Tema.

PIAŢA VALUTARĂ ŞI BALANŢA DE PLĂŢI

OBIECTIVE DE REFERINŢĂ
 să explice ce este valuta şi cum se apreciază convertibilitatea acesteia;
 să caracterizeze piaţa valutară prin prisma specificităţii cererii şi ofertei de valută;
 să prezinte cursul de schimb valutar şi a tipurilor sale;
 să definească balanţa de plăţi externă şi structura acesteia;
 să aprecieze corelaţia dintre conturile balanţei de plăţi.

STRUCTURA TEMEI
1. Cursul de schimb valutar şi convertibilitatea.
2. Pieţele schimburilor valutare.
3. Balanţa de plăţi şi principalele sale poziţii.
4. Datoria externă şi formele acesteia.

NOŢIUNI-CHEIE: valută, convertibilitate, piaţă valutară, cerere şi ofertă de valută,

curs valutar, curs valutar nominal şi real, balanţă de plăţi, balanţă comercială, contul curent,
contul de capital şi financiar, datorie externă.

REPERE DE CONŢINUT
1. Cursul de schimb valutar şi convertibilitatea

Cursul valutar - preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă
monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii; reflectă cantitatea de monedă
străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională.
Pe parcursul ultimului secol s-au perindat consecutiv trei tipuri de cursuri de schimb:
 cursul de schimb fix bazat pe etalonul aur-monedă - Marea Britanie (înc. sec. XlX-
lea);
 cursul de schimb fix bazat pe etalonul aur-devize - a. 1944 la Conferinţa Mondială de
la Bretton Woods - o dublă convertibilitate:
a) a dolarului în aur,
b) a valutelor naţionale în dolari (SUA).
 cursul de schimb flotant - 1976, la Conferinţa Mondială de la Kingstone (Jamaica) a
cărui mărime se stabileşte în raport cu cererea şi oferta de pe piaţa valutară.
Cursul valutar poate fi:
 oficial – stabilit de către stat
 de piaţă sau comercial – stabilit liber în urma confruntării dintre cererea şi oferta
de valută.
Factorii care influenţează cursul valutar sunt:
1. factori interni:
- producţia de bunuri /servicii;
- factori monetari care privesc masa bănească, creditul, dobânda;
- factori de natură social-politică, mentalitatea, comportamentul oamenilor.
2. factori internaţionali:
- raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţa externă;
- starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări;
 - factori de natură economică, financiară, socială, politică, psihologică, caracteristici
economiei mondiale.
Convertibilitatea este proprietatea unei monede naţionale de a se schimba, în diferite
proporţii, cu monedele altor ţări. Valutele naţionale pot fi:
o liber-convertibile (dolarul american, euro, lira sterlină, yenul japonez);
o parţial convertibile – majoritatea monedelor ţărilor lumii.
o neconvertibile – monedele unor ţări nerecunoscute ca state independente (rubla
transnistreană).

2. Pieţele schimburilor valutare

Piaţa valutara reprezintă sistemul de relaţii financiar-valutare prin intermediul căruia se

desfăşoară vânzarea şi cumpărarea de valută efectivă sau în cont, precum şi vânzarea-cumpărarea
de devize (trate şi bilete la ordin) exprimate în monedă străină.
Această piaţă valutară este supusă unor reglementări naţionale (din partea Băncii Centrale),
dar apar şi situaţii în care pieţele valutare au caracter internaţional, deservind interesele unor
zone.
Pe piaţa valutară se vând şi se cumpără valutele altor ţări, în special valutele liber
convertibile. Pe această piaţă se confruntă cererea de valută cu oferta de valută.
Cererea de valută străină este generată de următorii factori:
 de operaţiunile de import, adică de agenţii economici specializaţi în importuri;
 de persoanele care pleacă în scopuri turistice sau afaceri peste hotare;
 de necesitatea extinderii activităţii economice şi procurarea în acest caz a utilajelor, a
materiei prime de peste hotare;
 de măsurile de apărare împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al
valutei naţionale.
 de operaţiuni speculative;
 de ieşiri de capital în scopuri de investire peste hotare.

Oferta de valută este alimentată de:

 banii obţinuţi din urma exportului de bunuri materiale şi servicii;
 transferul de bani al persoanelor care activează peste hotare;
 investiţiile străine care intră în ţară;
 împrumuturi şi credite, contractate cu organizaţiile economice internaţionale sau cu
agenţii economici publici şi privaţi de peste hotare;
 depozite bancare şi bani ale agenţilor economici în valută liber-convertibilă.

