UAIC IAȘI

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

SPECIALIZARE MASTER:
TRAUMATOLOGIE SPORTIVĂ

REFERAT

,,’’

Materia:

Doctor habilitat ,lector universitar: Masterand: Bîtlan Adriana

Chișinău 2022
 Cuprins:

1. Definiții generale ce caracterizează dinamica….……......................pag.3

2. Cinematica………………............................………….....................pag.4
3. Cinetica..............................................................................................pag.5
4. Tipuri de mișcare…………………..........………..............................pag.6
5. Concluzie............................................................................................pag.7
6. Bibiliografie\Webografie ……………...............................................pag.8
 1. Introducere

Traumatismele din sfera sportivă au o largă distribuție în ceea ce privește mecanismul de

producere, aria țesuturilor implicate, tipul de sport practicat, tipul de organism (conformația bio-
somato-mecanică) al fiecarui individ care practică sport, periodicitatea antrenamentelor. Nu în
ultimul rând putem discuta despre traumatismele care survin pe fond psihic. În multe dintre cazuri,
frica sportivului de a se accidenta „contribuie” la constituirea etiologică a terenului care va „găzdui”
o leziune primară din care se va declanșa cascada finală cu rezultatul nefast al consecințelor
traumatismului de natură sportivă.

Managementul unei recuperări în urma unui traumatism sportiv implică mai multe direcții și anume:

 Depistarea etiologiei traumei

 Elaborarea unui diagnostic cert cât mai rapid cu putință prin excluderea celorlalte posibilități
de diagnostic (diagnostic diferențial)
 Având diagnosticul cert al traumatismului survenit se poate trece la etapa de schițare a
principalelor linii de tratament
 Tratamentul instaurat rapid și efectuat întocmai va duce la revenirea sportivului la
antrenament și apoi în competiție în timp util.

2. Fractura osului Humerus

Prin fractura se intelege o discontinuitate la nivelul osului. Un os poate fi complet rupt sau partial
fracturat in mai multe moduri: oblic, pe lungime, in cruce, 

Una dintre fracturile relativ frecvente la sportivi este fractura humerus cunoscut în medicină

ca fractura de humerus ... Principalele cauze ale acestei răni sunt căderile pe braț și stresul excesiv
asupra membrelor superioare în unele sporturi. Cel mai adesea, acest tip de fractură apare la căderea
pe o suprafață dură, lovirea cu bâta sau bățul, accidentele în motorsport, mai rar în sporturile care
implică aruncarea. În funcție de severitatea și tipul fracturii, aceasta poate fi parțială sau completă, cu
sau fără deplasarea fragmentelor osoase. O fractură de humerus este o leziune sportivă gravă în care
humerusul este rupt în partea de sus, de jos sau de mijloc. În cazurile mai ușoare, poate exista doar o
fisură sau o ruptură parțială, iar în cazurile mai severe, pot exista mai multe așchii. Dacă există o
deplasare a fragmentelor osoase depinde în principal de localizarea și tipul fracturii. În unele cazuri,
fragmentele osoase se blochează și fractura poate părea inițial ca o leziune mai gravă. Fracturile
diafizei (os tubular mijlociu) ca urmare a traumei directe și a impactului, fractura apare cel mai
adesea peste os, în timp ce în leziuni indirecte (de exemplu, un cot și o aruncare puternică) este cel
mai adesea spirală în natură. În literatura engleză, fracturile indirecte spiralate ale humerusului sunt
cunoscute ca „ Fracturile lui Throw.”

O fractură de humerus este de obicei asociată cu o cădere severă sau o lovitură, dar poate fi și o
fractură puternică sau o fractură spontană cu microfisuri în os (fractură de stres). În general, fracturile
sunt cele mai frecvente în sporturile cu motor, sporturile extreme și sporturile de iarnă, dar acest tip
de fractură, deși rară, poate afecta și sportivii care se angajează în aruncări puternice consistente, cum
ar fi baseball, doyball și altele asemenea.

simptomele fracturii de humerus

Simptomele unei fracturi de humerus variază în funcție de severitatea și localizarea fracturii.

Principalele simptome sunt durerea, umflarea, vânătăile și posibila deformare și disfuncție a mâinii.
În cazuri mai severe, nervii, vasele de sânge sau oasele pot ieși prin piele (fractură deschisă).

De obicei, la fracturile în formă de pană, când nu există deplasarea fragmentelor, se observă doar
hemoragie și durere cu presiune. Cu toate acestea, odată cu deplasarea fragmentelor osoase, se
observă deformare pronunțată, mobilitate patologică și crepitus (crunch).

