UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

SPECIALIZAREA: KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE
SPECIALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
LECT. Dr. PUNI RAREȘ
ABSOLVENT:
Balan Alexandru Lucian
 IAȘI 2019
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
SPECIALIZAREA: KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE
SPECIALĂ

RECUPERAREA MOBILITĂȚII
GENUNCHIULUI

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
LECT. Dr. PUNI ALEXANDRU RAREȘ

ABSOLVENT:
Balan Alexandru Lucian

IAȘI 2019
 CUPRINS

Capitoulu I:Fundamentarea teoretică a lucrării....................................................................4

I.1.Kinetoterapia în traumatologia sportivă.....................................................................4

I.2. Clasificarea traumatismelor sportive.........................................................................5

I.2.1.Afecțiuni cronice și dismetabolice, sechele ale macro sau microtraumatismelor.........13

I.2.2Afecțiunile hiperfuncționale ale aparatului locomotor..................................................14

I.3.Anatomia genunchiului-scurtă prezentare................................................................17

I.4. Factori favorizanți a producerii traumatismelor......................................................19

I.5. Structuri anatomice afectate în traumatologie sportivă – scurtă prezentare anatomo-

biomecanică...............................................................................................................................22

I.6. Ligamentoplastia.....................................................................................................25

CAPITOLUL II - Metodologia lucrării.............................................................................27

II.1. Motivarea alegerii temei.........................................................................................27

I.2. Scopul și obiectivele lucrării...................................................................................28

II.3. Ipotezele lucrării.....................................................................................................29

II.4. Subiecții și locul de desfășurare al cercetării.........................................................30

II.5.Metodologia și etapele de lucru..............................................................................30

Capitolul III.Aplicații. Partea personală............................................................................35

III- Aspectele practice folosite în recuperarea pacientului-etapele de lucru..................35

III.1.1. Recuperarea pre-operatorie.......................................................................................35

III.1.2. Recuperarea post-operatorie imediată.......................................................................35

III.1.3. Recuperarea postoperatorie tardivă...........................................................................36

III.1.4. Tehnici de recuperare...............................................................................................36

III.2. Alcătuirea și realizarea programului de kinetoterapie..........................................39

 III.2.1 Ziua 1. Faza post operator ziua(0-7)...................................................................40

III. 2.2 Fază post-operatorie: săptămâna a 2a – 6a: Mobilitatea și trezirea musculară..41

III. 2.2 Fază postoperatorie: Săptămâna a 6a-9a: Tonifierea musculară........................44

III. 2.3. Fază post operatorie: până luna a 4-a: Consolidarea până în săptămân a 6-a...45

III. 2.4 Fază post operatorie: Reatletizarea luna 6-a( după 6 săptămâni)......................46

III. 3. Compararea rezultatelor inițiale cu cele finale și analiza evoluției pacientului...47

Concluzii............................................................................................................................51

Bibliografie........................................................................................................................52
 Capitoulu I:Fundamentarea teoretică a lucrării

I.1.Kinetoterapia în traumatologia sportivă

“Kinetoterapia este un domeniu de activitate complexă, educațională, socială și

profesională. Aceasta presupune restabilirea capacității funcționale pierdute de o persoană, în
urma unei boli sau a unui traumatism.”1
“Recuperarea medicală în sport este definită astfel ca folosire dirijată a unui complex de
factori naturali sau artificiali, cât mai precoce şi intensiv posibil, în scopul restabilirii anatomo-
funcționale a unui organ sau a unei funcții perturbate de efortul sportiv, in vederea reinserției cat
mai rapide a sportivului in activitatea de antrenament şi a obţinerii unei capacităţi optime de
effort”2
Datorită evoluției rapide a sportului de perfomanță cât și de masă, s-au generat solicitări
majore asupra sportivilor, aceste solicitări pot stagna sau chiar diminua activitatea sportivă atunci
când acestia nu sunt pregătiți să le suporte.
Patologia traumatică la sportivi ridică deseori probleme dificile, legate înspecial de
tratament şi recuperare, ca urmare a specificului recuperării în activitateasportivă. Orice subiect
care practică sportul este supus riscului traumatizării în timpul activităţii sportive propriu-zise
sau ca urmare a cumulării în timp a efectelor locale negative ale efortului specific, cu apariţia aşa
numitelor leziuni de “suprasolicitare”. 
Aprofundarea aspectelor dismorfofuncţionale determinate de solicitările şi
suprasolicitările impuse de efort aparatului locomotor la sportiv reprezintă o necesitate, ca
urmare a faptului că apariţia lor afectează atât individul cât şi randamentul sportiv, prin sistarea
antrenamentelor şi competiţiilor.

1
Drăgan I. “Medicină sportivă”(2002)București:Ed Medicală pg, 9.
2
Drăgan I. “Medicină sportivă”(2002)București:Ed Medicală pg,10.
 I.2. Clasificarea traumatismelor sportive

Traumatismele sportive se împart în:

1. Macrotraumatisme
2. Microtraumatisme
3. Afecțiuni cronice și dismetabolice, sechele ale macro sau microtraumatismelor
4. Afecțiuni hiperfuncționale ale aparatului locomotor ca forme localizate de
supraantrenament sau suprasolicitare.
După tipul structurilor afectate macrotraumatismele pot fi clasificate în:
Traumatisme ale părților moi (contuziile, plăgile, întinderile și rupturile musculare,
întinderile și rupturile de tendoane, contuziile/ elongatiile nervilor, traumatismele închise ale
vaselor)
Traumatisme articulare (entorse, luxații, disjunctii, leziuni de menisc, instabilitatea
posttraumatică a genunchiului)
Traumatisme osoase (fracture, fisuri, perisotite, apofizite).
După mecanismele implicate în etiologia traumatismului,pot fi împărțite în traumatice
(accidentale) și de stres (de suprasolicitare)
Macrotraumatismele determină o leziune anatomică distinctă(fractură,luxație). În urma
unor suprasolicitări aceste afecțiuni provoaca o serie de leziuni microtraumatice la nivel
musculo-scheletic, acestea ducând la apariția unor forme anatomo-clinice specifice. În urma
acestor traumatisme acestea conducând în unele cazuri la retragerea timpurie a sportivului din
activitatea competițională. Macrotraumatismele reprezintă rezultatul unui accident sau acțiunii
unei forțe externe de intensitate mare, în timp ce leziunile de suprasolicitare sunt rezultate in
urma uni strs cauzat de o suprasolicitare mecanică în zona țesutului afectat(agenți de intensitate
redusă și frecvent repetați).
Traumatismele părților moi: Clasificare.
 Aceste traumatisme sunt reprezentate de: contuziile,plăgile, întinderile și rupturile
musculare, întinderile și rupturile de tendoane, contuziile/elongațiile nervilor, traumatisme
inchise ale nervilor.
Contuzia reprezintă un traumatism produs de o forță mecanică externă care determină
leziuni și tulburări morofofuncționale locale și generale, dar care nu afectează integritatea
tegumentară. Este frecvent întâlnită în practica sportivă(8-32%), aceasta fiind determinată de
lezarea vaselor sanguine mici cu acumularea sângelui în țesututul înconjurător, putând fi insoțită
de un hematom difuz(acumulare de sânge).
Acumularea de eritrocite dă aspectul vânat al pielii (echimoză), dar în timp ce leucocitele
se acumulează pentru a iniția vindecarea au loc și alte reacții chimice, cu inițierea culorilor
spectrului de la roșu până la galben și verde. Diagnosticul se pune pe baza unor simptome
manifestate prin: durere, echimoză ușoară, incapacitate funcțională cât și pe baza aspectului
tegumentelor și eliminarea altor leziuni posibile. Această evoluție benignă, nu necesită
întreruperea activității sportive. Eventual pot apărea complicații care constau în infectarea sau
calcifierea hematomului.
Plăgile reprezintă secțiunea pielii, cu sau fără intensarea și a țesuturilor subiacente. Pot fi
produse prin lovire cu piciorul (fotbal), cu mănușă (box), cu diverse aparate sportive
ajutătoare, sau prin întepare (scrimă, prăjină, gard rupt la atletism). Tratamentul impune toaleta
plăgii urmată de pansament sau eventual sutură chirurgicală, eroprofilaxie antitetanică. Evoluția
și prognosticul sunt de obicei bune în plăgile superficiale, dar pot fi nefavorabile în cazul plăgilor
profunde sau complicate.
Întinderile și rupturile musculare sunt macrotraumatisme rezultate prin întinderea
fibrelor musculare peste limita elasticității țesutului muscular. Acestea din urmă pot fi produse
prin contracția musculară bruscă a unui mușchi în situații favorizante sau prin acțiunea unor forțe
externe, secundare altor traumatisme(fracturi, plăgi, contuzii). Astfel aceste mactrotraumatisme
sunt localizate în diferite regiuni, specifice disciplinelor sportive precum: regiunea posterioară a
copasei la atleți și fotbaliști, mușchii pectorali și deltoizi la canotori, regiunea anterioară a
coapsei la halterofili. S-a constatat că musculatura membrelor inferioare este mai expusă decât
cea a membrelor superioare, flexorii mai mult decât extensorii, musculatura membrelor mai mult
decât a trunchiului.
 Factorii predispozitanți sunt reprezentați de existența unei spasmofilii, a unei cirulații
sanguine locale deficitare, o serie de deficiențe biologice umorale ce țin de un metabolism
modificat al acidului sialic,hipovitaminoze. Un aspect important il constituie legătura dintre
îmbolnăvirile de tip virotic și rupturile musculare, mecansimul probabil fiind acela de blocare a
unor enzime musculare.
Miozitele sunt afecțiuni provocate de suprasolicitare, care afectează frecvent grupe
musculare. Au debut lent datorat unei solicitări severe, unitare (durere ce crește treptat în
intensitate și poate persista și după încetarea efortului). La palpare durerea este difuză,
interesează mai multe corpuri musculare, este asociată cu o creștere a temperaturii locale,
hipo sau hipertonie. În formele cronice corpul muscular este transformat în mare parte într-un
cordon fibros, dureros (cicatrice musculară) cu scăderea elasticității și contractilitatii.
Mioentezitele sunt leziuni la nivelul inserțiilor mușchilor pe os sau cel al joncțiunii
musculotendinoase sau musculoaponevrotice; cel mai frecvente sunt cele la nivelul drepților
abdominali. Aceasta se caracterizează prin dureri persistente la nivelul regiunii suprasimfizare la
miscarile de alergare, șutarea balonului și mai ales la flexia membrului
inferior pe trunchi. Durerea este localizată la 1,5-2 cm deasupra simfizei pubiene și la 1-2 cm de
linia mediană; uneori chiar pe marginea externă a porțiunii musculotendinoase a mușchiului
drept abdominal se poate palpa o mică zona îndurată.
Întinderile și rupturile de tendoane au drept cauză în majoritatea situațiilor un
macrotraumatism de natură internă și mai rar externă. Sportivul începe să simtă o ușoară durere,
însotita de apariția unei indurații la nivelul unui tendon. Ca factori favorizanti se citează
carențele vitaminice, alimentare, infecții virale, tulburări circulatorii periferice, condiții
meteorologice precare. Dacă nu se iau măsurile corespunzătoare și sportivul continuă pregătirea
în timpul unui efort intens apare o durere vie urmată de impotența funcțională a segmentului
subiacent. La locul rupturii se constată o depresiune a regiunii.
Diferențierea între întinderea și ruptură tendonului se poate face pe baza aspectelor
clinice: în întindere mișcarea segmentului subiacent este posibilă dar produce dureri iar palparea
tendonului pune în evidență o zonă dură sau tumefiată. La o ruptură palparea depistează o
depresiune la nivelul respectiv. Când ruptură este în apropierea inserției osoase se poate produce
și smulgere osoasă.
 Tendinita este o afecțiune a tendonului ce se exprimă clinic prin acuze subiective
dureroase, obiectiv prin modificări de formă și / sau consistentă a tendonului poate surveni
brusc, în urmă unui traumatism inițial sau luat în urma producerii unor modificări metabolice
locale prin suprasolicitarea segmentului respectiv, sau acțiunea repetată a unor forțe de frecare și
tracțiune. Factorii favorizanți includ tulburări circulatorii, deprinderi biomecanice greșite,
tulburări endocrine, greșeli metodice de pregatire, oboseală, supraantrenamentul, carențele
alimentare.
Contuzii și elongații de nervi
Survin cel mai frecvent în lupte, rugbi, atletism. S-a demonstrat că o elongație a unui nerv
cu mai mult de 15% din lungimea sa de repaos determină o oprire a irigației sanguine a nervului
respectiv. În unele cazuri leziunile se datorează unor traumatisme repetate prin suprasolicitare
care prin forțe de frecare repetate , asociate cu compresia produc în timpul eforturilor tulburări
ischemice și deformări mecanice ale nervilor. Semnele clinice sunt reprezentate de senzația de
amorțeală și greutate în segmentul inervat de nervul respectiv, dureri de tip arsură.
Cel mai frecvent este contuzionat nervul cubital la nivelul șanțului olecrano epitrochlean,
iar cel mai frecvent elongat este nervul sciatic. În aceste cazuri este necesar că examinarea și
supravegherea tratamentului să fie făcute de un specialist neurolog.
Traumatismele articulare. Clasificare:
Entorsele sunt traumatisme ariculare acute produse în urma unor mișcări violente, a căror
amplitudine depășește limitele fiziologice, dar nu scot suprafața articulară din poziția anatomică
normală. Cauza declanșatoare este în mare parte din cazuri, de origine internă prin efectuarea
unei mișcări anormale ca amplitudine și direcție în aria respectivă, prin decelerarea bruscă a
inerției corpului sau a segmentului respectiv3
Entorsele de gradul I Prezintă dureri minime şi nu au o instabilitate articulară evidentă
în ciuda microrupturilor fibrelor de colagen. Entorsele de gradul II Sunt caracterizate de o
ruptură ligamentară parţială şi de o ruptură progresivă a fibrelor de colagen care determină o
scădere cu până la 0% a rezistenţei ligamentului.
Entorsele de gradul II determină dureri moderate sau mari şi instabilitate articulară.
Această instabilitate este frecvent mascată de contracţia musculară. De aceea, pentru o evaluare
corectă, testarea trebuie făcută cu pacientul sub anestezie.

