Universitatea “Ovidius” din Constanța

Școala Doctorală a Facultății de Medicină

Domeniul de Doctorat Medicină Dentară
Specializarea Microbiologie
Disciplina Imagistică Medicală

Tehnici Radiologice
Convenționale în Explorarea
Complexului Dento-Alveolar

Șef Disciplină
Ș.L. univ. Dr. Popescu Steliana

Student Doctorand
Mihai Sebastian

Constanța
2015
Introducere

Radiologia este ştiinţa utilizării radiaţiilor "X" în scopuri medicale. Radiaţiile "X" au
fost descoperite în 1896 de prof. Wilhelm Conrad Roentgen de la Universitatea din
Würzburg, Germania. Descoperirea sa a fost urmată de un lung şir de îmbunătăţiri la care şi-
au adus aportul fizicieni, medici, ingineri etc. Industria radiologică ce a apărut, s-a bazat pe
descoperirile mari ale secolului: tuburile catodice mereu perfecţionate, generatori de înaltă
tensiune, transportul energiei prin cablu, telegraful, telefonul, iluminatul prin fibre optice,
ecranele fluorescente, substanţele de contrast etc. [1]
Radiologia medicală modernă a devenit o disciplină complexă ce cuprinde:
 radiodiagnosticul - care se ocupă cu investigarea morfologică şi funcţională a
organismului cu ajutorul razelor "X";
 radioterapia - care foloseşte radiaţiile ionizante pentru tratamentul diferitelor
afecţiuni;
 radiobiologia medicală - care studiază efectele radiaţiilor asupra diverselor structuri
ale organismului;
 medicina nucleară - care studiază emisia unor izotopi radioactivi, care introduşi în
organism se fixează selectiv la nivelul unor organe.

Radiologia convențională

Radiaţiile "X" sunt radiaţii electromagnetice cu lungimea de undă (λ) cuprinsă între 8
şi 0, 06 Å, caracterizate prin perioadă şi frecvenţă, ce iau naştere prin frânarea bruscă pe anod
a electronilor emişi de catod şi prin formarea de raze caracteristice.
Razele "X" iau naştere în tuburile radiogene în două feluri:
a) prin frânarea pe anod a electronilor emişi de catod energia cinetică a lor se
transformă brusc în energie electromagnetică; de aceea radiaţiile X se mai numesc şi radiaţii
de frânare.
b) prin producerea de raze caracteristice; acestea iau naştere prin trecerea
electronilor periferici cu energie potenţială mare pe straturile centrale cu energie potenţială
mică.
 Tubul radiogen este compus din:
 Catod – sau sursa de electroni, reprezentată printr-un filament spiralat din tungsten
acoperit cu thoriu, care rezistă până la 34000C. Curentul de încălzire al filamentului se
măsoară în miliamperi, iar de variaţia acestui curent depinde cantitatea de raze "X"
produsă. Viteza electronilor între anod şi catod depinde de tensiunea aplicată tubului
radiogen ce se măsoară în kilovolţi, iar de această tensiune depinde calitatea razelor
"X", adică forţa lor de penetraţie. Tuburile moderne au 2 filamente alăturate, unul mic
de 1,5-6 Kw necesar radioscopiilor şi altul de 10 Kw necesar radiografiilor.
 Dispozitivul de focalizare – este o piesă semicilindrică din molibden care respinge
electronii ce au tendinţa să devieze, făcând ca fasciculul catodic să bombardeze
anodul punctiform. [1]
 Anod - este confecţionat din cupru pe care se aplică o plăcuţă metalică din tungsten
care asigură frânarea electronilor acceleraţi. Locul unde cade fasciculul catodic se
numeşte focar termic. Anodul este înclinat la 16-200 pentru a da o orientare
convenabilă fasciculului de raze X. Pentru mărirea suprafeţei focarului şi pentru
micşorarea uzurii, anodul este rotativ (3000-9000 rot/min.). Astăzi se construiesc
anozi de grafit cu răcire rapidă, cu 2 focare termice (0, 3 mm şi 2 mm) care permit
obţinerea de imagini nete cu expuneri scurte.
 Carcasa tubului - este plumbată şi prezintă o fereastră prin care fasciculul util de
raze "X" poate ieşi. Această fereastră este prevăzută cu un sistem de diafragmare ce
poate îngusta sau lărgi fasciculul incident. Interiorul tubului este vidat. [1]