3. Tratamentul fracturii humerale

Fracturile de humerus sunt tratate fără sânge sau intervenție chirurgicală, în funcție de severitate
și luxație. Fracturile cu luxație minimă sau fără luxație se efectuează prin repoziționarea membrului
și plasarea membrului în ghips timp de 45 de zile. Pentru fracturile nedeplasate sau usor deplasate se
poate folosi o orteza sau un pansament de tip Deso. În cazul fracturilor severe, în care există multe
fragmente instabile, se efectuează o operație de corectare a acestora.

Ședințele de kinetoterapie trebuie începute imediat după ce membrul a fost scos din aparatul
gipsat pentru a accelera procesul de recuperare și a limita pierderile musculare generate de
inactivitate. La momentul acesta stai deja de minim trei-patru săptămâni sau chiar mai mult, iar
aparatul locomotor are de suferit. Un aspect foarte important care poate să limiteze pierderile
musculare asupra întreg aparatului locomotor este reprezentat de kinetoterapia aplicată imediat după
punerea în contenție a zonei fracturate. Avem în vedere faptul că atunci când suferim o fractură avem
imobilizată o singură regiune, iar restul corpului poate fi implicat în serie largă de activități pentru a
menține cât mai bine statusul funcțional. Mai ales dacă ești o persoană activă, acest lucru te va
avantaja foarte mult, deoarece de îndată ce vom scoate ghipsul vom fi deja în o formă fizică bună
pentru a ne putea implica serios în procesul de recuperare.
 În urma imobilizării unui membru, la nivelul acestuia se vor produce o serie de sechele
posttraumatice asupra diferitelor structuri de țesuturi. Sechelele vor afecta abilitatea ta de a folosi
membrul respectiv. În urma imobilizării unui membru, la nivelul acestuia se vor produce o serie de
sechele posttraumatice asupra diferitelor structuri de țesuturi. Sechelele vor afecta abilitatea ta de a
folosi membrul respectiv. În urma producerii unei fracturi la nivelul tegumentului se vor observa o
serie de modificări ale acestuia în funcție de modul în care se produc fractura respectiv dacă există o
plagă sau dacă fractura a rămas bine mascată sub piele. Cel mai adesea, primul aspect observabil la
nivelul unei fracturi este reprezentat de apariția edemului, ce apare imediat după producerea acesteia.

Edemul se poate produce și la distanță de la locul fracturii, prin factorul de presiune aplicat asupra
tegumentului de aparatul gipsat, fapt care va determina umflarea zonei mobilizate și eventuale
tulburări de sensibilitate la nivelul membrului (amorțeli furnicături durere).

De obicei tratamentul sechelelor țesuturilor moi se va realiza în primele ședințe de kinetoterapie de

îndată ce aparatul gipsat este scos. Merită să menționez și faptul că acestea pot fi reduse ca
amplitudine dacă se aplică proceduri de kinetoterapie încă din perioada imobilizării în aparat gipsat.

În acest sens vreau să amintesc cele mai simple măsuri de prevenire și combatere a edemului ce ar
trebui să se înceapă imediat în urma instalării aparatului gipsat. Aici avem următoarele:

1. Posturi antideclive pentru îmbunătățirea circulației venoase de întoarcere prin plasarea

membrului lezat de obicei la 15-20 de grade deasupra planului la care este poziționat corpul.
2. Mobilizarea tuturor articulațiilor sănătoase și în special a regiunilor distale precum degetele,
glezna, pumnul și așa mai departe, deoarece acestea vor asigura o pompa musculară pentru a
realiza drenajul din zona de producere a edemului.
3. Masajul tegumentului și al țesutului conjunctiv
4. Proceduri de fizioterapie, respectiv electroterapie excitomotorie prin curenți de joasă
frecvență și medie frecvență, care vor determina producerea de contracții ritmice la nivelul
musculaturii și implicit limitarea agravării de alte sechele.
5. Aplicarea de feși elastice, precum ciorapi compresivi etc.

Sechelele articulare reprezintă, probabil, cel mai dificil punct al recuperării din simplul motiv că
acestea sunt foarte agravate de suspendarea activității kinetice la nivelul articulațiilor ce suferă
imobilizarea. În funcție de locul unde s-a produs fractura putem distinge fracturi cu interesare
articulară și periarticulare în care procesul de osificare naturală va determina limitări majore ale
mobilității articulare și fracturi osoase fără interesare articulară în care articulația va suferi limitări de
mobilitate generate strict de sistemul de contenție fără a fi agravate de procesul de osificare.
Simptomele observabile în urma apariției sechelelor articulare vor presupune, de obicei, durere,
tumefiere articulară și redoarea articulară.

Pe un pacient cel mai mult îl va deranja durerea, motiv pentru care aceasta reprezintă un obiectiv
prioritar la începerea ședințelor de kinetoterapie,deoarece atâta timp cât durerea persistă este foarte
dificil să efectuăm mișcare.

