ARGUMENT/ MEMORIU EXPLICATIV

Mierea e cel mai sănătos aliment natural şi nu degeaba se spune că pe

Tărâmul Făgăduinţei curg râuri de miere. Puţină lume ştie că există tratamente cu
miere pentru aproape toate tipurile de afecţiuni. Bineânţeles că nu orice miere e
bună, atât la gust cât şi ca proprietăţi terapeutice.
Pentru omul societăţii industrializate şi automatizate, cel mai cunoscut
produs al stupului (şi de multe ori,singurul!) este mierea. Dar mierii i se adaugă
alte produse cu acţiune nutritivă (polenul, lăptişorul de matcă, propolisul, larvele
de albine) precum şi produsele fără acţiune nutritivă (veninul de albine, ceara de
albine). Ca să avem încredere în puterea vindecătoare a unui produs natural (în
cazul de faţă, a unui produs al stupului), e bine să-i cunoaştem mecanismele de
acţiune.

1
 CAP. 1. MIEREA DE ALBINE

1.1 INTRODUCERE

De peste şase milenii de istorie scrisă, mierea şi-a păstrat renumele de

medicament şi aliment. Mierea este un lichid dulce, cules din flori sau din alte
părți ale plantelor, preparat şi depozitat de albine în faguri. Aceasta poate
cristaliza, căpătând în acest caz o consistenţă solidă din care poate fi readusă la cea
lichidă prin încălzire omogenă la temperatura de 35-40° C.
Mierea de albine este un produs natural complex rezultat al nectarului floral
al plantelor şi al îmbogăţirii acestuia de către albine (Apis mellifera L) cu substanţe
proprii, prin acţiunea sucului secretat de glandele acestora.
  Viaţa albinelor este în permanentă interdependenţă cu plantele întrucât, spre
deosebire de alte insecte, hrana albinelor se bazează exclusiv pe produse de
origine vegetală. Astfel, pentru asigurarea de substanţe hidrocarbonate
(zaharoase), albinele culeg nectar şi mană, iar pentru satisfacerea nevoilor de
substanţe proteice, minerale, grăsimi, vitamine, albinele culeg polenul florilor,
vizitând în acest scop flora entomofilă (plantă la care polenizarea se face prin
intermediul insectelor) existentă în jurul stupinei.
Cantitatea de miere ce se poate produce din nectarul florii depinde de
cantitatea totală de nectar secretat şi de concentraţia zahărului din nectar.
Concentraţia zahărului din nectar variază mult de la o specie vegetală la alta fiind
cuprinsă în general între 10-50% şi chiar mai mult. În zborurile ce le execută
albinele acestea aleg nectarurile cele mai bogate în zahăr, iar când conţinutul de
zahăr în nectar este sub 15%, acestea întrerup în general culesul.
Nectarul în general se compune din diferite zaharuri, alte substanţe, compuşi
ai azotului, minerale, acizi organici, vitamine, pigmenţi şi substanţe aromatice. În
afara nectarului produs de glandele nectarifere florale pe care albinele îl culeg şi
transformă în miere florală, se întâlnesc şi glande nectarifere extraflorale, care
secretă o substanță dulce, limpede şi vâscoasă ce se află în anumite perioade ale

2
anului pe frunzele, ramurile sau tulpinele plantelor şi care poartă denumirea de
mană sau roua de miere, substanţă pe care albinele o culeg şi o transformă în miere
de mană. Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită în hrana omului
fiind precursoarea zahărului din trestie sau din sfeclă. Mierea a fost mult timp
preţuită şi considerată ca o substanţă magico-religioasă de către multe popoare. De
asemenea, mierea era folosită la prepararea unor băuturi alcoolice la care se
adaugă şi efectul polenului şi levurilor din faguri.
În prezent numeroşi medici, biologi, chimişti şi farmacişti de prestigiu pe
plan naţional şi mondial se întrec în a căuta remedii în natură, contra tuturor
bolilor, intensificând cercetările asupra marelui rezervor de bogăţii alimentare şi
leacuri : albino-melifer. Aşa s-a născut sub ochii noştri apiterapia. Astfel medicina
populară şi apiterapia, bazate pe înţelepciunea şi practica multimilena-ră a
strămoşilor de pe toate meridianele globului ca şi rezultatele cercetărilor
întreprinse de specialişti din diverse ţări, atestă că mierea şi celelalte produse din
albinărit au fost şi trebuie folosite de oameni tot mai mult ca zaharuri naturale şi în
acelaşi timp - ca medicamente naturale.
Mierea, polenul, păstura, ceara, lăptişorul de matcă, propolisul, veninul de
albine şi recent, apilarnilul sunt produse ale stupului. Pe baza fundamentării lor
ştiinţifice, în prezent au depăşit utilizările tradiţionale terapeutice, intrând astfel
într-o etapă nouă. Studiată, analizată şi sintetizată sub raportul apiculturii, al
botanicii, al chimiei, al microbiologiei, al farmacologiei, utilizarea produselor
stupului în menţinerea sănătăţii şi pentru înlăturarea unor afecţiuni ale omului,
apiterapia tinde să devină un domeniu specific de activitate, distinct de disciplinele
care au generat-o.
În consecinţă, în prezent, s-a încetăţenit din ce în ce mai mult conceptul de
apiterapie, adică terapie cu ajutorul produselor apicole, al principiilor active pe
care le conţin acestea. Există şi o tendinţă actuală de aplicare a apiprofilaxiei, ca
metodă eficientă de prevenire a unor afecţiuni ale organismului uman.

3
1.2 GENERALITĂŢI

Mierea de albine este un produs natural complex rezultat al nectarului floral

al plantelor şi al îmbogăţirii acestuia de către albine (Apis mellifera L) cu substanţe
proprii, prin acţiunea sucului secretat de glandele acestora. Albinele produc
frecvent şi miere de mană, care provine din diverse lichide dulci din plantă, dar nu
din floare. Producţia mondială de miere variază de la an la an, cantitatea medie în
prezent este în jur de 700.000 t.
Este o soluţie apoasă bogată în substanţe zaharoase - până la 80% -
reprezentate îndeosebi de glucoză şi fructoză ce provin din nectarul floral,
extrafloral, mană şi alte surse, recoltate de albine şi depozitate în faguri. Enzimele,
pe care albinele le introduc în nectar, au însuşirea de a scinda zaharoza, maltoza,
melezitoza, rafinoza, melibioza etc., acest proces durând ani îndelungaţi.
Transformarea nectarului de către albine în miere este însoţită apoi de
preschimbarea şi înlocuirea conţinutului de acizi nefolositori, odată cu eliberarea
surplusului de apă.
Valoarea pH-ului dintr-o miere maturizată variază de la 3-5-5,5, după
provenienţa ei floristică.
Căpăcirea mierii cu o pojghită de ceară la suprafaţa celulelor din fagure
contribuie la menţinerea calitaţii ei iniţiale, căpăcirea având rolul de a izola mierea
de influenţa umezelii din mediul înconjurător.
Cu ocazia invertirii nectarului în miere sunt încorporate proteine, materii
albuminoide, acizi (formic, malic, citric, gluconic, succinic, acetic), substanţe
minerale (fosfaţi de calciu, fier, săruri de aluminiu, stronţiu, cobalt, titan, crom,
iod, argint, zinc, plumb, iridiu etc. în cantităţi infinitezimale), substanţe funcţio-
nale de origine organică (enzime, catalază, inulază, inhibină), vitamine, antibio-tice
naturale, hormoni şi polen, mierea neputând fi egalată de nici un preparat
farmaceutic sintetic căci ea este o substanţa vie şi direct asimilabilă.
Mierea de albine rezultă din prelucrarea de către albinele melifere a
nectarului florilor sau sucurilor dulci recoltate de pe alte părți ale plantelor şi este
4
depozitată de acestea în celulele fagurilor spre a le servi ca hrană energetică.
Prin prelucrarea nectarului de către albine, conţinutul de zaharoză se transformă
prin invertire în glucoză şi fructoză, reducându-se totodată şi conţinutul de apă care
va ajunge în jurul a 18-20%.
Compoziţia mierii de albine este complexă. Ea reuneşte grupe de substanţe
anorganice şi organice: glucide, enzime, acizi organici, vitamine, proteine
(aminoacizi), toate solubilizate sau dispersate în apa conţinută în miere.
Mierea este mult apreciată pentru calităţile sale având şi întrebuinţări
terapeutice. Ea este un aliment valoros pentru sănătate.
Aliment de o excepțională valoare nutritivă, mierea este un produs biologic
care se află în legatură permanentă şi indirectă cu starea timpului. Puţini ştiu poate,
că gustul, aroma şi însăşi cantitatea de miere produsă de o familie de albine sunt
determinate în foarte mare măsură de vreme. De evoluţia vremii depinde direct sau
indirect, atât secreţia de nectar a plantelor melifere, cât şi recoltarea acestuia de
către albine.

1.3 CLASIFICAREA MIERII

Mierea de albine poate fi clasificată după mai multe criterii, şi anume :

a) După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
 miere de flori (florală) - provenită din prelucrarea nectarului şi polenului
cules de albine din florile plantelor melifere, iar ea poate fi la randul ei:
- miere monofloră, provenită integral / parţial din nectarul florilor unei
singure specii: salcâm, tei, floarea-soarelui, mentă, zmeură, trifoi, mac;
- miere polifloră, provenită dintr-un amestec natural de nectar de pe flori de
diferite specii sau dintr-un amestec de miere monofloră: fâneaţă de deal, de şes, de
baltă, pomi fructiferi, salcâm - tei, tei - floarea soarelui, etc.
 miere de mană (extraflorală), care provine în cea mai mare parte din
sucurile dulci de pe alte părţi ale plantelor decât florile, în amestec cu nectarul
florilor din pădure.
5
b) După modul de obţinere:
- miere în faguri (sau în secţiuni);
- miere extrasă prin centrifugarea fagurilor,
- miere obţinută prin stoarcerea fagurilor,
- miere obţinută prin scurgerea liberă din faguri.
c) După modul de prezentare: fluidă sau cristalizată.
d) După culoare:
Sorturile de miere româneşti variază de la alb incolor până la chihlimbariu-brun.
e) După gust şi miros:
- gustul şi mirosul sunt caracteristice fiecărui sortiment de miere.

1.4 COMPOZIŢIA CHIMICĂ A MIERII DE ALBINE

Compoziţia chimică a mierii variază în funcţie de :

 calitatea şi compoziţia materiei prime (nectar sau mană);
 de intensitatea culesului,
 starea timpului,
 modul de recoltare, condiţionare şi conservare, etc. 
În compoziţia mierii intră:
 apa biologică obţinută din plante - 17-23 % - conţinutul fiind determinat de
gradul de maturare al mierii, de sursa meliferă, cât şi de condiţiile
meteorologice. Mierea necăpăcită şi care este insuficient prelucrată de către
albine poate să conţină până la 25 % apă, lucru ce îngreunează păstrarea
după recoltare, mierea fiind supusă fermentării.
 substanţă uscată – 83 - 77 %, din care:
 polen (până la 1%);
 substanţe zaharoase - reprezentate de glucoză şi fructoză în
proporţie de 70–80 % în mierea de nectar şi 60–70 % în cea de mană,
cantităţi reduse de maltoză, trehaloză şi unele dextrine ce se crede că
6
 provin din cleiul mugurilor tineri. Zaharoza este admisă în miere până
la 5%.  Glucoza şi fructoza intervin direct în metabolismul uman, ele
asigură energia necesară organismului şi favorizează formarea şi
hrănirea celulelor nervoase.
 substanţe nezaharoase:
 proteine - în cantităţi reduse, în proporţie de 0,2 % (globulină şi
peptone) în mierea de nectar, iar în cea de mană până la 0,5 %.
 acizii organici - reprezentaţi prin acidul malic, citric, lactic şi
acetic ce provin din nectar, fiind întâlniţi sub formă de săruri.
 sărurile aromatice - reprezentate de alcooli alifatici, unele
aldehide şi cetone ce conferă o aromă specifică mierii.
 substanţe minerale - în funcţie de tipul de miere, în procent de
până la 0,80 % în mierea de mană sau 0,3% în cea de nectar. Cele
mai importante minerale: potasiu, calciu, magneziu, fosfor, sodiu,
fier, zinc, seleniu, cupru, mangan.
 vitamine - cele din complexul B ( B1 se găsește în anumite sorturi
de miere; B2; B3 sau PP; B5; B6; B9; lipsește B12) și urme
de vitamina C, vitamine care provin în exclusivitate din polenul şi
nectarul plantelor. Chiar dacă se găsesc în cantități mici, sporesc
valoarea alimentară, dietetică și terapeutică a mierii.
 enzime – dintre care:
o invertaza (ce are rol enzimatic contribuind la scindarea
zaharozei în glucoză şi fructoză);
o amilaza (scindează polizaharidele în zaharuri simple,
contribuind la aprecierea naturaleţii mierii);
o maltaza şi trehalaza.

Valoarea energetică a mierii de albine este de aproximativ 300 kcal/100 g.

