Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad

Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie, Educație Fizică și Sport

Specializarea: Psihologie Clinică

Proiect

Tulburări psihocomportamentale în afecțiunile endocrine

Coordonator: Studente:

Conf. dr. Angela Bloguț 1. Nicola (Chiorean) Ileana-Dafina

2. Podar Antoanela Camelia

1
 Cuprins
Descrierea comportamentului uman .......................................................................................... 3

Rolul și procesele psihologice în formarea comportamentului ................................................ 4

Comportamentul normal .............................................................................................................

4

Comportamentul patologic ......................................................................................................... 6

Neuropsihologia ........................................................................................................................... 8

Anxietatea și depresia, efecte asupra creierului ...................................................................... 11

Repercursiunile stresului asupra sistemului endocrin ........................................................... 12

Tulburările psihice și comportamentale în bolile endocrinologice ........................................ 14

Tulburările somatice la nivelul sistemului endocrin .............................................................. 16

Referințe bibliografice ............................................................................................................... 31

2
 Descrierea comportamentului uman

Acesta se poate defini ca fiind răspunsul reacțiilor din punctul de vedere al fizicului și
psihicului față de stimulii externi (mediul familial, mediul socio-cultural). Aceste reacții conțin
gândurile, trăirile, dorințele, sentimentele individului. Omul răspunde la toți acești stimuli prin
trăsăturile specifice fiecăruia în parte. Ovidiu Popa-Velea, Liliana Diaconescu, 2010

Reacțiile comportamentale fluctuează pe timpul dezvoltării individului, depinzând de contextele

la care este supus, însă personalitatea pare a fi mai stabilă. Ovidiu Popa-Velea, Liliana
Diaconescu, 2010

Mulți adepți ai psihologiei au descris comportamentul din perspectiva mai multor orientări
teoretice ale comportamentului:

a) Din perspectiva psihodinamică, se consideră că, pe lângă activitatea conștientă a

individului, ceea ce contribuie la influențarea personalității în mod pozitiv sau negativ și
pot motiva comportamentul adecvat sau inadecvat, se află și trăirile emoționale de
securitate, bunăstare sau din contră, de insecuritate, de frustrare, pe care copilul le trăiește
și le internalizează în prima etapă a vieții;

b) Sigmund Freud, consideră că jocul dintre cele trei instanțe ale psihismului influențează
comportamentul uman:

- Sinele, se află în inconștient și este responsabil cu satisfacerea nevoilor bazale;

- Superego-ul, se află în conștient și este responsabil cu idealurile, normele, regulile

sociale pe care le învață și cenzurează impulsurile sinelui;

- Eul, este partea rațională fiind în contact cu realitatea și mijlocește celelalte instanțe.

c) Din perspectiva behavioristă, se crede că orice comportament este învățat sub presiunea
factorilor din mediu, omul fiind un instrument pasiv (Watson Sherlok, 1913). În urma
unui comportament adecvat, consecințele vor fi pozitive, ceea ce ar conduce la întărirea și
asumarea acelui comportament, însă în urma unui comportament inadecvat, consecințele
vor fi negative și va conduce la încetarea sau rărirea acelui comportament (Burrhus
Frederic Skinner, 1938). În cest mod, comportamentul poate fi modelat prin
recompensarea pozitivă sau pedeapsa.

d) Din perspectiva cognitivistă a învățării sociale (Albert Bandura, 1977), se consideră că,
comportamentul este învățat în mediul familial și social prin imitație sau prin observare,
fiind influențat și de factori socio-economici. Individul poate învăța comportamente
adecvate/inadecvate, aflându-se sub influența mediului în acesta abituează, alăturând și
propriile credințe și așteptări.

3
 e) Din perspectiva transpersonală și umanistă, consideră că ar fi necesară libertatea tuturor
acțiunilor în căutarea sensului și importanței cunoașterii rolului spiritualității și existenței
umane, pentru a-și forma un comportament adaptativ;

f) Din perspectiva lui Abraham Maslow, acesta a făcut o piramidă și consideră că în

formarea comportamentului este necesar să ne satisfacem anumite nevoi, cinci la număr
care pornesc de la nevoile bazale și până la nevoia de a se autoafirma, autorealiza.
Acestea sunt forțele motivaționale care au un rol important în formarea
comportamentului.

Rolul și procesele psihologice în formarea comportamentului

- Procesele cognitive (senzații, percepții, reprezentări, raționamente, învățarea,

memoria, gândirea) au rolul de a prelua și îmbina informațiile din mediul extern și
împreună construiesc interpretări personale a realității. Strâng și depozitează
experiențele noi și dau o semnificație datelor concrete sau abstracte;

- Procesele afective (emoțiile și sentimentele) au rolul de a iniția și a menține pe termen

lung un comportament. Ovidiu Popa-Velea, Liliana Diaconescu, 2010

Comportamentul normal

Florin Tudose în Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, descrie termenul de

normalitate din mai multe perspective ale unor cercetători:

 Prelipceanu Dan, dă o definiție a normalității - necesitatea individului de a funcționa

într-o armonie unitară, organizată și care este direcționată de capacitatea intelectuală,
de limitele și subiectivitatea lui. Această normalitate este în strânsă legătură cu normele
societății. Reperele normalității, le-ar descrie în felul următor:

a) Individul normal este conștient de Sine;

b) Este apt și se poate orienta pe parcursul vieții;

c) Deține un grad ridicat de toleranță la frustrare;

d) Se acceptă așa cum este;

e) Este Flexibil în gândire și acțiune;

f) Este realist și are deprinderea gândirii logice;

g) Își asumă responsabilitatea pentru tulburările emoționale;

h) Este creativ;

4
 i) Are discernământ în angrenarea acțiunilor riscante;

j) Își cunoaște interesul în societate;

k) Poate accepta incertitudinea și deține capacitatea de ajustare a acestora;

l) Deține capacitatea de îmbinare a plăcerilor imediate cu cele de perspectivă.

Mircea Lăzărescu precizează că este esențial să diferențiem normalitatea mintală și biologică de

anormalitate ca boală și deficiență.

Ionescu George (1995) separă anormalitatea de boala fizică, spunând că anormalitatea ține de
conduite și comportamente, pe când boala fizică ține de fiecare individ în parte alături de
procesele ei morbide.

Delimitarea între normalitate și anormalitate psihică a individului, este un proces extrem de

complicat, granițele sale fiind foarte de fine unde se pot contopi între ele, deoarece fiecare dintre
aceste sisteme vor încerca să crească sau să scadă în mod frecvent organizarea sau informația
asimilată. Florin Tudose, 2011

Karl Marx descria boala ca fiind o viață îngrădită în libertatea ei, adică individul este privat de
libertate atât la nivel fizic, cât și la nivel social.

Henri Ey descrie în mod asemănător bolnavul mental, care este izolat de lumea exterioară șe de
cea interioară datorită bolii care dezorganizează/destructurează individul în propria sa existență.

Freud Sigmund descrie normalitatea un Eu normal este ca și normalitatea în general, o ficțiune

ideală, adică vorbește despre echilibrul dintre multiplele instanțe psihice și găsirea unor
mecanisme optime la multitudinea de probleme la care individul este supus de-a lungul vieții.

Paulo Coelho afirmă că realitatea este ceea ce majoritatea consideră că trebuie să fie, nu
neapărat lucrul cel mai bun și nici măcar cel mai logic, ci ceea ce s-a adaptat dorinței colective.

Scott Stossel și Ogodescu Doru Sorin în anul 1972 afirmau că toate procesele psihice, toate
nivelurile psihicului de organizare se fac pe baza comunicării și elaborării de informație. De
asemenea, Restian Adrian în anul 1997 și Pamfil Eduard sunt de aceeași părere că informația
este condiția limită a conștiinței și a psihicului uman.