Sechelele musculare, deși nu sunt cele mai deranjante din punct de vedere al simptomatologiei, sunt
adesea cele mai vizibile prin prisma faptului că la nivel muscular cea mai frecventă problemă este
reprezentată de atrofie musculară de imobilizare. Prin perioada de repaus muscular la care este
supusă zona imobilizată, aceasta va începe să piardă din masa musculară. Acest proces va determina
micșorarea dimensiunii musculare, reducere a forței și rezistenței musculare și va atrage după sine
tulburări vasculo trofice. În cazurile de imobilizare foarte prelungită putem avea de a face și cu
sindromul de retractură musculară, care se traduce prin scurtarea mușchiului și opunerea de rezistență
a acestuia la mobilizările pasive și active.

Atrofia musculară nu se limitează, însă numai la regiunea care este imobilizată.Dacă încetăm
activitatea fizică în urma unei fracturi la nivelul unui membru, vom observa o atrofie musculară
generală la întreg organismul.Acest lucru poate fi evitat prin exerciții specifice kinetoterapiei încă de
la amplasarea sistemului de contenție pentru a limita pe cât posibil pierderile musculare cauzate de
inactivitate. Cu cât pierderile sunt mai mici cu atât procesul de recuperare medicală post fractură va
evolua mult mai rapid și cu mai puține complicații.

Sechele osoase reprezintă demineralizarea, respectiv scăderea densității osoase.Acest lucru va face
zona imobilizată mult mai fragilă la reluarea activităților în urma eliberării acesteia din aparatul de
contenție.

Sechele ale nervilor periferici de la acest nivel apar de obicei dacă aparatul de contenție a fost plasat
mult prea strâns iar combinația de presiune plus edem local strangulează traseul nervos.

4. Etapele kinetoterapiei post fractură

Prima etapă este reprezentată de îndepărtarea aparatului gipsat și realizarea primelor mobilizări
active ale articulației. În această etapă cel mai mult ne va interesa să tratăm durerea produsă de
sechelele menționate anterior. Vom trata simptomatologia dureroasă prin proceduri de fizioterapie și
prin exerciții de kinetoterapie specifice precum mobilizări active lente, mobilizări pasive și prin
masaj local. Tot în această primă etapă vom evalua pierderile de mobilitate articulară și pierderile de
forță musculară.
 În cea de a doua etapă principalul, obiectiv îl va reprezenta acomodarea pacientului cu mișcarea.
Această etapă presupune efectuarea a foarte multe mișcări active libere fără a plasa greutate pe
membrul lezat. Este de asemenea momentul în care vom începe exercițiile de mobilizare articulară
pentru a recăpăta libertatea de mișcare.

În cea de a treia etapă ne vom concentra pe încărcarea progresivă a segmentului, dezvoltarea forței
și rezistenței musculare.

A patra etapă este cea în care ne vom apropia de executarea în amplitudine normală a mișcărilor de
bază,în condiții ușurate și vom începe să punem accentul pe calitatea controlului muscular,a
echilibrului și a preciziei mișcărilor.

În ultima etapă ne vom concentra pe eliminarea reflexelor sechelare rămase precum mersul
șchiopătat, ezitări ale mișcărilor și alte efecte traumatice încă prezente

5. Evaluarea unui sportiv aflat în recuperare

Din perspectiva inițierii și gestionării ulterioare a procedurilor de recuperare, trebuie subliniate

anumite direcții ce ne vor fi de ajutor în elaborarea unui plan procedural corespunzător patologiei. În
acest sens, anamneza reprezintă un instrument puternic în abordarea inițială a sportivului. Ne
interesează periodicitatea unor leziuni similare apărute în aceeași zonă, tipul durerii, perioadele de
acutizare sau, dimpotrivă, caracterul cronic al acestora. Se pot depista tipurile de exerciții fizice
executate corect sau eronat din perspectiva încălzirii deficitare înainte de începerea efortului fizic
propriu-zis în cadrul antrenamentelor/competiției. De asemenea, corelarea anumitor dureri cu
inițierea unor intensități diferite de cele anterioare în cadrul unui antrenament, schimbarea într-un
mod prea brutal fără o adaptare în prealabil a unor tehnici de antrenament, lipsa de aclimatizare în
timp util a sportivului la diferite altitudini, lipsa unui somn odihnitor, tulburări neuropsihice apărute
brusc și la intervale diferite.