7
1.5 CARACTERISTICI FIZICE ALE MIERII

 Densitatea mierii – este determinată de conţinutul în apă, astfel, pentru

mierea ce conţine 17 % apă, densitatea va fi de 1,437.
 Indicele de refracţie – arată că pe măsură ce creşte conţinutul mierii în apă,
acest indice se micşorează, astfel că pentru mierea cu un conţinut de 15 % apă
acesta va fi de 1,500.
 Devierea luminii polarizante – oferă date asupra raportului ce există între
glucoză şi fructoză, precum şi prezenţa zaharozei în miere. Prezenţa mare a glu-
cozei faţă de fructoză, cât şi un conţinut ridicat de zaharoză determină devierea
luminii polarizante spre dreapta, această miere cristalizând foarte repede.
 Consistenţa mierii (vâscozitatea) – reprezintă rezistenţa la scurgere şi se
află în strânsă legătură cu gradul de maturizare şi cu densitatea mierii. Cu cât
mierea conţine mai multă apă, cu atât este mai puţin consistentă. Temperatura are
influenţă asupra vâscozităţii.
 Higroscopicitatea mierii – reprezintă capacitatea acesteia de a absorbi
umiditatea din mediul exterior, astfel mierea care se depozitează în vase de lemn
spălate, dar fără să se usuce, absoarbe apa din doage, fapt ce determină apariţia
fenomenului de fermentare.

1.6 SORTIMENTE DE MIERE ŞI EFECTELE LOR TERAPEUTICE

 Miere florală - cele mai cunoscute sortimente de miere florală precum şi

efectele lor terapeutice sunt prezentate în cele ce urmeză:
Mierea de salcâm
 are o remarcabilă puritate și claritate, aromă şi gust plăcut ;
 imediat după recoltare este transparentă, dar culoarea va depinde de culoarea
fagurilor utilizaţi la recoltarea ei, putându-se întâlni nuanţe de la incolor la
galben-pai sau galben deschis;

8
  î-și păstrează starea lichidă mult timp datorită conținutului ridicat de
fructoză, nu cristalizează cel puțin 1,5-2 ani şi niciodată total.
 datorită conținutului scăzut de zahăr, reprezintă cea mai bună alegere pentru
diabetici( utilizare externă pe răni);
 acest tip de miere curăță ficatul, reglează tranzitul intenstinal și reprezintă un
antiinflamator pentru sistemul respirator.
Mierea de tei
 este trecută în categoria celor mai bune şi celor mai apreciate sorturi de
miere, bogată în vitamine - mai ales vitamina B1 şi aminoacizi;
 aroma mierii de tei dulceag-lemnoasă este foarte puternică, pentru a-i
diminua din gust, se amestecă cu alte sorturi de miere;
 culoarea mierii de tei este deschisă, bătând uşor în galben câteodată chiar cu
reflexe verzui, cristalizarea ei se face spre toamnă;
 are calităţi liniştitoare fiind prescrisă în afecţiunile sistemului nervos şi în
insomnii, tratamentul răceli, al gripei și al bronșitei;
Mierea de floarea soarelui
 datorită conţinutului mare de glucoză, cristalizarea se declanşează mult mai
repede faţă de celelalte sorturi de miere, uneori chiar în faguri, extracţia ei
trebuind să se facă repede;
 este utilizată în consumul casnic, utilă în bronșite și boli de stomac;
Mierea de mentă
 aromată, are un gust dulce, o consistență uniformă, vâscoasă, cristalizează în
granule mărunte, incomplete.
 are culoare verzui-brun roşcată şi se recoltează în cantităţi mari în Delta
Dunării şi zonele de inundaţie ale acesteia.
 are un conținut ridicat de vitamina C.
 ușurează digestia, durerile provocate de colici abdominale și combate
balonarea.

9
Mierea de rapiţă
 se cristalizează foarte repede datorită conținutului mare de apă (18%),
glucoza domină asupra fructozei din această cauză se poate cristaliza chiar
în fagure și nu mai poate fi extrasă;
 este de culoare galben-deschis, foarte dulce, are un gust şi miros plăcut;
 se găsește în comerț sub formă cristalizată, aspectul unei creme, se
dizolvă greu în apă;
 recomandată în tratarea bolilor ce afectează rinichii; uleiul de rapiță
conține și coenzima Q3, care este extrem de necesară pentru oase –
osteoporoză; ajută și la refacerea și menținerea elesticității pereților
vasculari, protejează ficatul, splina și pancreasul de diverse boli;
Mierea de salcie
 este de culoare galben deschis aurie şi are uneori un gust puţin amărui,
având o savoare deosebită, fiind foarte bogată în vitamine (în special B6 şi
C). Zaharisirea se face cu cristale mărunte.
Mierea de păducel - este foarte bună pentru bolnavii de inimă.
Mierea de izmă - este recomandată în afecţiunile de stomac şi intestine.
Mierea de lavandă
 miere de culoare crem, este foarte parfumată;
 recomandată persoanelor care suferă de oboseală cronică, epuizare fizică și
intelectuală, afecțiuni pulmonare, insomnii și migrene;
 poate înlocui tratamentul medicamentos, când copilul suferă de oxiuri;
Mierea de iarbă neagră
 gust amărui cu miros de caramel, culoare închisă cu reflexe roșiatice.
 recomandată în anemii, infecții urinare, afecțiuni ale sistemului nervos;
Mierea de castan
 culoarea chihlimbarului, aroma este intensă, înțepătoare, un pic amăruie;
 utilizată: boli de stomac, boli intestinale, afecțiuni renale, osteoporoză,
decongestionarea ficatului și a prostatei, creșterea tensiunii arteriale;

10
 Mierea extraflorală (de mană) - provine din nectarul secretat de alte
părţi ale unor plante (cum ar fi porumbul, secara, mazărichea) sau arbori (măr,
prun, nuc, tei, plop, stejar, arţar, frasin, mesteacăn etc.), unde se află glande
nectarifere asemănătoare cu cele din interiorul florilor. În nopţile răcoroase ce
urmează unor zile călduroase, spre dimineaţă, apare această secreţie extraflorală,
pe frunzele anumitor arbori, iar albinele se grăbesc să o adune şi s-o prelucreze în
miere căci, odată cu apariţia soarelui şi încălzirea atmosferei, partea apoasă din
această exudaţie dulce se evaporă, iar albinele nu o mai pot recolta. Mierea
extraflorală are o greutate specifică mai mare ca mierea obişnuită, iar culoarea sa
este puţin mai închisă, conţinând zaharuri valoroase ca fructoza şi glucoza, dar şi
unele zaharuri inferioare ca dextrina, melezitoza, precum şi săruri minerale în
proporţii ceva mai mari ca la mierea florală.
Pentru consumul uman are o valoare deosebită, conţinând multă inhibină
(un bactericid foarte puternic) şi săruri minerale (de 12,8-20 de ori mai bogată în
săruri minerale decât cea florală), calciul şi magneziul prezentând cel mai mare
interes terapeutic întrucât organismul uman asimilează mult mai bine aceste săruri
prin alimentaţia naturală decât prin administrarea sintetică. După arborii de la care
provine este de mai multe feluri: de stejar, de brad, de molid etc.
Pe lângă faptul că mierea de mană nu este recomandată pentru iernare
deoarece provoacă intoxicaţii grave, degenerescenţă şi necroză, sunt cazuri când,
chiar pe timpul verii poate provoca multe neajunsuri. Atunci când mana
conţine zaharuri neasimilabile şi mai ales în anii secetoşi, când albinele sunt
lipsite de păstură, albinele se pot intoxica datorită consumului sporit de miere
de mană. Excepţie face mierea de mană de conifere, care conţine procente
ridicate de zaharuri digestibile, albinele de munte fiind obişnuite să consume o
astfel de hrană chiar şi iarna.
Mierea de mană conţine inhibină, substanţă cu o puternică acţiune
bactericidă, iar procentul redus de glucoză şi bogaţia în dextrine şi substanţe
minerale o ţin ani de zile în stare lichidă. Totuşi, uneori, mierea de mană este atât
de vâscoasă, încât nici nu mai poate fi extrasă din celule decât prin topirea
11
fagurilor în cuptor, deasupra unor grătare, ori prin înmuiere cu apă caldă şi
intercalarea între aceşti faguri a unor faguri goi gata clădiţi. Albinele iau din
celule această miere diluată şi o întind în fagurii goi, după care aceştia se scot şi se
extrag.
Mierea de molid şi brad
 mierea de molid are culoare verde închis iar cea de brad este galben-aurie.
Este mult căutată de bolnavii de plămâni şi conţine un puternic bactericid,
inhibină, produs al unei enzime. Inhibina este cunoscută în medicină pentru
efectul ei sterilizator. Când timpul este călduros mierea de brad se extrage cu
uşurinţă. Pe timpul iernii această miere cristalizează în faguri şi de aceea nu
trebuie lăsată peste iarnă (lasă şi multe reziduuri).
Mierea de pin
 mierea de mană a pinului este deschisă la culoare şi consistenţă, rămânând
transparentă şi fluidă.

1.7 PROCESAREA MIERII

Producerea mierii de calitate este o problemă de prestigiu, criteriul principal de

clasare a muncii apicultorului trebuind să devină tocmai calitatea produselor
livrate, modul de prezentare pe sortimente, consumatorii ştiind să aprecieze
seriozitatea apicultorilor ce ştiu să-i păstreze calităţile naturale.
Procesarea mierii de albine presupune realizarea urmatoarelor etape:
 Recoltarea fagurilor
Recoltarea fagurilor cu miere se face atunci când albinele au început să
căpăcească partea superioară a ramelor, în acest stadiu se consideră că mierea este
matură conţinutul ei în apă fiind de 18 – 20 %.
Operaţiunea constă în îndepărtarea albinelor prin afumare, prin scuturare şi
măturare, urmată de ridicarea ramelor cu miere, sortarea acestora spre staţiile de
recoltare evitându-se distrugerea sau murdărirea lor. Fagurii se transportă în tăvi
pentru a se putea recupera mierea ce se scurge în timpul transportului.

12
 Extracţia mierii
Pentru extracţia mierii trebuie îndeplinite 3 condiţii principale care sunt:
a) preâncălzirea fagurilor căpăciţi se face în încăperi speciale ce asigură o
temperatură de 35 0C, o operaţiune ce se face cu scopul reducerii cantităţii de apă
cu mierea ce nu a fost căpăcită, evitând în acest mod degradarea mierii prin
fermentare.
b) descăpăcirea fagurilor se poate efectua manual, mecanizat sau
automatizat cu ajutorul unor furculiţe de descăpăcit sau în linii tehnologice
speciale cu flux continuu.
c) extracţia mierii se poate executa:
 manual cu ajutorul unor extractoare acţionate prin roţi sau alte angrenaje ce
au capacitatea maximă de 16 rame de 435x300 mm.
 mecanizat în camere speciale ce au rolul de a încălzi şi matura mierea de
faguri, extractorul putând avea capacitatea de până la 56 de rame.
 automatizat, extracţia mierii făcându-se în camere termostat pentru
preâncălzirea fagurilor şi maturarea mierii. Corpurile cu rame se aduc pe linii
transportatoare la descăpăcitul automat de unde se trec în extractorul de corpuri
care poate primi 40 de rame. Mierea este apoi separată de căpăcele de ceară în
separator, de unde prin pompare se dirijează la maturat.
 Condiționarea mierii
Mierea după extracţie se supune unei operaţii de condiţionare cu scopul de a
stabiliza caracteristicile fizico-chimice şi organoleptice ale acesteia.
Operaţiunile ce se execută în scopul condiţionării sunt:
o Prefiltrarea mierii se face în unităţile mici cu ajutorul unor site strecurător,
căutând să se reţină resturile de ceară sau fragmente de nimfe.
o Limpezirea mierii se face în vase de maturare confecţionate din tablă de
inox, procesul permiţând separarea impurităţilor nereţinute, la prefiltrare
prin ridicarea la suprafaţă a impurităţilor uşoare sub forma unei spume.
Durează până la 15 zile în funcţie de temperatură, spuma ce se colectează de
la suprafaţă pentru obţinerea de oţet de miere sau alte scopuri.
13
 Adesea se întâmplă ca mierea să se cristalizeze din cauza suprasaturării cu
glucoză. Cristalizarea este o proprietate firească şi se mai întâlneşte şi în fagurii de
miere. Ea nu denaturează calitatea mierii. Aceasta survine în urma evaporării apei,
dar  mai ales se datorează însuşirii glucozei de a forma cristale. Cristalizarea se
poate preveni prin pasteurizare, tratarea cu ultrasunete, filtrare şi ultrafiltrare.
Dacă este cristalizată se recomandă lichefierea ei în vase deschise la
temperatura de 40 grade C. Apoi se trec în camere cu aer cald de 60-70 grad C,
unde se păstrează tot în vase deschise. Pe măsură ce mierea se lichefiază se
ambalează din nou, în vederea comercializării.

 Ambalarea şi păstrarea mierii de albine

Regimul igienico-sanitar de conservare a mierii trebuie respectat cu stricteţe,
deoarece după cum se ştie, acest produs este uşor alterabil. Vasele în care se
păstrează trebuie să fie sterile, emailate, de sticlă sau de material plastic, iar
temperatura din depozit să nu depăşească 14C, aerul să fie uscat, cu posibilitaţi
uşoare de ventilaţie, temperaturi mai ridicate determină îmbătrânirea mierii.
Lumina inactivează o însemnată parte activă din componența mierii
modificând-o progresiv. De asemenea, mierea poate fi contaminată foarte ușor de
mirosuri străine, de praf sau alte impurități, de radiații ionizante. Pentru a evita
aceasta, vasele trebuie să fie etanșe, închise ermetic.