Pentru ca normalitatea să predomine, necesită ca individul să dețină capacitatea de dialogare și

procesare continuă a informației care asigură armonia subsistemului individual, familial, social
sau grupal. Florin Tudose, 2011

Menținerea armoniei informaționale a normalității se obține prin procesele de menținere a

diferitelor constante cum ar fi input-urile și output-urile care osciliează și interacționează în
permanență. Florin Tudose, 2011

5
 Prelipceanu Dan specifică, că adaptarea individului este un pion principal în evaluarea
comportamentului. Acest termen de adaptare ca și cel de stres au fost prima dată preluate din
psihiatrie.

Joseph Cambell și Adolf Meyer sunt de părere, că individul deraiază de la normal datorită
alegerii individuale a unui comportament pe care și-l însușește și care poate fi mai mult sau mai
puțin adecvat sau acceptat de societate. Alegerea se va face în funcție de echilibrul/dezechilibrul
interior, experiențele trecute și prezente pentru a se adapta.

Florin Tudose este de părere că adaptarea este un echilibru care se stabilește între
personalitate și lumea înconjurătoare, lume constituită din persoane, situații, obiecte, etc.

Pentru a ne adapta, avem nevoie de asumarea riscului unui eșec, deoarece adaptarea se poate
înfăptui prin mecanisme stereotipe sau scheme comportamentale, existând pericolul apariției
acelor scheme comportamentale care par a fi adaptative, însă în final acestea fiind respinse de
ceilalți, vor conduce spre acel eșec.

OMS definește starea de sănătate o stare de bine din punct de vedere psihic, mental și social,
care persistă și în prezența durerii. Adică, nu prezența sau absența durerii este relevantă pentru
starea de sănătate, ci echilibrul, armonia și funcționalitatea conferă acea stare de bine în tot ce
semnifică individul biologic, psihologic, social și comportamental.

Jonathan Sschooler ș. a. spun că adaptarea oferă protecție datorită faptului că elimină sau
schimbă condițiile care creează probleme, modifică percepția față de ele, și se realizează o
măsură acceptabilă în care se păstrează consecințele.

Comportamentul patologic

Comportamentul anormal este catalogat ca o formă de neconformare, inadaptare la regulile și

normele sociale, însă pot exista anumite comportamente anormale care pot fi modelate și
adaptate, făcându-l pe individ să fie acceptat în societate.

Enăchescu Constantin descrie patru modele de comportament:

 Comportament de tip criză biologică și psihologică de dezvoltare sau regresie (în se

întâlnesc în adolescență sau la andropauză/menopauză);

 Deficite comportamentale prin frustrare, educație precară, familie dezorganizată,

agresivă, stil de viață. Toate acestea pot duce la dificultăți de adaptare;

 Comportamentul sociopat care se diferențiază prin atitudini delictuale, agresive, prin

adicții diverse, furie și pot fi recurente sau episodice;

 Comportamentul patologic care poate fi reversibil sau nu, și poate fi declanșat din
exterior sau interior, uneori poate fi mixt. Acestea pot fi nevroze, psihopatii, stări

6
 reactive, psihogenii sau endogenii.

Boala psihică apare atunci când omul este nevoit să se adapteze tuturor cerințelor și regulilor
sociale. Cu cât acestea sunt mai ample și diversificate, cu atât individul este mai predispus la
clacare.

Suntem ființe dependente de relațiile sociale și interpersonale, însă nu este suficient pentru a
declanșa o boală psihică, ci sunt implicate și personalitatea și capacitatea individului de a recrea
și de a se reorienta în timp și spațiu. În aceeași măsură, contribuie și spiritualitatea, educația și
suportul societății. Florin Tudose, 2011

Specificitățile comportamentului dezadaptativ sunt:

- Comportamente ciudate, atipice - acestea sunt neobișnuite și se întâlnesc rar, cum ar fi

spălatul compulsiv al mâinilor datorate fobiei de microbi;

- Comportamente inacceptabile social – în funcție de normele și regulile sociale care

sunt impuse de zona unde trăiește individul: orientările sexuale, vestimentația,
tatuajele, etc;

- Comportamente generatoare de distress - sunt acele tipare care afectează atât

persoana, cât și pe cei din jur, cum ar fi evitarea unor situații din cauza anxietății
prelungite;

- Comportament disruptiv/adictiv – sunt acele comportamente periculoase care conduc

către anumite dependențe de substanțe interzise;

- Gândirea disfuncțională – aceasta determină un comportament cu efecte de inadaptare

prelungită și care se manifestă datorită suspiciunilor excesive sau sentimentelor de
devalorizare a sinelui.

Manifestările de comportament ale unui individ țin de o multitudine de factori coexistenți:

 Factori individuali care țin de: structura biologică (apartenența la gen și vârsta) și
psihologică (nivelul educațional și personalitatea):

Dezvoltarea neuro-fiziologică a fiecărui individ este evidentă pe tot parcursul vieții datorită
dieferențelor de gen. Ca exemplu, fetele deprind mult mai repede capacitatea de verbalizare, de
comunicare care se află în emisfera stângă, în comparație cu băieții care dezvoltă mai rapid
orientarea spațială și asamblarea imaginilor, care se află în emisfera dreaptă. Din punct de vedere
somatic, masa musculară și forța fizică la băieți este mult mai dezvoltată decât la femei.
Hormonal, estrogenul are influență majoră asupra coagulării sângelui, precum și în metabolismul
colesterolului care protejează organismul femeilor de bolile coronariene și contrast cu
testosteronul de la bărbați. Aceste riscuri de boală coronariană, se egalizează la o anumită vârstă
(când se instalează menopauza la femei) între cele două sexe. Secreția hormonală în deficit sau în

7
exces la femei, poate influența starea afectivă și implicit comportamentul. Testosteronul în exces
sau în deficit la bărbați, este responsabil cu impulsivitatea și agresivitatea mărite și poate crește
riscul de angrenare în comportamente periculoase. Bărbații reacționează diferit la stres față de
femei, diferența făcând-o transpirația abundentă, creșterea secreției de hormoni, creșterea
colesterolului și a tensiunii arteriale. Ovidiu Popa-Velea, 2010

Identitatea de gen este extrem de importantă la copii începând cu vârsta de 3 ani. Ea se

realizează prin intermediul părinților, internalizând masculinitatea și feminitatea fiind în
concordanță cu sexul biologic și cu atributele psihologice specifice.

Factorii primordiali care influențează stabilitatea identificării de gen, sunt identificarea cu

părintele de același gen și așteptările sau atitudinile acestora, dar și adoptarea de comportamente
observate în grupurile familiale și adoptarea normelor culturale dominante. Allan Schore ș.a.,
1994

Motivațiile și scopurile diferă între cele două sexe, femeile pun mai mult preț pe calitatea
sănătății și de aceea au tendința de a se îngriji mai mult solicitând mai multe consultații și
beneficiind de mai multe spitalizări. Adesea ăși vor asuma rolul de îngrijire a copiilor și a
părinților. Are și o preocupare crescută față de greutatea corporală, care pot influența în
adoptarea unor diete dezechilibrate sau pot dezvolta tulburări alimentare grave (bulimie, anorexie
nervoasă). Liliana Dobrescu, 2010

La polul opus, bărbații sunt mai preocupați în adoptarea unor comportamente nesănătoase, cum
ar fi fumatul, consumul de alcool, de droguri, condusul mai neglijent și riscant, alimentație
necorespunzătoare, activitate sexuală neprotejată, violență;

 Factori contextuali care țin de socio-economico-culturali:

Bărbații sunt nevoiți să lucreze în condiții mult mai grele și periculoase, iar nivelul de stres ca
răspuns la cerințele socio-profesionale este mult mai ridicat decât cel al femeilor. În schimb,
femeile sunt mult mai solicitate în familie și la serviciu. Întrepătrunderea celor două se răsfrânge
asupra corpului fizic, deoarece sunt dezavantajate și nu primesc suficient suport. Oovidiu Popa-
Velea, Liliana Diaconescu, 2010

Neuropsihologia

Neuropsihologia se ocupă cu depistarea cauzelor bolilor ale sistemului neuronal, și urmărește

analiza problemelor neurocognitive ale pacienților.