3
T. Szbenghe. „Kinetoterapie profilactică și de recuperare”1987.
 Entorsele de gradul III Se caracterizează prin dureri mari în timpul traumatismului şi o
durere minimă după aceea. Articulaţia este complet instabilă. Cele mai multe fibre de colagen se
rup, dar puţine pot rămâne intacte, ceea ce dă ligamentului aspectul de continuitate, chiar dacă el
este incapabil să suporte încărcări. Dacă presiunea se exercită pe o articulaţie care este instabilă
datorită rupturii ligamentare sau capsulare, vor rezulta presiuni anormal de mari la nivelul
cartilajului articular.4
Luxațiile reprezintă lezări articulare complexe care implică față de entorsă încă două
elemente de gravitate: dislocarea suprafețelor articulare și leziuni periarticulare și articulare
extinse. Apariţia luxaţiilor este favorizată de exagerarea amplitudinii fiziologice din articulaţii,
de dezechilibrul de forţa dintre muşchii antagonisti şi cei agonisti, de lipsa de antrenament
specific sau de o încălzire insuficientă înainte de antrenament sau concurs.
Corpii articulari se traduc clinic prin prezența unei hidartroze moderate și a unor blocaje
ale articulației datorate interpunerii acestor corpi între suprafețele articulare.
Caracteristic pentru aceste blocaje este ușurința cu care se deblochează. Corpii străini pot apare
dintr-un franjure sinovial detașat ulterior, fragmente de menisc, bucăți din ligamentul
încrucisat, mici fracturi parcelare, depozite de fibrină, osificari artrozice. Tratamentul constă în
extragerea pe cale artoscopica5
Traumatismele oaselor, clasificare.
Periostitele
În practica sportivă se disting două tipuri de periostite. Periostita acută traumatică
reprezintă rezultatul unei lovituri directe în acea regiune unde osul este acoperit de puține straturi
de părți moi. Cele mai expuse zone sunt reprezentate de regiunea tibială anterioară și maleolele
tibio-peroniere. Mecanismul de producere este direct(lovire cu bocancul de către adversar sau
autolovire de un plan dur). Local se produce o tumefiere profunda, durere la palpare manifestata
prin exacerbare la alergaare sau mers.
O a doua categorie este reprezentată de periostita cu evoluție lentă, interesând în mod
frecvent tibia pe față internă și creasta acesteia. Durerile ce apar sunt provocate de forțele ce se

4
P. Botez(2008)- Ortopedie, Ed Casa de editura genus Iasi pg 17.
5
Avrămescu T. „Kinetoterapia in activitati sportive – volum II – Investigatia medico-sportiva ; Aplicatii ale
teoriei in practica”
transmit prin inserțiile musculaturii coapsei pe extremitatea proximală a tibiei cu încrucisare pe
tăblia tibială, continuându-se cu țesutul periostal, precum și de inserțiile musculaturii gambei6.
Fracturile reprezintă o întrerupere completă sau incompletă a continuităţii osoase, cu sau
fără deplasarea fragmentelor osoase7
Cele mai frecvente fracturi se întâlnesc în fotbal (20%), la gimnastică (10,5%), rugby (8,7%),
hochei (7,3%), handbal (6,1%), lupte (5,8%), atletism (4,3%) box (3,5%). Fracturile pot fi
întâlnite în practică într-o varietate foarte numeroasă, astfel ele pot fi împărțite în două grupuri
bine definite.
1. Fracturi complete-există o întrerupere completă a continuității osului și osul este complet
fracturat în două sau mai multe fragmente
2. Fracturi incomplete- sunt fracturi în care este păstrată continuitatea anatomică a piesei
scheletice. Osul este fracturat incomplet iar periostul îşi păstrează continuitatea. Este
cazul fracturilor „în lemn verde” produse la copil unde osul este mult mai elastic decât la
adult8
O altă clasificare împarte fracturile în:
 Fracturi închise(segmentele osoase sunt acoperite integral de piele)
 Fracturi deschise( tegumentul și straturile de sub el au fost lezate fie de agentul
vulnerant, fie de fragmentele osoase și osul ajunge în contact cu exteriorul)
 Fracturi cu deplasare( când fragmentele osoase sunt deplasate între ele longitudinal,
lateral, prin rasucire)
 Fracturi fără deplasare.
O fractură care este des întâlnită la sportivi este fractura de stres(de oboseală) datorată
unor solicitări osoase repetate. Ea interesează în special tibia și fibulă. Deocamdată etiopatogenia
acestei fracturi nu este deplin elucidată, dar în geneza ei se încriminează o serie de factori
favorizanți (tulburări ale metabolismului fosfocalcic, osteoporoza, contracția violență a
mușchilor, însumarea solicitărilor la nivelul osului).
De obicei aceste variante de leziuni osoase apar în cursul unor activități fizice prelungite
sau repetate și sunt însotite de dureri musculare și de tumefacția regiunii afectate. Localizările
cele mai frecvente includ tibia, fibula, femurul, calcaneul și metatarsienele. În literatura de
6
Drăgan I. “Medicină sportivă”(2002)București:Ed Medicală pg 25.
7
P. Botez(2008)- Ortopedie, Ed Casa de editura genus Iasi pg 90.
8
P. Botez(2008)- Ortopedie, Ed Casa de editura genus Iasi pg 120
specialitate sunt descrise astfel de microfracturi atât la nivelul țesutului osos compact, cât și al
celui spongios, experientele in vitro arătând o rezistență mai mare a osului compact la solicitările
mecanice9
Microtraumatismele sunt leziuni de suprasolicitare provocate de agenți traumatici de
intensitate mică, dar frecvent repetați, care depășesc potențialul de regenerare a țesuturilor în
cauză și care produc microleziuni anatomice. Agenții traumatici, de obicei, de natură internă se
pot manifestă la nivelul diverselor țesuturi fie prin descuamarea abundență a unor endotelii de
învelis ( în cazul unor contracții bruște și repetate ale unui tendon), fie prin frecarea și denudarea
unor straturi profunde ale acelorași tendoane.
În ceea ce privește suprafețele articulare, compresiunile mici, dar frecvente, produc
edeme ale cartilajelor urmate de erodarea acestora și necrozarea țesutului osos spongios
subjacent. La unele porțiuni musculo-tendinoase, și mai ales pentru inserțiile acestor formații,
smulgerile microscopice produc procese de fibroză reparatorie sau decalcifieri heterotope
(osificari, osteofitoză). La nivelul capsulelor sau al altor formații articulare, microleziunile
provocate de accidentele mici, dar repetate, duc la fenomenele de periartrită sau de artroză.10
Factorii care duc la producerea unor microtraumatisme sunt următorii:
• factori predispozanti: conformații anatomice particulare (dezaxari articulare,
vascularizație regională precară, deformații fizice congenitale minore, deficituri
metabolice tisulare congenitale (țesuturi cu putere redusă de funcționare și mai ales de
regenerare); tulburări endocrine latente; circulație sanguină regională deficitară și altele;
• factori favorizanti: unele boli infecțioase ( în special virotice), carențe alimentare și
vitaminice, antrenamente supradozate (cele care produc stări de anaerobioza ca:
antrenamentul izometric, cu intervale, în circuit), stările de oboseală, echipament
necorespunzător și mai ales unele greșeli în dirijarea refacerii;
• factori declansanți: agenți traumatici caracterizați prin două aspecte: intensitate mică și
repetare mare. Acest fel de agent traumatic apare la efectuarea unei mișcări monotipesi
violente (ce depășește caracteristicile morfofunctionale ale țesutului respectiv).11
Agenții microtraumatici pot avea următoarele forme:

9
Gheorghe D., (1994), Suferinţele musculare ale sportivilor, Ed. Monograf, Constanţa, p.40
10
Avrămescu T. „Kinetoterapia in activitati sportive – volum II – Investigatia medico-sportiva ; Aplicatii ale
teoriei in practica”
11
Gheorghe, D. Suferinţele musculare ale sportivilor.București: Editura Monograf pg 41
  agenți microtraumatici prin compresiuni axiale (lovirea cu pumnul la box);
 agenți microtraumatici prin smulgeri repetate (la haltere, atletism);
 agenți microtraumatici prin forțe multidimensionale: forfecari, rotari etc. De exemplu:
jocurile sportive, prin podiumul dur, solicită articulațiile piciorului propriu-zis
(baschet, volei), ale membrelor inferioare (fotbal) sau superioare (volei, polo).
Microtraumatisme sportive propriu-zise.
Aceste afecțiuni se adresează în special formațiunilor osteo-cartilaginoase, fiind
produse de agenți cu direcții centripete axiale, net identificați într-o serie de sporturi.
Astfel distingem:
1. Piciorul dureros al alergătorului reprezintă un microtraumatism produs de forțele
de flexie axială la nivelul oaselor metatarsiene generate de alergările de fond și
semifond.
Simptomatologia clinică constă în apariția durerilor persistente la nivelul piciorului,
mai ales după antrenament sau curse lungi. Radiografia pune în evidență o îngrosare a
corticalei oaselor metatarsiene.Tratamentul constă din medicație antialgică,
antiinflamatorie, raze ultrasurte reci.12
2. Mâna dureroasă a gimnastilor se referă la acuzele dureroase, în special la nivelul
eminenței hipotenare, produse de hiperextensia palmei la poziția stând pe mâini sau la
lucrul la bară fixă, paralele și inele. Se datorează unei forțari multidirectionale
consecutive a articulatiei piramidalo-pisiforme. A două cauză care poate provoca
dureri la nivelul pumnului (în regiunea mijlocie) este reprezentată de
microtraumatismele osului semilunar și al capsulei acestuia. Apare și la canotori, mai
ales la priză pe ramă a acestora.
3. Dorsalgia caiacistilor este o afecțiune caracterizată prin dureri la nivelul coloanei
vertebrale dorso-lombare, întâlnită la caiacisti, canotori, canoiști, și care se datorează
unei apofizite interspinoase. Se caracterizează pe de o parte prin leziuni ale
ligamentului interspinos și ale inserțiilor spinoase ale acestuia iar pe de altă parte prin
leziuni de tip artrozic la nivelul suprafețelor articulațiilor interspinoase.
4. Cotul dureros al jucătorului de tenis de câmp este un miocrotraumatism
caracterizat printr-o epicondilită humerală, cauzată de acțiunea sub formă de tracțiuni

12
Gheorghe D., (1994). Suferinţele musculare ale sportivilor.Contanța: Ed. Monograf. p.42,43
 bruște și violente asupra inserțiilor epicondiliene ale mușchilor supinatori ai
antebrațului. În stadiul incipient se produce o entezită a inserțiilor osoase, iar în cel
tardiv se complică cu un proces de periostită și cu afectarea secundară a țesutului osos
subjacent. Se caracterizează prin apariția durerilor vii la nivelul regiunii supero-
externe a cotului accentuate mai ales de mișcările de supinație ale brațului.
5. Pubalgia fotbalistului este o osteocondrita simfizo-pubiană cauzată de producerea
unor microtraumatisme repetate la acest nivel, în urma unor solicitări mecanice
consecutive ale membrelor inferioare. Afecțiunea este specifică jucătorilor de fotbal
care folosind procedeul de lovire ”cu latul” (marginea medială a piciorului) produc
”deschideri” ale bazinului ce forțează simfiza pubiană. Simptomatologia clinică
include dureri ale simfizei pubiene, legate de antrenamente desfaturate în condiții
improprii (noroi, zăpadă, minge grea și udă).
6. Pumnul dureros al boxerului. Este cauzat de microleziunile produse de acțiunea
unor forțe centripete axiale rezultate din lovirea consecutivă și violență cu pumnul.
Aceste leziuni sunt localizate inițial la nivelul cartilajelor suprafețelor articulare;
tardiv se complică cu fenomene de necroză osoasă la nivelul carpienelor, în special
scafoidului și semilunarului.