Proprietăţile razelor "X"

Penetrabilitatea - este proprietatea razelor "X" de a traversa diferite structuri. Ea

poate fi definită în funcţie de lungimea de undă; la tensiuni mari avem lungimea de undă
mică, deci raze dure, penetrante. Fasciculul de raze X este policromatic conţinând radiaţii cu
lungimi de undă diferite. De aceea se recurge la filtrare pentru ca fasciculul să devină
omogen. [2]
Atenuarea -este fenomenul prin care fasciculul incident suferă o slăbire a intensităţii,
în funcţie de grosimea şi densitatea structurii traversate. Ea poate avea loc prin absorbţie
(energia fasciculului fiind absorbită de corpul traversat) şi prin difuziune (radiaţiile de
difuziune sau radiaţiile secundare sunt radiaţii parazite şi influenţează negativ imaginea
radiologică; de aceea pentru reducerea lor se folosesc grile antidifuzoare).
Luminiscenţa -este proprietatea razelor "X" de a provoca iluminarea unor săruri
minerale utilizate în confecţionarea ecranelor radioscopice şi a foliilor întăritoare plasate în
contact cu filmele radiografice.
Impresionarea emulsiilor fotografice -stă la baza executării radiografiilor. Sub
acţiunea razelor "X" bromura de argint din structura filmului poate fi transformată în argint
metalic, vizibil pe radiografie.
Ionizarea gazelor - permite măsurarea cantităţii de raze "X" cu ajutorul camerelor de
ionizare (Geiger-Müller).
Propagarea în linie dreaptă şi în toate direcţiile;
Inducerea de efecte biologice -este o proprietate importantă cu aplicaţii în
radioterapie şi radioprotecţie. [1]

Formarea imaginii radiologice

Fasciculul de raze "X" ieşit din tubul radiogen este omogen. Acest fascicul
traversează corpul uman, care absoarbe o parte din razele "X" proporţional cu grosimea,
densitatea şi numărul atomic al zonei traversate. Astfel fasciculul devine atenuat inegal şi la
ieşirea din zona traversată este heterogen. Acest fascicul heterogen stă la baza formării
imaginii radiologice. Fasciculul este captat de un ecran radiologic (radioscopia) sau de un
film radiologic (radiografia). Pe ecran zonele mai dense ce absorb mai mult radiaţia apar
întunecate, iar cele mai puţin dense apar clare, luminoase. Astfel oasele, cordul apar
întunecate iar pulmonul transparent, luminos. Pe radiografie zonele care primesc o cantitate
mai mare de raze "X" se înegresc, iar cele ce primesc o cantitate mai mică rămân albe. Astfel
osul apare alb, iar pulmonul negru.[3]
Calităţile unei imagini radiologice sunt:
 contrastul - reprezintă diferenţa dintre alb si negru pe imaginea radiologică. Contrastul
depinde de diferenţele de densitate ale structurilor traversate şi de cantitatea de radiaţii
secundare ce iau naştere aici. Pentru diminuarea cantităţii de radiaţii secundare sunt
necesare:
o diminuarea volumului iradiat ce se realizează prin diafragmarea fasciculului
incident sau prin comprimarea regiunii explorate;
 o utilizarea grilei antidifuzoare fixe sau mobile.
 netitatea - exprimă reprezentarea distinctă a limitelor de separare a detaliilor
radiologice şi depinde de o serie de factori ca:
o mărimea focarului (cu cât focarul este mai mic, cu atât imaginea este mai
netă);
o distanţa obiect - film (cu cât distanţa este mai mică cu atât imaginea este mai
netă);
o distanţa obiect - focar (cu cât distanţa este mai mare cu atât imaginea este mai
netă);
o estomparea de mişcare - se va reduce prin utilizarea de timpi de expunere
scurţi şi prin folosirea ecranelor întăritoare.