 Sistemul limbic – este format din mai multe structuri cerebrale precum: amigdala,
girusul cingulat sau cingular, girusul dențat sau dințat, cortexul entorinal, epitalamusul,
hipotalamusul, hipocampul, nucleii ariei septale, uncusul hipocampic, nucleii
hipotalamici, nucleii din cortexul prefrontal, entorinal și parahipocampic, nucleii talamici
anteriori și mediodorsali.

8
 Sistemul limbic cu toate structurile sale sunt responsabile cu reglarea emoțiilor, memoriei și
libidoului, deoarece sunt elemente importante ale răspunsului organismului în situații
stresante/traumatizante, fiind în legătură directă cu sistemul nervos vegetativ.

Suficiente dovezi științifice atestă faptul, că atunci când apar disfuncționalități la nivelul
sistemului limbic personalitatea individului se schimbă, apărând depresia, obsesionalitatea.

Anumiți cercetători au realizat un studiu pe anumiți subiecți, cărora le-a fost stimulat la nivel
cerebral girul dențat, făcându-i pe aceștia să zâmbească în mod spontan.

 Girul dințat – este un component important din sistemul limbic, care are
responsabilitatea reglajului emoțional și al durerii. Este mesagerul care transmite direct
către organism toate trăirile neplăcute ale individului. Dozează frica sau evitarea
urmărilor negative, atât de importante în memorare. O disfuncționalitate a girului cum ar
fi: autism, tulburare bipolară, depresie, tulburarea obsesiv-compulsivă, sindromul de
stresposttraumatic, schizofrenie, sunt rezultatul unor stări afective inadecvate,
incapacității de adaptare, lipsa temerii, tulburării neuroceptive, difeciențe de învățare.

 Ganglionii bazali – aceștia sunt responsabili cu reglajul mișcărilor, cu echilibrul, cu

mișcările oculare și postura. Sunt legați de anumite arii motorii și face lugătura dintre
talamus și cortexul motor. Mai sunt implicați și în sistemul cognitiv și comportamentele
emoționale, jucând un rol relevant în comportamentele de întărire, recompensă,
comportamentele adictive și formarea de obiceiuri. Disfuncționalitatea lor, pot conduce la
tulburări motorii (Parkinson, Huntington), la tulburări de învățare, la schizofrenie, la
tulburări obsesiv-compulsive, boala Wilson, la depresie.

 Lobii frontali – aceștia sunt legați de foarte multe structuri ale creierului: aria
premotorie, câmpul ocular frontal, aria motorie suplimentară. Cortexul prefrontal se
împarte în: cortexul dorsolateral, cortexul frontal medial și cortexul orbitofrontal. El are
conexiuni cu toată suprafața cortexului cerebral, care include lobii temporali, parietali,
occipitali, dorsalul medial din talamus și ganglionii bazali. În cazul rănirii frontale a
ambilor lobi, în zona inferioară presupune schimbări majore în zona emoțională și
comportamentală, iar dacă rănirea sa se efectuează în partea dorsolaterală, vor exista
modificări în zona intelectuală, labilitate afectivă, comportament impulsiv, schimbări
bruște de comportament, dezinhibiție, critică redusă, indiferență, reducerea fluentă a
limbajului, perseverare, apatie, etc. Dan Prelipceanu, 2018

De-a lungul timpului, s-au efectuat o multitudine de studii care demonstrează că, pentru a
oferi sentimentul de uniune și armonie copilului, este necesar ca mama sa să se simtă în
siguranță, să rămână calmă și fericită, să aibă suport familial pentru a-i transmite aceleași
sentimente copilului. Aceste sentimente oferă copilului o dezvoltare normală și armonioasă în
a-și manifesta emoțiile simțite și pline de sens, fără a exista o minimă îndoială. La rândul ei,
această unitate dintre minte și corp poate fi perturbată, dislocată, iar pericolul va fi de apariție

9
 a tulburărilor psihofiziologice și dezvoltării unor mecanisme mentale dezadaptative.

Gândurile și sentimentele ne pot influența starea fizică și pot declanșa anumite boli, cum și
anumite boli fizice pot declanșa anumite tulburări emoționale și de comportament. Pot produce
modificări la nivelul gândirii și chiar al conștiinței de sine, cum ar fi îmbolnăvirea sistemului
endocrin. Pter Shoenbrg, 2017

În hipertiroidie crește nivelul de hormoni tiroidieni, care determină anumite tensiuni, în

hipotiroidie, datorită schimbărilor metabolice la nivel cerebraleste posibil să se instaleze
depresia, din cauza hiperactivității corticosuprarenalei. Pacientul poate deveni depresiv sau
maniacal, datorată acestei hiperactivități care provoacă schimbări marcante la nivelul
corticoizilor. La fel se întâmplă și cu pacientul bolnav de astm sau cel cu artrită reumatoidă,
deoarece sunt obligați să ia steroizi din medicamente. Chiar și cei cu acoolism cronic, cărora le
lipsește vitamina B 6 și care li se alterează memoria. Peter Shoenberg, 2017

În cazul depresiei sau a anxietății, corpul suferă modificări drastice, unii se neglijează, au
tulburări de somn, se simt foarte obosiți, vlăguiți de energie, libidoul este foarte scăzut, pot
apărea constipația și tulburări alimentare urmate de scăderea în greutate, iar în cazul femeilor pot
apărea premenopauza sau chiar menopauza. Peter Shoenberg, 2017

În anxietate, sistemul nervos vegetativ este foarte surescitat, pupilele pot fi dilatate, pot apărea
transpirații abundente și agitație psihomotorie, senzație de gură uscată, greață, vomă și chiar
diaree, însoțite de puls mărit, palpitații, tulburări de somn, oboseală. Peter Shoenberg, 2017

Interacțiunea dintre minte și corp este un proces de corelare și se influențează reciproc,

deoarece boala fiziologică afectează mecanismele psihice și invers. Un exemplu: un pacient cu o
durere de coloană din cauza unei poziții defectuoase care este combinată cu o artrită, poate
înrăutății și întări o depresie/anxietate existentă de mai mult timp. Astfel, interferând aceste
suferințe provoacă daune majore atât la nivel fizic, cât și la nivel psihic. Peter Shoenberg, 2017

În tulburarea de stres posttraumatic resimțită pe o perioadă lungă de timp, s-a demonstrat

științific, că factorii psihologici au o influență marcantă în producerea unor leziuni asupra
hipocampului. Robert Sapolsky, 2009

În declanșarea bolilor psihosomatice principalii factori sunt: evenimentele stresante,

incapacitatea individului de adaptare, ereditatea, sistemul imunitar și mediul. Peter Shoenberg,
2017

Walter Cannon, era de părere că omul este într-o stare permanentă de vigilență, pentru a
preîntâmpina momentele de urgență. Aceste evenimente care te iau pe nepregătite, au in impact
major asupra organismului și produc schimbări semnificative fiziologice adaptative, care sunt
ajutate de sistemul nervos vegetativ și sistemul nervos simpatic.