I.2.1.Afecțiuni cronice și dismetabolice, sechele ale macro sau

microtraumatismelor
În această grupă este inclus un număr destul de major de afecțiuni, circa 11.3% din totalul
traumatismelor ale aparatului stato-kinetic. Acestea sunt reprezentate de afecțiunile macro sau
microtraumatismelor la nivelul unor formații anatomice sau țesuturi ce prezintă și alte afecțiuni
precum: boli neurologice, dismetabolice și reumatism.
Astfel putem enumera următoarele măsuri de prevenire precum:
 Tratarea unor tulburări sau boli preexistente.
 Respectarea echilibrului dintre forță și odihnă.
 Importanța atenției deosebite perioadelor de odihnă activă sau pasivă pentru refacerea
sportivului(tratamente balneare, concedii etc.).
 Recuperarea funcțională atentă și totală după fiecare traumatism.
  Efectuarea corectă a tratamentelor macro sau microtraumatismelor survenite în activitatea
sportivă.
 Respectarea repausului sportiv necesar unei complete vindecări13
La sportivi pot apărea unele afecțiuni cronice ale aparatului stato-kinestezic fiind
caracterizate prin posibilități recidivante și un pontential evolotiv agravant. Dintre aceste
afecțiuni cele mai des întălnite în practica sportivă sunt cicatricea musculară, calcifierea
musculară heterotropă, laxitate articulară, periartrita scapulo-humerală, artrozele.

I.2.2Afecțiunile hiperfuncționale ale aparatului locomotor.

În practica sportivă datorită unui antrenament suprasolicitant, în funcție de

intensitate,durată și complexitatea acesteia, la sportivi pot apărea tulburări funcționale simple,
modificări și leziuni macroscopice sau chiar leziuni anatomice. Aceste forme anatomice includ:
tenosinovite, mioentezite, aponevronezite, meniscite, capsulite, ligamentite, tendinite, miozite.
În primele stadii ale bolii caracterul modificărilor este reveresibil, după care este ireversibil, fapt
ce justifică aprofundarea datelor legate de diagnostic cât și de tratament.
Tulburările de suprasolicitare sportivă pot fi întâlnite la nivelul aparatului locomotor și de
susținere cât și la nivelul unor organe și funcții interne( respirație,circulație etc.) În urma unor
studii asupra acestora s-a demonstrat că la nivelul aparatului locomotor stabilirea diagnosticului
este mult mai îngreunată de apariția unor traumatisme inertente în cursul pregătirii sportive.
Astfel este absolut necesar să se facă diagnosticul diferențial al afecțiunilor pur traumatice de
cele efectuate prin suprasolicitare sportivă.14
În urma suprasolicitării ,cauzele traumatologiei sportive din ultimii ani diferențiază în
afara unor afecțiuni de origine net traumatică, și o categorie de afecțiuni caracterizate în
patogenia lor prin lipsa unui agent traumatic. Datorită antrenamentelor intense și a
suprasolicitărilor pot apărea afecțiuni hiperfuncționale ale aparatului locomotor, acestea
reprezintă expresiile clinice ale efectelor efortului efectuat în anumite condiții asupra unor
țesuturi și formații anatomice cu calități biologice modificate, ca urmare a unor tulburări generale
sau locale.

13
Gheorghe D., (1994). Suferinţele musculare ale sportivilor.Constanța: Ed. Monograf. p.50,51
14
Drăgan I. “Medicină sportivă”(2002)București:Ed Medicală pg70
 Afecțiunile aparatului locomotor fac referire la modificările apărute în urma unor cauze
între relația dintre efortul depus de sportiv și organismul acestuia exprimate printr-o tulburare
într efectele efortului depuse de sportiv și echilibrul local și biologic general al organismului.
Categoria ulterior prezentată prezintă o serie de afecțiuni specifice activităților sportive de
performanță fiind rare ori întâlnite la alte categorii de efort. Formele anatomoclinice ale
afecțiunilor hiperfuncționale sunt de natură histologică, incluzând miozite, tendinite, ligamentite,
capsulite, sau forme combinate mioentezite și tenosinovite.
Grupele de afecțiuni sunt delimitate în primul rând de prezența unor factori patogeni de
origine strict endogenă, atât mecanici, cât și biochimici, neutrofici si circulatori.
Datorită acestei etiopatogenii precum și a aspectelor generale legate de asemenea
afecțiuni, acestea tind să se integreze mai mult in fiziopatologia efortului sportiv, decât în
traumatologia sportivă.
Factorii favorizanți în apariția afecțiunilor hiperfuncționale ale aparatului locomotor al
sportivilor sunt următorii15:
1. Infecțiile cu virusuri si germeni banali alterează capacitatea funcțională, cât și
structura histologică a unor organe sau a formații anatomice. În această situație
continuarea efortului sportiv neadapatat va conduce la producerea unor tulburări iar în
final la apariția leziunilor histologice sau anatomice la nivelul acestor formații.
2. Infecțiile cu substanțe ce afectează fie direct țesuturile, fie o serie de funcții vitale de
exemplu hemoglobina din sânge va favoriza apariția unor afecțiuni hiperfuncționale.
3. Carențele alimentare și vitaminice care survin în anumite perioade determină
imposibilitatea unor recuperări totale funcționale sau plastice. Datorită acestora,
continuarea efortului sportive în condiții de suprasolicitare va conduce la apariția unor
leziuni anatomice sau tulburări. Astfel un rol important în pregătirea sportivă îl
reprezintă alimentația care asigură substratul energetic al activității, în principal
pentru a preveni riscul producerii unor tulburări sau a unor leziuni.
4. Factorii meteorologici care pot care pot favoriza apariția afecțiunilor
hiperfuncționale ale aparatului locomotor sunt: umezeală, frig, condiții de îngreunare
a terenului în care se desfășoară activitatea sportivă. Prin modificările apărute asupra
circulației periferice se disting o serie de consecințe importante ale capacității

15
Drăgan I. “Medicină sportivă”(2002)București:Ed Medicală pg110
 funcționale a țesuturilor. Datorită anumitor condiții meteorologice(noroi, îngheț) apar
dificultăți variate în echilibrul corporal și statică, acestea conducând la solicitările
grupelor musculare neacomodate cu aceste mișcări.
5. Tipuri speciale de antrenament desfășurate preponderent în regim de metabolism
energetic anaerob pot conduce la producerea unor leziuni histologice sau tulburări
funcționale.
6. Pregătirea timpurie la copii de 9-10 ani reprezintă un factor favorizant pentru
apariția unor afecțiuni hiperfuncționale. Încadrarea copilului într-un program de
pregătire nerațional poate constitui o cauză a afectării cartilajelor de creștere și a
țesuturilor musculo-tendinoase. Un prim factor declanșator a leziunilor
hiperfuncționale îl reprezintă suprasolicitarea
Suprasolicitarea poate produce apariția unor tulburări sau leziuni de tip hiperfunctional.
Suprasolicitările sportivului pot apărea în următoarele situații:
 Supradozarea globală a parametrilor efortului sportiv față de posibiliățile bilogice
ale subiectului respectiv.
 supradozarea localizată la anumite regiuni sau formații anatomice, produsă prin
exersare intempestivă sau corectarea forțată a unor anumite miscari biomecanice;
 supradozarea lucrului pentru dezvoltarea excesivă a unei anumite calități fizice ce
va da transfer negativ în alte calități (de exemplu creșterea forței scade
coordonarea);
Suprasolictarea competițională
Datorită calităților unor sportivi, unii antrenori îi supun unor competiții care se desfășoră
pe o perioadă mai îndelungată de timp. Adesea desele angajări psiho emoționale creează
tulburări la nivelul sistemului vegetativ, cel nervos și periferic datorită faptului că sportivii nu au
un echilibru nervos si bilogic bine adaptat. Aceste tulburări fiziopatologice determină baza
modificărilor funcționale și structurale ale apariției afecțiunilor hiperfuncționale16
Există încă unii antrenori și sportivi care consideră greșit că în pregătirea
sportivă toată atenția trebuie îndreptata către efort, neglijând procesele de refacere. Dar,
efortul și refacerea constituie împreună conținutul pregătirii sportive. Dirijând și
supraveghind numai primul element, efortul, și lasând ca refacerea să se desfășoare de la

16
T. Avrămescu -Recuperare functionala in patologia sportiva pg 39
sine, în anumite condiții, între efort și refacere apare un decalaj în favoarea primului.
În acest fel, activitatea sportivă se desfășoară pe un fond incomplet refăcut, care cu timpul
va duce la apariția unor tulburări funcționale și în final la leziuni histologice.

I.3.Anatomia genunchiului-scurtă prezentare

“Genuchiul reprezintă segmentul mobil al aparatului locomotor care leagă coapsa de

gambă”17
Genunchiul este alcătuit din extremitatea inferioară a osului coapsei, femurul si din
extremitatea superioară a celor două oase ale gambei, tibia și peroneul respectiv de osul propriu,
rotula.
Articulațiile genunchiului
Acesta este format din trei articulații:femuro-tibială(articulația propriu-zisă a
genunchiului), femuro-rotuliană și tibio-peronieră.
Articulația femuro-tibială este compusă din contactul dintre extremitatea inferioară a
femurului și extremitatea superioară a tibiei,reprezentând o trohleartroză perfectă. Această
articulație este considerată cea mai voluminoasă articulație si cea mai puternică din întreg
organismul.
Suprafețele articulare sunt reprezentate de epifiza inferioară a femurului, fața posterioară a
rotulei și platoul tibial. Acestea sunt:
 Epifiza inferioară compusă din cei doi condili femurali despărțiți de fosa intercondiliană
 Fața posterioară a rotulei formată din două suprafețe articulare, una laterală și alta
medială.
 Epifiza superioară a tibiei
Suprafețele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin cu rol în facilitarea mișcărilor articulare
în preluarea șocurilor și protecția osului subcondral. Cartilajul hialin care acoperă suprafețele
articulare la nivelul condililor femurali are o grosime de aproximativ 2-3mm, iar la nivelul
platoului este mai groas de circa 6-7 mm.18

17
C. Baciu(1977)-Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor,Ed Sport-turism pg386
18
P. Drosescu- “Anatomia aparatului locomotor”, Ed Pim Iași pg 118.
 Pentru realizarea congruenței articulare este necesară prezența meniscurile intraarticulare.
Meniscurile sunt formațiuni fibro-cartilaginoase, acestea fiind unul lateral și altul medial.
Fiecare menisc prezintă:
 Două fețe: una superioară și alta inferioară
 O bază ce corespunde capsulei articulare
 O creastă medială
 Două coarne prin care meniscurile aderă de platoul tibial.
 Meniscul lateral are forma unui cerc aproape complet, fiind mai îngust si mai gros la
periferie
 Meniscul medial are forma unei semilune
 Cele două meniscuri sunt unite în partea anterioară prin ligamentul transvers al
genunchiului
Capsula articulară are forma unui manșon fibros care se fixează de jur imprejur,este
foarte rezistentă putând suporta tracțiuni mai mari de 300kg. Acest manșon prezintă două mari
soluții de continuitate, una anterioară unde este plasată rotula și una posterioară situată în dreptul
scobiturii intercondiliene.
Mijloacele de menținere a articulației sunt ligamentele:
Ligamentul anterior(rotulian) este gros și foarte rezistent întinzandu-se de la rotulă la
tuberozitatea anterioară a tibiei, reprezentând tendonul terminal al cvadricepsului.
Ligamenul posterior a lui Winslow se întinde pe fața posterioară a articulației. Părțile
laterale având forma unei sfere cu concavitate anterioară.
Ligamentul lateral intern este ușor turtit, lateral inserându-se pe tuberozitatea condilului
femural intern, iar jos pe partea feței interne a tibiei.
Ligamentul lateral extern, turtit lateral se inseră in partea superioara pe tuberozitatea
condilului femural extern,iar pe partea inferioară pe partea antero-externă a capului peroneului.
Ligamentele laterale încrucișate se găsesc in scobitura intercondiliană. Ligamentul
anterior se inseră pe porțiunea posterioară a condilului extern, iar ligamentul încrucișat posterior
se inseră pe porțiunea posterioară a condilului intern.19

Mușchii genunchiului
19
C. Baciu(1977)-Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor,Ed Sport-turism pg 391
 Mușchii care asigură mișcările la nivelul genunchiului sunt mușchii coapsei și mușchii
gambei.
Mușchii coapsei sunt reprezentați de:cvadcriceps,tensorul fasciei lata,dreptul intern,
croitorul,semitendinosul, semimembranosul și bicepsul femural.
Mușchii gambei: Din mușchii gambei intervin în miscările genunchiului gemenii ai
tricepsului sural,popliteu și plantarul subțire.