1.8 CARACTERISTICILE DE CALITATE ALE MIERII DE ALBINE

 Calitatea organoleptică
Analiza senzorială, ca metodă ştiinţifică de apreciere a proprietăţilor
organoleptice ale alimentelor, are un rol important în stabilirea autenticitaţii
produselor, fiind folosită îndeosebi pentru compararea cu produsele de referinţă,
în clasificare şi standardizare, precum şi în decelarea prospeţimii, defectelor şi a
altor neajunsuri mai greu sesizabile prin celelalte mijloace.

14
 Mierea fluidă se examinează organoleptic, iniţial pe proba ca atare. Se
notează dacă prezintă spumă şi/sau impurităţi.
Mierea se omogenizează cu ajutorul unei baghete de sticlă pentru dispersia
uniformă a impurităţilor în toată masa. Apoi, mierea se filtrează printr-un tifon
dublu la prima întrebuinţare, se omogenizează şi se lasă în repaus pentru
eliminarea aerului înglobat, până la limpezirea completă, după care se supune
examenului organoleptic complet (aspect, consistenţă, culoare, miros şi gust).
Mierea cristalizată se examinează organoleptic, iniţial pe proba ca atare. Se
notează dacă prezintă spumă şi/sau impurităţi, felul cristalizării (incipientă, parţială
sau totală) şi caracteristicile cristalelor (fine, potrivite, grosiere).
Borcanul cu miere închis etanş se supune fluidificării prin încălzire la
temperatura de 40...45C, până la topirea completă a cristalelor. După răcire se
îndepărtează capacul, se omogenizează bine cu ajutorul unei baghete de sticlă
pentru dispersia uniformă a impurităţilor în toată masa.
Aspectul se apreciază după gradul de transparenţă pe care îl prezintă mierea
introdusă într-o epubetă de sticlă incoloră, examinată în lumina directă a zilei. Se
notează în mod detaliat diferitele nuanţe, ca de exemplu: transparent, stralucitor,
opalescent, tulbure etc.
Consistenţa se apreciază dupa modul de curgere a mierii de pe o baghetă de
sticlă sau de pe o lopăţică de lemn, precizându-se starea respectivă: apoasă, fluidă-
subţire, fluidă-vâscoasă, cleioasă.
Culoarea se apreciază prin examinare vizuală directă, la lumina zilei, pe un
fond alb, al mierii introdusă într-o eprubetă din sticlă incoloră.
Mirosul şi gustul se apreciază prin mirosirea şi gustarea probei. Se notează
nuanţa de aromă dominantă şi intensitatea acesteia.
Însuşirile senzoriale ale mierii de albine sunt redate în tabel nr.1 ANEXĂ.

15
 Calitatea fizico – chimică
Conform STAS 784/3-1989, mierea de salcâm şi de mană se livrează în trei
calităţi: calitate superioară, calitatea I şi calitatea a II- a. Celălalte tipuri de miere se
livrează în două calităţi: I si a II-a.
Caracteristicile fizico-chimice la mierea de salcâm, calitatea superioară sunt:

 apă, % max. 20;

 aciditate, ml NaOH sol.1N/100g max. 4;

 zahăr reducător, exprimat în zahăr invertit, %, min. 70;

 zahăr uşor hidrolizabil, exprimat în zaharoză, %, max 5;

 indice amilazic, min. 6,5;

 cenuşă, %, max. 0,5,etc.

Caracteristicile fizico-chimice ale mierii sunt redate în tabel nr. 2 si 3 – ANEXĂ.

 Calitatea igienică
Cercetările în domeniul microbiologiei mierii de albine sunt destul de
sărace. Ca origine, microorganismele din miere provin din nectar şi polen, din
sălile de lucru, de pe aparatele insuficient spălate sau de la ambalaje.
Drojdiile sunt prezente în număr mic în miere şi sunt reprezentate mai ales
de Saccharomyces melis, care se dezvoltă în medii în care conţinutul în apă este
mai mare de 20-25%, şi Saccharomyces rosei, capabilă să fermenteze medii cu
60% glucide. Drojdiile pot să producă defecte de natură microbiologică la mierea
ce conţine peste 102 celule /g miere, păstrată la temperaturi mai > de 150C.

Fungii filamentoşi provin din contaminare cu praf, din apa de spălare a

instalaţiilor sau a recipientelor şi, într-o măsură mai mică, de la albine. Dacă ajung
în miere în stare vegetativă sunt capabili să metabolizeze glucidele, aminoacizii şi
chiar polenul, fiind responsabili de diverse modificări organoleptice (gust şi miros
de mucegai).
Indicatori microbiologici ai mierii de albine vezi tabel nr. 4 – ANEXĂ.

16
1.9. PRINCIPALELE PROPRIETĂŢI TERAPEUTICE ŞI CURATIVE
ALE MIERII

Acțiunile generale sunt următoarele: antibiotice, nutritive, cicatrizante,

protective, hemostatice, regeneratoare a modelului structuro-funcțional normal
(formei fizice sănătoase), tonice, dezinfectante, bacteriostatice, antiinflamataore,
antimicrobiene, curative, calmante, antidiareice, depurative, emoliente,
imunostimulante, laxative, protistocide, agent de limpezire pentru sucuri, cidru,
vinuri; anti-oxidante în alimentaţie;

1.10. MIEREA - ALIMENT ŞI MEDICAMENT

Mierea, cel mai apreciat produs apicol de către cea mai mare parte a
populației este aşadar, nu numai un excelent aliment furnizor de energie dar, de
asemenea, un excelent medicament natural. Ca aliment, ea trebuie să ajungă la
toate celulele, fie că sunt bolnave sau sănătoase. Ca medicament, trebuie să ajungă
la toate ,,ţintele” sale: celulele, ţesuturile, organele sau sistemele bolnave.
Având o valoare energetică ridicată, mierea este recomandată în cazuri de
anemie, anorexie, în special la copii sau la sugari, un avantaj deosebit fiind oferit
de chiar gustul său dulce. Mierea este, de asemenea, o reala valoare în cazurile de
astenie profundă din stările de convalescență, în surmenaj sau în oboseală fizică
sau intelectuală( sportivi, studenți) sau pentru a depăși ceea ce se numește
<< astenia de primăvară>>, de care suferă toate organismele la ieșirea din iarnă
sau după perioadele ploioase.
La omul bolnav, mierea este indicată ca atare sau asociată cu alte produse
terapeutice indispensabile, în astenii, anorexii, stări de debilitate, stări carențiale.
Mierea este foarte eficientă pentru corectarea carențelor nutriționale
responsabile de apariția tulburărilor de creștere, de demineralizarea oaselor sau
de o dantură cu probleme. Ea își găsește un loc important în regimurile
alimentare dietetice recomandate persoanelor suferinde de hepatită, precum și în
dieta de convalescență după o afecțiune acută ( cazurile de gripă).

17
 Beneficiile observate la nivelul aparatului digestiv constau într-o
îmbunătățire a asimilării alimentelor și, mai ales, mierea este utilizată în
rezolvarea problemelor intestinale cronice, de natură infecțioasă, cum sunt
constipația, ulcerele duodenale și tulburările hepatice, tulburări gastro-
intestinale.
În otrăvirile cu ciuperci mierea este salutară, prin înghiţirea unei mari
cantităţi de apă saturată cu miere, înlocuind glucoza din organism distrusă de
otrava conţinută de ciupercă. În clinici, mierea este înlocuită cu glucoză pură, care
se dă în acelaşi scop. În amestec cu untura de peşte mierea poate fi folosită în
tratarea rănilor, arsurilor, degerăturilor.
Mierea mai este recomandată în tratamentul bolilor de inimă, afecţiuni ale
căilor respiratorii (rinite, guturai, sinuzite, faringite, bronșite), boli endocrine,
ginecologice, afecţiuni psihiatrice sau neurologice.

Contraindicațiile mierii sunt: diabetul (zaharat și renal), hipertiroidia,

hiperfuncțiile hipofizare (acromegalia, gigantismul, sindromul Cushing),
hiperfuncțiile superrenale (boala Cushing, virilismul pilar), obezitatea,
hipercolesterolemia, hiperlipidemia, hiperfuncțiile medulosuprarenale, ovariene,
testiculare, insuficiență tiroovariană, hiperparatiroidismul, bolile de nervi
hiperproductive (mania, hipomania, delir), alergie la miere.
O altă contraindicaţie mai importantă decât cele de mai sus este: la copii
sub un an. Mierea conține spori ce pot produce botulism infantil (produs de
bacteria Clostridium botulinum) la copii sub vârsta de un an, deoarece tubul
digestiv este insuficient dezvoltat, iar sporii sunt capabili să germineze și să
elibereze toxina botulinică.
Contraindicațiile speciale apar de la caz la caz în funcție de intoleranța,
alergia, lipsa de răspuns sau răspunsul paradoxal al bolnavului, la o anumită
varietate de miere folosită în diferite căi de administrare, reacții
eritematopruriginoase pe tegumente sau pe mucoasa bucală sau genitală (roșeață,
mâncărimi).
18
Modul de administrare și forme farmaceutice
 intern - dacă nu este utilizată ca atare, în consumul casnic, mierea se
amestecă cu lapte cald, ceaiuri sau alte infuzii, cu vin sau alte băuturi
alcoolice. Farmacopeea menționează numeroase preparate pe bază de miere
(melite), dar și apa de roze cu miere, care este folosită pentru aplicații locale
în terapia durerilor de gât și a diferitelor ulcerații la nivelul cavității bucale.
În medicina tradițională, mierea este folosită în amestec cu extracte de plnte
medicinale.
 extern –aplicații pe tegumente, mucoase prin ungere, pensulări, băi; sub
formă de ovule, supozitoare în boli ale aparatului genital..
 parenteral (prin injecții) – s-a utilizat mai rar și cu rezultate foarte bune în
tratamente electroforetice și ultrasonoforetice folosind soluții special
preparate pentru aceste metode.

Mierea este un ingredient de bază într-o serie de vinuri și oțeturi medicinale.

Există astfel de preparate în care extracția plantelor medicinale se face în vin cu
miere la care se adaugă alcool pentru conservare. Extracția durează 10-30 de zile.
   Pentru a fi folosită în scop curativ, mierea trebuie să aibă o calitate foarte
ridicată: să fie proaspată, organică, fără reziduuri, să fie specifică, adaptată bolii
care urmează a fi tratată.

19
 CAP. 2. PRODUSE APICOLE

2.1 POLENUL

Din punct de vedere nutriţional, polenul - definit ca «super-aliment»

contribuie în mod esenţial în alimentaţie prin elementele nutritive de bază, care îşi
dovedesc valoarea în numeroase situaţii.
Un caz deosebit este reprezentat de denutriţiile proteice şi, în general, de
toate tipurile de carenţe nutriţionale în care este necesar să se utilizeze produse a
căror concentraţie în elemente nutritive este superioară mierii.
Polenul reprezintă celulele sexuale vegetale masculine. Acesta are o
mărime cuprinsã între 20-200 µm şi o membrană externă numită exină. Polenul
transportabil pe calea aerului (anemofil) este cel responsabil în marea majoritate de
,,alergia la polen” şi nu polenul recoltat de albine care, este de tip entomofil
(transportat de la floare la floare de către diverse insecte, precum albinele,
bondarii, fluturii, etc.). Polenul se găseşte sub forma unui praf foarte fin în
anterele florilor. Este alcătuit din grăuncioare de diferite forme şi culori
caracteristice fiecărei plante. Se deosebeşte prin forma suprafeţei exterioare, prin
conţinutul diferit în substanţe nutritive, vitamine etc.
Polenul poate fi obţinut prin recoltarea directă de către om, de la plantele
care au cantităţi mari sau cu ajutorul albinelor. Spre deosebire de polenul recoltat
direct de om, polenul obţinut cu ajutorul albinelor este mult mai valoros, deoarece
este adunat de la mai multe flori la care albinele au mai adăugat nectar şi salivă.
Singurul mijloc de a obţine polen pur în cantităţi importante şi în condiţii
economice acceptabile este folosirea colectorului de polen. Colectoarele sunt
dispozitive care se fixează la urdiniş, având orificii prin care albinele sunt obligate
să treacă la intrarea în stup. Datorită frecării de marginile acestor orificii, polenul
se scutură pe un grătar de unde cade în tăvi. Polenul este alimentul plastic al