S-au făcut multe cercetări pe animale și s-a demonstrat că, atunci când sunt sub

10
amenințare/pericol, creierul dictează să lupte sau să fugă din fața atacatorului. Peter Shoenberg,
2017

Pornind de la această observație, cercetătorii au elaborat principiul luptă sau fugi. Această
dorință de supraviețuire o are orice vietate, însă se poate exacerba și înrăutăți acest stres în
momentul în care se conștientizează că nu există șanse de eliberare sau control, sau că nu există
susținere și nicio viziune pozitivă pentru perspectivă. În situațiile în care individul rămâne timp
îndelungat în această stare de vigilență, se poate instala anxietatea și stresul cronic, iar ulterior
acestea nefiind tratate se va instala depresia. Peter Shoenberg, 2017

Anxietatea și depresia, efecte asupra creierului

Anxietatea pe termen lung afectează o parte a creierului, care își are lăcașul în sistemul limbic
format dintr-un număr de nuclei și se găsesc în mezencefal și prozencefal. Acești nuclei sunt
legați de hipotalamus și de sistemul retriculat activator din trunchiul cerebral. Acolo se află
nucleii vegetativi ce controlează sistemul nervos vegetativ. Acești nuclei, sunt totodată, legați de
două zone din cortexul cerebral care reglează fluxul nervos vegetativ. Unul din cortexul insular,
care influențează răspunsurile cardiovasculare provocate de stres (aritmii cardiace, iar celălalt
este cortexul prefrontal median și cortexul infralimbic, care mijlocește răspunsurile senzoriale
viscerale (ritmul cardiac, tensiunea arterială, secreția gastrică). Peter Shoenberg, 2017

În situațiile de stres, cea mai afectată structură din sistemul limbic este amigdala, fiind formată
din doi nuclei de materie cenușie. Sunt așezați simetric, în formă de amigdală. Ea este
responsabilă de perceperea stimulitor care produc frica, dar și cu răspunsul la frică prin
agresivitate. Pentru că are rolul de a primi informații de la nervii care se află în straturile cel mai
superficiale ale cortexului cerebral, acolo unde se produce gândirea. Acele informații vin și de la
zonele cortexului senzorial, dar și din ariile specializate ce pot recunoaște fețele indivizilor,
asocierile abstracte. Peter Shoenberg, 2017

Amigdala, după ce preia informațiile intră în contact cu alte zone ale creierului. Acestea trimit
mesajele printr-un neurotransmițător numit hormonul eliberator de corticotropină (CHR), apoi
se formează un grup de neuroni care pleacî din amigdală spre sistemul nervos vegetativ cu
nucleii săi din trunchiul cerebral cu ajutorul hipotalamusului. Ajungând la destinație, sistemul
nervos simpatic al sistemului nervos vegetativ vegetativ va stabili răspunsul de tip luptă sau fugi
prin acțiuni directe asupra organelor sau acțiuni indirecte prin stimularea zonei medulare a
suprarenalei pentru a provoca adrenalină. Peter Shoenberg, 2017

În aceeași măsură, cortexul limbic frontal și hipocampul sun zone limbice importante ce
răspund la stres. Peter Shoenberg, 2017

Repercursiunile stresului asupra sistemului endocrin

În stres, fluxul sistemului nervos simpatic este crescut și astfel, activează medulosuprarenala

11
pentru a produce surplus de secreție a hormonului adrenalinei. Adrenalina este necesară și
produce anumite reacții precum:

- în vasodilatația asupra vaselor mari de sânge și accelerează ritmul cardiac;

- pentru a forța ficatul să producă glicogen, pentru a fi preschimbat în zahărul eliberat

în circulația sanguină;

- în glicemii crescute, nevoile de energie la nivelul mușchilor și al creierului crește;

- glanda tiroidă este stimulată să producă surplus de tiroxină, iar efectul produs
conduce la creșterea oxidării generale în corp, pentru o activitate mai dificlă a
mușchilor;

- eliberarea de insulină este inhibată de către celulele beta, iar asta conduce la
producerea creșterii nivelului de zahăr în sânge, pentru a nivelul de energie necesară
în mușchii care sunt necesari în luptă sau fugă. Peter Shoenberg, 2017

Datorită activării exagerate a sistemului limbic, surexcită hipotalamusul să creeze și să

elibereze hormonul de corticotropină (CHR). Acesta, la rândul lui stimulează glanda pituitară să
creeze și să elibereze o substanță numită hormonul adrenocorticotropic (ACTH). Lanțul nu se
termină aici, pentru că acest hormon, va contiuna prin stimularea eliberării de glucocorticoizi
(cortizolul) din corticosuprarenala glandelor suprarenale. Peter Shoenberg, 2017

Datorită nivelurilor crescute de cortizol, energia se mobilizează la nivelul musculaturii, se va

accelera tonusul cardiovascular, și cresc procesarea și producția de glicogeni și glucoză în ficat ,
stimulează activitatea vasculară, care este folositoare într-un răspuns corect de luptă sau fugi,
crește acidul gastric și a pepsinei din sistemul gastrointestinal. Peter Shoenberg, 2017

În stresul prelungit, din amigdală ies alte fibre nervoase și trimit informațiile înapoi la cortexul
frontal, permițându-i acestuia să discearnă dacă este amenințare și să formeze comportamente
noi. Pe lângă cortexul frontal, amigdala mai trimite informații și cortexului senzorial. Peter
Shoenberg, 2017

În cazul în care, aceste grupe de celule nervoase comunică de nenumărate ori între ele, se va
produce întărirea acestei comunicări prin anumite sinapse, creând astfel memoria implicită și
denumită ca potențare pe termen lung. De aceea, indivizii cu stres posttraumatic, deși
evenimentele marcante sunt petrecute cu mult timp în urmă, senzațiile/trăirile rămân la fel de vii
și puternice, pentru că acea amintire/memorie implicită este stocată în amigdală. Peter
Shoenberg, 2017

Tot în situațiile de stres acu, mai poate fi afectată o zonă a creierului din sistemul limbic numită
hipocamp. Aceasta are în subordine memoria conștientă (explicită și declarativă).

În stresul posttraumatic, memoria implicită din amigdală se întărește, iar celulele din hipocamp

12
se atrofiază producând leziuni. Aceste leziuni este posibil să fie produse datorită anumitor
cantități excesive de cortizol este produsul stresului major. Peter Shoenberg, 2017

În depresia cronică, scade nivelul hipocampului producându-se deficiența și deteriorarea

memoriei. Creierul devine mai sensibil la eliberarea de hormon eliberator de corticotropină, care
provoacă un răspuns negativ asupra secreției de cortizol în legătură cu axul hipotalamo-
hipofizao-suprarenal. Peter Shoenberg, 2017

Indivizilor investigați cu CT, le-a fost observată reactivitatea amigdalei precum și a altor zone
ale sistemului limbic, cum ar fi aria paralimbică anterioară care este mai mărită în momentul în
care acesta este supus la anumiți stimuli care au legătură cu trauma inițială. Peter Shoenberg,
2017

Cei mai mulți oameni cu stres posttraumatic cronicizat, au un nivel crescut de noradrenalină,
excitare a receptorilor adrenergici alfa 2, nivel crescut al hormonului tiroidian, atrofie sporită a
hipocampului. Peter Shoenberg, 2017

Sistemul imunitar este responsabil cu protecția organismului asupra agenților patogeni cu

ajutorul substanțelor chimice, care se numesc anticorpi (proteinele imunoglobine). Ele sunt
structurate și produse în mod expres să dicteze și să atace materiile străine corpului. Ne
protejează cu ajutorul unui răspuns celular al limfocitelor T, a macrofagelor și a celulelor natural
ucigașe NK. Acestea sunt create în splină, timus, măduva spinării și în glandele limfocitare. Peter
Shoenberg, 2017