I.4. Factori favorizanți a producerii traumatismelor

Factorii favorizanți care apar la sportivul aflat în cauză sunt reprezentați de unele boli
infecțioase sau interne, de carențe vitaminice sau alimentare, echipament necorespunzător sau
condiții meteorologice grele.
Factorii declanșanți sunt reprezentați la rândul lor de: greșelile metodice ale antrenorului,
starea de oboseală a sportivului, jocul dur al adversarului, pregătirea fizică necorespunzătoare
etc.
Cauzele care favorizează apariția traumatismelor sportive se clasifică în:
A. Factori extrinseci:
a. Erori de antrenament:
 condiționare
 pregătire
b. Condiții climaterice
 umiditate
 temperatură
c. Terenul de antrenament sau competiții
 Kinesiologia sportului
 Echipament inadecvat
 Nutriție incorectă
 Factori psihologici
 Factori de risc ai anumitor sporturi
 B. Factori intrinseci
 Malaliniament/variații anatomice
 Discrepante în lungimea membrelor inferioare
 Dezechilibre musculare
 Muschi cu forță redusă
 Flexibilitate redusă
 Deprinderi neuro-musculare reduse
 Disfuncții ale lantului kinetic
 Compoziția corporală
 Sexul,greutatea sportivului,vârsta
 Factori genetici
 Factori endocrini
Erori de antrenament.20
Adesea în practica sportivă apar diferite erori de antrenament, acestea datorându-se în
principal atrenorului datorită abordării unei metodici greșite în diferite perioade de timp de
pregătire a sportivului. Pentru condiționarea și pregătirea sportivului este necesară analiza
modului de antrenament al acestuia, putând fi vorba de o intesitate crescută sau un volum
excesiv. Țesuturile corpului uman sun capabile să reziste la un stress considerabil. De exemplu
organismul uman poate suporta greutăți de până la 3 ori greutatea proprie. Dar totodată,țesuturile
care nu au fost obișnuite cu asemenea greutăți sunt predispuse la traumatisme.
Anumite tipuri de mișcări presupun o controlare a forțelor și o dezvoltare rapidă a
acestora din partea corpului. Sprintul sau săriturile necesită din partea mușchilor dezvoltare
rapidă de forțe mai mari pentru a realiza acțiunea și un control ridicat al întregului corp și al
segmentelor acestuia la contactul piciorului sau aterizare. Astfel acest tip de antrenament trebuie
introdus treptat în programul de antrenament,de preferat după o perioadă de timp de antrenament
general.
Antrenarea inegală a anumitor grupe musculare, cele agoniste in detrimentul celor
antagoniste pot cauza apariția unor traumatisme. Astfel numărul mare de traumatisme ce survin

20
T. Avrămescu, T. Recuperare functionala in patologia sportiva, p.12.
în unele discipline sportive cu precădere la musculatura posterioară a coapsei se datorează unei
neglijențe de tonus și forță a acestor grupe cu antrenarea prioritară a cvadricepsului.
Lipsa aceasta de sinergie este mai netă la începutul antrneamentului când sportivul nu și-
a făcut o încălzire mai bună, nerealizându-se sinapsele și n s-a prestabilit imaginea complexă a
mișcării.
Lipsa de forță musculară se manifesă și la sfârșitul competiției când efortul prelungit
scade controlul SNC asupra coordonării ca și eficența mecanismelor reflexe locale. Oboseala sub
forma acută,mai ales sub forma supraantrenamentului local este însoțită de alterarea structurii
țesutului muscular cu scăderea elasticității acestuia. Astfel pentru scăderea factorilor de risc
extrinseci este necesară planificarea programului de antrenament cu o mai multă atenție și
imbunătățirea metodicii acestuia.
Condiții climaterice
O mare influență asupra organismului o pot avea condițiile climaterice, în special tipurile
extreme de climat, mai ales în sezonul cald, când hidratarea neadecvată mai ales în sporturile de
rezistență pot deveni cauze stresante pentru competitori în care pierderile de lichide prin
intermediul pielii și plămânilor pot depăși 2 l/ora. Datorită creșterii temeperaturii mediului
înconjurător, umiditatea crescută a aerului scad elasticitatea musculară. In timp ce crește
temperatura mediului,scade si vâscozitatea colegenului, iar scăderea temperaturii cauzează
reducerea forței musculare iar modificările de presiune atmosferică reduc procesul de oxigenare
tisulară.
Kinesiologia sportului
Fiecare sport cauzează stresuri unice biomecanice și kinesiologice asupra aparatului
lanțului kinetic implicat în mișcările musculare. Respectarea biomecanicii si a metodelor de
optimizarea a sportului pot preveni apariția leziunilor.
Terenul de antrenament sau joc
Calitățile terenului de antrenament sau de joc din punct de vedere al compoziției
suprafeței, elasticitatea sau duritatea acestuia sunt deosebit de importante în anumite discipline
sportive în raport cu anumite tipuri de leziuni ce pot fi produse. Schimbarea bruscă a suprafeței
de joc predispune jucătorul la traumatisme datorându-se suprafeței de impact și a feedback-lui de
la nivelul articulațiilor și a muschilor ce va fi diferit.
Echipament inadecvat
 Un rol principal in prevenirea unor leziuni il are echipamentul sportiv. Utilizarea unui
echipament neadecvat in timpul jocului poate cauza o serie de accidentări sau de greșeli la
nivelul execuției. De exemplu în tenis purtarea unor adidași neadecvați suprafeței de joc poate
cauza o accidentare.
Nutriție incorectă
Alimentația necorespunzătoare săracă în calciu poate provoca fracturi de stres sau
prezența crampelor musculare. Un efort de intensitate mare necesită un necesar caloric mult mai
ridicat. Unele accidentări datorându-se unei subalimentații sau a unei alimentații
monotone(sanwichiuri,produse patiserie etc) sărace în vitamine hidrosolubile B sau C, sau
deshidratării produsă în urma efortului fizic prin pierderi de electroliți.
Vârsta
Unii cercetători susțin că incidența traumatismelor este legată de vârstă, ajungând la
conluzia că mai predispuși la traumatisme sunt adulții tineri și adolescenții. O explicație poate fi
faptul că rezistența la rupere a mușchilor este de două ori mai mare la copii.
Sexul
In majoritatea cazurilor 2/3 dintre numărul total de persoane traumatizate în timpul
activităților sportive este reprezentat de bărbați. In general numărul de bărbați și femei implicat
în activitatea sportivă de performanță este egal, dar datorită tendinței spre agresivitate practică în
sporturi dure,aceștia sunt predispuși la accidentări.

I.5. Structuri anatomice afectate în traumatologie sportivă –

scurtă prezentare anatomo-biomecanică

Ligamentele
“Ligamentul este o structură colagenică fribroasă cu rezistență la tensiunea de întindere și
cu proprietăți viscoelastice variabile în funcție de ligament.” 21 În urma unor studii cercetătorii au
demonstrat că ligamentul încrucișat posterior are o rezistență de două ori mai mare față de
ligamentul încrucișat anterior sau ligamentul coleteral intern.
În urma unor miscări anormale ale genunchiului se pot produce leziuni ligamentare de
diverse grade, entorsele de genunchi reprezentând locul al doilea după entorsele gleznei în
patologia traumatică. Aceasta apărând în urma unei mișcări de abducție sau adducție cu
21
T. Szbenghe- Recuperarea medicala a sechelelor pastraumatice ale memebrelor. Pg 348
genunchiul întins ca și în hiperflexii sau hiperextensii, forța care determină această mișcare să
depășească rezistența ligamentară22
Există 3 graduri de leziuni:
a) lez. de gradul I – întindere fără rupturi fără instabilitate consecutivă importantă
b) lez. de gradul II – rupturi parțiale ligamentare și o anumită instabilitate
c) lez. de gradul III – rupturi complete ale structurii ligamentare, ce determina un grad mai
mare de instabilitate ligamentară.
Cele mai întâlnite leziuni ligamentare în practica sportivă se găsesc la nivelul
cotului,genunchiului, pumnului și umărului. 40% dintre leziunile ligamentare întâlnite în practica
sportivă, sunt înâlnite la nivelul genunchiului.
În leziunile de gradul I se poate observa o inflamație redusă a țesuturilor moi, durere, o
efuziune articulară.
În leziunea de gradul II apare durerea și o inflamație mai accentuată a țesuturilor moi,
fiind prezent o cantitate mai mare de lichid articular. În această situație genunchiul este ortezat
atât în faza de recuperare(ajutând la vindecarea ligamentului) cât și după reluarea activității
sportive.
În leziunea de gradul III genunchiul este instabil si necesită prezența unui sprijin extern
de substituție sau reconstrucție chirurgicală(ruptură totală de ligament încrucișat anterior în urma
unor leziuni torsionale fără contact al genunchiului,ruptură de ligamentului încrucișat anterior și
a celui colateral medial întâlnite în tenis sau fotbal).
Tendoanele
Sunt formate din fibre de colagen între care există spații cu țesut unde pătrund vasele de
sânge și nervii aferenți. În cele mai multe cazuri leziunile de tendon se produc în practica
sportivă prin: solicitare, forțe repetate de frecare și tracțiuni ale tendoanelor contribuind la
lezarea lor.23
Aceste leziuni pot apărea dacă:
 Tendonul este sub tensiune înainte de aplicarea sarcinii
 Forța se aplică pe tendon rapid și oblic
 Grupul musculo-tendinos este întins
Rolul tendoanelor fiind:
22
Idem 17
23
Radovici, I., Sanmarino, E., (1973), Recuperarea spotivilor traumatizaţi, Ed. Medicală, Bucureşti. p.27
  Determină direcția finală de acțiune a mușchiului
 Abilitarea de a abosrbi energia contractilă a mușchilor în acțiune
 Datorită flexilibității lor se pot adapta la formele structurilor osoase articulare.
Factorii care favorizează leziunile sunt:
 Oboseala musculară
 Reducerea felxibilității și rezistenței musculare.
 Tulburările biomecanice ale articulației
Aceste leziuni tendinoase se manifestă de obicei prin dureri,inflamații a țeuturilor moi,
reducerea flexibilității și a afectarea stabilității. Cele mai frecvente leziuni tendinoase la sportivi
sunt: tendinita bicipitală, tendinita patelară, tendinitele cotului la tenis,etc.
Cartilajul si meniscurile
Leziunile de cartilaj sunt des întâlnite la nivelul articulației patelofemurale. Clinic apar
dureri efuziune articulară, crepitații și scăderea mobilității.
Meniscurile
Leziunile de menisc sunt frecvent întâlnite în fotbal,lupte,handbal,volei. Circa 50% din
totalul leziunilor de genunchi în traumatologia sportivă. Mecanismul de producere al leziunilor
de tip ruptură de menisc îl reprezintă o combinație între torsiune și stre de impact la nivelul
genunchiului; se mai pot produce rupture ale capsule meniscale cu fragmentarea cartilajului.
Tabloul clinic:
 Dureri
 Efuziune articulară
 Limitarea mișcărilor și uneori blocaj articular la mobilizare.
Mușchii
Rupturile musculare se produc datorită contuziei directe sau întinderea exegerată a
acestuia. Există trei grade de rupturi musculare:
 Leziuni de gradul I. Acestea sunt simple întinderi musculare fără rupturi structurale
 Leziuni de gradul II, fii însoțite de rupturi de fibre musculare, mușchiul pastrându-și
integritatea.
 Leziuni de gradul III unde mușchiul este rupt în întregime
Cei mai afectați mușchi în sport sunt ischiogambierii, cea mai frecventă leziune în
traumatologia sportivă.
 Factori predispozanți
 Încălzirea insuficientă a mușchilor înaintea inceperii jocului,antrenamentului.
 Temperatura scăzută la nivelul structurilor periarticulare și perimusculare determină
reducerea eficenței actului contractil precum și flexibilitatea aparatului mecanic articular
 Leziunile musculare pot fi produse direct prin traumatism sau prin solicitări repetate.
 Oboseala musculară prin suprasolicitare precum și oboseala generală a sportivilor
surmenați.
Osul
Scheletul osos este adesea afectat în difereite discipline sportive, cele mai întâlnite
localizări fiind la nivelul falangelor mâinii 16% metacarpienelor 12%, metatarsienelor 10%,
radiusul și tibia 9%.24
Înaintea tratamentului se stabilește gradul de mobilizare care asigură vindecarea fracturii.
În fracturile interarticulare este necesară mobilizarea cu întreruperea activității pentru 3 luni, iar
în fracturile de stre ale femurului sprijinul este interzis timp de 4-6 săptămâni. În timpul
imobilizării sau lipsei sprijinului trebuie executate exercitii pentru menținerea mobilității
articulare și a forței musculare a segmentelor mobilizate,plus exerciții izometrice sau
electrostimulare la nivelul musculaturii pentru a permite revenirea sportivului cât mai rapid în
activitate.