20
albinelor. El aduce în acelaşi timp proteinele, glucidele, lipidele, vitaminele şi
sărurile minerale indispensabile albinei.
Compoziţia polenului de albine
Polenul recoltat de albine are o compoziţie chimică foarte complexă.
Din punct de vedere al valorii calorice, aceasta diferă în funcţie de specia
de polen, dar şi de modul de recoltare a acestuia. S-a constatat că polenul recoltat
manual are o valoare calorică mai mică decât cel recoltat de albine.
Exprimată la 100 g produs, valoarea calorică medie a polenului este de
aproximativ 246 calorii și conține: (vezi tabelele 5; 6; 7; ANEXĂ).
Astfel avem:
 apă, în medie 10-12% pentru polenul proaspăt şi 4% pentru polenul uscat;
 glucide cu un procentaj de 35% (zaharuri- glucoză,fructoză, oligozaharide);
 lipide, în jur de 5%;
 protide – substanţe azotate, cu un procentaj mediu de 20%, din care o mare
parte sub formă de aminoacizi esențiali: leucină, izoleucină, lizină,
metionină, valină, histidină, treonină, triptofan, fenilalanină și neesențiali:
alanină, glicină, prolină, serină, arginină, cistină, tirozină precum și acid
aspartic, acid glutamic;
 vitamine : hidrosolubile - cele mai importante cele din grupa B ( B1, B2,
B3, B5, B6, B8, B9 şi B12), vitamina C, vitamine liposolubile: A,
provitamina A(ß- caroten), D, E.
 substanţe minerale, dintre care foarte multe oligo-elemente : Fe, Zn, Mn,
Cu, Ni, Co, Na, Mg, K, P,F, I, Cr, Se, S, Mo.
 factori de creștere;
 pigmenți (carotenoizi, steroli);
 flavonoide (rutin - ce sporește rezistența vaselor);
 enzime: amilaza, invertaza şi anumiţi fosfatazi.
 substanţe antibiotice active.
Polenul apicol se poate găsi sub trei forme: proaspăt, luat din colector în 1-2
ore de la recoltarea de către albine, uscat, luat din uscător și pastă, numită păstură,
21
conservată în celulele fagurilor în care polenul este în mod natural depozitat de
către albine.
Cea mai mare valoare nutritivă o are polenul uscat care nu conține deloc apă,
în timp ce valoarea medicinală activă este cea mai mică la acest fel de polen.
Polenul cât mai proaspăt este forma cea mai activă medicinal.
În concluzie, polenul adăposteşte majoritatea elementelor indispensabile
vieţii, o minunată sinteză care este imposibil de reprodus în laborator. Această
bogăţie face din acest aliment natural şi complet unul dintre cele mai minunate
suplimente alimentare pe care il avem la dispoziţie.

Proprietăţi terapeutice sau curative ale polenului

Printre acțiunile sale amintim: antianemic, afrodiziac, antibacterian,
antidepresiv, antiseptic, antiinflamator, antiparazitar, antipiretic, biostimulator,
dietetic, depurativ, diuretic, antireumatismal şi antigutos, remineralizant, antitoxic,
tonifiant, antibiotic, cicatrizant, emolient, reparator, diminuează hemoragiile,
scade colesterolul, imunostimulator.
Fiecare sursă de polen  oferă o acțiune terapeutică  cu nuanțări specifice:
 polen de castan – tonico-vasculară, decongestionează prostata și ficatul;
 polen de păpădie - stimulează creșterea, depurativ;
 polen de rapiță - efecte favorabile în ulcere varicoase prin aplicare locală;
 polen de măr - tonic general;
 polen de coacăze negre - antidiareic;
 polen salcâm galben japonez - antihemoragic, întărește capilarele sanguine;
 polen de salvie - acțiune asupra funcției intestinale și a celei digestive,
tulburări de menopauză, diuretic;
 polen de cimbrișor - stimulează circulația, afrodisiac, pectoral și antiseptic;
 polen de salcâm, tei - calmant, sedativ, emolient;
 polen de mur - antidiuretic;

22
Indicaţii: anemie, neuroastenie, anorexie, depresie, insomnie, constipație, scădere
imună, diabet zaharat incipient (doze mici), hepatopatii, ulcer gastro - duodenal,
tulburări de dinamică sexuală, prostatite, hiperlipidemie, angină pectorală,
insuficiență cardiacă, tulburări de circulație periferică, flebite, ulcer varicos, varice,
schizofrenie, oligofrenie, în medicina sportivă ca stimulator al efortului fizic,
adjuvant în neoplazii.

Contraindicaţii, precauții:
 alergii de tip respirator la polen de albine (atenție, nu la cel anemofil);
 alergii de tip alimentar;
 în afecțiunile endocrino-metabolice : diabetul zaharat avansat, adenomul de
prostată, hiperfuncțiile hipofizare, suprarenalice, testiculare, în virilismul pilar.
În obezitate, hipercolesterolemie și hipertrigliceridemie tratamentul cu polen
cere îndrumare şi supraveghere  competentă.

Reacţii adverse
Cei care utilizează pentru prima dată produsul apicol, trebuie să recurgă la
cantități foarte mici, chiar granulă cu granulă. Dacă vor să folosească polen pentru
necesități cosmetice sau dermatologice, concentrația inițială de polen în amestecul
folosit trebuie să fie de asemenea foarte mică.
La o primă utilizare, este posibil să apară manifestări alergice de mică
amploare, care cedează definitiv în câteva ore sau zile.
 De cele mai multe ori, polenul desensibilizează răspunsul organismului la
agenții capabili să producă alergii, cazurile în care el însăși se comportă ca alergen
fiind destul de rare, însă nu excepționale.
o copii – se începe de la trei ghemotoace (granule , crescând treptat la interval
de câteva zile, cu câte 2 granule până se ajunge la o linguriță pe zi. Polenul
poate fi consumat cu miere sau poate fi omogenizat într-un lichid la
temperatura casei.

23
 o adulți: se începe cu o linguriță dimineața (cu ½ oră înainte de micul dejun),
urmată de puțină apă, suc sau lapte. Cantitatea zilnică se crește treptat cu
câteva granule, până se ajunge la 2 lingurițe pe zi. În mod normal, se poate
consuma o cantitate de circa o lingură pe zi.
Mod de administrare:
 extern: se aplică polenul, fie singur fie încorporat în diverse pomezi sau
soluții, pe tegumente sau pe mucoase (mucoasa vaginală încorporat în
ovule, iar cea anală încorporat în supozitoare). Se mai utilizează în măşti
cosmetice, amestecat cu miere sau/şi lăptişor de matcă, extracte florale.
 intern: se poate administra sub formă de granule cu lingurița de plastic,
sticlă, os sau lemn (metalele intră în reacție cu acizii slabi din lumea
vegetală, producând diverse modificări și diminuând activitatea biologică a
produsului, care poate deveni chiar toxic), sub forma de tablete sau capsule.
Este preferabil ca polenul să fie ținut în gură și supt înaintea înghițirii, pentru
a permite o mai bună intervenție a unei enzime (ptialina), favorizând astfel
asimilarea și activitatea sa biologică.
 parenteral: sub forma unor extracte hidrice, polenul a fost administrat sub
formă electroforetică (transmisia particulelor în medii lichide sub influența
unui câmp electric) sau fonoforetică.

Modul de păstrare: în ambalaje speciale, ferite de căldură, lumină, umiditate și

contaminare.
Polenul este un produs natural cu o deosebită perisabilitate. Congelarea este
modul ideal de a păstra calitățile nutriționale ale polenului crud intacte, nealterate.
Spre deosebire de uscare (când polenul î-și pierde o bună parte din
substanțele active cu efect terapeutic asupra florei intestinale), congelarea
păstrează, gustul și culorile deosebite ale polenului, așa cum ne sunt oferite de
natură. Polenul crud se păstrează la congelator dar nu îngheață, datorită
conținutului scăzut de apă ( 8-10%), lucru care permite consumarea imediată după
ce a fost scos din congelator.
24
 Dacă polenul crud este depozitat la congelator cât mai repede după
achiziționare, acesta î-și păstrează proprietățile până la 2 ani.

2.2 PĂSTURA

Păstura, numită și ,,pâinea albinelor” este polen fermentat de către albine,

în condițiile naturale ale stupului. Polenul este adus în stup și este introdus în
celula fagurelui împreună cu mierea și enzimele proprii ale albinelor.
În final, celula este sigilată cu ceară. Aici, sub influența substanțelor adăugate
de albine, a microorganismelor, a temperaturii și umidității ridicate din stup,
polenul trece printr-o serie de transformări biochimice și modificări structurale,
transformându-se, după 3 luni de fermentare naturală, în păstură.
Prin aceste transformări:
 capacitatea germinativă a polenului dispare în circa 1-2 zile, datorită unor
secreții enzimatice ale glandelor mandibulare ale albinelor;
 zaharoza este treptat transformată în monozaharide;
 monozaharidele sunt parțial transformate în acid lactic, datorită prezenței
unor enzime;
 crește conținutul în vitamina K;
 crește gradul de conservabilitate în timp al produsului;
 se eliberează conținutul unui număr mai mare de granule de polen, datorită
lizării exinei (peretele grăunciorului de polen);
De fapt, o serie de transformări biochimice de tip fermentativ se produc sub
acțiunea unor bacterii ca: Pseudomonas, Lactobacillus și a drojdiei
Saccharomyces, care se dezvoltă în primele 12 ore de la depozitarea polenului în
fagure.
Ca urmare, păstura formată este un produs natural cu proprietăți mai
valoroase decât polenul: pe de o parte, datorită unui spectru mai larg de polenuri
în proporții variabile, pe de altă parte, datorită unui conținut mai ridicat în
25
monozaharide, vitamina K, a unui procent mai mare de granule de polen cu exina
lizată, deci ușor asimilabile și datorită unei acidități mai crescute – un factor
esențial în păstrarea și menținerea echilibrului metabolic.
Valoarea sa nutritivă precum și proprietățile sale antibiotice sunt de 3 ori mai
ridicate decât cele ale polenului. Păstura conține și un factor anti-anemic.
Conținutul foarte ridicat de seleniu ajută la detoxifierea organismului.
Prezența unor cantități mari de acid lactic în stare liberă, precum și a formelor
sale combinate contribuie la o bună conservabilitate a produsului.
Compoziția chimică
 carbohidrați (glucide): 35 %;
 lipide: 1-6%;
 carotenoizi (provitamina A): de la 200 până la 875 mg/kg;
 vitamina E: 170 mg/ 100 g produs;
 vitamina C: 6 până la 200 mg/ 100 g produs;
Păstura este un polen pre-digerat, utilizat pentru hrănirea întregii colonii de
albine, dar mai ales a "copiilor" albinelor (larvele). De aici putem accepta că acest
extraordinar produs apicol poate fi administrat cu încredere şi copiilor noştri .
Indicaţiile păsturii
 în alimentaţia copiilor şi acelor persoane ce suferă de una sau de mai multe
boli grave din zona tubului digestiv (ulcere, tumori, ciroză ) şi ca urmare, nu
pot digera corespunzator polenul.
 este mai eficientă decât polenul în afecțiunile ficatului şi funcţionarea lui;
 este folosită în stupină, în industria farmaceutică, în special pentru obţinerea
vitaminelor naturale.
 pentru tratarea a o serie de maladii ale sistemului nervos, endocrin şi în
avitaminoze.
Administrarea păsturii
Păstura este polenul deschis şi transformat biochimic. Polenul are acelaşi tip
de relaţie cu păstura ca laptele cu zerul sau laptele cu iaurtul. Deci, vorbind în
general, păstura este mai nutritivă decât polenul şi este mai uşor de absorbit de
26
către celulele noastre. Administrarea ei este foarte asemănătoare cu cea a
polenului. Singura diferenţă posibilă este cea legată de dozaj. Pentru efecte
similare, păstura este administrată în doze mai mici decât polenul.
 intern:
 pe gură, prin înghiţirea păsturei neprelucrate sau amestecarea ei cu
miere sau cu alte alimente ca iaurtul, cereale, pâine etc;
 sublingual (în cazuri chirurgicale sau legate de tumori);
 prin alimentaţie chirurgicală sau artificială, când păstura, polenul, mierea,
lăptişorul de matcă, propolisul şi alte alimente uşor de digerat pot fi admi-
nistrate, scurt-circuitând gura, direct în stomac sau în intestinul subţire.
 supozitoare rectale, în cazul pacienţilor cu adenom de prostată;
 supozitoare vaginale, în diferite afecţiuni genitale la femei;
extern:
 în cosmetică, ca şi component al măştilor cosmetice, combinat cu miere
şi/sau lăptişor de matcă, extracte florale etc.
 în dermatologie, ca adjuvant nutriţional pentru celulele pielii.
Contraindicaţii
Pentru păstură, contraindicaţiile şi limitele sunt aproape identice ca şi pentru
polen. Din cauza transformărilor suferite în stup (sub acţiunea bacteriilor
specializate), păstura are unele contraindicaţii şi limite diferite de ale polenului:
 nu este permis ca păstura, în cantităţi normale, să ajungă la nivelul nasului
pacienţilor (prin ceai + miere + păstură în inhalaţii, de exemplu), dacă
pacientul are o alergie respiratorie la polen.
 nu este permis ca păstura, în cantităţi normale, să ajungă la nivelul
stomacului pacienţilor, dacă pacientul are o alergie digestivă la polen.
 nu se administrează cantităţi mari de păstură celor suferinzi de diabet.
 nu se administrează cantităţi mari de păstură, cel puţin iniţial, persoanelor
suferinde de afecţiuni severe ale tractului digestiv. Aceste boli se tratează

27
 sau ameliorează mai întâi cu propolis, miere, lăptişor de matcă + ceaiuri de
plante, apoi se adaugă păstură în dieta lor.
Modul de păstrare: păstura nu se poate păstra decât în faguri ținuți în stup sau un
timp limitat (2-3 zile) la frigider, scoasă la aer, se alterează foarte rapid (2-6 ore).