Timusul și splina sunt inervate de către sistemul nervos simpatic, care este un element
important al sistemului nervos vegetativ. Acestea au terminațiile nervoase lângă limfocitele T.
Activitatea imunitară, se află în anumite relee ale creierului care se ocupă cu cogniția și emoțiile,
adică în prozencefalul limbic și în ariile corticale. Acestea aflându-se sub influența stresului,
produc hormonul eliberator de corticotropină. Peter Shoenberg, 2017

Neuropeptidele sunt formate din proteine ca: hormonul adrenocotricotropic ACTH, hormonul
de stimulare a tiroidei TSH, și cortizol, având efect de a armoniza sistemul imunitar. În anumite
momente în care au loc evenimente stresante precum pierderile unei persoane dragi/a unor
obiecte de valoare, în dpresie cronică, nivelul de cortizol crește, iar acest fapt poate avea efect de
scădere a imunității celulare. Peter Shoenberg, 2017

Ben Stein și colegii săi, au demonstrat că anumite leziuni la nivelul hipotalamusului, produc
anumite modificări în procesele imunitare și în răspunsurile anfilactice. Ei au emis o teorie
conform căreia, hipotalamusul transmite semnale sistemului imunitar cu ajutorul controlului pe
care îl are în producerea neuroendocrinei de cortizol și al activității vegetative ce reglează
fiziologia imunitară.

13
 Tulburările psihice și de comportament în bolile endocrinologice

Cela mai cunoscute simptome psihiatrice în afecțiunile endocrine, sunt anxietatea și depresia.

Anxietatea și depresia sunt clasificate în Cluster-ul C și se recunosc după următoarele criterii

comportamentale:

a) Anxietatea se poate caracteriza prin frici multiple excesive și necontrolabile:

 Frică excesivă a individului față de respingere, frica de a nu fi capabil să se ridice la

nivelul așteptărilor lor și a altora, astfel încât să ajungă în faza de evitare patologică în
relațiile sociale ca mod de apărare;

- lipsa prietenilor apropiați;

- nu suportă critica, deși acesta poate fi uneori constructivă;

- exprimă teama de a fi umiliți și respinși și de aceea vor deveni tot mai izolați;

- sunt introvertiți;

- au stima de sine extrem de scăzută, suferă de complexe de inferioritate;

- evită activitățile socioprofesionale în care implică relații interumane;

- se supără ușor, sunt rigizi;

- deși doresc să participe la activități sociale, teama exagerată de respingere le va spori

anxietatea.

Pot apărea complicații precum fobia socială, depresia, tulburarea schizotipală, tulburarea de
personalitate paranoidă, tulburarea de personalitate borderline, tulburarea de personalitate
dependentă.

 Frica de abandon resimțită în exces, conduce la comportamente de genul:

- nu au inițiatvă;

- nu-și exprimă păreri de teama de a nu-i părăsi partenerul, de nu-și pierde jobul;

- este supus;

- nu-șu asumă responsabilități;

- nu au încrede în sine;

- se simt neajutorați;

14
 Pot apărea depresia majoră, tulburările de adaptare, fobia socială, alcoolismul, pot fi victime ale
abuzului fizic și emoțional al agresorilor.

 Frica de a nu fi perfecți/de greșeli, de factori patogeni, poate împinge individul către

rigiditate, perfecțiune, respectarea regulilor în exces, neîncredere în ceilalți că nu ar
putea face lucrurile așa cum le fac ei, control excesiv, frica de eșec, le place și îi
securizează rutina,, încăpățânare, îndârjire, nu știu să se relaxeze/să se detașeze, sunt
scrupuloși, zgârciți, pun preț pe lucruri materiale, inflexibilitate, dezvoltarea unor
gesturi stereotipe.

b) Depresia se caracterizează prin tristețe nejustificată, lentoare, lipsa bucuriei, a motivație

pentru orice activitate, stări de oboseală, epuizare, plâns facil, facies trist, spirit critic
asupra sa și a celorlalți dezvoltat în exces, remușcării, sentimente profunde de vinovăție,
pesimism, negativist, disperare, victimizare. Dan Prelipceanu, 2018

Tulburările somatice la nivelul sistemului endocrin

Sistemul endocrin poate fi asemuit cu un releu de control, comunicare și adaptare deoarece prin
15
intermediul său se realizează comunicarea între diferitele componente și funcții ale organismului,
controlul creșterii și dezvoltării, realizarea unei adaptări optime la mediul intern și extern.

Funcția de comunicare pe care o realizează sistemul endocrin împreună cu sistemul nervos,

sistemul imun și sistemul endocrin asigură transmiterea informațiilor între celule și țesuturi,
asigurănd astfel reglarea tuturor funcțiilor organismului.

Controlează creșterea și dezvoltarea pre-natală și post-natală; metabolismul intermediar;

reproducerea; comportamentul sexual; transformarea malignă , favorizarea creșterii unor tumori.

Prin intermediul controlului endocrin organismul realizează una dintre modalitățile permanente
de adaptare la schimbările mediului intern și extern. Acest lucru este facilitat de de faptul că
fiecare celulă secretă molecule prin care influențează alte celule și țesuturi.

Cercetările recente au evidențiat o relativă suprapunere a rolului sistemului nervos central și a

sistemului hormonal, în sensul capacității unor hormoni de a funcționa ca neuromodulatori sau
neutotransmițători. De exemplu: TRH-ul, hormon care funcționează la nivelul hipotalamusului
ca eliberator de TSH, în alte zone ale creierului funcționează ca neuromodulator care controlează
activitatea motorie. Distincția dintre sistemul nervos și cel endocrin constă în faptul că infomația
din sistemul nervos de tipul neuromediatorilor și neuromodulatorilor este transmisă în spațiul
post-sinaptic, iar informația sistemului endocrin este vehiculată de hormoni direct în sănge.

Inițial, sistemul endocrin era considerat un sistem distinct de sistemul nervos, însă optica
actuală, cosideră că cele două sisteme sunt înr-o interelație mediată de hipotalamus (Zbranga,
Mogoș, Galeșanu, Vulpoi, Branișteanu, 1999).

Informația din sistemul endocrin este de tipul hormonilor, iar activitatea lor principală este de
a asigura o adaptare permanentă și flexibilă a mediului intern iar acest lucru este controlat prin
mecanismul de feedback și cel al bioritmurilor endogene. Cuvîntul hormon provine din limba
greacă - hormao și înseamnă a excita, a stimula, a activa, a pune în mișcare. Hormonii au fost
definiți ca ”substanțe organice de natură endogenă, cu rol de semnal care determină celula țintă
să-și moduleze o activitate intrinsecă, programul răspunsului la hormonul specific fiind deja
existent în celulă ca rezultat al unui program genetic de diferențiere”( Zbranga, Mogoș,
Galeșeanu, Vulpoi, Branișteanu, pg.10).

