Plumb – George Bacovia

Creația „Plumb” de George Bacovia suprinde constatarea revelatoare a neputinței umane în fața
apocalipsei, nu din pricina sfârșitului iminent ci mai degrabă în ideea morții care a uitat să survină, din
perspectiva ultimului supraviețuitor, un anti-Adam, ce este unicul spectator forțat să asiste la
distrugerea universului exterior ce se manifestă concomitent cu degradarea sufletului. Aceste aspecte
sunt semnătura geniului bacovian ce suprapune prin intermediul simbolului fragmente din cotidianul
macabru cu percepția acestuia, atitudinea sa este acordată la evocarea sfârșitului universal, lipsa de
speranță în starea lui latentă între bornele viații și a moarții, ce nu reușesc să trezească deoportivă niciun
sentiment sau să se distingă una de cealaltă, pe pământ viața moare iar liniștea mortuară reprezintă
viața de dincolo ce își reia parcursul cataclismic.

Poezia Plumb este compusă în anul 1902, citită în cadrul cenaclului „Literatorul” a lui Alexandru
Macedonski în 1903, publicată în revista „Versuri” în 1911 și ulterior ajunge deschiderea volumului
omonim de poezii publicat în 1916 sub îngrijirea lui Ion Pillat, „prietenul care mi-a adunat cu sila
versurile”. Izvorul de inspirație al acestei opere se identifică în vizita la cavoul Sturzeștilor, dar mai cu
seamă, versurile sunt gândurile pe care le întreprindea poetul în singurătatea minții sale. Universul
poetic bacovian este interpretat în volumul lui Vasile Fanache initulat „Bacovia – ruptură de utopia
romantică” , acesta observăopera drept o elegie simbolistă, ,,cântecul despre dragostea pierdută,
epilogul unei comuniuni erotico-tragice, în care spațiul locuirii, cu toate componentele lui e receptat ca
un cavou invadat de frig și de vânt.” Adăugitor celor afirmate de Vasile Fanache, constrânsul cavoului se
interpretează mai presus de limitele locuinței fizice, drept temniță a sufletului, amorul e de natură
interioară ca un elogiul al unicității simțirii și al speranței care însă se cufundă în abandonul neantului
pietrificat, și lațuri ce îi limitează transcederea din starea latentă.

Raportat la un curent literar, opera și implicit poezia bacoviană se încadrează prin excelență în curentul
simbolism, în operele sale orașul este locul mitic al dezastrului, ce întrevede în locuri cheie precum
taverna, muzeu, piața, cimitirul, abandonul speranței și tortura eului interior prin rememorări
sinestezice -sincronizarea tuturor elementelor cadrului cu suferința acestuia. Motivele predilecte
precum natura, culorile, toamna, instrumentele, anotimpurile sunt transpuse prin prisma percepției
bacoviene și au un corespondent în sfera tematică a sentimentelor și senzaților ca melancolie, dezgust,
spaimă, segregarea de realitate, trecerea necontrolată a timpului, astfel simbolul și sugestia fiind
temeliile universului poetic. În aceeași perioadă în care evoluează poetul, curentul, cu originea în Franța
secolului XIX, se manifestă în literatura universală în operele lui Stephan Mallarme, Arthur Rimbaud, și la
alți poeți români ca Alexandru Macedonski, I. Minulescu, dar și în alte direcții ce favorizează arta precum
muzica și pictura – Gustave Moreau, Vincet van Gogh.

La nivelul titlului, laitmotivul operei, plumbul, este enunțat și mai cu seamă atributul pe care îl primește
de la autor, un al cincilea element ce marchează devenirea a tot ce s-a constituit din elementele
primordiale, „punctul terminus al existenței” și eclipsarea a tot ce a fost viu, otrăvirea cu plumb,
umbrirea și izolarea de orice radiație exterioară sub un sarcofac de plumb – datorate proprietăților sale
fizico-chimice, culoare galbenă a plumbului topit este asociată ulterior de autor deznădejdii, însă
duritatea lui asemenea pietrei încremenește orice expresie. Cuvântul în sine are o tonalitate sumbră,
acesta este alcătuit la nivel fonetic din 3 consoane labiale p, b,m, o consoană lichidă l și o singură vocală
închisă u iar pe parcursul textului este reluat pentru a agrava ideea de povară a existenței. Sub aspect
formal, creația cuprinde 8 versuri distirbuie în 2 catrene cu geometrie perfectă, atât ca măsură și ritm
cât și în conținut. Versurile prezintă ritm iambic, rimă îmbrățișată și măsură de 10 silabe iar alegerea de
cuvinte și poziționarea lor pecetluiesc atmosfera de mormânt. Fiecare vers din primul catren are un
simetric în al doilea fapt ce sprijină prin ideea ecoului deznădejdea în singurătate a eului liric prin
acustica excepțională a golului universal mărginit de pietrele de mormânt care crează un spațiu
claustrofobic.