2.3 LĂPTIŞORUL DE MATCĂ

Lăptişorul de matcă este secretat de glandele hipofaringiene (uneori

denumite glandele pentru hrana puietului) ale albinelor lucrătoare tinere (albinele
doici) între a 5-a și a 14-a zi a existenței lor, pentru a hrăni matca în tot timpul
vieții sale și toate larvele coloniei, pe timp limitat în funcție de rolul lor în stup.
Are o consistenţă cremoasă, este de culoare alb-gălbuie, cu gust acrişor.
Lăptişorul de matcă este folosit pentru hrănirea directă, imediat după
secreţie, a mătcii şi a larvelor, acesta nefiind depozitat. Este motivul pentru care
nu constituie un produs apicol tradițional. Singura situaţie în care recoltarea devine
posibilă este în cursul creşterii mătcilor, când larvele destinate a deveni mătci sunt
hrănite din abundenţă cu lăptişor de matcă. Larvele de matcă nu pot consuma hrana
atât de rapid, pe măsură ce aceasta le este oferită şi, din acest motiv, lăptişorul de
matcă se acumulează în botci. Definiţia exactă a lăptişorului de matcă comercial
este deci legată de metoda de producţie: este hrana destinată larvelor de matcă
în varstă de patru până la cinci zile.
Spectaculoasa fertilitate şi viaţa mult mai lungă a mătcii, hrănită exclusiv cu
lăptişor de matcă, sunt cele două argumente care au condus în mod sugestiv la
credinţa că acest produs ar putea produce efecte similare la om.
Compoziţia lăptişorului de matcă
 apa – reprezintă 2/3 din greutatea lăptișotului de matcă proaspăt și între 57-
70% din greutatea uscată;
 proteine – între 17– 45% din greutatea uscată (sunt prezenți toți aminoacizii
esențiali 29 la număr și derivați ai acestora, cei mai importanți fiind acid
aspartic, acid glutamic; aminoacizi liberi (prolină și lizină).

28
  enzime - amintim glucozo-oxidaza, fosfataza, colinesteraza, precum și o
peptidă de tip insulină.
 zaharurile - glucoză și fructoză între 18– 52% din greutatea uscată, iar în
cantități mici găsim maltoza, trehaloza, melibioza, riboza și erloza.
 lipidele ( acizi grași) - între 3,5- 19% din greutatea uscată.
 minerale – între 2- 3% din greutatea uscata (K, Ca, Na, Zn, Fe, Cu, Mn).
 complex de vitamine din grupul B( B1, B2, B3, B5, B6, B8, B12- mai bogat
decât drojdia de bere), cantităţi mici de vitamină C.
 cenuşă – 1% din produsul proaspăt și 2 sau 3% din greutatea uscată.

Proprietăți terapeutice: îmbunătăţeşte răspunsul imun şi funcţiile generale ale

organismului, regeneratoare, antiinfecțioasă, antigripală, antimicrobiană,
antileucemică, antibiotică, antiastenică, antiartritică, antianorexică, antidepresivă, 
hipocolesterolemiantă, stimulentă și tonică, antitoxică, hipotensoare, antitumorală,
hipolipemică și reglatoare în diabet, capacitate de reechilibrare, agent
antiimbatrânire, acțiune de stimulare a glandelor sexuale.
Indicații: convalescențe după diferite boli, astenii, anemii, stări de slăbiciune,
anorexie, oboseală fizică și nervoasă, îmbătrânire precoce , de stagnare în creștere,
lipsa poftei de mâncare, insuficiențe glandulare (hipofizare, tiroidiene), sterilitate,
frigiditate, impotență, anorexia mentală, infecții gripale, afecțiuni dermatologice
(eczeme supurate, lupus eritematos), cardiovasculare, în creșterea performanţei
intelectuale, menopauză, ajută la reducerea colesterolului din sânge, ateroscleroză,
perturbări ale digestiei, unele afecțiuni reumatismale, în cosmetică.
Contraindicaţii
 faţă de alte produse apicole, lăptișorul de matcă trebuie utilizat cu precauție
la persoanele cu antecedente alergice dar și la cei cu dezechilibre hormonale.
 este contraindicat femeilor gravide şi mamelor care alăptează.
Au fost raportate şi cazuri de astm acut, anafilaxie şi chiar moarte, ca urmare
a unei crize de astm produse de consumul de lăptişor de matcă.
Administrarea lăptişorului de matcă
29
 Sub formă de drajeuri sau liofilizat (în fiole), ori omogenizat cu miere 2%.

Lăptișorul de matcă poate fi comercializat în stare proaspătă, neprocesat, iar

atunci când nu este congelat sau de la frigider, în amestec cu alte produse (precum
suplimentele nutritive și cele de tip medicamentos sau cosmetic).
Cea mai mare parte a produselor pe bază de lăptișor de matcă se prezintă în
stare liofilizată; ele pot fi utilizate ca atare sau urmează procese de condiționare
pentru prepararea altor produse. Astfel, poate fi amestecat cu miere, sirop de zahăr
sau apă ori poate fi încapsulat.
Există preparate :
 de tip doză unică cu lăptișor de matcă liofilizat, însoțită de solventul
adecvat;
 de tip doză unică de amestecuri de ingrediente în pulbere, cu sau fără solvent
sau sub formă de tablete sau capsule;
 de tip doză unică sau multiplă, în soluție, pentru administrarea orală sau
injectabilă.
Se administrează pe cale orală timp de 1-2 luni, prin înghiţire sau prin topire
sublinguală în doze cuprinse între 200 - 500 mg.
Doza zilnică de lăptişor de matcă pulbere (liofilizat) se situează între 30 -
100 mg pe zi. Produsele lichide sunt adeseori recomandate corespunzator unor
doze mai ridicate, pentru a obţine cel puţin acest nivel compusului activ.
Dintre toate produsele stupului, lăptișorul de matcă este substanța cea mai
alterabilă. Nu se poate păstra în afara stupului decât câteva minute și în stup
câteva zile (3-5).

2.4 PROPOLISUL

Propolisul este o substanță rășinoasă  colectată de către albinele melifere din

diferite surse vegetale, destinată apărării cuibului, în special, în vederea iernării.
Această materie rășinoasă este recoltată de albine din interiorul mugurilor
unor arbori: plop (Populus spp.), fag (Fagus sylvatica), castan (Aesculus
30
hippocastanum), alun (Alnus spp.), stejar (Quercus spp.), salcie (Salix spp.) şi îl
transportă în cuib.
Propolisul este o substanță brună cu miros foarte aromatic, cu o consistență
dură și friabilă.
Cu ajutorul propolisului albinele astupă crăpăturile stupilor şi acoperă
cadavrele dăunătorilor pe care îi răpun în interiorul stupului (melci, şoareci,
şopârle) sau cadavrele albinelor moarte pe care nu le pot scoate în afara stupului.

Compoziţia chimică a propolisului

În compoziția chimică a propolisului brut au fost semnalate în principal rășini,
ceruri, uleiuri volatile, polen, glucide, aminoacizi, vitamine, enzime, săruri
minerale și impurități.
Concentrații ale grupelor majore de substanțe:
 55 % răşini şi balsamuri (substanțe naturale lichide sau semi – lichide
obținute de obicei prin metode speciale din scoarța unor arbori);
 7,5 - 35 % ceruri de natură vegetală cu solubilități diferite și ceară de
albine - component indispensabil al propolisului;
 10 % uleiuri volatile (esențiale), compuși caracterizați de obicei prin
prezența unor arome specifice;
 5 % polen;
 5 % acizi graşi;
 4,40 - 19 % impurităţi;
 terpene;
 vitamine : A, B1,B2, B5, B6, E, C, PP;
 oligoelemente: Al. Ag, Cr, Co, Fe, Mg;
 aminoacizi liberi: prolină și arginină;
 substanțe taninice, secreții ale glandelor salivare de la albine și
componente prezente în mod accidental în propolis (așchii de lemn,
fragmente de corp de albină).

31
 Constituenții farmacologic activi din propolis se găsesc în fracțiunile solubile
în diferiți solvenți organici, cum este cazul alcoolului etilic – principalul solvent
utilizat la obținerea de extracte de uz farmaceutic.
Cei mai importanți sunt flavonoizii în grupa cărora intră flavonele, flavonolii
și flavononele, precum și diferiți compuși fenolici și aromatici prezenți mai ales în
fracțiunea rășinoasă.

Proprietăţi terapeutice şi curative ale propolisului

 Între acțiunile terapeutice marcante, se pot enumera: antimicrobiană,
antibiotică, antifungică, antivirală, antialergică, antiinflamatoare, analgezică,
antioxidantă, antitumorală, bactericidă, antiprotozoarice, anestezică, antimicotică,
antitoxică, eutrofică (întăritoare), antiiradiantă, antipruriginoasă, cicatrizantă,
antiadenomatoasă, regeneratoare, dezodorizantă, hipotensivă, antiulceroasă,
hepatoprotectoare, imunostimulatoare.
Propolisul, cel mai ,,medicinal” produs apicol, cu peste 70 de proprietăţi
farmacologice dovedite este un adevărat ,,protector al vieţii”.
indicații :
 este un real antidot, foarte puternic, al veninului de albine;
 afecțiuni ale mucoasei bucale și ale dinților: afte, gingivite, stomatite,
parodontoză, dureri dentare;
 afecțiuni ORL: amigdalite, faringo-amigdalite, laringite, sinuzite, otite,
rinite, conjunctivite;
 afecțiuni respiratorii: traheite, bronșite, bronșiectazii, pneumonii,
tuberculoză pulmonară;
 afecțiuni cardiovasculare: hipertensiune și ateroscleroză, cardiopatia
ischemică, angină pectorală;
 afecțiuni digestive: ulcerul gastroduodenal, enterite, colite acute şi cronice,
hepatite, parazitoze intestinale, fisuri anale, hemoroizi;
 afecțiuni urinare: uretrite, cistite, prostatite;

32
  afecțiuni ginecologice: cervicite, vaginite, leucoree, menopauză;
 afecțiuni reumatice: artrite, poliartrită reumatoidă, spondilită anchilozantă şi
artroză;
 afecțiuni endocrine: gușă tiroidiană endemică, gușă nodulară;
 afecțiuni ale pielii: furuncule, foliculite, intertrigo, eritem seboreic,
epidermofiție, ulcerul varicos, arsuri, degerături, lupus;
 boli infecto-contagioase: gripă, febră tifoidă, meningite;
 bolile sistemului neuropsihic: stres, senescență ( îmbătrânire);
 în diferite formule de medicamente, suplimente sau aditivi alimentari și
băuturi, pentru a îmbunătăți starea de sănătate și prevenirea unor afecțiuni
inflamatorii, boli cardiace, hepatice, diabet și unele forme de cancer.
Contraindicații :
 intoleranța alergică individuală, înnăscută sau dobândită – în aceste cazuri
se instalează un șoc anafilactic care impune încetarea tratamentului cu
propolis și trecerea urgentă la tratamentul antialergic.
Reacțiile alergice la propolis , se manifestă prin umflarea buzelor și limbii cu
eriteme, pustule ale mucoasei bucale, ulcerații, dureri și salivație. Pentru a depista
dacă o persoană este sau nu alergică, se ia în prima zi, înainte de tratament, o mică
porție de 3-5 g de propolis, seara înainte de culcare. În caz că se suportă se iau
preventiv câte 20-30 picături, dimineața pe stomacul gol.
Mod de administrare, forme farmaceutice
Avâd un spectru de activitate chiar mai mare decât al mierii, propolisul se
administrează pe toate căile de administrare cunoscute și practicate de medicină
sub diferite forme de prezentare și anume:
 produse farmaceutice (tablete, unguente, aerosoli, soluții, spray-uri, capsule,
emulsii, suspensii, instilații pentru nas și ochi, supozitoare, ovule,
pansamente) pot fi obținute folosind tincturi, extracte alcoolice, sau extracte
hidrosolubile de propolis. Propolisul poate fi utilizat și sub forma sa
naturală, ca produs brut, îndepărtând impuritățile cu atenție.

33
  propolisul poate fi utilizat, în asociere cu alte produse farmaceutice,
dietetice sau cosmetice, putând îmbunătăți efectele terapeutice ale acestora.
 mai este folosit în suplimente alimentare și băuturi tonice.
Conservare – se păstrează în locuri răcoroase la temperatura de maxim 20°C, bine
aerisite, lipsite de umezeală și mirosuri străine, sub formă de mici bulgări sferici,
înveliți în hârtie de staniol sau în pungi de material plastic. Se mai recomandă a se
păstra în borcane de sticlă colorată cu dop de sticlă, rodate și apoi parafinate.
Nu se recomandă a fi încălzit sau topit pentru comprimare, deoarece prin
acest procedeu se pierd o bună parte din substanțele volatile și se degradează
valoarea lui biologică. Trebuie să fie ferit de umezeală și de expunerea directă la
razele solare sau alte surse de căldură.

