular este situat în partea postero-superioară a peretelul
lateral al vestibulului
Planurile celor trei canale semicirculare fac între ele unghiuri de 900, dar nu coincid cu
planurile fundamentale de orientare în spatiu. Întregul complex este rotit cu 450 faţă de aceste
planuri, astfel încât C.S.A. drept este paralel cu C.S.P. stâng .
FIG. IX. D. 7
 COMPONENTA COHLERĂ (fig. 7)

Melcului osos i se descriu:

Canalul cohlear

un tub osos, terminat în fund de sac (cupula), răsucit de 2,5 ori în jurul
columelei. Spiralarea este în sens orar pentru urechea dreaptă şi în sens antiorar la
urechea stangă.
începe la nivelul vestibulului printr-o portiune neâncolăcită
este situat anterior de vestibul

Columela (modiol)

Este un ax conic osos a că rei bază concavă, foseta cohleară, este orientată spre posterior
şi corespunde jumătăţii anterioare a meatului acustic intern.

În columeleă se găsesc o serie de canale dispuse paralel cu axul columelei, care se

deschid la nivelul bazei columelei printr-un dublu ş ir de orificii dispuse în spirală. Aceste canale
conţin prelungirea centrală a neuronilor din ganglionul spiral Corti

Lama spirală

Începe la nivelul planşeului vestibulului osos şi se termină superior, la nivelul cupulei, sub
forma unui carlig, ce delimitează helicotrema.

Prezintă o margine axială, aderentă la columelă şi o margine liberă, care proemină în

canalul cohlear şi îl împarte incomplet în :

rampă vestibulară, dispusă superior şi care comunică cu vestibulul osos

prin orificiul semilunar
rampă timpanică, ce se termină inferior de vestibul şi determină
proeminenţa promontoriului pe peretele medial al U.M.. Rampa timpanică comunică
cu:
U.M., prin fereastra rotundă, prevăzută cu timpanul secundar (pe craniu cu
părţi moi)

endobază, prin canaliculul cohleei

Melcul membranos completează separarea celor două rampe, care comunică doar la nivelul
helicotremei.

În lama spirală se găsesc canalicule dispuse paralel cu axul lamei şi care conţin
prelungirea periferică a neuronilor din ganglionul spiral Corti
 Canalul spiral

Este un canal osos îngust, cu traiect spiralat, situat la joncţiunea lamei spirale cu modiolul.

Canalul spiral adăposteşte ggl. spiral Corti şi comunică cu canaliculele lamei spirale, care
conţin prelungirea periferică a neuronilor din ganglionul spiral Corti, şi cu canaliculele
modiolului, care conţin prelungirea centrală a neuronilor din ganglionul spiral Corti

LABIRINTUL MEMBRANOS (fig. 8)

Este alcătuit din două componente :

componenta vestibulară, ce adăposteşte receptorii implicaţi în

menţinerea echilibrului şi poziţiei capului.
componenta cohleară, ce adaposteşte receptorul implicat în recepţionarea
undelor sonore.
FIG. IX. D. 8
 a. COMPONENTA VESTIBULARĂ A LABIRINTULUI MEMBRANOS

Este alcătuită din canalele semicircilare membranoase şi două vezicule situate la

nivelul vestibulului osos, utricula şi sacula.

Utricula este:
mai mare
alungită antero- posterior
dispusă superior
În utriculă se deschid, prin 5 orificii, canalele semicirculare membranoase.

Prin peretele medial, utricula corespunde recesului eliptic, iar prin peretele lateral,
ferestrei ovale. Pe peretele inferior al utriculei se află macula utriculară.

2. Sacula este:

mai mică
dispusă inferior
Prin peretele lateral, sacula este în raport cu recesul hemisferic. Pe peretele anterior
prezintă macula saculară.

Din utricul ă şi saculă pornesc două prelungiri ce se unesc alcatuind canalul

endolimfatic, ce se termină printr-o porţiune dilatată, sac endolimfatic.

Utricula este legată de porţiunea incipientă a melcului membranos prin canalul

reuniens. Astfel, toate componentele labirintului membranos comunică între ele.