3. Balanţa de plăţi şi principalele sale poziţii

Balanţa de plăţi este un document statistic şi contabil, care înregistrează toate tranzacţiile
economice (comerciale, monetare şi financiare) ce au loc între agenţii economici rezidenţi şi
străinătatea în decursul unei perioade de timp, de regulă, un an. Balanţa de plăţi este elaborată de
Banca Centrală, în baza datelor prezentate de sistemul bancar şi de serviciul vamal.
Ca şi orice balanţă, balanţa de plăţi este compusă din 2 părţi:
1. intrările de valută (devize) în ţară (credit);
 2. ieşirile de valută spre exterior (debit).

Intrările de valută au loc din următoarele tranzacţii:

 banii obţinuţi din urma exportului de bunuri materiale şi servicii;
 transferul de bani al persoanelor care activează peste hotare;
 investiţiile străine care intră în ţară;
 împrumuturi şi credite, contractate cu organizaţiile economice internaţionale sau cu
agenţii economici publici şi privaţi de peste hotare;
 cumpărarea de acţiuni sau de obligaţiuni de către agenţii economici străini pe piaţa
financiară naţională.
Ieşirile de valută din ţară se efectuează din următoarele tranzacţii:
 plata importurilor;
 investiţii ale agenţilor economici rezidenţi în străinătate;
 transferul de profituri ale firmelor străine în ţările de origine;
 depuneri băneşti ale agenţilor economici şi persoanelor fizice în băncile străine;
 rambursarea împrumuturilor şi creditelor contractate cu băncile şi guvernele ţărilor
străine sau cu organizaţiile financiare internaţionale.

Balanţa comercială este compusă din 3 conturi: contul curent, de capital şi financiar.
1) Contul curent – înregistrează intrările şi ieşirile de bani din ţară rezultate din exporturile
şi importurile de bunuri şi servicii, precum şi din veniturile provenite din remunerarea factorilor
de producţie, din balanţa transferurilor curente. Astfel, contul curent include următoarele
operaţiuni:
- exportul şi importul de bunuri materiale;
- exportul şi importul de servicii;
- transferurile provenite din remunerarea muncii;
- transferurile curente de asistenţă publică sau privată, materială sau financiară.
2) Contul de capital şi financiar înregistrează toate ieşirile şi intrările de capital şi alte
fluxuri financiare dintr-o ţară în alta. Acest cont reuneşte următoarele tipuri de operaţiuni:
- investiţiile directe ce intră în ţară ale firmelor străine şi cele ale rezidenţilor făcute în
străinătate;
- intrările şi ieşirile de investiţii de portofoliu;
- creditele şi împrumuturile internaţionale pe termen mediu şi lung;
- achiziţionarea şi vînzarea de active nemateriale.
Un cont aparte, iar în unele ţări o parte componentă a contului de capital o constituie
rezervele.
Toate ţările lumii au un asemenea cont, care se compune din rezerve de aur şi de valute
convertibile. Aceste rezerve sînt utilizate în cazuri excepţionale, în principal pentru acoperirea
deficitului balanţei de plăţi şi pentru susţinerea monedei naţionale pe piaţa valutară
internaţională, atunci cînd cursul acesteia începe a scădea brusc şi cu ritmuri înalte. Rezervele
valutare ale unei ţări cresc atunci cînd se înregistrează un sold pozitiv al balanţei de plăţi.