Hormonii sunt secretați în cantități foarte mici de către glandele endocrine sau alte țesuturi
specializate, rolul lor fiind acela de a coordona activitatea, țesuturilor, organelor, proceselor
metabolice, influențănd activitatea întregului organism. După locul unde se exercită acțiunea
hormonilor, acțiunea poate fi: endocrină dacă se realizează la distanță de locul secreției,
paracrină dacă este în vecinătatea locului de secreție; juxtacrină în cazul dispunerii juxtapozante
față de celula care i-a produs; autocrină, chiar pe celula care i-a produs. După natura lor chimică,
hormonii sunt clasificați în: hormoni peptidici și glicoproteici (produși de hipotalamus, hipofiză,
pancreas, ficat, tub digestiv, gonade, parartiroide, tiroida, celule parafoliculare, inimă, rinichi,

16
plasma-ficat); aminoacizi și derivați ( medulosuprarenala și SNC, epifiza, tiroida-foliculi, rinichi-
piele, ficat); steroizi( produși de corticosuprarenală, testicul, ovar); hormoni hibrizi( produși de
creier); prostaglandinele și leucotrienele. Hormonii sunt împărțiți în două mari categorii, după
modul cum sunt sintetizați și eliberați în: hormoni care după sinteză sunt depozitați în vezicule și
a căror eliberare se face în urma unui stimul care poate fi diferit de cel care a declanșat
sinteza( dopamina , GABA), acești hormoni pot fi recuperați după ce și-au exercitat efectul
biologic; a doua categorie este reprezentată de hormonii care sunt eliberați pe măsură ce sunt
sintetizați (hormonii steroizi ce au ca punct de plecare sinteza colesterolul, glucocorticoizi,
androgeni, estrogeni, mineralocorticoizi și eicosanoizi). Hormonii își exercită efectele la nivelul
celulelor țintă cu ajutorul receptorilor specifici. Pentru hormonii hidrosolubili de tipul peptide
hipofizare, insulină, catecolamine, receptorii sunt la suprafața celulei iar pentru hormonii
liposolubili, de tipul tiroidieni, steroizi receptorii sunt intracelulari. Receptorii au o anumită
afinitate și specificitate.

Funcția endocrină a hipotalamusului este oglindită prin rolul de mediator între SNC și
sistemul endocrin. Hipotalamusul este o structură care beneficiază de o mare specializare fiind
coordonat de structuri diferite ale SNC. Îndeplinește o gamă largă de funcții și este implicat de
asemenea și în comportamentul alimentar, sexual, bioritmul somn-veghe, reacția la stres, reglarea
anumitor stări emoționale primare- frică, furie- , reglare circulației și respirației, a temperaturii
bazale, relația cu sistemele responsabile de procesul inflamator. Aceste funcții ale
hipotalamusului dovedesc rolul de mediator între sistemul nervos și sistemul endocrin. O serie de
date experimentale și clinice aduc dovezi care sprijină ideea că la nivelul hipotalamusului și a
multor structuri din SNC s-au identificat receptori pentru hormoni care exercită influență asupra
controlului anumitor comportamente. Hipotalamusul se integrează în ”axele endocrine”, fiecare
ax endocrin dispune la nivelul hipotalamusului de un hormon de eliberare și de inhibiție a
eliberării pentru fiecare hormon trop hipofizar care controlează o glandă periferică. În cadrul
axului, hormonii glandelor periferice controlează la răndul lor prin feedback secreția și eliberarea
releasing a hormonilor.

Principalele axe hormonale: TRH-ul, thyropi stimulează eliberarea hormonului triotrop

hipofizar și a prolactinei, fiind implicat în creșterea temperaturii bazale, uremie, anorexia
nervoasă, controlul apetitului, menținerea tonusului muscular.

TRH-ul este stimulat de expunerea la frig și inhibat de dopamină, privarea de alimente.

CRH0 corticotropin, axul hipotalamus-hipofiză-suprarenală are rol esențial în formarea

răspunsului la stress, supraviețuire și adaptare prin reglarea proceselor afective, a funcției cardio-
vasculare, a balanței energetice, în modularea comportamentului legat de anxietate, a apetitului și
a răspunsului inflamator. CRH are acțiune anorexigenă cu efect neuroprotector, fiind implicat în
declanșarea travaliului. Creșterea cronică a CRH determină tulburări de somn, anomalii cardio-
vasculare, anxietate cronică, depresie atipică, stare de durere și oboseală cronică, adicție,
degenerare neuronală, boli autoimune. CRH-ul este controlat prin feed-back negativ de cortizol,

17
stresul de orice natură crescănd secreția de CRH. Secreția de CRH are un ritm circadian atingănd
un maxim dimineața între7-8 și un minim seara între 23-24.

GH-RH numit growth hormone apare în hipotalamus sub doua forme, efectul lui fiind
amplificat de estrogeni și privarea de alimente. GH-RH este prezent în diferite tumori acționănd
ca factor de creștere a acestora, în tumori de săn, de ovar, colorectal, pancreatic. Se estimează că
antagoniștii GH-RH să fie folosiți pentru inhibarea creșterii tumoale.

Gn-RH sau gonadotropin- releasing hormone este un polipeptid produs de neuroni di placoda
olfactivă care migrează în hipotalamus. L femei există doi centri care secretă Gn-RH, unul cu
secreție ciclică și altul cu secreție permanentă. La bărbați secreția ciclică este anihilată în
perioada intrauterină de către testosteron fiind activ doar centrul permanent. Axul hipotalamus-
hipofiză- gonadă activ intrauterin și în primul an de viață devine inactiv ulterior, fiind parțial
reactivat la pubertate, . din cauze necunoscute suficient. Sinteza de Gn-RH este controlată de
stimuli olfactivi, un nivel constant crescut de estradiol și progesteron inhibănd secreția Gn-RH.
Aceste mecanisme sunt implicate în pubertatea precoce, cancerul de săn și de prostată, inducerea
spermatogenezei, etc.

Controlul prolactinei se realizează prin intermediului hipotalamusului, acesta exercitănd

inhibarea secreției de prolactină prin intermediul dopaminei. Neuronii care secretă prolactina
sunt stimulați de reflexul de sugere sau manipularea mameloanelor, de estrogeni, lumină,
acetilcolină, glutamat, serotonină, TRH0ul fiind principalul factor eliberator de prolactină.

Somatostina este un polipeptid care are o acțiune important în inhibiția eliberării de GHși GH-
RH, de ACTH, TSH, prolactină, inhibănd eliberarea hormonilor tractului digestiv și a hormonilor
pancreatici- de tipul insulină, glucagon- fluxul biliar și sanguin gastrointestinal. Receptorii de
somatostatină au fost identificați ș în unele tumori.

În concluzie, rolul hipotalamusului în menținerea homeostaziei axelor endocrine și mai exact a

homeostaziei întregului organism este crucial, prin sistemele de neuroni de la acest nivel fiind
reglată balanța energetică și diferite comportamente.

Hipofiza, anatomie și neurofiziologie. Hipofiza, sau glanda pituitară, este o glandă endocrină
complexă și de o importanță crucială. Glanda hipofiză se află așezată în fosa hipofizară a șeii
turcești, fiind acoperită de diafragma șeii, formațiune ce aparține durei mater. Diafragma șeii
prezintă un mic orificiu traversat de tulpina hipofizei. Tulpina hipofizei asigură legătura
anatomică dintre hipotalamus și hipofiză. Hipofiza este alcătuită din doi lobi, fiecare cu structură
și funcție diferită. Hipofiza este legată pe de o parte de hipotalamus, formînd cu acesta sistemul
hipotalamo-hipofizar, iar pe de altă parte stabilește legături funcționale cu aproape toate celelalte
glande endocrine. este locolu undese secretă hormoni care controlează funcția glandelor
periferice sau acționează direct asupra unor aparate, sisteme, metabolisme.

Hormonii hipofizari se clasifică în trei grupe: hormoni de creștere și prolactina; ACTH, MSH,

18
endorfine, enkefaline; TSH, gonadotrofine

GH sau hormonul de creștere este prezent în cartilagiile de creștere, determină creșterea

viscerală în ficat, splină, tiroidă, rinichi; este prezent în piele stimulănd creșterea părului și
secreția glandelor sebacee; influențează metabolismul glucidic, și lipidic. Pentru stimularea
reglării sintezei și eliberării de GH sunt eficienți factorii : fiziologici- de tipul estrogeni,
hipoglicemie, comportamente care vizează exercițiul fizic și somnul; farmacologici; patologici-
anorexia nervoasă, insuficiența renală cronică.