Tehnici radiologice convenţionale

Radioscopia - utilizează un ecran fluorescent sub acţiunea razelor "X" pentru

obţinerea imaginilor radiologice. Această tehnică este practicată în obscuritate şi necesită
pentru examinator o perioadă de adaptare la întuneric de cel puţin 5 minute;
Radiofotografia - constă în înregistrarea imaginii de pe un ecran radiologic pe un
film 10/10 cu ajutorul unui aparat fotografic clasic. Se foloseşte în mod curent în depistarea
afecţiunilor pulmonare (MRF);
Radioscopia televizată - a permis obţinerea unor imagini bune cu reducerea
considerabilă a cantităţii de raze "X", examenul desfăşurându-se la lumina zilei. Necesită un
amplificator electronic de imagine, o cameră de luat vederi şi un monitor. Radioscopia
permite studiul dinamic al corpului, dar este un studiu subiectiv ce ţine de valoarea
examinatorului. [3]
Radiografia - constă în înregistrarea imaginii radiologice pe un film radiologic.
Pentru radiografierea zonelor cu densitate şi grosime mică, se aşează obiectul de radiografiat
direct pe caseta prevăzută cu ecran întăritor. Când zonele de examinat sunt mai groase şi mai
dense se folosesc grilele antidifuzoare.
Tomografia - permite înregistrarea pe film a unei secţiuni dintr-un organ prin
ştergerea planurilor adiacente. Aceasta se obţine prin baleiajul tubului în jurul planului de
examinat.
 Substanţele de contrast - se folosesc pentru îmbunătăţirea explorării organelor
cavitare. Aerul este un bun produs de contrast în radiografiile pulmonare (de aceea se practică
radiografiile în inspir profund), în insuflaţiile colice, gastrice, articulare. Bariul este folosit în
opacifierea tubului digestiv. Produşii iodaţi hidrosolubili sunt utilizaţi în explorarea
intracavitară, intravasculară (angiografii, bronhografii) sau eliminaţi selectiv prin unele
organe (urografii, colangio-colecistografii).Produşii iodaţi liposolubili sunt utilizaţi în
limfografii sau histero-salpingografii.[1]

Studiul imaginilor radiologice

Acest studiu cuprinde două faze:

 Analiza - cuprinde o examinare de ansamblu a imaginii, care permite identificarea
radioanatomică a zonei şi identificarea incidenţei utilizate.
 Interpretarea - permite alegerea diagnosticului în funcţie de elementele de
semiologie radiologică.
Pentru fiecare regiune examinată există o serie de incidenţe precise. Incidenţa defineşte
poziţia tubului de raze "X", a pacientului şi a casetei. Raza centrală este o linie imaginară
situată în centrul fasciculului de raze "X", care permite poziţionarea corectă a zonei de
radiografiat.
Principalele modificări radiologice elementare sunt:
 Opacitatea - zonă anormal albă pe radiografie şi neagră la radioscopie;
 Hipertransparenţa - zonă anormal neagră pe radiografie;
 Imaginea lacunară - se întâlneşte în explorarea organelor cavitare, lacuna fiind
expresia defectului de umplere cu substanţă de contrast;
 Imaginea de adiţie - reprezintă ieşirea din contur a unei zone a unui organ cavitar, ce
permite umplerea cu substanţă de contrast;
 Imaginea hidroaerică - comportă un nivel orizontal la contactul dintre aer şi lichid.
O serie de alţi termeni de semiologie radiologică îi vom întâlni în capitolele ulterioare.

Riscul radiologic şi protecţia împotriva radiaţiilor

Radiaţiile sunt dăunătoare omului şi de aceea populaţia trebuie protejată de o

expunere inutilă sau excesivă. Unităţile de măsură folosite în practica radiologică sunt:
  Bequerel - unitatea de măsură a radioactivităţii şi reprezintă o dezintegrare pe
secundă;
 Gray - este unitatea de doză absorbită şi reprezintă energia de un joule absorbită de
un kg de materie;
 Sievert - echivalentul dozei - este o mărime obţinută prin multiplicarea dozei absorbite cu un
factor ce ţine seama de radiosensibilitatea diferită a ţesuturilor.
Organele sensibile la radiaţii sunt: pielea, măduva hemato-poetică, cristalinul,
embrionul uman, examenele radiologice pe abdomen fiind contraindicate în prima lună de
sarcină;
Măsurile care se iau pentru reducerea iradierii sunt:
 Reducerea numărului de examinări radiologice, mai ales cele de rutină;
 Reducerea câmpului de iradiere prin diafragmare;
 Reducerea numărului de clişee şi suprimarea incidenţelor inutile;
 Folosirea radioscopiei televizate şi reducerea timpului de examinare;
 Protejarea organelor radiosensibile prin ecrane şi şorţuri plumbate;
 Interzicerea accesului în sala de expunere a altor persoane.