Trebuie subliniat faptul că procesul de recuperare trebuie secondat de susținerea mai multor arii
medicale de specialitate, pe lângă medicul de medicină sportivă: ortopedul, specialistul în recuperare
și reabilitare medicală, în unele cazuri poate fi vorba și de un medic neurolog sau internist, dar și de
kinetoterapeuți, specialiști fizioterapeuți, maseuri, precum și de psiholog, neglijat în multe cazuri.
Principalul coordonator însă al acestei activități de recuperare va fi specialistul în recuperare
medicală, care poate corela cunoștințele sale anatomice funcționale, biomecanice, fiziopatologice și
patologice posttraumatice. La acestea se adaugă principiile de kinetoterapie ce vor acționa sub
umbrela cunoscutei noțiuni „terapie prin mișcare” urmărind refacerea mobilității, stabilității și
redobândirea coordonării mișcărilor, dar în primul rând refacerea forței musculare, implicit a
tonusului muscular, concentrându-se pe diferitele grupe osteo-musculare implicate în biomecanica
segmentului aparatului locomotor afectat traumatologic. De asemenea, prin kinetoterapie se previne
spre exemplu atrofia musculară, reprezentând consecința unui mușchi neutilizat din cauza
imobilizării prin repaus segmentar. Repausul trebuie menținut numai la segmentul lezat, din acest
motiv se folosește sintagma „repaus segmentar”, deoarece la sportivi trebuie păstrată condiția fizică,
independent de partea corpului afectată. Dacă traumatismul a survenit la membrul superior spre
exemplu, acesta va fi menținut într-o eșarfă, iar dacă a survenit la membrul inferior, se vor folosi
atele gipsate sau aparate de tip orteză. Bineînțeles că musculatura rămasă integră trebuie să fie
folosită în continuare în condiții de antrenament pentru a menține statusul cardiovascular la
parametrii dinaintea apariției traumatismului sportiv.

6. Perspectiva psihologică a unui traumatism sportiv

Repercusiunile unui traumatism pentru un sportiv care ani de zile se antrenează pentru o competiție
pot fi intens discutate. Unii sportivi găsesc o modalitate de a reveni mult mai puternic în domeniul
lor, odată ce au trecut printr-o accidentare care i-a schimbat și din punct de vedere psihic, nu doar
fizic. Alți sportivi se demoralizează ajungând într-un impas atât ei, cât și cei din jurul lor. Se pot izola
de ceilalți coechipieri sau de restul familiei, caz în care nu reușesc să găsească forța de a gândi în
perspectivă în ceea ce privește depășirea din punct de vedere mintal a ceea ce înseamnă un repaus
sportiv tranzitor. Sportivii trebuie înțeleși, îndrumați și asistați prin metodele potrivite în lupta lor cu
ei înșiși până la urmă, fiindcă psihicul joacă un rol decisiv în comportamentul negativ pe care acești
sportivi îl afișează când trec prin momente de cumpănă în cazul unei accidentări. Autosugestia,
diferite tehnici de relaxare, cooperarea psiholog-sportiv și exercițiile de gândire pozitivă vor crea un
pattern de reabilitare psihică a sportivului accidentat, prin care va găsi motivarea necesară unei
recuperări mai rapide și temeinice.

Kinetoterapia post fractură reprezintă procedura terapeutică prin care vom readuce la starea inițială
membrul asupra căruia s-a produs fractura.

Imediat după ce aparatul gipsat a fost îndepărtat de pe membru, cel mai probabil, vei sesiza un deficit
major de mobilitate la nivelul articulațiilor vecine, umflătură, precum și o sensibilitate foarte mare în
zona respectivă.De asemenea, vei observa și pierderea semnificativă a masei musculare de pe
membrul pe care a fost montat aparatul gipsat.

Kinetoterapia te va ajuta să îți recâștigi mobilitatea articulară, forța musculară și controlul asupra
membrului care a fost imobilizat în cel mai scurt timp posibil.

7. Concluzie

În clipa de față, secolul 21 influențează și sfera sportivă, tehnicile de antrenament și de tratament

îmbunătățindu-se. Sub acest aspect și în acești termeni, medicina sportivă se reorientează față de anii
anteriori spre un proces de recuperare a sportivului, fie după un traumatism, fie după un efort fizic
intens susținut cu obiectivul efectiv de a se recupera, exact cum este definit și procesul, și de a reveni
la forma inițială, tocmai cea care a permis efectuarea la parametri cât mai înalți a  unui lucru mecanic
corespunzător sportului practicat, respectiv probei de concurs. Pentru a se menține în formă,
sportivul, indiferent de natura leziunii pe care o are în urma unei accidentări, trebuie să fie supus
tratamentelor fizice, invazive sau nu, manuale, complementare, care acționează ca un tot unitar
pentru a-l ajuta să revină într-un timp cât mai scurt la forma fizică necesară reînceperii ciclului de
antrenamente sau competiției.
1. Bibliografie \Webografie