Prolactina, este secretată în timpul sarcinii și pregătește sănul pentru lactație împreună cu
estradiolul, progesteronul, cortizolul; inhibă secreția de gonadotropi, este implicată în
imunomodulare. În patologie apare în tumori secretante de prolactină, insuficiență renală cronică,
afectare hepatică severă, factor inhibitor fiind dopamina și antagoniștii acesteia.

ACTH-ul stimulează creșterea corticosuprarenalei, avănd efect asupra tuturor etapelor de

sinteză a cortizolului și androgenilor suprarenali. Creșteri patologice de ACTH apr în boala
Addison, deficitul familial de glococorticoizi, depresie, etilism cronic.

MSH stimulează secreția de melanină în melanocite, avănd acțiune inhibitoare asupra

comportamentului alimentar, stimulănd comportamentul sexual. Analogii sintetici ai MSH se
constituie în medicație eficientă pentru terapia obezității și a disfuncțiilor sexuale.

TSH-ul este secretat de celulele hipofizare tirotrope, stimulănd toate etapele de sinteză și
eliberare a hormonilor tiroidieni.

Exemple de manifestări psihosomatice ca și consecințe ale sindromului hipotalamic:

Anorexia nervoasă se manifestă prin scăderea excesivă a masei corporale și o imagine

distorsionată a propriei corporalități însoțită de frica de obezitate și refuzul voluntar al
alimentelor. Apare mai frecvent în răndul adolescentelor și este însoțită de amenoree de origine
hipotalamică cu hipoestrogenie cronică, valori crescute ale cortizolului, manifestăndu-se prin
comportament cu pulsiuni bulimice și vomă provocată. Ca etiologie are la bază conflictul între
generații și conflictul psihosexual.

Amenoreea de stres sau lipsa menstrelor ca și consecință a alterării secreției de GnRH care
poate avea ca și semne clinice anouvalația, regresia caracterelor sexuale secundare, frigiditate.
Ca factor etiopatogenetic poate fi stresul deoarece acesta determină descărcarea de b-endorfine la
nivel de hipotalamus, cu alterarea secreției de GnRH.

Pubertate precoce se datorează declanșării funcției hipotalamo- hipofizo- gonadice la o vărstă

precoce, înainte de 9 ani la băieți și de 8 ani la fete.

Sindromul adipozo- genital care se manifestă clinic prin obezitate și hipogonadism dobăndit în
perioada copilăriei care la vărstă adultă se manifestă prin regresia caracterelor sexuale secundare

19
și obezitate progresivă.

Sindromul Lawrence-Moon este o formă congenitală a sindromului adipozo-genital datorat

unei mutații genetice care are ca manifestare clinică pe lăngă obezitate, hipogonadism și
sindactilie sau polidactilie, debilitate mintală.

Tiroida, anatomie și fiziologie: Tiroida este un organ impar și median, situat în partea
anterioară și inferioară a gîtului, în partea din față și laterală a conductului laringo-traheal.
Tiroida are o greutate de 20-30 g, avănd forma literei H, prezintă doi lobi, este situată
corespunzător primelor inele traheale. Greutatea și volumul variază la copii în funcție de vărstă și
sex iar la adulți în funcție de sex.Hormonii tiroidieni sunt produși de celulele epiteliului folicular
tiroidian: T4, T3, Rt3 sunt hormoni iodați; și de celulele parafoliculare, calcitonina care nu are în
structură iod.

Hormonilor tiroidieni acționează asupra viscerelor, aparatelor și sistemelor, avînd efect

morfogenetic, deoarece participă la maturarea SNC, la procesul de creștere, de osificare și
maturare osoasă; la nivelul aparatului cardiovascular determină tahicardie, debit cardiac crescut,
brahicardie, ; la nivelul mușchilor pot apărea manifestări miasteniforme și decontracție rapidă în
hipertiroidie, crampe, decontracție lentă în hipotiroidie; iar la nivelul sistemului nervos poate să
apară hiperexcitabilitate, agresivitate, nervozitate, stări confuze, apatie, lentoare ideativă,
depresie în hipotiroidie; influențănd hematopoeza (leucopenie, neutropenie, trombocitopenie în
hipertiroidie, anemie macroicitară hipocromă în hipotiroidie); termogeneza- hipersudorație, sete,
termofobie, extremități calde în hipertiroidie și hipotermie în hipotiroidie- ;aspectul tegumentelor
(tegumente calde, fine, umede, albire precoce a părului în hipertiroidie și mixedeme, tegumente
aspre, palid-gălbui, păr aspru, uscat în hipotiroidie); funcționarea aparatului digestiv (tranzit
accelerat în hipertiroidie și constipație în hipotiroidie) ; și sistemului osos (determină apariția
osteoporozei, hipercalcemiei în hipertiroidie sau încetinirea osificării în hipotiroidie).

Se consideră că factorii psihologici au un rol precipitant în declanșarea dezechilibrelor

patologice ale funcționării glandei tiroide. De exemplu, tabloul clinic în hipertiroidie cuprind:
anxietate cu un grad ridicat de neliniște în legătură cu viitorul, verificări frecvente, obsesive a
activităților, depresie, demență. Apetit crescut, glanda tiroidă mărită considerabil, exoftalmie,
hiperchinezie (rapiditatea și inexactitatea mișcărilor), fine tremurături ale extremităților (vizibil
cănd pacientul întinde măna și are ochii închiși). În cazul hipotiroidiei apare o diminuare a
transpirației, intoleranță la frig, surditate, creștere în greutate, răgușeală, mișcări lente, încetinire
funcțiilor intelectuale, ”găuri de memorie”, sindrom de canal carpian, la femei anomalii ale
ciclului menstrual, frigiditate, sterilitate iar la bărbați tulburări ale dinamicii sexuale, sterilitate;
are o prevalență mai mare la sexul feminin.

Paratiroidele sunt în număr de patru fiind situate în regiunea posterioară a polilor celor doi lobi
tiroidieni, au dimensiuni foarte mici, asemănătoare unui bob de linte. Celulele principale ale
paratiroidelor secretă parathormonul cu rol în controlul metabolismului calciului și fasforului,

20
menținănd echilibrului fasfocalcic în sănge. Disfuncții ale paratiroidelor pot determina apariția
tulburărilor echilibrului calciului, magneziului, de exemplu, spasmofila are ca factor
predispozant nevroza anxioasă, personalitatea colerică, fiind mai frecventă în răndul femeilor
tinere, anxioase, ce prezintă insomnii, stări depresive, stare de ”rău general”, pseudo-vertij, sete
de aer, cefalee. În declanșarea spasmofiliei este raportat de cele mai multe ori apariția unui factor
declanșator de origine emoțională, apărănd în atacurile de panică- frica de o criză-. Ca și tablou
clinic apare criza de tetanie, furnicături, crampe musculare, pseudo-pierderi ale stării de
conștiență, criză de lacrimi, suspine, polipnee, criză de agitație cu aspect spectacular.

Glandele suprarenale sunt constituite din două organe situate în loja renală, la dreapta și
la stănga coloanei vertebrale, avănd relații topografice strănse cu rinichii. Hormonii produși de
corticosuprarenale derivă din colesterol și sunt denumiți generic steroizi. Steroizi sunt
reprezentați de : glucocorticoizi-cortizol-, dehidroepiandrosteron, androstendion,
mineralocorticoizi. Glucocorticoizii influențează într-o manieră covărșitoare țesuturile și multe
linii metabolici: metabolismul proteic, lipidic, hepatic, al glucozei și calciului, țesutul conjunctiv,
oasele, creșterea, hematopoeza, leucopoeza, sistemul imunitar, sistemul cardio-vascular, aparatul
excretor, sistemul nervos central, alte glande endocrine, creșterea presiunii intraoculare, creșterea
secreției gastrice care duce la apariția ulcerului peptic. Glucocorticoizii , în special cortizolul
exercită influență și asupra comportamentului în felul următor: deficiența de glucocorticozi
determină astenie psihică și depresie iar excesul produce inișial euforie, rapid înlocuită de
depresie severă și tendințe suicidare.