I.6. Ligamentoplastia

Operația de refacere sau reconstrucție a ligamentelor rupte poartă numele de

„ligamentoplastie”
Operația de ligamentoplastie se efectuează prin intermediul artoscopiei de genunchi,
metodă chirurgicală modernă ce constă în efectuarea unor mici incizii intra articulare și
înlocuirea ligamentelor rupte fie cu grefe proprii sau grefere artificiale sau preluate de la banca
de țesuturi.
Ligamentele genunchiului
Sunt benzi elastice foarte puternice ce asigură stabilitatea și forța musculară și care
sudează oasele articulației între ele pentru a efectua diferite mișcări. În articulația genunchiului
24
T. Avrămescu -Recuperare functionala in patologia sportiva pg20.
există două tipuri de ligamente ce leagă partea inferioară a femurului de partea superioară a tibiei
și anume:ligamentele încrucișate și ligamentele colaterale (Figura 1). Acestea au următoarele
roluri:
 ligamentul încrucișat anterior limitează rotația și mișcarea anterioară a tibiei
 ligamentul încrucișat posterior limitează mișcarea posterioară a tibiei
 ligamentul colateral medial stabilizează partea internă
 ligamentul colateral lateral stabilizează partea externă

Figura 1. Ligamentele articulației genunchiului25

Aceste rupturi de ligamente apar adesea la sportivii carea practică acele sporturi care
necesită schimbare rapidă de direcție,aterizare,rupere de
ritm(fotbaliști,baschetabliști,handbaliști,gimnaști etc). Simptomele unei rupturi ligamentare sunt
total asociate cu cracmente(zgomote,troznitură) instabilitate,dureri,tumefieri și limitarea mișcării
articulației.
Aceste simptome apar în timpul accidentului și imediat după, însă peste ceva timp pot
dispărea. Unicul simptom care nu dispare este instabilitatea genunchiului atunci când se fac
întoareceri,schimbări de direcție sau mers pe un teren accidentat.
Pacienții cu rupturi ligamentare incomplete nu necesită ligamentoplastie, tratamentul
chirurgical fiind înlocuit cu cel specific entorselor de gradul 1 și 2. Medicul decide prin

25
http://www.micromedica.ro/Articole/ruptura-de-ligament-incrucisat-anterior/
intermediul unei examinări clinice prin intermediul RMN-ului dacă pacientul trebuie operat sau
nu.

CAPITOLUL II - Metodologia lucrării.

II.1. Motivarea alegerii temei

“Când religia era puternică și știința slabă, oamenii apelau la magie pentru medicină; azi
când știința este puternică si religia slabă, oamenii apelează la medicină pentru magie”.26
În urma experienței acumulate în practicarea sportului de performanță, mai exact
practicarea bashetului, am văzut si am trăit destul de multe situații și accidentări care pot
întrerupe sau chiar încheia cariera unui sportiv. Tot în urma unei accidentări am ajuns pentru
prima dată într-un cabinet de kinetoterapie, fapt care m-a convins să aleg această facultate și să
fiu astăzi în fața examenului de finalizare a studiilor de licență.
Evoluţia rapidă a sportului de performanţă, a generat solicitări majore asupra sportivilor,
solicitări care pot stagna sau chiar diminua performanţa sportivă atunci când aceştia nu sunt
pregătiţi să le suporte. Realitatea ne arată că în general sportivii nu sunt pregătiţi să suporte
aceste solicitări ceea ce a condus la creşterea numărului de traumatisme, îmbolnăviri şi implicit
scăderea performanţelor sportive.
De asemenea creşterea cantitativă a antrenamentelor, suportate de sportivi, determină pe
cei care conduc activitatea sportivă să se gândească din ce în ce mai serios la asistenţă medicală
şi para-medicală. În plus şi în mod special, acest aspect reclamă prezenţa indispensabilă a
kinetoterapeutului în anturajul imediat al echipelor de club sau naţionale.
Traumatologia sportivă, ocupându-se de studiul afecţiunilor traumatice care se produc în
timpul practicării exerciţiilor fizice, în general, şi al sportului de performanţă, în special, ne
oferă, pe baza experienţei ultimilor ani, o clasificare ce corespunde factorilor patogeni care le
generează, orientănd atât terapeutica, cât mai ales măsurile profilactice. Prevenirea accidentelor
sau recuperarea lor, este posibilă numai dacă sunt cunoscute cauzele care le determină, ceea ce
ma facut să îmi îndrept atenția asupra acestei teme si asupra acestei categorii de pacienți prin
punerea în practică a cunoștințelor învățate si aprofundarea lor.

26
Thomas Saaz
 I.2. Scopul și obiectivele lucrării.

Principalul scop al acestei lucrări constă în urmărirea deficitului functional al

genunchiului și alcătuirea unui program de recuperare individualizat precum și o refacere cât mai
rapidă a deficitului functional.
Pentru kinetoterapeut este o adevărată provocare recuperarea mobilității unui genunchi
care a suferit o ligamentoplastie, deoarece pacientul suferă o instabilitate articulară, care îl
oprește să se reîntoarcă la activitățile de zi cu zi din viața anterioară.
Exercițiul fizic pentru oamenii de rând cu alte profesii reprezintă un element
indispensabil pentru menținerea sănătății, dar pentru sportivii de performanță acesta se poate
transforma în anumite condiții într-un element cu efecte dăunătoare asupra organsimului.
Cauzele producerii traumatismului sunt specifice în funcție de ramura sportivă practicată, de
factorii favorizanți și declanșați, depinzând de sportivi, de greșelile de organizare a
competițiilor,de antrenor,carențele alimentare etc.
Cel mai afectat ligament al genunchiului este ligamentul încrucișat anterior(LIA).
În urma unor cercetări s-a constat că anual sunt estimate circa 200.000 de cazuri de
leziuni la nivelul ligamentului încrucișat anterior, cu 100.000 de cazuri de reconstrucție a
ligamentului. Persoanele care practică un sport cu risc ridicat de
accidentări(baschet,fotbal,rugby,schi) sunt mult mai expuse la această accidentare asupra
genunchiului. Circa 50% dintre leziunile de LIA apar în asocire cu afectarea cartilajului
articular,a meniscului sau a altor ligamente. Aceste leziuni pot fi observate prin intermediul unei
imagistice prin rezonanță magnetică(RMN).
Aceast traumatism la nivelul genunchiului este legat de sport,dar cu toate acestea,
entorsa întiderea sau ruptura LIA-ului poate fi cauzată și de stresul fizic, zilnic repetitiv
cum ar fi pivotarea sau răsucirea genunchiului.
Pentru o ligmanentoplastie reușită, recuperarea este obligatorie și indispensabilă. Aceasta
are șase obiective principale:
 Recuperarea mobilității și amplitudinii de mișcare
 Întărirea musculaturii periarticulare
  Întărirea și prevenirea noului ligament, precum și a structurilor stabilizatoare
secundare(meniscuri,ligamente colaterale,capsula posterioară)
 Creștearea forței rezistenței și a propriocepției
 Recuperarea stabilității și a echilibrului
 Reintegrarea în activitatea sportivă.

În programele de recuperare se recomandau încărcări tardive, dar mai apoi s-a demonstrat
că exercițiile cu încărcare produc o solicitare redusă asupra grefei deoarece genunchiul în
încărcare prezintă un grad de redoare și mișcare de translație antero-posterioară este redusă.
Aceasta poate fi considerată un mecanism protectiv care evită degradarea ligamentului.
Efectele negative ale imobilizării articulare pot include:
1. Contractura capsulară și periarticulară
2. Formare aderențelor fibroase
3. Resorbția și ulcerația cartilajului articular
4. Slăbirea inserțiilor ligamentare
5. Osteoporoza.

II.3. Ipotezele lucrării

În urma unei reconstrucții chirurgicale de ligamentoplastie prin atroscopie, capacitățile

fizice(forța musculară,mobilitatea articulară,proprietățile proprioceptive) ale pacientului sunt clar
afectate. Prin urmare tratamentul de reabilitare este obligatoriu pentru a optimizza aceste funcții.
Scopul acestui studiu este de a demonstra eficența protocolului de tratament pentru pacientul
care a beneficiat de o operație de ligamentoplastie. Acest protocol se adaptează în funcție de
anumite criterii: vârsta,ramura sportivă,capacitățile și evoluția lui proprie, fiind urmărite de
medic in colaborare cu un kinteoterapeut.
Obiectivul kinetoterapeutului este de stabili cel mai eficient protocol de recuperare pentru
a optimiza recuperarea mobilității genunchiului.
Astfel presupunem că prin utilizarea celor mai eficace metode și procedee din
kinetoterapie vom reuși o recuperarea cât mai rapidă a sportivului și integrarea acestuia în
activitaea sportivă.
 II.4. Subiecții și locul de desfășurare al cercetării.

Acest studiu de caz s-a desfășurat în cabinetul particular de recuperarea intitulat “Cabinet
recuperare Mădălina Băhnăreanu” din orașul Huși, în perioada octombrie-ianuarie 2018-2019.
Cabinetul dispune de o sală de kinetoterapie, ce oferă condițiile necesare recuperării. Dotările
sălii constau în: spaliere,oglinzi,saltele,scripeți,bandă și bicicletă
ergometrică,gantere,greutăți,fizio ball, traseu de educare a mersului în plan înclinat etc.
Pentru explorare și evaluarea pacienților sunt puse la dispoziție cântare,benzi metrice și
goniometre, fișe de înregistrare a datelor. Pe toată perioada am beneficiat de colaborarea întregii
echipe de specialiști in domeniu.
Am urmărit subiectul H.D în vârstă de 25 de ani, gen masculin, profesie: sportiv de
performanță legitimat la clubul de baschet CSM Huși, diagnosticat cu ruptură de ligament
încrucișat anterior, genunchi stâng.
Pacientul a apelat la serviciile cabinetului la 5 zile post operator, prezentând o ușoară
deviere in valg,edem și un diametru al coapsei de 50 cm.
 În prima etapă am realizat documentarea teoretică a materialelor de specialitate
 În a doua etapă am primit acceptul pacientului și am realizat testările
 În a treia etapă am elaborat și pus în practică programele de kinetoterapie, în vederea
recuperării pacientului
 În etapa finală am comparat evoluția și am interepretat datele obținute.

II.5.Metodologia și etapele de lucru

Realizarea oricărei cercetări este imposibilă fără a cunoaște metodologia ei care este utilă
la perfecționarea procesului instructiv-educativ.
Metoda este definită ca fiind o modalitate de obținere a anumitor rezultate în cunoașterea
teoretică dar și practică. Termenul provine din limba greacă veche, în care “methodos” înseamnă
cale, drum și indică totalitatea demersurilor prin care omul reușește să cunoască un fenomen, să
îl cunoască, sau să producă deliberat modificări în realitatea materială obiectivă.
Pentru a da cele mai bune rezultate, kinetoterapeutul trebuie să aibă un bagaj de
cunoștințe bine fundamentat, iar mai apoi să aibă un cadru potrivit pentru desfăsurarea profesiei.
Pe parcursul acestei cercetări am folosit mai multe metode în scopul punerii la punct a
materialului științific, dar și pentru prelucrarea și interpretarea unor date care să susțină
activitatea desfășurată și rezultatele obținute. Referitor la lucrarea mea, aceste aspecte le-am
realizat cu ajutorul urmatoarelor metode:
Metoda studierii literaturii de specialitate, am realizat-o din carțile de specialitate în care
a fost tratată tema, în scopul unei informări amanunțite și temeinice. Orice cercetare necesită în
mod obligatoriu, după alegerea temei propriu-zise, consultarea unei bibliografii teoretice cât mai
ample, fapt ce ne ajută la rezolvarea temei elaborate.
Metoda studiului de caz este o metodă de cercetare prin care “se investighează un
fenomen contemporan în cotextul său din viața reală, în special atunci când granițele între
fenomen și context nu sunt foarte bine delimitate” 27
Metoda observației, am folosit-o pentru caracterul său de non-intervenție analizând
întregul corp: postură, coordonare, edem, culoarea tegumentelor, retracțiile musculare.
Metoda de măsure a avut ca scop obținerea unor date exacte cu privire la gradele de
mobilitate articulară și forța musculară a genunchiului. Am aplicat diverse teste pentru aprecierea
funcțională a articulației și a sistemului muscular apropiat. Goniometria m-a ajutat la masurarea
amplitudinii de mișcare din articulație, împreună cu testingul muscular pentru determinarea forței
musculare, plus masurarea și compararea perimetrelor coapselor și gambelor.
Metoda statistică este formată din totalitatea procedeelor și operațiilor specifice de
culegere,prelucrare,analiză și interpretare a aspectelor din realitatea economică și socială.
Metoda de prelucrare, grafică și interpretare a datelor obținute am folosit-o pentru o
mai bună interpretare a rezultatelor obținute. Prin intermediul graficelor am dorit să subliniez
progresele obținute.
TESTE ȘI MĂSURĂTORI EFECTUATE
TESTE OBIECTIVE:

27
„Metode de cercetare in kinetoterapie-note de curs, Marin Chirazi pg 20”
 Examenul clinic care curprinde anamneza, somatoscopia, testingul articular, testingul
muscular, scala analog vizuală pentru durere.
Anamneza. Pacientul trebuie sa ne ofere date personale, date despre tipul de sport sau
postul pe care îl are în echipă și informații referitoare la modul de producere, poziția
genunchiului înainte și după accident și directia forței aplicate.
Somatoscopia- constă în examinarea vizuală a pacientului de la primul contact și
continuă pe toată durata colaborării. În completarea examenului somatoscopic vine și inspecția,
palparea și eventual ascultația. Prin palpare se pot constata eventualele asimetrii dintre membre,
hipertonii sau hipertrofii musculare. Percuția ne poate ajuta să delimităm zone sensibile sau
dureroase fie provocate de solicitări mecanice, fie de afecțiuni inflamatorii.
Testingul articular- măsurarea amplitudinii de mișcare într-o articulație se face cu
ajutorul goniometrului. Goniometria reprezintă o ramură a geometriei aplicate și se ocupă cu
studiul unghiurilor și cu măsurarea valorilor acestora. Este folosită și pentru testarea mobilității
articulare, utilizându-se un instrument gradat, format din doua rigle și un raportor, numit
goniometru.28 În cazul nostru s-a efectuat măsurarea amplitudinii articulației genunghiului care
fiziologic are extenia 0 grade și flexia 140-160grade.
Forța5-normală Mușchiul poate executa mișcarea pe toata
amplitudinea contra unei forțe exterioare
egală cu valoarea normală.
Forța 4- bună Reprezintă capacitatea muschiului de a
deplasa antigravitațional, complet, segmentul
contra unei rezistențe medii.
Forța 3- acceptabilă Este forța unui mușchi de a mobiliza complet
segmentul contra gravitației fără altă
contrarezistență.
Forța 2- mediocră Permite mușchiului sa mobilizeze segmentul, dar cu
eliminarea gravitației

Forța 1- schițată Reprezintă sesizarea contracției mușchiului prin

palparea lui sau a tendonului

Forța 0- zero Mușchiul nu realizează nici un fel de contracție.

28
Măsurare și evaluare în kinetoterapie- Note de curs, Lect. Dr. Marius Neculăeș, p. 19
 Tabel nr. 1. Interpretarea nivelului de forță musculară.
Scopuri:
1 - Elaborarea unui diagnostic funcțional
2 - Elaborarea programului de recuperare secvențială
3 - Determină tipul de intervenție chirurgicală: transpoziția tendonul muscular
4 - Stabilirea pronosticul funcțional.
Cotarea bilanțul muscular
a. Forță 5 – 100%
Mușchiul poate executa mișcarea pe toată amplitudinea de mișcare contra gravitației, și
contra unei rezistențe exterioare nu mai mare decăt forța ”normală”. ”Normalitatea” este
apreciată în comparație cu segmentul opus presupus sănătos, ori pe baza experienției
examinatorului, în funcție de sex, vârstă, masă musculară, gradul de antrenament. Tehnica constă
în aplicarea rezistenței exterioare în mod progresiv, ca sfârșitul cursei de mișcare astfel incăt
pacientul să aibă timp să își contracte musculatura la maximum. În același timp se comandă: ”
ține, nu mă lasă”, ”să ții mișcarea”. Examinatorul se oprește, dacă apare durerea la testul de
rupere.
b. Forță 4 – 75%
Constă în capacitatea mușchiului de a deplasa antigravitațional complet segmentul contra
unei rezistențe medii sau mici. Diferențierea între forță 5 și 4 față de forță 3 se realizează prin
testul de rupere. Rezistența aplicată pe capătul distal al segmentul de test acționează după ce
acest segment a parcus toată cursa, deci mușchiul are cel puțin 20 forță 3. Din punct final,
rezistența exterioară incearcă să reducă segmentul în poziția anatomică.
c. Forță 3 acceptabilă 50%
Este forța musculară pe care o dezvoltă pacientul pentru a mobiliza complet segmentul
contra gravitației, fără altă contra rezistență. Nivelul 3 reprezintă un adevărat prag funcțional
muscular care indică capacitatea minimă funcțională pentru o muncă minimă, pe langă
mobilitatea tuturor segmentelor de membre în toate direcțiile. În mers intervin abducția coapsei,
flexorii genunchiului și flexori plantari dorsali a piciorului, în lanțul triplei extensii. Acești
mușchi au nevoie de antrenare în vederea obținerii unei forțe musculare mai mari de 3. Ei lucreză
permanent antigravitațional și suportă greutatea corporală, asigurând regimul de compresiune
intra articular al membrului inferior.
 d. Forță 2 mediocră 25%
Mușchiul mobilizează segmentul, eliminăndu-se acțiunea gravitației. Acest lucru este
posibil prin folosirea unei poziții de testat speciale, numită poziția fără gravitație FG. Auxiliar
este necesar un plan de alunecare, placă de plastic, lemn talcat. Există situații intermediare între
gradele 2-3 de forță muschulară, care se notează cu + si –
Exemplu: o mișcare antiG (forță2) insă incompletă ca amplitudine va fi cotată -3 dacă
amplitudinea parcursă este mai mult de 1 jumatate, sau + 2 dacă este sub 1 jumatate din cursă. O
mișcare cu eliminarea gravitației: forța 2, insă incompletă se cotează -2.
e. Forța 1 schițată 10%
Constă dintr-o contracție musculară ori o deplasare a tendonului : o tremurătură, fără
mobilizarea segmentului.
Pe baza informațiilor obținute în urma examenului clinic se pot elabora programe
personalizate de kinetoterapie și recuperare medicală, corecte și complexe, pentru recuperarea
pacientului post ligamentoplastie.
Propriocepția este format din cuvăntul de origine latină proprius, însemnând propriu,
individual și percepție. Propriocepția înglobează ansamblul receptorilor, căile și centri nervoși
implicați în percepția de sine, conștientă sau nu, adică: - De la poziția părțiilor corpului, unele
față de celălalte. - Ale mișcărilor lor - Ale tonusul lor - și de poziția corpului în spațiu.
Evaluarea analitică a propriocepției constă în percepția pacientului de corpului său, de
exemplu poziția articulară a genunchiului la un anumit timp. Prin testele Joint Position Sense,
JPS, adică evaluarea sensului pozițional al genunchiului. Principiul este de a deplasa genunchiul
intr-o poziție dată X și pacientul trebuie să regăsească această poziția X. Se poate realiza activ
sau pasiv.
SAV – Scala Analog Vizuală pentru durere
Scala analog vizuală reprezintă o metodă subiectivă pentru durere, este o metodă frecvent
utilizată în vederea măsurării intensităţii durerii simţite de pacient. Metoda folosită, implică
intervievarea pacientului cu privire la durerea resimțită. Evaluarea pacientului trebuie să fie
cumprinsă pe o scară de la 1 la 10, în funcție de intensitatea acesteia. Notarea se va face după
după cum urmează:
0 – absența durerii
1-3 durere de mică intensitate
 4-6 durere de intensitate moderată
7-10 durere de intansitate foarte crescută.

Capitolul III.Aplicații. Partea personală

III- Aspectele practice folosite în recuperarea pacientului-etapele de
lucru

III.1.1. Recuperarea pre-operatorie

Pacienții sunt rar luați în urgență, atunci se poate realiza o recuperare post operatorie.
Aceasta constă în:
 Tonifierea ischiogambierilor
 Realizarea contracției cvadripcesului asociat cu o contracție a ischiogambierilor.
 Programul recuperator neuro muscular,este realizat pe un plan stabil si ulterior
instabil

Această recuperare trebuie să fie oprită cu 48 de ore înainte de intervenția chirurgicală.

Recuperarea properatorie influențează evouția postoperatorie a pacienților.

III.1.2. Recuperarea post-operatorie imediată

După operație, la trezire,pacientul prezintă destul de des două drenuri care il protejează
maxim 48 de ore. După care urmează să fie pus un bandaj compresiv pe această zonă. Este
prescisă și o atelă amovibilă.
Pacientul trebuie să se sprijine pe picioare începând cu a doua zi post operator, și să
înceapă recuperarea. Sprijinul este complet autorizat numai cu două cârje de tip englezesc și cu o
atelă de protecție.
Principalul scop al kinetoterapeutului este recuperarea mobilității genunchiului în flexie și
extensie de la de 0° la 90°. Pacientul iese în general din spital după aproximativ 5 zile post
operator cu un tratament de anticoagulante prescris de medic pe o perioadă de 3 săptămâni.
 III.1.3. Recuperarea postoperatorie tardivă

Aceasta este reprezentată de faza de readaptarea la activitățile de viață cotidiană, ADL-

urile durează in jur de 4-6 săptămâni. Se realizează adaptarea la mers,conducerea auto, urcatul și
coborârea scărilor.
Obiective
 Reluarea mersului fără ajutor de sprijin
 Obținerea unui genunchi indolor
 Obținerea unei extensii complete
 Obținerea unei flexii active mai mare de 120°
 Sprijinul la mers este suprimat atunci când se obține un control bun al genunchiului fiind
în picioare după 30-40 de zile post operator
 Se programează o serie de exerciții la domiciliu și o reluare progresivă a activității
sportive fără constrângeri pentru genunchi
 Faza de recuperarea a mușchilor și cea de propriocepție se desfășoară între 4-6 luni cu un
trim de 4 ședințe de kineteoterapie pe săptămâni. Această fază permite o recuperarea
maximală a forței,amplitudinii de mișcare și a stabilității genunchiului. In acest mod se
poate reluat progresiv o activitate sportivă până la nivelul de competiție.
Reluarea activității sportive
Potrivit studiului lui Chambon: exerciții cu bicicletă de apartament 6-8 săptămâni
postopreator, alergare, drumeție după 3 luni cu condiția de a avea un echipament adecvat, mai
ales o încălțăminte adecvată.Însporturile de pivotare (ski,handbal,surf,baschet,footbal,tenis) este
indicată reluarea numai după 6 luni post operator.