Aspecte de anatomie dentară radiologică

Structurile dentare apar vizibile radiologic și diferențiate ca și grad de opacitate

datorită absorbției diferite a razelor X determinată de densitatea și gradul particular de
mineralizare al straturilor dentare.
Imaginea radiologică obținută evidențiază forma de ansamblu a coroanei și a
rădăcinii, dar nu permite vizualizarea canaliculelor aberante, a deltei apicale sau a limitei
dentina-cement (dentina și smalțul au un grad apropiat de mineralizare). Smalțul dentar,
bogat în săruri minerale, are un grad important de absorbție a razelor X, fiind totodată cel mai
radioopac țesut din organism. [1]
În mod excepțional se poate remarca pe filmele radiologice și abraziunea interdentară,
produsă datorită microdeplasărilor dentare în alveoli sub presiunea masticatorie. Radiologic
se depistează transformarea punctelor de contact în suprafețe plane de contact.
Stratul de cement ce învelește rădăcina și se găsește în continuarea smalțului coronar
are o imagine radiologică net delimitată și conturată spre exterior.
 Spre deosebire de smalț, care are un conținut de 96% în săruri minerale, cementul are
o mineralizare de 73%, apropiată de compacta osoasă. Pe cement se fixeaza ligamentele
periodontale ce fixează dintele în alveola dentară. Delimitarea dintre cement și dentină nu
este decelabilă radiologic, dentina având o mineralizare de 76%, foarte apropiată de cea a
cementului.[2]

Tehnici și metode radiologice folosite în diagnosticul stomatologic

Pentru radiografierea complexului morfo-funcțional dento-paradonto-alveolar se folosesc

multiple tehnici și metode care, în mare, se împart în 2 categorii:
1. Tehnici cu film intraoral;
2. Tehnici cu film extraoral.
Această clasificare a tehnicilor de radiografiere folosite în odonto-stomatologie și în
patologia oro-maxilo-facială are drept criteriu locul unde este plasat filmul, dar mai sunt și
alte criterii cum ar fi:
 Întinderea regiunii de radiografiat (tehnici de ansamblu sau sectoriale – segmentare)
 Direcția și orientarea fasciculului de raze rongen (incidența orizontală, oblică, axială);
 Regiunea de radiografiat etc.
Pentru realizarea corecta a radiografiilor și evitarea greșelilor de interpretare, situație care
ar duce la un diagnostic și la decizii terapeutice eronate, se consideră neceasre următoarele
precizări privind:

Incidența radiologică – aceasta reprezintă relația spațială existența sau care trebuie
stabilită între: orientarea fasciculului de RX, poziția regiunii de radiografiat, punctul de
intrare al razei centrale (RC) și plasarea filmului radiologic (senzor).
În legatura cu aceste relații, incidentele se adaptează regiunii de interes, cum ar fi:
coroana dentară, coletul, regiunea apico-periapicală, masivul facial (în ansamblu, sau anumite
regiuni ale sale: sinusuri, articulație temporo-mandibulară, mandibula) etc.
Dirijarea fasciculului de radiații roentgen către punctul de intrare în regiunea
anatomică respectivă, inclinația acestui fascicul incident se stabilește în raport cu diverse
planuri de referință și se numește centrare.[4]
 Alături de această noțiune și direct dependentă de ea este poziționarea, care constă în
manevra de așezare a pacientului, a regiunii de radiografiat, în așa fel încât să se rețină pe
film regiunea dorită, cât mai bine vizibilă și cât mai puțin deformată.
În cazul radiografiilor dentare, dirijarea fasciculului de rațiatii roentgen devine
practică prin conul localizator și se măsoară în grade. Aceste valori de înclinație a razei
centrale reprezintă valori ale unor unghiuri realizate de raza centrală și un anumit plan de
referință (planuri craniometrice).
Principalele planuri craniometrice-antropometrice folosite sunt:
 Planul orizontal al craniului, raportat la linia antropologică bazală (plan virchow,
planul orizontal german, planul de la Frankfurt), se realizează prin unirea unor linii
simetrice, dreapta-stanga, care unesc punctul suborbitar (sau unghiul extern al orbitei)
cu meatul conductului auditiv extern (de o parte și de cealaltă). Sunt liniile orbito-
meatale;
 Planul medio-sagital al craniului. Este tot un plan imaginar care trece prin spina
nazală anterioară, septul nazal, sutura intermaxilară, mjlocul șeii turcești, sutura
interparietală, protuberanța occipitală externă etc.;
 Planul frontal, perpendicular pe planul orizontal, mai frecvent fiind cel biauricular
(prin orificiile auditive externe);
 Planul ocluzal maxilar (superior) unește suprafețele triurante și marginile incizale ale
coroanelor dentare maxilare;
 Planul ocluzal mandibular trece prin aceleași repere anatomice, dar la nivelul
mandibulei.
În raport cu planul orizontal, fasciculul de raze X poate fi ascendent (caudo-cranial) sau
descendent (cranio-caudal), iar față de planul medio-sagital poate fi: în lungul sau (A-P sau
P-A), perpendicular, oblic.
În raport cu planul ocluzal (maxilar sau mandibular), fasciculul incident poate fi
ascendent, descendent, oblic (intern, extern, ascendent, descendent).
În legatura cu punctual de intrare al razei centrale, acesta se stabilește în funcție de
anumite repere anatomice (cutanate sau osoase, palpabile) sau distanța (în cm) față de
acestea.[4]
Distanța focar-punct de intrare în regiunea anatomică respectivă, în cazul radiografiilor
extraorale, este de 90 cm, iar distanța focar-film este de 100 cm.
 Privind așezarea filmului, plasarea sa, incidențele radiologice sunt cu film intraoral sau cu
film extraoral.

Incidențe cu film intraoral

Reprezintă o mare parte dintre examenele radiologice folosite în diagnosticarea

modificărilor complexului dento-paradonto-alveolar și prin aceste metode se obțin radiografii
selective, pentru un dinte sau un grup limitat de dinți împreună cu paradonțiul aferent.
Din punctul de vedere al poziției filmului se folosesc incidențe cu film plasat retro-dento-
alveolar și incidențe cu filmul plasat ocluzal.

Incidențe retro-dento-alveolare (Figura 1.)

Imaginile obținute prin aceste incidențe au la bază posibilitățile de radiografiere a

unui corp tridimensional (respectiv un dintre) și care va apărea pe film sub forma unei
imagini plane.

Figura 1. 1. Perete alveolar; 2. Desmodont; 3. Canal radicular; 4. Smalt; 5. Dentina; 6.

Camera pulpara; 7. Margine alveolara; 8. Colet; 9. Spectul interincisiv; 10. Radacina; 11.
Apex; 12. Fose nazale.[2]
Proiecția de față sau vestibulară a unui dintre seamănă cu o secțiune frontală în planul
longitudinal al dintelui și, în aceste condiții, imaginea obținută este dependentă de
paralelismul necesar între axul dintrelui și planul filmului, și de direcția (perpendiculară pe
film) a razei centrale. Astfel, se realizează izometria.
Această incidență de față trebuie să fie, în același timp, ortoradială, ceea ce împiedică
faptul că fasciculul de radiații să fie orientat în plan orizontal, în prelungirea razei arcului de
cerc reprezentat de respectiva arcadă dentară
Ortoradialitatea, care se referă la abordarea unui dinte în plan orizontal, completează
abordarea dintelui respectiv în plan vertical *cu intenția de realizare a izometriei).
Deci, o incidență de față retro-alveolară (linguală sau platină) trebuie sa fie izometrică și
ortoradială pentru a obține o imagine cât mai adevărată a dintelui, alveolei și paradonțiului,
acolo unde s-a făcut centrarea.[2]
În acest context, o incidență retroalveolară poate fi periapicală, pentru un grup limitat de
dinți de pe o arcadă și interproximală de tip bite-wing, când pe o singură radiografie apar
dinții omonimi (aparținând amblor arcade). Această incidență nu evidențiază apexurile și nici
paradonțiul apical al dinților respectivi.