Canalele semicirculare membranoase, reprezintă doar un sfert din diametrul

canalelor osoase.
La nivelul ampulelor prezintă crestele ampulare, de la care pleacă filetele ampulare ale
n.vestibular, ce se alătură filetelor plecate de la macule şi străbat orificiile lamelor ciuruite ale
recesurilor eliptic şi hemisferic.
C.S.P. are un canalicul separat pentru fibrele sale ampulare. Acest canalicul se deschide la
nivelul găurii singulare, situată posterior şi inferior de aria saculară, în fundul meatului acustic
intern.

Receptorii analizatorului vestibular

 Sunt reprezentaţi de crestele ampulare ale canalelor semicirculare, respectiv de
maculele din utriculă şi saculă ( fig. 8 a. ).

Epiteliul crestelor ampulare, respectiv al maculelor, este alcătuit din două tipuri de

celule:

celule de susţinere.
celule senzoriale.
Celulele senzoriale sunt celule ciliate, adăpostite în canalicule săpate într-o substanţă
gelatinoasă, cupula, ce acoper ă creasta ampulară. Substanţa gelatinoasă ce acoperă epiteliul
maculelor prezintă concreţiuni calcare, otoliţi, şi poartă numele de membrană otolitică.

Celulele senzoriale sunt de două tipuri:

tipul l, celule piriforme, cu funcţie discriminativă. În jurul lor se găsesc două

tipuri de fibre nervoase, dispuse în cupă:
fibre aferente vestibulare (FASS) groase, cu viteză de conducere mare
şi care culeg informaţii de la un număr redus de celule receptoare.
 fibre eferente somatice speciale, subţiri, ai căror butoni sinaptici se
termină pe fibrele groase (efect inhibitor) şi care sunt fibre de control a recepţiei şi transmisiei
nervose. Fibrele eferente, de control, au originea în formaţia reticulată paramediană.
tipul ll, celule cilindrice. La polul lor bazal există tot două tipuri de fibre
nervoase ;

fibre aferente vestibulare (FASS) ce culeg informaţii de la un mare

număr de celule receptoare cilindrice.
fibre eferente centrale modulatoare (FESS) ce se termină, prin butoni
sinaptici granulari, pe fibrele aferente.

Fiziologia labirintului vestibular

La polul apical, celulele senzoriale prezintă două tipuri de cili: stereocili şi kinocili, în proporţie
de 70/1. Kinocilul are originea într-un corpuscul bazal, este mai lung şi are poziţie diferită în
funcţie de localizarea

celulelor senzoriale:

la celulele receptoare din crestele ampulare, kinocilul este dispus excentric, iar
stereocilii sunt dispuşi în şiruri paralele, de înălţime descrescătoare, pe măsură ce se îndepărtează de
kinocil.
la celulele receptoare din macule, kinocilul este dispus central, înconjurat de ste-reocili
dispuşi în şiruri concentrice, de înălţimi descrescătoare, pe măsură ce se îndepărtează de kinocil.
Prin apropierea stereocililor de kinocil se produce depolarizarea iar prin îndepărtarea lor de
kinocil, hiperpolarizarea (inhibiţia) celulei receptoare.

Celulele receptoare vestibulare aparţin mecanoceptorilor, stimulul natural ce produce

depolarizarea fiind presiunea exercitată de curentul lichidian endolimfatic.

În cursul mişcărilor capului, endolimfa prezintă o întârziere inerţială ce duce la creşterea

presiunii pe structurile receptoare. Intensitatea excitaţiei este direct proporţională cu intensitatea mişcării
endolimfei.
Crestele ampulare sunt adaptate pentru perceperea componentei dinamice a mişcării de
rotaţie a capului în jurul axului canalului semicircular respectiv ( acceleraţia angulară ).

Dacă viteza de rotaţie este constantă (acceleraţia = 0) efectul inerţial este nul. Datorită propriei
elasticităţi, cupula revine la poziţia de repaos, descărcările de impulsuri, din celulele receptoare, revin la
rata bazală şi senzaţia de rotaţie se atenuează.

Creasta ampulară a C.S.L., canal negravitaţional, informează asupra mişcărilor rotatorii

accelerate în jurul axului vertical.