Primul vers „Dormeau adânc sicriele de plumb”, deschide alunecarea înspre moarte sintetizând esența
simțului printr-o înșiruire de simboluri pleonastice, ce trădează prezența morții, dar care poate fi
interpretată drep o paralizie a subconștientului, a adâncului omului ce a împietrit, ulterior în primul vers
al celui de al doilea catren se face trimitere la aceeași cufundare în amorțeală, totuși specificând
„amorul meu”ca propria ființă blestemată a iubi viața. Dormitul pe o parte duce cu gândul la întoarcerea
spre apus și începutul călătoriei înspre moarte, dar și mitul strigoiului întors în mormât ar putea fi
asociat acestei poziții. O a doua persoană care ar recepta sentimentele erotice ale eului liric este exclusă
prin zidurile pietrificate ale psihicului și fizicului, respectiv prin menționarea doar a vejmântului funerar
nu și prezența unei persoane, totul răsfrângându-se asupra aceleași entități izolate, mortul din versul 7
confundându-se cu sinele liric prin sentimentul predominant de singurătate. Se remarcă elemete
plasticile precum florile, coroanele căptușite cu un strat de plumb ce amplifică rezonarea naturii cu
starea poetului, florile cândva simboluri ale vieții și frumuseții se preschimbă în cadavre, flori tăiate și
îmbrăcate în plumb, ce însoțesc decedatul din criptă în călătoria sa spre dincolo iar coroanele sub formă
de cercuri inspiră continuitatea suferinței și în moarte. Starea de vegetație, „Stam” găsită la începuturile
versurilor de pe a treia poziție determină statutul omului din cavou drept specator al morții și
incertitudinea alegerii universului între moartea de la suprafață - izolarea și decedarea sufletului
amânată datorită prezenței simțurilor care se remarcă până în ultimul vers, văz: sicrie, flori, vejmânt,
coroane, plumb; auz: scârțâitul coroanelor, vântul; simțiri: vânt, frig, singurătate. Puncele de suspensie
din versurile 3, 6, 7 au evidențiază ezitarea vocii lirice ce subliniează greutatea cu care se comunică acest
testament sub formă de poezie și contribuie la explicarea amorțelii graduale datorate împietririi, alături
de senzația frigului în prezența mortului. Ultimul vers „Și-i atârnau aripile de plumb” îi limitează mortului
orice posibilitate de înălțare, de apropiere de binele absolut, și-i modifică statutul, entitate cu suflet
mort (aici intervin aripile de plumb ce nu permit înălțarea deci implicit moarte speranței vieții de apoi)
captivă într-un sarcofag de plumb, care după afirmațile lui Vasile Fanache se suprapune cu locuința
cotidiană, mortul fizic devenind un ornament, un pilon de susținere al lumii macabre ce are geneza în
decesul iubirii, univers ce este patronat de un demiurg nemilos din prisma căruia se face constatarea
„(lui îi) atârnau aripile de plumb”.

În concluzie, creația Plumb de George Bacovia reprezintă o operă simbolistă autentică prin elementele
ce întruchipează discursul narativ, simboluri, stări, sugestii, muzicalitate, iar la nivelul tălmăcirii mesajul
se constituie sub forma unei revelații asupra natura dezastruoasă a universului, concluzie survenită în
urma ritualului barbaric de ucidere a simțului și de împietrire a fizicului pentru o nouă geneză a lumii,
subiectul fiind constrâns să participe la propria înmormântare unde la adus credința și speranța.