2.5 APILARNILUL

Apilarnilul este un produs apicol cu puternic efect revitalizant și energetic,

obținut din larvele de trântor și din conținutul nutritiv aflat în celulele
respective, recoltat în a șaptea zi de stadiu larvar. Este cunoscut în medicina
tradițională românească sub numele de „jintiță” sau „lapte de buhai” (în Moldova)
pe care bătrânii apicultori o recoltează prin stoarcerea fagurilor cu larve de trântor
și pe care il consideră „aducător de sănătate și putere”.
Este unul dintre cele mai complexe produse apicole pentru că are în
compoziție, pe lângă larvele de trântor, polen, păstură, miere, apă și un lichid
nutritiv numit „lăptișor comun”. ,,Lăptișorul comun” în care este suspendată larva
conține toate substanțele de care aceasta are nevoie pentru a se dezvolta după
căpăcire.
Apilarnilul se poate prezenta sub mai multe forme:
 proaspăt recoltat (neomogenizat şi nefiltrat);
 omogenizat şi filtrat;
 liofilizat.
34
El are o compoziţie asemănătoare cu a lăptişorului de matcă.

Apilarnilul conține un complex de substanțe naturale:

 proteine -12% (aminoacizi esenţiali - leucină, izoleucină, lizină valină,
metionină, histidină, treonină, fenilalanină și neesențiali: alanină, glicină,
prolină, serină, arginină, tirozină precum și acid aspartic, acid glutamic.
 glucide -10%;
 lipide - 8%;
 săruri minerale şi oligoelemente - calciu, magneziu, fosfor, fier, cupru,
zinc, mangan, sodiu, potasiu;
 vitamine - vitamina A, ß - caroten, B1, B2, B6, PP, E, colină;
 fitohormoni androgenici, care îi conferă proprietăți biostimulente asupra
metabolismului general, cât și imunomodulatoare prin stimularea factorilor
naturali de apărare a organismului.
Examinând compoziţia sa, putem conclude uşor că principalele proprietăţi
ale apilarnilului se află în zona ,,nutriţiei”. Este deja cunoscut că multe triburi din
Africa folosesc de secole larvele de albine ale fagurilor salbatici ca o mâncare
,,luxoasă” bogată în proteine.
Deoarece provine în principal de la o structură ,,bărbătească” apilarnilul are
multe efecte întăritoare bărbăteşti.

Proprietăţi terapeutice şi curative ale apilarnilului

  Produsul este un foarte bun agent antibiotic; antiseptic; biostimulant;
stimulează anabolismul; antiviral; mărește puterea sistemului imun; îmbunătățește
memoria; îmbunătățește ciclul menstrual la femei; mărește apetitul; mărește
rezistența generală a organismului la boli; psiho-stimulant; mărește masa
musculară la bărbați; rol nutritiv, dietetic; stimulează și întreține energia sexuală la
bărbați; antifungic; vitaminizant; tonifiant.

35
Indicaţiile apilarnilului : astenie, surmenaj fizic şi intelectual, convalescență,
lipsa poftei de mâncare, afecțiuni dermatologice, insomnii, nevroze, afecțiuni
hepatice, afecțiuni respiratorii, stări carențiale, tulburări ale ciclului menstrual,
impotență, îmbătrânire, eforturi prelungite, unele disfuncții hormonale minore,
debilitate fizică generală, osteoporoză, pubertate întârziată, astenie sexuală,
climacteriu, cosmetică.
În asociere cu mierea este recomandat ca aliment energizant pentru
persoanele în vârstă şi copii cu tulburări neuropsihomotorii, fiind indicat şi la
adolescenţi, dar cu precauţie, din cauza conţinutului sporit de hormoni.
Apilarnilul mai este căutat şi pentru eficienţa sa în tratarea unor boli specific
feminine, cum sunt chisturile ovariene şi fibroamele uterine.
În afecţiunile hepatice, apilarnilul frânează evoluţia, împiedică cronicizarea,
contribuie la normalizarea şi accelerarea parametrilor funcţionali.
Prezenţa vitaminelor hidrosolubile din grupul B (B1, B2) în compoziţia
apilarnilului, permite tratamentul calviţiei şi al acneei seboreice.

Administrare :
intern:
 forme farmaceutice pentru aria buco - faringiană: soluţii; suspensii;
aerosoli; spălături (apă de gură); tablete; ciocolată cu apilarnil liofilizat (în
special pentru copii).
 pentru aria gastro-intestinală: brut, singur sau combinat cu miere, plante,
alte remedii naturale; soluții tonice (întăritoare) și siropuri; aceste produse
pot fi păstrate de asemenea în mici fiole pentru băut.
 ca produs suplimentar sau medical: tablete; apilarnil liofilizat; apilarnil
liofilizat în miere: apilarnil liofilizat în miere + polen + lăptişor de matcă;
extracte alcoolice; ciocolată cu apilarnil liofilizat (pentru copii).
 pentru zona genitală la femei: tablete vaginale; supozitoare vaginale.
extern:

36
  pentru afecţiuni oftalmice: soluţii oculare; unguent - afecţiunile pleoapelor;
 pentru afecţiuni ale nasului: instilaţii; picături; spray; aerosoli, inhalaţii;
spălături (lavaj) cu soluţii diluate.
 pentru afecţiuni ale urechilor: sub formă de instilaţii auriculare, spălături
auriculare, se pot folosi următoarele tipuri de preparate: soluţii; suspensii;
unguente; pudre; supozitoare. 
 pentru piele:
o pentru îngrijirea pielii : creme, loţiuni, şampoane.
o pentru afecţiuni ale pielii (dermatoze, arsuri, răni, ulcere varicoase),
singur sau în combinaţie: comprese umede, loţiuni, unguente, spray.
 apilarnilul, compus activ în produsele cosmetice: amestec cu miere, lăptişor
de matcă, polen: în măşti cosmetice; creme, emulsii, loţiuni, şampoane.

 Dozajul
 adulţi, doza zilnică uzuală este de 300 mg (600-800 mg dacă este necesar).
 pentru copii, doza obișnuită este 30-50 % din doza unui adult.
Pentru aria buco- şi gastro-intestinală este bine să se ţină sublingual api-
larnilul brut, liofilizat sau în tablete, până la completa diluare în salivă (minim
2-5 minute), apoi să se înghită.

 Contraindicaţii
Până în prezent nu au fost raportate reacţii adverse, toxice sau alergice le-
gate de folosirea apilarnilului. Totuşi, deoarece apilarnilul conţine mici cantităţi de
polen, propolis şi miere, putem presupune că folosirea lui poate conduce la riscuri
similare cu cele asociate compuşilor săi.
  Apilarnilul este contraindicat în : posibile reacţii alergice la unii dintre
compuşii săi - conţine multe proteine, intoleranţă la apilarnil.

37
 Prin supradozaj pot apărea următoarele reacții adverse: dureri de
stomac, vomă, diaree; hiperandrogenismul și hiperspermatogeneza; insomnie
moderată (în special la bărbați), dacă se administrează seara târziu.

2.6 VENINUL DE ALBINE

Veninul de albine este un produs biologic propriu albinei și nu intră în

categoria principiilor active transmise de plante așa cum sunt mierea, polenul sau
propolisul. El este depozitat într-o veziculă specială a albinelor și reprezintă un
produs de secreție glandulară, care este eliminat pentru protecție în caz de pericol,
fiind un act reflex de autoapărare.
Cantitatea de venin pe care o poate elimina la o înțepătură o albină cu glanda
de venin normal dezvoltată este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzând la circa
0,1 mg substanță uscată.
În general se afirmă că odată folosită, rezerva de venin nu se mai reface.
Proprietăți fizice
Este un lichid incolor, cu gust picant-amar şi cu un miros aromat, asemănător
bananelor coapte. Este uşor acid (pH 5,0 - 5,5); schimbă culoarea hârtiei albastre
de turnesol în roşu indicând o reacţie acidă.
Veninul se usucă la temperatura ambientală în mai puţin de 20 de minute,
pierzând între 65-70 % din greutatea originală. După ce lichidul se evaporă se
poate recolta 0.1 mg de venin uscat pur (de la o singură albină).
  Veninul este rezistent la frig, iar îngheţarea nu pare să-i reducă toxicitatea.
Când este uscat este rezistent şi la caldură, chiar la 100C. Veninul uscat de albi-
ne, dacă este ferit de umezeală, îşi poate menţine proprietăţile toxice câţiva ani. De
asemenea, acest venin are o structură policristalină.
Veninul de albine poate fi găsit în două forme principale:
 lichid, imediat după extracţie sau când este injectat de către albină prin ac,
38
  uscat, după colectare cu mecanisme speciale (colectoare de venin).
 
Compoziţia veninului de la albina lucrătoare
Veninul de albine are în componența sa: proteine (melitina), amine
vasoactive (histamina, dopamina, serotonina), enzime (hialuronidaza, esteraza, 
fosfolipaza A si B, fosfataza acidă), acizi (acidul formic, clorhidric, ortofosforic),
zaharuri, fosfolipide, săruri minerale, acizi organici volatili, substanțe
antibiotice, și aminoacizi bogați în sulf ca metionina și cistina.
Melitina: componenta cea mai importantă, polipeptidă ce conține 26 de
aminoacizi și reprezintă 40-60% din compoziția veninului. Este cea mai toxică
componentă și este responsabilă de efectele dureroase ale înțepăturii.
Acțiuni : antibacteriană și antifungică; antitumorală; inhibitor la nivel de
sistem nervos central, produce contracția musculaturii netede și striate;
produce eliberarea de histamină; determină liza mastocitelor, proprietăți radio-
protectoare; crește permeabilitatea vasculară, produce hemoliza directă; scade
tensiunea arterială; puternice proprietăți antiinflamatoare.
Fosfolipaza A si B : reprezintă un grup de enzime ce produce leziuni celulelor,
provoacă senzaţia de durere şi prezintă efecte toxice, sinergice cu melitina.
Acționează direct asupra membranelor biologice.
Hialuronidaza: hidrolizează ţesuturile vecine şi este denumită ,,factor
dispersant” deoarece contribuie la răspândirea veninului în ţesut şi intensifică
reacţia locală. Nu este toxică.
Histamina: mărește diametrul și permeabilitatea capilarelor; acționează asupra
musculaturii netede din vasele mari, provocând dilatarea lor și implicit scăderea
tensiunii arteriale; declanșează senzația de mâncărime a pielii în zona înțepăturii.
Dopamina: stimulează activitățile motorii.  
La om reacţiile la picătura de venin sunt de trei feluri: locale, sistemice
şi anafilactice. În primul caz de reacţie, umflătura locală se extinde în timp de
câteva ore, iar locul înţepat poate fi roşu, cald şi sensibil 2-3 zile. O reacţie
sistemică se petrece în câteva minute după înţepătură şi poate provoca o erupţie
39
 generală, tulburări respiratorii, greaţă, vomismente, dureri abdominale.
În reacţia anafilactică, simptomele se manifestă în câteva secunde după
înţepare şi comportă dificultăţi respiratorii, confuzii mentale, vomismente, un
şoc de tensiune sanguină care poate conduce la pierderea cunoştinţei şi la
moartea prin colaps respirator şi circulator. Cei care sunt foarte sensibili pot
muri dintr-o singură înţepătură de albină.
Proprietăţi terapeutice şi curative ale veninului
Dintre acțiunile sale amintim: antireumatic foarte eficient, anticoagulant,
stimulent al funcției hormonale (foliculinice), protector împotriva radiațiilor
radioactive, stimulent imunitar.
Indicații : afecțiuni reumatice (poliartrite, miopatii, cardiopatii, reumatisme
cronice), afecțiuni nervoase (radiculite, nevrite, lumbago, sciatică, nevralgii de
trigemen şi de facial, nevralgii intercostale, pareze şi hemiplegii), afecțiuni
circulatorii (arterite, tromboflebite, ateroscleroza vaselor periferice), astmul
bronșic, HTA, disfuncții tiroidiene, degerături, psoriazis, boli oculare: irită şi
iridocilită, boli autoimune (scleroza multiplă).
       O explicație a puterii sale terapeutice este aceea că determină producția de
hormon cortizon natural de la nivel suprarenal, hormon care are o puternică
activitate antiinflamatorie în organismul uman.
     În general se poate spune că veninul de albine, în doze mici, repetate, prin
compoziţia sa foarte complexă, stimulează reactivitatea nervoasă şi humorală a
întregului organism, mărindu-i capacitatea de apărare împotriva infecţiilor, mărind
reactivitatea sistemului conjunctiv, favorizând leucocitoza şi permeabilizând o
serie de ţesuturi sclerozate.
O persoană care practică Terapia cu Venin de Albine va simţi şi va vedea
pas cu pas cum corpul ei devine mai ,,viu” din nou, mai cald, cu mişcări mai rapide
şi mai uşoare, cu mai puţine dureri.
Administrarea veninului de albine, forme farmaceutice
Componentele active din veninul de albine, în mici cantităţi, pot fi foarte
benefice pentru sănătatea oamenilor, dacă sunt administrate de către persoane
40
specializate, într-un mod individualizat. Administrat în mod greşit, în necunoştinţă
de cauză, veninul de albine poate provoca, la unele persoane, reacţii alergice şi
iritaţii. De aceea se impune, înainte de folosirea lui în scop terapeutic, să se ia toate
măsurile de protecţie a pacientului (testare la alergie, dozare corectă) şi de protecţie
a muncii, apiterapeutul trebuind să se asigure că manipulează în deplină siguranţă
acest produs.
Metode de administrare a veninului:
1. venin de albine pur, administrat prin înțepături directe cu albine care sunt
stimulate să înțepe în zona afectată, puncte țintă sau puncte de acupunctură;
2. administrarea veninului de albine ca soluție injectabilă - injecții intradermice
cu venin în prealabil purificat și fiolat ca pomadă cu apitoxină;
3. administrarea prin metoda electroforetică (iontoforeză) și metoda
ultasonoforetică ( fonoforeză);
4. aplicații locale sub formă de creme, linimente, unguente;
5. terapia cu aerosoli – se realizează așa – numitele ,, micelii moleculare”, care
asigură o bună cedare a substantelor active;
Veninul de albine poate fi administrat singur sau, în combinaţie cu alte
metode de tratament. O simplă înţepătură sau injecţie cu venin de albine nu va
aduce aproape nici un beneficiu sănătaţii noastre dacă este folosită singular.