Crestele ampulare ale canalelor gravitaţionale informează asupra mişcărilor rotatorii

accelerate în jurul axelor orizontale: transversal (C.S.A.), respectiv antero-posterior (C.S.P).
 Maculele sunt organe receptoare statice, ce răspund la acceleraţia liniară şi forţa
gravitaţională, aplicate lent şi progresiv. (De fapt, funcţia maculei saculare nu este încă elucidată. Este
stimulată şI de vibraţii cu frcvenţa de 500 de Hz. ).

Macula utriculară este principalul organ receptor gravitaţional. Când capul este în poziţie
verticală, maculele utriculare sunt situate orizontal iar membranele otolitice exercită o presiune
uniformă, egală, ce duce la un echilibru între ratele de descărcare bazală.
Acceleraţia liniară şi gravitaţia determină deplasarea inerţială a membranei otolitice, în sens opus,
producând distorsiunea cililor şi creşterea consecutivă a ratei de descărcare a impulsurilor.
Deviaţia, chiar de amplitudine mică, a capului de la poziţia de echilibru determină un dezechilibru
între ratele de descărcare a impulsurilor de la receptorii celor două labirinte membranoase. Dezechilibrul
este accentuat de faptul că, pe cupluri de receptori paraleli (C.S.A dr.-CS.P.stg., CS.P. dr.-C.S.A. stg.,
C.S.L. dr.-C.S.L. stg., maculele dr.-maculele stg.), modificările sunt complementare.
Interpretarea mişcării este rezultatul vectorial al informaţiilor sosite de la cele şase creste
ampulare, combinate cu cele provenite de la macule.

COMPONENTA COHLEARĂ

Melcul membranos are forma unui tub prismatic triunghiular, dispus între lama spirală
şi peretele melcului osos, astfel încât, separă complet rampa vestibulară de cea timpanică.

Pe secţiune prezintă:

perete timpanic, membrană bazilară, care-l separă de rampa timpanică

perete vestibular, membrana Reissner, care- l separă de rampa vestibulară
perete extern, periostul cohleii osoase.
 Receptorul acustic.

Este reprezentat de organul Corti, situat în melcul membranos( fig.9 )..

Organul Corti este alcătuit din două tipuri de celule:

celule senzoriale, în număr de cca. 34000.

celule de susţinere, mai numeroase, reprezentate de celule tipice (celule
Deiters) şi celule de tranziţie spre epiteliul pavimentos al canalului cohlear (celule Claudius).
În secţiune frontală, aproximativ în zona mijlocie a organului Corti, se află o arcadă formată
prin unirea a două celule de susţinere modificate, ce poartă numele de stâlpi. Între membrana
bazilară şi stâlpi se delimitează tunelul Corti care conţine endolimfă ce comunică cu cea din
canalul cohlear şi cu cea din spaţiile intercelulare.

Medial şi lateral de stâlpi, se găsesc celule de susţinere Deiters, dispuse pe trei rânduri, şi
care se continuă, treptat, cu celule de tranziţie.

Celulele senzoriale acustice sunt celule ciliate ce aparţinând clasei mecanoreceptorilor.

Sunt celule de talie mică ce nu ajung la membrana bazilară ci se sprijină pe celulele de susţinere.
Cilii lor străbat lama reticulară, structură anhistă, şi se inclavează în faţa profundă a membranei
tectoria.

Topografic şi histologic, celulele receptoare acustice se împart în:

celule interne, piriforme, cu câte 60 de cili la polul apical. Sunt în număr de

3500, dispuse pe un singur şir, medial de tunelul Corti.
celule externe, cilindrice, cu câte 120 de cili la polul apical. Sunt în număr de
30000, dispuse pe 3 - 5 şiruri ( 3-la baza melcului, 5-la vârf ), lateral de tunelul Corti.
La baza celulelor receptoare se găsesc două tipuri de butoni sinaptici:

cu vezicule clare, ai prelungirilor periferice ale neuronilor din ggl. spiral Corti
(FASS).