Incidențele periapicale – pentru realizarea acestora, trebuie ca planul ocluzal să fie

orizontal, astfel ca pentru radiografierea dinților maxilari, bărbia trebuie să fie ușor coborâtă
sau discret ridicată în cazul radiografierii dinților mandibulari.
Conul localizator trebuie să fie plasat la nivelul apexurilor dinților respectivi, știindu-se
că acestea se alfă pe o linie între aripa nasului și tragus, pentru dinții maxilari, iar pentru
dinții mandibulari, această linie unește simfiza mentonieră cu lobul urechii.
Înclinarea standard a razei centrale va trebui să fie:
 Pentru dinții maxilari, în direcție cranio-caudală, de 40o pentru incisivi și canini, de
35o pentru premolari și de 10o pentru molari;
 Pentru dinții mandibulari, înclinarea RC va fi de 20o pentru incisvi și canini, de 15o
pentru premolari și de 10o pentru molari, în direcție caudo-craniană;
Plasarea filmului retroalveolar nu trebuie să-l curbeze, situație care duce la deformarea
imaginii.
Incidența dento-alveolo-periapicală se mai numește și incidența retroalveolară, izometrică
și ortoradială sau tehnica bisectoarei, și are și o variantă modernă numită tehnica
paralelismului.
 În cazul acestei tehnici, se folosește un suport solidar, conlocalizator, filmul fiind
menținut paralel cu dintele de radiografiat.
În general, tehnica bisectoarei, denumire care se păstrează, încearcă să respecte principiul
izometriei, adică să se obțină o imagine cât mai fidelă a dintelui: coroana, rădăcina, forma,
dimensiuni, puncte de contact, septuri interradiculare și interdentare, paradonțiu apical etc.
Concomitent, se obțin informații privind structura dintelui (stratul de smalț, acolo unde
este radiografiat tangețial), mărimea camerei pulpare, eventualele obturatți radioopace etc.
Din legile opticii aplicate în radiologia stomatologică, se știe că dimensiunile imaginii
dintelui sunt în funcție de raportul dintre distanța focus-dinte și distanța dinte-film, legea fiind
valabilă dacă planul dintelui și cel al filmului sunt paralele și dacă fasciculul incident este
perpendicular pe ambele.
Dacă unul dintre planuri sau amândouă sunt oblice față de fasciculul incident, imaginile
obținute nu vor mai fi fidele dintelui respectiv, vor fi deformate, mărite sau micșorate (în
ansamblu sau pe porțiuni).
De exemplu, în cazul unui incisiv superior vazut din profil, în spatele căruia este plasat un
film radiologic,între lanurile acestor două elemente se formează un unghi diedru.
În aceasta situatie:
 Dacă fasciculul incident este perpendicular pe planul dintelui, imaginea (proiecția) va
fi deformată și mărită;
 Dacă fasciculul incident va fi perpendicular numai pe planul filmului, imaginea va fi
scurtată;
 Dacă fasciculul incident va fi perpendicular pe bisectoarea unghiului diedru format
între dinte și film, imaginea va fi destul de aproape de realitate (fig 7-5).
Mai trebuie menționat că în cazul dinților multiradiculari, când se constată suprapuneri
radiculare, ortoradialitatea se poate modifica folosindu-se incidențe oblice, excentrice, pentru
decalarea acestora.
Fasciculul de radiații se dirijează mezioexcentric sau distroexcentric. Astfel, în cazul
primului premolar superior (fig 7-6), rădăcina vestibulară și cea palatinală se suprapun și,
dacă se orientează raza centrală mezioexcentric, se obține decalarea celor două rădăcini
punând în evidență apexurile.
La molarii superiori, de obicei, rădăcinile apar individualizate pe radiografii, iar în cazul
când o rădăcină vestibulară se suprapune peste cea apatină se apelează la o incidență oblică –
distroexcentrică sau mezioexcentrică. (fig 7-8 B).
 Incidența intraproximală (bite wing) (Figura 2.) – prin această incidență re realizează
radiografii în care apar dinți omonimi, dar fără regiunile apexiene și fără paradonțiu apical.
Această posibilitate de radiografiere oferă informații importante privind: coroanele dentare,
camerele pulpare și paradonțiul marginal, în jumătatea sa ocluzală.