Contraindicaţii:
 hipersensibilitatea alergică individuală la veninul de albine;
 boli cardiovasculare și arterioscleroză - deoarece veninul de albine
determină efecte vasodilatatoare, anticoagulante și cardio-vasculare;
 nu se andministrează la copii, femei gravide sau care alăptează;
 produsele ce conțin venin de albine nu trebuie aplicate pe pielea rănită sau
boli dermatologice specifice, cum este cazul eczemei;
Veninul de albine are potenţialul cel mai periculos dintre toate produsele
apicole. În fiecare an mii de persoane, din toată lumea, mor din cauza înţepături-

41
lor accidentale ale albinelor, adesea într-un număr mare, ca în cazul albinelor
africane, cunoscute de către mass-media ca ,,albine ucigaşe”.

2.7 CEARA DE ALBINE

Ceara de albine este un produs de secreție al albinelor tinere în vârstă de

circa 14 zile, secretat din glandele cerifere aflate în abdomen, folosit la clădit
fagurii sau căpăcelele. Secreția este staționară până în cea de-a 19-a zi de viață a
albinelor, pentru a scădea în intensitate până la moartea albinei.
Este o substanţă stabilă, care nu interacţionează cu mierea, polenul sau
lăptişorul de matcă şi are unele proprietăţi importante pentru apiterapeuţi.
În momentul secretării de către glandele ceriere, ceara de albine este lichidă,
devenind în contact cu aerul solidă, de culoare alb-gălbuie, moale, elastică,
plastică, foarte ușor lipicioasă, fără luciu, cu aspect cristalin fin, miros plăcut.
Înainte de a fi utilizați pentru depozitarea rezervelor de hrană sau pentru
creșterea larvelor, fagurii proaspăt construiți sunt și ei de un alb strălucitor. Pe
măsura depozitării de hrană sau odată cu prima generație de puiet, aceștia devin
galben-aurii, iar dacă sunt vechi de câțiva ani, pot deveni aproape brun-negri.
Culoarea galbenă pe care o capătă după puţin timp în stup este în raport cu
pigmenţii polenului.
Substanţele foarte pigmentate, care înconjoară grăuncioarele de polen ale
plantelor, sunt solubile în substanţe grase. Se dizolvă uşor în ceară şi o colorează.
În stup, ceara se încarcă cu impurităţi dar nu se transformă, ceea ce permite
recuperarea ei după mai mulţi ani de folosire prin simplă reîncălzire şi purificare.

Compoziţia şi proprietăţile fizico-chimice

42
 Ceara albinelor aparţine unei mari familii chimice, cea a cerilor, care sunt
corpuri grase, lipide, de diverse origini : animale, vegetale sau minerale. Toate
cerile au proprietăţi chimice apropiate. În compoziţia lor nu intră decât carbon,
hidrogen şi oxigen. Sunt corpuri foarte stabile, existente într-un număr considerabil
de varietăţi.
Ceara albinelor este constituită în esenţă, din esterii unui acid gras cu un
alcool cu greutate moleculară ridicată; ea mai conţine hidrocarburi saturate, acizi
liberi, alcooli liberi şi apă. În principal ceara este deci formată din combinarea unor
acizi graşi ca acidul palmitic, acidul cerotic, cu alcooli din care cel mai important
este alcoolul miricilic – substanță cu rol de stimulator de creștere.
Ceara proaspătă este moale, aproape casantă, cu gust slab balsamic. Densitatea ei
este cuprinsă între 0,95 – 0,96, cu un interval de topire cuprins între 62-65°C.
Ceara de albine este, chimic, foarte inertă. Ea rezistă bine la oxidări şi nu
este uşor atacată decât de enzimele digestive ale insectelor.
Este insolubilă în apă, dar ușor solubilă în solvenți organici. Astfel este
parțial solubilă în alcool de 90°, precum și în eterul etilic. Alcoolul la cald nu
dizolvă decât foarte greu ceara dar, în schimb, o separă foarte bine de propolis care
este foarte solubil în alcool, cloroform și benzen.
În orice unitate apicolă se distinge întotdeauna ceara din căpăcele şi cea care
provine din topirea fagurilor vechi reformaţi. Acestor două categorii de ceară li se
aplică tehnologii diferite.
Înălbirea cerii
Ceara obţinută prin oricare din metodele expuse mai sus este totdeauna
colorată. Această coloraţie nu incomodează în multe utilizări, dar industria are
uneori nevoie de o ceară aproape albă pentru anumite utilizări, mai ales în
cosmetică. Pentru obţinerea unei decolorări totale a cerii trebuie îndepărtaţi
pigmenţii provenind de la polen şi propolis. Se poate, fie prin acţiunea unui agent
oxidant fie prin acţiunea luminii bogate în radiaţii ultraviolete. Agenţii oxidanţi cei
mai folosiţi sunt acidul sulfuric şi peroxizii. Se tratează ceara în curs de topire. Este
vorba de procedee industriale care nu îşi au rostul în stupină.
43
 Albirea cerii la soare este o metodă foarte veche dar eficientă. Ceara
mărunţită se expune la soare, pe site de sârmă, în straturi subţiri. Se întoarce din
când în când, pentru ca toate feţele să fie bine expuse la razele soarelui.
Tratamentul cere mai multe săptămâni bine însorite.
Ceara albită pe cale chimică nu mai are aroma plăcută tipică de ceară - se
distrug componenții aromatici, volatili și mulți dintre compușii minori.

Acțiuni farmaco- fiziologice:

 vehicul medicamentos extern ideal, încorporând diverse substanțe active
datorită proprietăților ei fizice;
 corector medicamentos extern, modificând favorabil acțiunile secundare
defavorabile ale componentelor unor formule în care este aplicată;
 acțiune impermeabilizantă, necesară în anumite pomezi sau creme;
 plastică de modulare fără aderare la dantură;
 trofică, reparatorie asupra tegumentelor, prin vitamina A conținută;
 antibiotică protectoare, antiinflamatoare, antiseptică;
 penetrantă, emolientă, dezodorizantă;
 agent de lubrefiere pentru mucoasa intestinală.
Proprietăţiile cerii sunt legate în mod direct de substanţele conţinute, dar şi de
faptul că albinele adaugă mici cantităţi de propolis în interiorul fiecărei celule a
fagurelui, în special în cele construite iniţial pentru larve.

Indicații : afecțiuni cutanate, afecțiuni ale membranelor mucoase de la nivelul

cavitații bucale, colite spastice, constipație, tulburări de circulație periferică,
tratamentul local al lupusului, unguentele pe bază de ceară îmbunătățesc calitatea
pielii și facilitează o epitelizare mai rapidă.
Se pot prepara cu adaos de ceară, emulsii farmaceutice stabile, supozitoare,
pentru confecționarea mulajelor dentare, în cosmetică (ingredient pentru creme,
rujuri, deodorante solide, rimeluri, farduri de pleoape, depilatoarelor, balsamuri
pentru păr, măști, se prepară dulciuri, masticarea acestora facilitând degestia, au
44
efect de întărire a dinților și a gingiilor, în fabricarea diferitelor obiecte : lumânări,
sculptură, intră în componența diferitelor produse de întreținere și curătat ( pielărie,
mobilă).

CAP. 3. PRODUSE APICOLE ÎN TERAPIE ŞI COSMETICĂ

Gama produselor utilizate ca suplimente nutritive, energovitalizante şi

apiterapice devine tot mai complexă, răspunzând astfel atât cerinţelor populaţiei
cât şi nevoilor acesteia de a-şi păstra în cât mai bune condiţii sănătatea.
Dintre produsele realizate în laboratoarele acestor instituţii prezentăm
urmatoarele:

Produse vitalizante şi regeneratoare ce au în compoziție pe lângă

vitamine, minerale, extracte naturale și produse apicole.
 Royal jelly - capsule gelatinoase moi, conţin: Royal Jelly liofilizat (lăptișor de
matcă) – indicat pentru o mai bună performanţă a organismului; pentru
creşterea rezistenţei organismului; stres fizic şi mental precum şi în cazuri de
lipsă de concentraţie; oboseală şi slăbiciune; în condiţii de regim dietetic;
pentru facilitarea unor activităţi sportive care presupun un mare consum
energetic; senilitate; sindrom de menopauză; convalescenţă, boli cronice;
 Melcalcin - produs granulat ce are în compoziţie lăptişor de matcă, cal-
ciu, miere de albine şi substanţe aromatizante - acţiune stimulentă şi regene-
ratoare asupra sistemului nervos; ajută la calcifierea oaselor în creștere la copii,
contribuind la dezvoltarea armonioasă a organismului; ca aliment dietetic este
uşor asimilabil, fiind indicat în cazuri de oboseală şi surmenaj, iar în fracturi
grăbeşte vindecarea şi consolidarea oaselor fracturate.

45
 Lăptişor de matcă liofilizat în fiole - efecte vitalizante, tonifiante şi regene-
ratoare asupra organismului uman, fiind uşor asimilabil.
 Polen granule - polen natural - tonic general, reglează digestia, anorexie,
afecţiuni hepatobiliare.
 Polenapin - produs sub formă de tablete realizate prin comprimarea
polenului recoltat de albine - este un tonifiant pentru organismele epuizate de
eforturi fizice, de aceea se recomandă a fi folosit de sportivi şi copii.
 Polen drajeuri - granule de polen natural recoltat de albine glazurat într-
un strat subţire de zahăr - sunt bogate în substanţe care stimulează şi regene-
rează organismul uman.
 Polenolecitin – granule - produs realizat din miere de albine, lecitină vegetală
şi polen natural recoltat de albine – indicat în stări de oboseală, convalescentă,
subnutriţie; ca medicaţie adjuvantă la bătrânii cu insuficienţă cerebrovasculară
cronică şi la copiii cu întârziere psihomotorie.
 Vi-fort – capsule - supliment nutritiv, produs natural polivitaminic pe bază de
miere, extract de polen, extract de propolis, lăptişor de matcă, vitamine şi săruri
minerale destinat susţinerii efortului fizic şi intelectual, precum şi sportivilor de
performanță.
 Meltonic – tablete - gamă de 10 produse tonice pe bază de produse apicole,
cuprinde suplimente nutritive cu efect tonic general sau specific pe anumite
aparate şi sisteme.
 Revipol - tablete; produs realizat pe baza de extract de polen, vitamina
C, arome naturale,are acţiune energovitalizantă şi hepatoprotectoare.
 Royal Tonic – capsule (apilarnil)- tonice generale care cresc imunitatea
organismului. Conţin un complex de substanţe naturale: proteine incluzând toţi
aminoacizii esenţiali; glucide, lipide - în special fosfolipide, săruri minerale şi
oligo-elemente; vitamine; beta-caroten, riboflavină, acid nicotinic.
 Royal Tonic Potent – capsule (apilarnil)- recomandat ca adjuvant în terapia de
cuplu, în cazul tulburărilor apărute în viaţa sexuală.