cu vezicule dense, ai FESS, de control a transmisiei. Sunt fibre directe şi

încrucişate, cu originea în nc. complexului olivar superior.
Celulele receptoare interne au, fiecare, la bază, prelugiri periferice de la 20 de celule ggl.
în timp ce informaţiile de la mai multe celule receptoare externe sunt culese de o singură fibră
aferentă. Rezultă că 90% di fibrele aferente deservesc celule interne.
 Deasupra organului Corti, în endolimfa canalului cohlear, se află membrana tectoria,
formaţiune gelatinoasă, cu rigiditate crescută, alcătuita din material glicoproteic. Ca toate
structurile melcului, membrana tectoria este spiralată. Extremitatea sa medială este aderentă de
limbul lamei spirale, iar extremitatea liberă depăşeşte puţin ultimul rând de celule auditive
externe

Fiziologia labirintului acustic

Unda sonoră, transmisă la nivelul ferestrei vestibulare, comprimă perilimfa din rampa
vestibulară. Unda presională se propagă, prin helicotrmă, la perilimfa din rampa timpanică, provocând
vibraţii în membrana bazilară.
Energia reziduală se disipează la nivelul memranei timpanice secundare, ce obturează fereastra
rotundă. Celulele senzoriale sunt ridicate, odată cu membrana bazilară, în cursul mişcărilor
vibratorii, cilii lor fiind
comprimaţi pe membrana tectoria. Distorsiunea cililor declanşează potenţiale de receptor propagate , sub
formă de impuls nervos, în fibrele aferente de la baza celulelor receptoare.
FIG. IX. D. 9
 c. MEATUL ACUSTIC INTERN (M.A.I.)

Este un canal osos, săpat în stânca temporalului, cu o lungime de un centimetru şi o

direcţie oblică dinspre posterior şi medial, spre anterior şi lateral.

Se deschide în loja posterioară a endobazei printr-un orificiu, porul acustic intern, situat
pe faţa posteioară a stâncii temporalului.

Fundul M.A.I. corespunde anterior bazei columelei, iar posterior lamelor

cribriforme din fundul recesurilor eliptic şi hemisferic, de pe peretele medial al vestibulului.

Fundul M.A.I. este împarţit de o creast ă osoasă transversală, creasta falciformă în două
etaje, fiecare împarţit în regiune anterioară şi regiune posterioară.

Astfel se obţin patru arii (fig. 10):

aria facială, situată antero-superior. Prin ea n. VII patrunde în canalul

facialului, portiunea labirintică.
aria cohleară, situată antero- inferior. La nivelul ei se găseşte un dublu şir de
orificii, dispuse în spirală, prin care trec prelungirile centrale ale neuronilor din ganglionul Corti
(componenta cohleară a nervului VIII).
aria vestibulară superioară, situată postero-superior. Prin orificiile lamei
cribriforme a recesului eliptic trec prelungirile periferice ale ramurei utriculo-ampulare a n.
vestibular.
aria vestibulară inferioară, situată postero-inferior. Prin orificiile lamei
cribriforme a recesului hemisferic trec prelungirile periferice ale ramurii saculare a n. vestibular.
Postero-inferior de aria vestibulară inferioară se află gaura singulară, prin care trec
filetele nervoase de la ampula C.S.P.
M.A.I. este căptuşit de duramater şi conţine (fig. 11)

ramura acustică a n. VIII.

ramura vestibulară a n. VIII, având pe traiectul ei ggl Scarpa
nervul VII şi VII bis.
vasele labirintice labirintice.

VASCULARIZAŢIA URECHII INTERNE

Vascularizaţia arterială este asigurată de :

 a. labirintică, ramură din artera bazilară (sau din a. cerebeloasă antero- inferioară). În
meatul acustic intern, ea se împarte în ramură vestibulară şi ramură cohleară.
a. stilomastoidiană, din artera auriculară posterioară (sau din a.occipitală).
Sângele venos, prin v. labirintică, drenează în sinusul pietros superior sau în sinusul
transvers. Frecvent există şi o venă cohleară, mică, ce trece prin canaliculul cohlear şi se varsă în
vena jugulară internă.
FIG. IX. D. 10
FIG. IX. D. 11