Figura 2. Schema amplasarii filmului in incidenta “bite-wing”[2]

Inițial, Hower Raper a descris această tehnică în 1916 și a folosit-o în intenția de a

obține imagini reale ale paradonțiului marginal și de a obține detalii privind fețele
interprozimale ale coroanelor dentare.
În cazul tehnicii retroalveolare (obișnuite), proiecția limitei marginale a parodonțiului
marginal se face la niveluri diferite, denaturându-se realitatea.
Tehnica bite wing se realizează cu ajutorul unui film cu aripioara (menținută prin
ocluzie dentară) și folosind o înclinare a fasciculului incident de 10o în direcție cranio-
caudală.[5]
În aceste condiții se obțin proiecții corecte ale inserției parodonțiului marginal,
evidențiindu-se bine implantarea limbusului alveolar la nivelul coletului, leziunile
parodontale de la nivelul septurilor osoase intermediare, precum și cariile aproximale, cariile
de colet etc.

Incidențe cu film plasat ocluzal (film “mușcat”)

Pentru realizarea filmelor ocluzale, se folosesc două tehnici: metoda Belot, metoda Simpson.
 Metoda Belot – se realizează cu ajutorul unui film ocluzal, mușcat, menținut
orizontal. Fasciculul incident este înclinat cu 55o pe filmul radiologic, în direcție cranio-
caudală, pentru radiografierea dinților maxilari (incidența disocluzală superioară mediană), și
caudo-cranială pentru cei mandibulari.
Cu ajutorul acestei metode se obțin relații privind: arcada superioară și palatul dur,
eventualii dinți incluși la nivelul mandibulei, patologia planșeului bucal.[5]

Metoda Simpson – Denumită frecvent incidența dentară cu “film mușcat”, această

metodă va realiza imagini cu dinți proiectați axial. Dirijarea fasciculului de radiații roentgen
va fi cranio-caudală pentru dinții maxilari și caudo-cranială pentru cei mandibulari, iar
înclinația acestuia va fi diferită pentru diversele regiuni dentare.
Pe film vor apărea imagini sub forma unor secțiuni transversale (un cerc radioopac cu
o transparență centrală, canalul radicular). Se reperează smalțul și dentina, iar ca aspecte
patologice se pot diagnostica dinții incluși, la nivelul mandibulei în regiunea simfiară, calculi
radioopaci ai canalului lui Warthon, se localizează eventualele corpuri străine, se precizează
întinderea unor formațiuni chistice și tumorale, descoperirea unor căi false etc.

Radiografia dento-alveolară panoramică

Radiografierea întregii dentiții, deci o imagine de ansamblu a arcadelor dentare și a

formațiunilor anatomice limitrofe a fost un deziderat permanent al medicilor stomatologi.
S-au făcut numeroase încercări, inițial prin radiografierea concomitentă a fiecărei
jumătăți – superioare și inferioare, în dreapta și în stânga arcadelor dentare, prin două
expuneri separate.
Această improvizație nu a intrat în practica medicală, deoarece s-a inițiat tehnica
radiografiilor panoramice cu tub roentgen intraoral și film extraoral.
Prin această metodă se obțin radiografii separate pentru maxilar și mandibulă, filmele
fiind de bună calitate, apropiate ca performanțe de diagnostic de filmele endobucale, dar
elementele anatomice sunt mărite și ușor deformate.
În prezent, metoda de radiografiere cu tub intraoral se mai folosește doar în unele țări
din Europa, fiind înlocuită de ortopantomografie.
Ortopantomografia (OPT) (Figura 3.)