4. Datoria externă şi formele acesteia

Datoria externă se defineşte prin totalitatea obligaţiilor băneşti pe care rezidenţii unei ţări,
persoane fizice şi juridice, le au faţă de străinătate la un moment dat.
 Formele de manifestare ale datoriei externe sunt:
1) datoria publica externa contractata direct de către stat;
2) datoria publica externa contractata de anumiţi subiecţi de drept public sau privat, cu
garanţia expresă a statului;
3) datoria externă privată, negarantată de către stat.
Din cele prezentate, rezultă că noţiunea de datorie externă este mult mai larga decât aceea
de datorie publica externă şi are mai multe sensuri, astfel:
1) datorie externă brută în sens larg;
2) datorie externă brută în sens restrâns;
3) datorie externă în interpretarea Băncii Mondiale;
4) datorie externă netă.
1. Datoria externă brută în sens larg cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care
rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat. În
aceasta interpretare exhaustiva, datoria externă include:
- sumele datorate străinătăţii de către stat, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte
entităţi publice;
- obligaţiile băneşti ale unităţilor economice, angajate din străinătate cu sau fără garanţia
statului;
- datoriile faţă de creditorii străini ale persoanelor fizice rezidente din ţara analizată.
Aceste datorii sunt expresia unei diversităţi de împrumuturi contractate în străinătate, a
achiziţiilor de bunuri, executărilor de lucrări şi prestărilor de servicii pe credit, a investiţiilor
directe de capital, precum şi a îndeplinirii altor obligaţii care deriva din contractele încheiate sau
din diverse reglementări.
Creditorii străini pot fi: organisme internaţionale, guverne, băncile naţionale ale unor ţări şi
alte instituţii publice, băncile private, firmele şi alţi creditori instituţionali, precum şi unele
persoane fizice.
Deoarece "inventarierea" tuturor obligaţiilor băneşti ale rezidenţilor unei ţări faţă de
străinătate este foarte dificilă, nu toate aceste obligaţii au scadenţe precise şi sunt exprimate
valoric. Prin urmare, datoria externă brută în sens larg nu are aplicabilitate practică.
2. Datoria externă brută în sens restrâns cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate
ale persoanelor fizice şi juridice, dintr-o ţară, cu următoarele excepţii:
- împrumuturile pe termen scurt (sub un an), deoarece acestea reprezintă operaţii
financiare curente, indispensabile derulării activităţilor de comerţ exterior;
- investiţiile străine directe, deoarece nu au stabilite termene de rambursare sau de
lichidare;
- ajutoarele financiare (nerambursabile), primite în cadrul unor programe de asistenţă
publica bi- şi multilaterala;
- împrumuturile externe cu o perioadă de graţie de 10-15 ani sau mai mare;
- împrumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau altor
reprezentanţe ale acestora în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe piaţa
mondială;
- creditele contractate de persoane fizice sau juridice, fără a avea garanţia autorităţilor
competente.
3. Datoria externa în interpretarea Băncii Mondiale şi a instituţiilor din sistemul său
cuprinde atât sumele datorate, de stat, unor creditori publici şi privaţi (obligaţii exprimate în
valută, bunuri sau servicii) cu o perioadă de rambursare de peste un an, cât şi sumele datorate
străinătăţii de persoane private şi garantate de autorităţile publice din ţara analizată.
Potrivit acestei interpretări, datoria externă nu cuprinde:
- datoriile persoanelor private către străinătate, care nu sunt garantate de autorităţile
publice;
- datoriile statului rezultate din tranzacţiile cu Fondul Monetar Internaţional;
- datoriile care pot fi achitate faţă de străinătate, la opţiunea debitorilor, în moneda ţării
lor;
- sumele datorate, de persoanele fizice şi juridice din ţara analizată, unor creditori străini,
pentru care nu s-au stabilit termene concrete de achitare.
4. Datoria externă netă este egală cu diferenţa dintre activele publice şi private ale
rezidenţilor unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara analizată.
Această accepţiune a datoriei externe se utilizează în cazul ţărilor care apar atât în calitate
de debitoare, cât şi de creditoare faţă de străinătate, prin angajamentele faţă de străinătate şi,
respectiv, prin activele constituite în străinătate.
Mărimea datoriei externe se calculează atât în expresie absolută, cât şi relativă.
Mărimea absolută a datoriei externe reflectă suma totală datorată, de stat şi de rezidenţii
unei ţări, creditorilor externi, la un moment dat. Această mărime se exprimă fie într-o valută
străină (forte), fie în monedă naţională, prin transformarea valutelor în care a fost angajată
datoria în moneda ţării debitoare, prin utilizarea cursului de schimb valutar comunicat de Banca
Centrală.
Semnificaţia acestui indicator este scăzută, deoarece nu are nici o legătură cu potenţialul
financiar-valutar al ţării debitoare şi cu eşalonarea, în timp, a rambursării datoriei pe care o
caracterizează.
Expresiile relative ale datoriei externe au o semnificaţie informaţională relevantă,
întrucât datoria externă se raportează la alţi indicatori. În acest sens, se calculează:
 mărimea medie a datoriei externe pe un locuitor (se determină prin raportarea datoriei
externe totale, exprimate într-o valută forte, la numărul populaţiei; se utilizează în
comparaţii pe plan naţional şi internaţional);
 ponderea datoriei externe în produsul intern brut;
 ponderea datoriei externe în exportul de bunuri şi servicii (arată în cât timp s-ar putea
rambursa datoria unei ţări faţă de străinătate, pe seama valutei încasate din vânzările de
bunuri şi prestările de servicii peste graniţă; acest indicator are numai o valoare
teoretică, întrucât nici un stat nu foloseşte întreaga valută pentru restituirea datoriei
externe).
Capacitatea de îndatorare externă exprimă posibilităţile unei ţări de a angaja credite din
străinătate pentru care plata dobânzilor şi a comisioanelor aferente, precum şi rambursarea la
scadenţă nu creează dificultăţi economico-financiare greu de depăşit.

SUBIECTE PENTRU DISCUŢII ŞI REFERATE

1. Dezechilibrul balanţei de plăţi externe şi efectele ei asupra economiei naţionale.
2. Stabilitatea monedei naţionale şi impactul ei asupra fluxurilor externe.
3. Relaţia dintre balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

ACTIVITATE INDIVIDUALĂ:
Studiu comparativ al datoriei externe şi celei interne.