III.1.4. Tehnici de recuperare

 În această lucrare ne interesează dezvoltarea părții de recuperarea prin kineteoterapie,
echipa medicală sugerează asocierea mai multor tennici de recuperare printre care si
electroterapia.
Crioterapia este recomandată pentru a reduce edemul articular și inflamația.
Masajul este reprezentat de manopera manuală cu diferite manevre combinate între ele pentru a
avea efectul dorit, mai relaxant sau tonifiant. Ritmul mai relaxator pentru muschii flexori care
sunt în general tonifianți si mai stimulanți pentru mușchii extensori.
În afară de contraindicațiile obișnuite, masajul este recomandat deoarece are următoarele
efecte: tonifiere musculară, drenajul circulator, antalgic, antiedemos. Tehnicile de masaj cele mai
des utilizate sunt următoarele: fricțiunea, frămantatul, vibrațiile.
Tapotamentul nu se recomandă pentru genunchi. Se incepe și se termină cu aceeași
manevră de relaxare netezirea. În cazul în care nu este indicat,orice ședință de masaj poate fi
urmată de mobilizarea articulară a genunchiului. Ședințele de masaj se realizează o dată pe zi
înaintea exercițiilor kinetice, durata fiind de 5-25 de minute. Acești parametrii sunt stabiliți de
către medic pentru fiecare pacient.
“Electroterapia folosește proprietățile curentului electric pentru influențarea
funcționalității organismului în sensul dorit și necesar”. Asociat[ cu tehnicile
manuale,electrostimularea musculară poate favoriza cedarea durerii și recuperarea forței
musculare.
Curenți de joasă frecvență:
 Curentul galvanic(continuu)
Acțiunea analgezică, hiperemiantă, decontracturantă, vasodilatoatorie în fenomenele
inflamatorii articulare.
 Curenți diadinamici cu efecte trofice, resorbtive, dianomogene, hiperemiante.
 Curențiii TENS( Stimulare Nervoasă Electrică Transcutanată)
 Curenții Trabert analgezic si hiperemiant
Termenul de stimulare contravine mecanismului de inhibare a durerii prin
teoria”controlului de poartă”. Tens se definește printr-o succesiune de impulsuri dreptunghiulare.
Acțiunea lui princiaplă este analgezică
Curenți de înaltă frecvență.
 Undele sunt scurte discontinue. Acestea accelerează procesul de reabsorbție a
hematoamelor și exudatelor, crește sinteza anticorpilor. DIAPULSE are efect antialgic și
antiinflamator.
Forme derivate de curent
 UUS și ultrasunete în impulsuri
Ultrasunete au efecte analgezice, hiperemiante, vasomotoare, antiinflamator și
metabolice.
 Laser (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation)
Proprietățile acestui curent sunt: coerență spațială și temporală, directivitate, puritate
cromatică. Efectele LASER-ului sunt următoarele: antialgic, antiinflamator, trofic(țesut
conjunctiv, cartilaj, epitelui) vasodilatație, crește imunitatea și antitromotic.
Hidrokinetoterapia constă în recuperarea afecțiunii într-un bazin prin intermediul apei.
Proprietățile apei după legea lui Arhimede permite mai multe posibilități de mișcări controlate
care sunt efectuate mult mai ușor în apă sau sunt permise miscări care nu puteau fi făcute în aer
liber. In acest fel se realizează kinetoterapia pasivă și activă, activă cu rezistență.
Există o serie de dispozitive care ajută la efectuarea mișcărilor în apă precum
scripeții,mingi plutitoare etc. Proprietățile pe care le are apa ajută la îmbunătățirea stării
pacientului asupra tegumentului, metabolismului și asupra circulației periferice.
Kinetoterapia se ocupă cu elaborarea principiilor de structurare a unor programe care se
adresează organismului uman din punct de vedere terapeutic,recuperator și profilactic. Această
recuperare funcțională este reprezentată de totalitatea metodelor, procedeelori și mijloacelor prin
care se intervine pentru tratarea bolilor. Clasificare tehnicilor în kinetoterapie incepe de la
recunoașterea celor 3 proprietăți fundamentale ale aparatului locomotor: capacitatea de a putea fi
mișcat pasiv, activitatea lui motrică și starea de repaus.
După Sbenghe (1999) se clasifică în tehnici kinetice de mișcare si anakinetice, aici
neproducandu-se mișcare la nivel articular. După Moțet D. 1995: “Studiază mecanismele
neuromusculare și articulare care asigură omului mișcări (activități motrice, în același timp,
studiind și elaborând princpiile de structură a unor programe care se adresează organismului
uman, atât din punct de vedere profilactic,terapeutic și recuperator... având un obiect propriu de
studiu și anume: menținerea și dezvoltarea unor indici morfologic și funcționai normali prin
mijloace specifice exercițiului fizic ca element de bază”
 Pentru recuperarea rupturii de ligamentului încrucișat anterior, kinetoterapia este
indispensabilă. Protocolul de recuperare este format și adaptat în funcție de fiecare pacient în
parte și în funcție de mai mulți parametrii: sex,vârstă, capacități fizice urmate de eventuale
complicații traumatice( fracturi de menisc, chisturi etc) și complicații post-
chirurgicale(durere,edem,rigiditate).
Cu cât se incepe mai repede programul de kinetoterapie cu atât va fi mai eficentă
recuperarea membrului inferior operat,urmând o funcționalitate mai rapidă și diminuarea
sechelelor.
Pentru o eficacitate optimală a tramentului, pacientul trebuie să fie educat la resepectarea
recomandărilor echipei medicale
Mobilitatea pasivă este utilă pentru conservarea amplitudinii articulare.
Tonifierea musculară se realizează pe toată musculatura membrului inferior. Indicațiile in
lanțuri kinetice închise și deschise trebui acceptate de chirurg și kinteoterapeut
Programul neuromotoriu
Trebuie să înceapă devreme, mai întâi cu descărcare, încărcare,bipodal ca să se ajungă
progresiv la unipodal. Stimulările sunt efectuate la nivelul genunchiului. Exersarea echilibrului
poate fi continuată și pe plan instabil. Mersul este realizat pe teren plan, cu și fără obstacole și pe
teren accidentat.

III.2. Alcătuirea și realizarea programului de kinetoterapie

Alcătuirea și realizarea programului kinetic se realizează prin alcătuirea unei fișe

personale care cuprinde următoarele:
Date personale:
Nume și prenume: H.D
Vârsta:25
Ocupația: sportiv
Diagnostic clinic: ruptură de ligament încrucișat anterior
Data intrării în tratament:12.10.2018
Date ieșirii din tratament: 17.01.2019
În fază pre-operatorie pacientul trebuie să ajungă la următorele etape:
  Amplitudine articulară completă
 Exerciții pentru forță musculară
 Mișcări normale ale membrului inferior
 Reducere tumefierii
 Mersul trebuie să fie ajutat de baston sau cârjă
Obiective:
1. Combaterea durerii
2. Prevenirea hipotrofiei musculare și controlul hidratrozei și hemartrozei
3. Facilitatea circulației de retur

Tratament:
 Orteză cu limitare pe flexie
 Bandaj compresiv
 Crioterapie
 Mobilizarea rotulei în toate sensurile reazlizată de kinetoterapeut
 Contractii izometrice ale cvadricepsului: pacientul realizează contracții izometrice
de la 7 până la 14 secunde după care se realxează.
 Flexie pasivă cu ajutorul aparatului kinetic la 30 de secunde
 Posturări antalgice, sub genunchi în spațiul popliteu se amplasează o minge pentru
a scoate genunchiul din tensiune și se menține poziția respectivă
 Pacientul se ridică în picioare,dar evită încărcare piciorului afectat, este sfătuit
mersul cu cârje.

III.2.1 Ziua 1. Faza post operator ziua(0-7)

În această etapă principalele scopuri sunt cicatrizarea operației, creșterea amplitudinii de

mișcare a genunchiului, prevenirea tulburărilor trofice și permiterea reluării încărcării a
genunchiului și mersului. Această recupere trebuie făcută treptat și cu prudență.
Obiective
 Instruirea pacientului pentru a folosi cârjele.
 Gestiunea durerii.
 Cicatrizarea operației.
  Scăderea edemului.

Mijloace:
1. Membrul inferior în extensie este protejat de o atelă simplă sau cu o atelă ce permite
reglarea amplitudinii de mișcare.
2. Pozitia pacientului d.d pacientul realizează contracții izometrice ale cvadricepsului
timp de 6-7 secunde, după care realizează o pauză dublă de 12-13 secunde.
3. Poziția pacientului d.d, pacientul cu membrul inferior mai sus decât nivelul inimii,
piciorul fiind sprijinit pe o pernă se realizează flexii dorsale și plantare, 30 de serii.
Acest exercițiu este pentru circulație,pompaj.
4. Kinetoterapeutul realizează mobilizări are rotulei în toate sensurile.
5. Se realizează posturări antalgice. Pacientul in d.d cu un sul sub genunchi in spațiul
popliteu, astfel genunchiul iese din tensiune, realaxându-se. Această poziție se
menține atât timp cât îi perminte pacientului.
6. Atela trebuie să fie să fie purtată din 24 în 24 de ore în primele 2 zile. Mersul este
posibil fără încărcătură pe membrul inferior operat cu ajutorul cârjei candiene.
7. Mersul după operție: nicio încărcare pe membrul inferior operat.
8. Pacinetul din d.d piciorul sănătos la marginea patului, pacientul cu membrul operat pe
planul patului, talpa lipită de pat pe o suprafață fină. Acesta execută flexia-extensia
activo-pasiv, cât permite genunchiul. Se repetă de 20 de ori.
9. Poziția pacientului d.v picioarele în afara patului și genunchii în extensie. Se execută
și se menține postura de extensie, dezlipit de planul patului. Se realizează o dată pe zi
și se menține această poziție timp de 5-10 secunde. Acest exercițiu se realizează
pentru tonifierea fesierilor și ischiogambierilor.

Alte metode asociate:

 Masaj și tonifiere musculară
 Crioterapia
 Electroterapie- ultrasunete,laser pentru favorizarea cicatrizării, reducerea
inflamației.

Riscuri posibile: Hidratroză, hematoame, probleme venoase, întârzierea cicatrizării,

genunchiul hiperalgic.
 III. 2.2 Fază post-operatorie: săptămâna a 2a – 6a: Mobilitatea și
trezirea musculară

Obiective:
 Continuarea cicatrizării
 Obținerea progresivă a unei extensii
 Obținerea flexiei până la 100° pasiv, și 70-80° activ
 Exerciții suplimentare cu mișcări active
 Se continuă mersul stabil fără ajutorul cârjelor
 Tonifierea mușchilor coapsei: cvadriceps și ischiogambieri

În această perioadă, săptămâna 2-6 incepe faza de realuare a încărcării progresive și

recuperearea amplitudinii de mișare. Atela trebuie să fie înlăturată progresiv și ulterior scoasă,
bastonul abandonat. Astfel după 45 de zile post operator genunchiul trebuie să fie încă protejat,
neinflamat iar amplitudinea articulară să se aproprie treptat de 100° în flexie și 0° în extensie.
La sfârșitul cele de-a doua luni, mobilitatea trebuie să fie totală și indoloră, un control
muscular care constă într-un reflex bun în ADL-uri. Daca mobilitate
Mijloace:
 Masajul medical și îngrijiri peri cicatriciale
 Recuperarea mobilității prin tehnici manuale
 Recuperarea mersului
 Tonifiere musculară prin electrostimulare
 Activități musculare moderate și progresive
 Activități de echilibru și propriocepție bipodală urmată de unipodală
 La sfârșitul acestei etape se poate urma bicileta fără rezistență după care mersul pe
bandă.

Exerciții:
1. Pacientul din așezat pune membrul inferior operat întins pe un scaun. Forța gravitației
ajută progresiv la obținerea extensiei genunchiului.
2. Exerciții de tip hold-relax.
3. Pozitia pacientului decubit lateral, pacientul execută abducție-adducție a membrului
inferior operat. Membrul sănătos este flectat. Mâinile se sprijină de bazin. Se repetă de 10
ori a 3 serii,cu fiecare membru.
4. Poziția inițială a pacientului decubit lateral, aceste realizeaza flexia și extenia membrului
inferior. Mai întâi cel operat și după cel sănătos. 10x a câte 3 serii.
5. Poziția pacientului din decubit dorsal, pacientul se sprijină pe coate, se pune o minge
mică sub genunchi în spațiul popliteu, genunchiul fiind extins. Genunchiul împinge în js
mingea astfel se realizează o contracție izometrică. Se execută de 3 ori a cate 15 serii.
Contracția se menține timp de 3 secunde.
6. Pozitia pacientului decubit dorsal, pacientul ridica piciorul de 10 ori a cate 3 serii.
7. Din decubit dorsal membrul sanatos intins, iar membrul afectat flectat. Se realizează
flexia genunchiului cu rezistență cu ajutorul unei benzi elastice
8. Din decubit dorsal, cu piciorul ridicat, pacientul “scrie” alfabetul cu ajutorul labei
piciorului
9. Din decubit dorsal, pacientul trasează în aer linii verticale și orizontale cu membrul
inferior
10. Din așezat, pacientul cu piciorul extins realizează flexia dorsală și plantară. 15x
2serii,fiecare membru inferior
11. Poziția pacientului din debubit dorsal cu picioarele întinse pe o minge de tip “gymball”
acesta execută flexia și extensia ambelor picioare 15x 2 serii.
12. Poziția pacientului așezat la marginea patului, cu picioarul afectat pe un skateboard
acesta executa flexia și extensia genunchiului fiind ajutat de skateboard timp de 2-3
minute.
13. Din ortostatism, pacientul se sprijină numai pe membrul inferior sănătos și progresiv
pune greutatea pe membrul inferior operat. Apoi se reia poziția de la începutul
exercițiului.
14. Exerciții cu bandă elastică. Pacientul din decubit dorsal sprijinindu-se pe coate, cu o
bandă elastică în jurul coapselor. Acesta realizeaza depărtarea și apropierea genunchilor
unul de altul.
15. Poziția pacientului decubit dorsal, cu membrul sănătos întins, iar cel operat ușor flexat. O
bandă elastică este atașată de laba piciorului afectat. Acesta execută flexia și extensia cu
rezistența aplicată de bandă. 15x2 serii.
16. Urcarea scărilor cu ajutorul unui baston sau a rampei.
17. Urcarea-coborârea înainte-pe lateral, se repetă de 10 ori o dată pe zi.
18. Mersul cu spatele pentru echilibru. Se executa de 5 ori.
19. Pacientul este așezat pe o minge mare și pune sprijinul pe membrul inferior operat.
Membrul inferior colateral se duce in extensie, se menține 30 de secunde.
20. Pacientul face pe “schiorul”, executarea exercițiului de propriocepție alternativ bipodal și
unipodal, în planul rampei, pe pantă.
21. Pacientul face biciletă la finalul fiecărei ședințe de kineteoterapie 10-15 minute.