Această metodă de explorare radiologică stomatologică face parte din tehnicile

panoramice și permite derularea pe un singur film a imaginilor ambelor arcade dentare, de la
o articulație temporo-mandibulară la alta.

Figura 3. PRincipiul de constructie si functionare al OPT [2]

În prezent, această tehnică panoramică, globală, s-a substituit radiografiei dentare

panoramice.
Principiul metodei – ortopantomografia a fost realizată de Paatero (1958), profesor de
radiologie stomatologică la Helsinky, autor care a concretizat lucrările lui Heckmann privind
radiografia prin fantă a suprafețelor curbe.
OPT îmbină două tehnici radio-imagistice, radiografia prin fantă și tomografia clasică,
obținându-se radiografia clară a planului stabilit. Structurile anatomice anterioare și cele
posterioare (față de acest plan) sunt șterse datorită flow-ului cinetic.
Dificultatea realizării aparatelor OPT ține de forma eliptică a arcadelor dentare, de
variațiile anatomice ale acestora, de faptul că pentru copii si persoanele cu dizabilități,
imobilizarea de aproximativ 15 secunde este dificilă.
O mare parte, dintre aceste inconveniente a fost remediată prin construcția aparatelor
OPT cu 2-3 centre de rotație, în prezent existând aparate cu centru de rotație mobil. Odată cu
evoluția tehnicii, constructorii de aparatura medicală propun aparate cu programe secvențiale,
cele mai multe de tip Scanora – un aparat multifuncțional, care are un tub radiogen cu anodă
rotativă, un focar de 0.3 mm și caseta de 13/30 c,/
 Termenul de OPT se compune din:
ORTO – Ortoradiografia dentară se realizează cu un fascicul foarte redus de RX, care trece
prin centrul de mișcare a tubului și casetei, fiind perpendicular pe film.
PAN – prescurtarea termenului “panoramic”, adică apriția pe radiografie a tuturor dinților, cu
implantarea lor pe maxilare, fără deformare sau suprapunere.
TOMO – se referă la sistemul de radiografiere a statului, a planului anatomic dorit, care se
realizează datorită faptului că tubul roentgen și caseta au mișcări eliptice, inverse. Sunt bine
vizibili dinții, în timp ce coloana cervicală și regiunea anterioară a masivului facial sunt
șterse.
Distanța focar – film folosită este de 40-50 cm și se lucrează cu următoarele constante
de expunere: 50-80 kV și 10-15 mA.
Metoda este valoroasă în stabilirea unui diagnostic în patologia maxilo-dentară, și
ortodontiștii preferă un film efectuat în ocluzie dentară, pentru a aprecia congruența fețelor
triturante ale coroanelor antagoniștilor (Figura 4.).

Figura 4. Congruența fețelor triturante ale coroanelor antagoniștilor [2]

OPT permite o primă evaluare privind:

 Erupția normală si erupțiile întârziate (Figura. 5);
 Ageneziile și dinții supranumerari;
  Topografia proceselor carloase;
 Prezența unor chisturi etc. având impact deosebit în odontologia infantilă.

Figura 5. Canin inclus [7]

Concluzii

Oropantomografia elimina necesitatea radiografiei individuale (retro-alveo-dentare)

dar nu o poate inlocui in totalitate deoarece aceasta prezinta o mare finete si permite
precizarea detaliilor. In schimb, poate limita numarul radiografiilor individuale la strictul
necesar impus de cazul clinic.
Bibliografie

1. https://ro.scribd.com/doc/57012657/RADIOLOGIE-Carte-de-Curs.
2. C.Aldescu, Radiologia pentru studenți medici și stomatologi, Ed. Polirom, Iasi, 1998.
3. S. Popescu, Radiologie: Curs pentru studentii stomatologi, Ovidius University Press,
Constanta, 2003.
4. Ov.Grivu, C.Sinescu, Ortodonție și ortopedie dento-facială, Timișoara, 2010.
5. Aurel Fratu, Ortodonție. Diagnostic, clinica, tratament, Iași, 2001.
6. Carranza's Clinical Periodontology, 9th Ed., W.B. Saunders, 2002.
7. http://www.ada.org/~/media/ADA/Member%20Center/FIles/Dental_Radiographic_E
xaminations_2012.ashx.