46
 Royal Tonic Geriatric – capsule (apilarnil) - recomandat în: prevenirea şi
combaterea tulburărilor trofice, determinate de înaintarea în vârstă: demenţă
senilă, sechele AVC ischemic, ateroscleroză sistemică, osteoporoză.
 Royal Tonic Adulţi –capsule (apilarnil) - recomandat ca tonic general zilnic,
imuno-stimulator, neurotonic, vitaminizant.
 Royal Tonic Atletic – capsule (apilarnil) - recomandat în: creşterea
performanţelor fizice la sportivi precum şi pentru persoanele care depun
activitate fizica intensă sau în perioada de recuperare după efort fizic intens.
 Royal Tonic Prenatal –capsule (apilarnil) - recomandat în: sarcină.
 Imuno Royal Junior - sirop (polen, lăptișor de matcă) – indicat în
imunodeficienţă, prevenţia infecţiilor gripale, hipovitaminoze.
 Hepavit colecistite – capsule (polen) – indicat în ciroze hepatice,
convalescentă, he-patită cronică, hepatită virală acută;
 Giardinofug – capsule (tinctură de propolis) – indicat în giardioze;
 Osteofort – capsule (apilarnil) – indicat în prevenirea şi combaterea
osteoporozei secundare menopauzei fiziologice complicată cu afecţiuni
articulare degenerative;
 Osteocalcin - capsule (apilarnil) - a fost creat mai ales pentru femeile cu
osteoporoză secundară menopauzei.
 Masculin – capsule (apilarnil) – indicat în disfuncţii sexuale masculine şi
tulburări de dinamică sexuală;
 Steel Muscle – comprimate – indicate în efort fizic intens, ca aport de
vitamine minerale şi substanţe nutritive;
 Apilarnil, propolis, polen –capsule – indicat în astenie, malnutriție, pubertate
întarziată, ulcer gastric şi duodenal, afecţiuni hepatice; biostimulator,
vitaminizant.
 Hair Tonic –capsule (apilarnil) – indicat în cornbaterea căderii părului,
fragilitate şi deteriorarea structurii părului;

47
 Royal Jelly & Ginseng –capsule, fiole (lăptișor de matcă, miere de albine) –
indicaţii: hepatoprotector, com-baterea fenomenului de senescenţa (îmbătrânire
a ţesuturilor şi a organismului) şi creşterea performanţelor la sportivi;
 Polen kids – comprimate – indicat în creşterea şi dezvoltarea organismului
copilului, afecţiuni hepatice şi digestive;
 Oţet de mere cu miere şi polen - afecţiuni hepatice şi digestive, cardio-
vasculare, cure de slăbire, astenie fizică şi psihică;
 Phyto-imun – sub formă de capsule (propolis) - prevenirea infecţiilor virale,
stări infecţioase acute şi cronice ale sistemului respirator şi din sfera ORL.

Preparate apiterapeutice

 Proposept - comprimate ce conţin fiecare 0,10 g propolis cu proprietăţi

trofice, antiinflamatorii, cicatrizante şi antiseptice.
 Apireven - unguent cu venin de albine, nicotinat de metil, camfor, extract
capsici, extract oleum hyosciami şi liniment cu venin de albine - indicat în
reumatism acut şi cronic, dureri reumatismale, musculare şi articulare,
lumbago, sciatică, degerături, precum şi pentru masajul sportivilor.
 Mipropol - supozitoare şi ovule; este un produs natural obţinut din miere,
lăptişor de matcă, polen şi propolis.
 Miprosept - este realizat pe bază de miere de albine, extract moale de
propolis, lanolină şi butir cacao sub formă de supozitoare şi ovule cu rol
vitalizant şi regenerant.
 Propoderm - unguent cu propolis, conţine extract de propolis înglobat într-
o bază de unguent ce conţine ceară de albine, lanolină anhidră, vaselină –
indicat în arsuri de gradul I şi II, ulcer varicos, radiodermite, fisuri perianale,
hemoroizi şi unele eczeme.
 Propolis spray - extract alcoolic de propolis - are proprietăți eutrofice
biostimulatoare, antiseptice, keratolitice şi tipice (regenerează şi cicatri-
zează țesuturile).
48
 Tinctură de propolis - conţine în compoziţie 30 % propolis pur în alcool-
indicaţii : afecţiuni ale cavităţii bucale, produs de igienă, dureri în gât.
 Propostamin - soluţie uleioasă ce conţine nystamin, extract de propolis şi
polietilenglicol – utilizat în stomatologie, pentru tratamentul candidozei
bucale.
 Propofaringit - produs realizat sub formă de emulsie pe bază de propolis,
miere şi lăptişor de matcă. Este un produs apiterapeutic folosit în O.R.L.,
pentru laringite, faringite .
 Propoheliant - este o soluţie uleioasă pentru uz extern ce se foloseşte în
O.R.L. pentru tratamentul rinitelor şi rinosinuzitelor.
Produse cosmetice
 Apidermin - cremă de faţă cu lăptişor de matcă. Conţine lanolină, cetaceu,
colesterină, vitamina A, ceară de albine, lăptişor de matcă şi alţi ingredienţi
de uz curent folosiţi în cosmetică. Varianta APIDERMIN LUX este o
cremă mai hidratantă.
 Floral - cremă de faţă cu extract de propolis. Conţine lanolină, ceară de
albine, cetaceu, extract de propolis şi alţi ingredienţi de uz curent.
 Floramin - cremă de faţă cu miere de albine. Conţine ceară, cetaceu,
stearină, miere de albine şi alţi ingredienţi de uz cosmetic.
 Matca - este o cremă care în afara ingredientelor cosmetice necesare
conţine lăptişor de matcă, bază de unguent constituind-o stearaţii.
 Tenapin - este o loţiune cu acţiune demachiantă realizată pe bază de
lăptişor de matcă, extract de plante şi polen.
 Floramin - demachiant realizat pe bază de miere, ceară de albine, lanolină,
stearină, colesterină şi alte ingrediente de uz cosmetic.
 Dermapin - este o loţiune capilară realizată pe bază de lăptişor de matcă,
polen şi alte substanţe cu rol nutritiv şi stimulent în regenerarea părului. În
compoziţie intră şi rezorcina, colesterina şi alcool.
 Floral - apă de gură este o soluţie alcoolică ce conţine propolis, scorţi –

49
 şoară, ulei de mentă şi de eucalipt, care are un gust plăcut aromat, iar în
contact cu cavitatea bucală ofera o senzaţie de răcorire.
 Practic depilator - produs realizat pe bază de ceară de albine, propolis
şi alte ingredinte de uz cosmetic.
 Sampon cu propolis - se foloseşte pentru toate tipurile de păr, are acţiune
dezinfectantă, antipeliculară şi regeneratoare;
 Lapte demachiant antirid – conţine lăptişor de matcă, ceară de albine,
spermantet şi lanolină. Varianta Antirid - emulsie - ecran, se foloseşte în
special împotriva radiaţiilor solare.
 Lapte de corp antirid cu lăptişor de matcă – conţine lăptişor de matcă,
lanolină, cetacee, ceară de albine şi apă.
CONCLUZII
Mierea de albine a intrat în alimentaţia omului din timpuri stravechi, având o
valoare nutritivă superioară.
Pe lângă puterea sa calorică excepţională, datorită compoziţiei sale chimice,
mierea naturală conţine o serie de substanţe antibiotice, fermenţi şi vitamine.
Aceste componente ii conferă o mare valoare terapeutică ceea ce contribuie la
vindecarea rănilor, arsurilor şi a mai multor boli. În special se pot trata cu miere
bolile tubului digestiv, bolile de inimă, de nervi şi altele.
Hotarâtor pentru calitatea mierii şi în special în ceea ce priveşte conţinutul în
fermenţi al mierii din comerţ este modul de tratare în timpul extracţiei şi al
conservării. Uneori sorturi de miere cu un conţinut ridicat în fermenţi datorită unei
acţiuni necorespunzătoare a luminii sau a temperaturii (încalzite peste 40 - 45C)
se degradează, pierzând substanţial din valoarea lor alimentară şi terapeutică.
Din datele şi observaţiile mai recente rezultă că mierea din zona montană şi
în special mierea de mană de la conifere (mierea de brad) prezintă un conţinut mai
mare de fermenţi şi de substanţe antibiotice.
Mierea e cel mai sănătos aliment natural produs de albine fară intervenţia
artificială a apicultorului. Unii crescători de albine dau acestora un fel de sirop de
zahăr care e prelucrat într-o miere de proastă calitate. Trebuie ca albinele să- şi ia
50
singure nectarul din flori şi apoi să transforme zaharoza din nectar în glucoză şi
fructoză. O miere naturală nu ar trebui sa aibă mai mult de 20% apă, fiindcă
albinele ,,căpăcesc” celulele fagurilor şi pun mierea la păstrat doar după ce apa s-a
evaporat în această proporție.
Un alt criteriu al recunoaşterii mierii naturale este ,,zaharisirea” Procesul de
zaharisire sau cristalizare este cât se poate de firesc şi nu reprezintă o deteriorare a
mierii. Mai mult, mierea falsificată nu se zahariseşte. Este doar o chestiune de
gusturi alegerea între mierea fluidă şi cea cristalizată: unele naţiuni nordice preferă
chiar să consume numai miere cristalizată fiindcă li se pare mai gustoasă şi este
sigur naturală. Pe de altă parte, mierea zaharisită poate fi adusă din nou la starea
fluidă prin fierberea borcanului într-o cratiţă cu apă. Dar, din păcate, mierea astfel
de-cristalizată îşi pierde unele din proprietăţi.
Există mai multe feluri de miere. Depinde din ce fel de flori îşi iau albinele
nectarul. Cea mai cunoscută miere e cea de salcâm, care este obţinută pe la
sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai. Această miere are culoarea albicioasă şi
aromă specifică. Apoi vine mierea de tei, prin iunie, dar şi aici totul depinde de
vreme, de temperatura de afară. Iunie-iulie este perioada în care se obţine mierea
de floarea soarelui, care are virtuţi terapeutice foarte mari, fiind bună pentru
cardiaci. Mierea polifloră se face vara din fâneaţă şi unii spun că e cea mai bună la
gust. Alţii spun că cea mai aromată e mierea de izmă pe care o obţin numai cei care
merg cu stupii în Delta Dunării. Mai există ,,mierea de mană”provenită de la
arbori ca bradul, molidul, stejarul, fagul. Aceasta este singura miere de culoare
închisă, un brun foarte întunecat.
Orice miere este bună, cu condiţia să fie naturală. Şi nici o miere nu poate fi
judecată doar după aspect fiindcă gustul este cel care diferentiază până la urmă o
miere de alta.
Ca o concluzie generală produsele apicole : mierea, lăptișorul de matcă,
polenul, propolisul, veninul și ceara de albine, apilarnilul - contribuie la întărirea
organismului, astfel încât persoanele care le consumă reușesc să evite aproape în
totalitate orice afecțiune.
51
 BIBLIOGRAFIE

1.) Agenția Națională a Medicamentului - ,, Farmacopeea Română”, Ediția a -

X- a, Editura medicală, București 2010;
2.) Liviu Alexandru Marghitaș -,,Albinele și produsele lor”, Editura Ceres, 2008;
3.) Dumitru Dobrescu - ,,Memomed 2011+ Ghid farmacoterapic alopat și
homeopat, EDIȚIA 17 – Editura Universitară, 2010;
4.) Cristina Mateescu - ,, Apiterapia sau cum să folosim produsele stupului
pentru sănatate ”, Editura Fiat Lux 2005;
5.) Paul Bucată, - ,, Pledoarie pentru creșterea albinelor”, Editura Alex – Alex,
2004;
6.) Gheorghe Grigore - ,, Fitoterapia și Apiterapia - boli tratate cu plante
medicinale și produse apicole”, Editura Ștefan, 2008;
7.) Constantin Neacșu - ,,Compendiu de Apiterapie”, Editura Tehnică, 2002;
8.) Franz Lampeitl - ,, Albinăritul pentru începători ”, Editura M.A.S.T., 2002;
9.) Peter Akun - ,, Foloasele mierii ”, Editura Lucman, 2003;
10.) Marian Bura, Silvia Pătruică, Vlad Alexandru - ,, Tehnologie Apicolă”,
Editura Solness – Timișoara, 2005;
11.) Ștefan Lazăr, Marius Dolis - ,,Apicultura practică” - Editura: Alfa, 2007;

52
12.) Banu, C. - ,,Calitatea şi controlul calităţii produselor alimentare”, Editura
AGIR, Bucureşti, 2002;
13.) Nicolae Catrina - ,, Din tainele alimentaţiei lactovegetariene”, Editura
Deceneu, 2000;
14.) Paul Bucată - ,, Creșterea Albinelor”, Editura Alex, 2005;
15.) Constantin L. Hristea - ,, Stupăritul”, Editura Cartea Românească București
2002;
16.) Dr. ing. Ion Nicoleta - ,, Arbori și arbuști meliferi ”, Editura Alex 2008;
17.) N.Popescu, G.Popa, V.Stănescu -,,Determinări fizico -chimice de laborator
pentru produsele alimentare de origine animală”, Editura Ceres, 2000;
18.) Nic. N. Mihăilescu - ,, Mierea şi sănătatea”, Editura Ceres, 2000;
19.) Lucreția Titircă - ,, Dicționar de termeni pentru asistenți medicali” ediția a
VII –a, Editura Viața medicală românească, București, 2006;
20.) *** - ,, Creşterea albinelor” , Editura Alex-Alex 2001& Leti pres,2001;
21.) Marian Niță, Laurențiu Dinu, Adriana – Camelia Mitea - ,,Apiterapia”,
Editura Aius, 2010;
22.) Ștefan Lazăr, Costel Octavian Vornicu,-,, Albinele și sănătatea lor”- Editura
Alfa , 2009 Colecția Bios;
23.) Dr. ing. Ion V. Cirnu - ,,Flora meliferă”, Editura Ceres, București 2000;
24.) Dr. Ing. Ion V. Cirnu - ,, Plante melifere”, Editura Ceres, Sibiu 1996;
25.) C. Vornicu, Ștefan Lazăr - ,, Apicultura”- Editura Alfa, 2007 Colecția Bios;

53