Incidență posibilă:
a) Deficit muscular
b) Rigiditate ( se cere opinia chirurgului pentru mobilizări)
c) Genunchiul poate prezenta o hidartroză
d) Pot apărea dureri antalgice și la supraveghere

Contra indicații
 Nu se lucrează în lanțuri deschise cu contra rezistență pe cvadriceps
 Ajustarea mersului se face treptat cu sprijinul pe baston sau cârje, în același timp
se crește incărcarea pe genunchiul operat până când nu mai este nevoie de cârje.

III. 2.2 Fază postoperatorie: Săptămâna a 6a-9a: Tonifierea musculară

Obiective principale:
 Creșterea forței și a rezistenței cvadricepsului până la 90% din capacitatea lui.
 Recuperarea flexiei complete a genunchiului.
 Creșterea amplitudinii de mișcare.
 Creșterea sesibilității perceptive și proprioceptive
 Recuperarea articulară pentru efectuarea streching-ului pentru musculatura anterioară
și posterioară, controlul mersului și a poziției de start in alergare.

Exerciții:
1. Exercițiile precizate anterior dar se adaugă greutate la gleznă sau rezistență.
2. Din ortostatism pacientul execută genuflexiuni, ținându-se de barele spalierului. Acest
exercițiu se poate realiza și fără sprijin, se repetă de 15 ori a câte 2 serii.
3. Din decubit dorsal pacientul execută o triplă flexie cu rezistență pusă de
kinetoterapeut sau cu banda elastică.
4. Din decubit dorsal, membrul inferior operat intins cu o greutate pe gleznă se executa
ridicare membrului operat cu genunchiul extins, 10 ori a cate 2 serii.
5. Sărituri ușoare cu coarda
6. Exericiții de echilibru pe mingea instabilă
7. Din ortostatism la spalier, pacientul se ridica pe vârfuri de 20 de ori cu sprijin la
barele spalierului.
8. Mers pe bandă rulantă cu creșterea progresivă a vitezei și a timpului
9. Diferite exerciții si variante de mers (in 8, pe vârfuri, călcâie)
10. Exerciții cu banda elastică la spalier. Flexie,extensie, abductie, adducție.

III. 2.3. Fază post operatorie: până luna a 4-a: Consolidarea până în
săptămân a 6-a

Obiective:
1. Recuperarea încrederii pacientului în genunchiul operat
2. Lucrarea musculară a cvadricepsului a cvadricepsului și ischiogambierilor în
contracție poate fi mai accentuată și rezonabil intesificați, tinând cont de
fenomenul de ligamentizare
3. Activitățile proprioceptive devin prioritare, cât și recuperarea de rezistență
(mersul, biciletă, steper)
 4. La finalul celei de-a 16 a săptămână, propriocepția devine dinamică, bipodală și
apoi unipodală
5. Ghemuire până la 90-45°
6. Reintegrare ușoară în antrenament.
7. Inceperea alergărilor ușoare.

Mijloace:
 Tonifierea ischiogambierilor crescând puterea și viteza de contracție.
 Dezvoltarea cvadricepsuli în lanț kinetic inchis și izometrie in extensie.
 Dezvoltarea propriocepției și a controlului neuromuscular ( platou instabil,
balanță)
 Reantrenarea aparatului cardiovascular la efort ( bicicletă, steper)

Exerciții:
1. Exerciții de tip hold-relasx
2. Alergare cu diferite trepte de viteză pe distanțe mai lungi sau mai scurte
3. Fandări înainte, laterale executate pe toată amplitudinea de mișcare
4. Genuflexiuni cu greutate.
5. Exercitii de tip TRX, din ortostatism sau decubit dorsal. Toate variantele de
exerciții care ajută la tonifierea musculaturii.
6. Exerciții specifice sportului practicat: de pivotare, sărituri, aterizări,
7. Se aleargă cu spatele pe bandă.
8. Exerciții de echilibru executate pe o placă instabilă.
9. Aplicare de diferite trasee aplicative care conțin sărituri, schimbări de direcție etc.
10. Bicicleta ergometrică.

Incidențe posibile
1. Tendinita mușchilor extensori
2. Inflamația ușoară a genunchiului
3. Sensibilitate rotuliană

Contraindicații:
1) Efort la intes maximal
 III. 2.4 Fază post operatorie: Reatletizarea luna 6-a( după 6 săptămâni)

Obiective:
 În luna a 4a și a 5-a tendonul redescoperă rezistența lui
 Pot avea loc activitățile importante cu parametrii de mai mare putere și rezistență.

Mijloace:
 Exerciții izokinetice
 Exerciții cu accelerări și decelerări, inot, bicletă,.
 Exerciții cu sărituri și schimbări de direcție
 Atletizare
 Activități de reinserție fizică progresivă.

Incidențe posibile: sensibilitate rotuliană, genunchi inflamat, tendinită la aparatul

extensor.
Contra indicații: practicarea sporturilor de contact
Reluarea activității sportive și a antrenamentului este posibilă după 6 luni, aceasta
depinzând de anumiți parametrii.

III. 3. Compararea rezultatelor inițiale cu cele finale și analiza evoluției

pacientului.

Tabelul nr 2: Scala Analog Vizuală la evaluarea membrului afectat.

Evaluare inițială Evaluare intermediară Evaluare finală

9 6 3
 Legendă:
0 absența durerii
1-3 durere de intesitate mică
4-6 durere de intensitate moderată
7-10 durere de intensitate foarte crescută
Legendă
Testingul articular: în urma testării goniometrice la nivelul articulației genunchiului, am
obținut următoarele valori:
Tabelul nr 3: Evoluția amplitudinii de mișcare a genunchiului afectat comparativ cu
membrul inferior sănătos.

Mișcarea efectuată Membrul Membrul afectat (stâng)

sănătos(drept dominant)
Etapa inițială Etapa finală
flexie 150° 75° 135°
extensie 0° 0° 0°

Se poate observa în tabelul prezentat anterior, recuperarea satisfăcătoare de 60° a flexiei

în cele 3 luni postoperator. Valorile ințiale reduse se datorează edemului, restricțiile impuse de
medicului ortoped și durerii.
Legendă:
Testingul muscular: În urma testării forței musculare prin scala de la 0-5, am obținut
următoarele valori:
Tabelul nr 4: Evoluția forței musculare a genunchiul afectat, comparativ cu membrul
sănătos.

Musculatura implicată Membrus sănătos(drept dominant) Membrul afectat stâng

Etapa inițială Etapa finală

Flexori 5 2 4

Extensori 5 3 5
 Abductori 5 3 4

Adductori 5 2 4

Datorită exercițiilor de tonizare din protocolul de recuperare, se observa o creștere

considerabilă a forței musculaturii genunchiului, realizând exerciții de flexie, extensie, abd., add,
cu o rezistența medie spre mare (F4, F5), comparativ cu mebrul sănătos.

9
9

8 Scala analog vizuală

7
6
6

4 3
3

0
Category 1

Ev. Inițială Ev. Intermediară Ev. Finală

Graficul 1. Interpretarea grafică a scălii Analog Vizuală

Din graficul 1 se poate observa cum durerea pacientului cu ligamentoplastie este

diminuată considerabil din prima zi de evaluare până la finalul programului de recuperare.
Valoarea 3 pe SAV a fost mai mult cauzată din cauza fricii.
 Evaluarea amplitudinii de mișcare

140

120

100

80

60

40

20

0
Flexie Extensie

Ev. Inițială Ev. Finală

Grafic nr 2. Evaluarea amplitudinii de mișcare a membrului inferior afectat, genunchi

stâng.

În urma protocolului de recuperarea aplicat in decursul a celor 3 luni de recuperare,

putem observa cum amplitudinea de mișcare a membrului operat a crescut considerabil ajungând
la standardele dorite.

Evoluția forței musculare la nivelul genunchiului stâng

5

5
4 4
4.5
4
3 3
3.5 2.8
3
2 2
2.5
2
1.5
1
0.5
0
Flexori Extensori Abductori Adductori

Ev. Inițială Column1

Graficul nr 3. Evoluția forței musculare la nivelul genunchiului stâng.

 Observând rezultatele obținute, scorul dovedește eficacitatea tratamentului
kinetoterapeutic în recuperarea funcțiilor genunchiului.Exercițiile de creștere a forței având un
rol important în creșterea forței musculare. După această perioada, sportivul reușește să se
integreze ușor, ușor în activitatea sportivă.

Concluzii

În urma acestei lucrări de licență privind recuperarea mobilității genunchiului în urma

unui trauatism la sportivi, realizată în perioada octombrie-ianuarie 2018-2019 a avut următoarele
rezultate:
Protocolul de recuperare efectuat pentru reabilitarea genunchiului după ligamentoplastie
de ligament încrucișat anterior, a fost realizat cu succes, pacientul recuperându-și mobilitatea
genunchiului pe toată amplitudinea de mișcare. Acest program de recuperare și-a dovedit
eficiența asupra pacientului.
Persoanele care practică sporturi de contact cum ar fi: baschet, handbal, rugby, fotbal etc
sunt mult mai predispuse la accidentări datorită mișcărilor repetate și bruște la nivelul
articulațiilor.
S-a constatat o scădere a durerii, acest lucru permițând o efectuare mult mai corectă și
amplă a exercițiilor, astfel s-a permis o recuperare mult mai eficientă a mobilității genunchiului.
 Exercițiile si metodele efectuate pe tot parcursul recuperării au fost eficiente asupra
creșterii mobiliății articulare, principalele mișcări de recuperare fiind flexia și extensia.
Recuperarea musculară a flexorilor, extensorilor, abductorilor și adductorilor a fost
favorizată de kinetoterapie in pricinpal combinată cu electroterapia.
S-a dovedit că cea mai eficientă metodă de a preveni apariția leziunilor la nivelul
ligamentului încrucișat anterior este întărirea muculaturii membrelor inferioare, în special
mușchii din regiunea anteriorară: cvadriceps și din regiunea posterioară: ischiogambieri.
În urma tratamentului edemul a scăzut semnificativ de la 50 cm la 47 cm
Soluția optimă pentru recuperarea rupturii de ligament încrucișat anterior, dar și a altor
traumatisme s-a dovedit a fi kinetoterapia cu mare accent pe dozare, individualizarea
tratamentului dar și planificarea ei.

Bibliografie

1. Avrămescu T. „Kinetoterapia in activități sportive – volum II – Investigatia medico-

sportiva ; Aplicatii ale teoriei in practica” Note de curs.
2. “ Anterior cruciate ligament injury” Sports Medicine- Massachusetts General Hospital
Orthopedics
3. “ACL Reconstruction Protocol” South Shore Hospital- Orthopedic, Spine and Sports
Therapy
4. Baciu Clement-“Kinetoterapia pre și post operatorie” Ed Sport Tursim 1981
5. Baciu Clement-“Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor(cu aplicații la
educația fizică)” Ed. Sport Turism 1977
6. Botez Paul (2008)- Ortopedie, Ed Casa de editura genus Iasi
7. Budescu, E- Biomecanic generală Iași 2013
8. Drăgan Ioan-“Medicina sportivă aplicată” Ed Editis, București 1994
9. Drăgan Ioan- “Medicina sportivă” Ed Medicală București. 2002
10. Drosescu Paula” Anatomia aparatului locomotor” Ed PIM Iași
11. Gheorghe D.-“Suferințele musculare ale sportivilor” Ed Monograf Constanta 1994
12. Marius Neculăeș-“Măsurare și evaluare” note de curs.
13. Poenaru, D., Rotterberg, N., . „ Aparatul extensor al genunchiului. Anatomie,
biomecanică, patologie traumatică.” Timișoara: Editura Helicon (1995)
14. Radovici, I., Sanmarino, E., „Recuperarea spotivilor traumatizaţi.” București: Editura
Medicală (1973)
15. Rinderu, E.T. . „Kineoterapia în activități sportive-vol.II- Investigația medico-sportivă;
Aplicații ale teoriei în practică.” București: Editura Didactică și Pedagogică (2005).
16. Sbenghe, T.. „Kinetologie practică, terapeutică și de recuperare. București: Editura
Medicală” 1987
17. Sbenghe, T. „ Recuperare medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor.”
București: Editura Medicală 1981
18. Sbenghe, T. „Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei.” București: Editura
Medicală (1999)
19. Tudor, A. „Ghid practică de reconstrucție anatomică a ligamentului încrucișat
anterior.” Cluj-Napoca: Editura Napoca star. 2015