Medulosuprarenala este un țesut înalt specializat ce face parte din sistemul nervos
simpatic și care are rolul de a interveni atunci cănd apare un stres sau o perturbare a
homeostaziei organismului. Din punct de vedere fiziologic medulosuprarenala se evidențiază
prin secreția catecolaminelor: adrenalină sau epinefrină și în cantitate mai mică noradrenalină sau
norepinefrină, ambele cu rol periferic și central de neurotransmițători.

Adrenalina și noradrenalina sunt catecolamine naturale împreună cu dopamina însă cea din
urmă este neurotransmițător al sistemului nervos central. Producerea în exces a catecolaminelor
are efecte vasculare (hipertensiune arterială), cardiace (tahicardie), metabolice (hiperglicemie).

Gonadele controlează comportamentul reproductiv și sexual prin secreția de gameți

sincronizată cu aceea de hormoni, fiind reprezentate de testicul și ovare.

Testiculul este un ovoid care conține tubi seminiferi care reprezintă 80-90% din masa gonadei
masculine, conținănd două compartimente funcționale: compartimentul geminal și
compartimentul endocrin. Spermatogeneza se produce sub control endocrin și paracrin. Secreția
de hormoni androgeni testiculari se realizează sub control hipotalamo-hipofizar. Hormonii
produși de testicul sunt reprezentați de: progesteron, androstendion, testosteron.
Hipogonadismele masculine sunt determinate de insuficienta secreție de androgemi coraborată
cu insuficiența spermatogenezei sau doar una dintre cele două componente. Deficitele

21
androgenice chiar minore pot determina modificări subtile ale aspectului somato-sexual,
comportamental. Dacă deficitul androgenic apare în timpul primelor luni de dezvoltare fetală
duce la apariția diferitelor forme de intersexualitate și pseudo-hermafroditism masculin.
Anomaliile receptorilor androgeni determină apariția fenotipului feminin sau diferite grade de
intersexualitate ce reprezintă de asemenea, forme de pseudo-hermafroditism masculin.
Hipogonadismele pubertare diferă de cele postpubertare prin absența dezvoltării caracterelor
sexuale secundare și a comportamentului masculin în formele post-pubertare și conservarea
morfotipului masculin cu posibila involuție a caracterelor sexuale în formele post-pubertare. Se
poate concluziona că sexualizarea are o componentă neuro-comportamentală prenatală,
dezvoltată în lunile VI-IX, care se constituie ca un precursor pentru comportamentul masculin
care ulterior va fi modulat educațional și stimulat la pubertate și în viața adultă.

Exemple de hipogonadism manifestate prin tablou clinic patologic: hipogonadismul parțial

bărbatului vărsnic se caracterizează prin reducerea dorinței sexuale, a libodo-ului și a funcției
erectile, modificări de dispoziție cu reducerea activității intelectuale, a funcțiilor cognitive, a
capacității de orientare spațială, astenie, depresie și iritabilitate. Frecvent se asociază cu tulburări
ale somnului, transpirații, diminuarea masei musculare și forței musculare, crștere masei grase, în
zona abdominală, reducerea pilozității, alterări ale pielii, reducerea densității minerale osoase,
tulburări metabolice frecvent apare diabetul de tip 2, tulburări cardio-vasculare.

Sindromul de insensibilitate completă la androgeni- sindromul Morris, feminizare feminină

completă- se caracterizează la naștere prin fenotip feminin fără ambiguități. Identitatea de gen
este feminină. La pubertate, testosteronul testicular nu este activ datorită absenței totale a
receptorului specific, în timp ce receptorul estrogenic este funcțional și permite estradiolului
secretat de gonadă să producă feminizare completă a fenotipului cu dezvoltarea sănilor, dar cu
absența pilozității sexual dependente și amenoree primară. Uneori testiculul poate fi decelat la
nivelul unei labii.

Sindromul de insensibilitate parțială la androgeni- feminizare testiculară incompletă- se

caracterizează prin ambiguitate genitală. Clitoromegalie, fuziune labială parțială, fenotip feminin
cu dezvoltarea sănilor și pilozitate pubiană și axilară normală.

O formă ușoară de insensibilizare la androgeni apare la bărbați cu virilizare redusă și

infertilitate.

Ovarele mature prezintă aspect ovoidal, acoperit cu un epiteliu germinativ de înveliș și de o

capsulă conjunctivă subțire, fiind format din două zone. Corticală la exterior și medulară. Zona
corticală conține foliculi ovarieni în diferite stadii de maturație și corpi albicans. Zona medulară
conține vase de ssănge, limfă și nervii glandei. Ovarul matur eliberează la 28-30 de zile un ovocit
matur, ovulul și produce hormoni steroizi specifici: estrogeni, progesteroni și mici cantități de
androgeni care induc caracterele sexuale secundare și toate transformările morfologice ale
receptorilor genitali implicați în reproducere. Ciclul ovarian se defășoară pe parcursul a 28-30 de

22
zile și cuprinde următoarele etape: etapa foliculară dominată de secreția de estrogeni; ovulația;
etapa luteală dominată de producția de estrogeni și progesteron. În afară de estrogenii ovarieni
femeia mai dispune de o sursă suplimentară de estrogeni rezultați din conversia androgenilor
suprarenali în estradiol la nivelul țesutului adipos, ficatului și creierului. Acești estrogeni sunt
fiziologic implicați în determinismul pubertății și constituie unica rezervă de estrogeni a femeii
în perioada de post-menopauză. Acest aspect este evidențiat și în protecția față de osteoporoză și
în riscul crescut de a dezvolt neoplazii benigne și maligne estrogen-dependente femeilor obeze.
Progesteronul este secretat în cantități reduse preovulator și în mari cantități de către corpul
galben. În afara hormonilor steroizi, ovarul produce hormoni care sunt implicați în controlul
endocrin și paracrin al funcției sale. Controlul hormonal al funcției ovariene se exercită prin axul
hipotalamus-hipofiză-ovar. La femei, sexualizarea neuro-hormonală prenatală se caracterizează
prin conservarea acțiunii ambilor centri secretori de GnRH, a centrului de secreție tonică și a
celui ciclic, care vor deveni operanți la pubertate. Pornind de la premisa că o ovulație corectă
implică o secreție hormonală optimă, disfuncțiile majore ale axului gonadic sunt reflectate în
amenoree. Amenoreea poate fi: amenoree primară atunci cănd subiectul cu fenotip feminin nu a
avut nici o menstră timp de 6 luni; amenoree secundară desemnează absența apreciată
retrospectiv a menstruației timp de 6 luni, după cel puțin un ciclu declanșat normal. În cazul
menstruațiilor care survin la intervalul de 35-90 de zile, situația se numește bradimenoree, iar în
cazul intervalului de 3-6 luni, spanimenoree. În amenoree primară datele clinice sunt evidențiate
de: absența dezvoltării caracterelor sexuale secundare, talie mică malformații iar la talie înaltă
etiologie hipotalamo-hipofizară; apariția semnelor de virilizare; dezvoltarea normală a glandelor
mamare și absența pilozității sexuale, prezența fenotipului feminin normal cu celelalte caractere
sexuale inclusiv pilozitate dar absența congenitală a uterului, colului, treimea superioară a
vaginului. Relația dintre hipogonadism și amenoree nu este constantă în sensul că toate
hipogonadismele feminine se traduc prin amenoree dar nu toate amenoreele au semnificația de
hipogonadism,

Ca rezultat al funcției axului hipotalamus-hipofiză-gonadă și a creșterii producției de steroizi, la

pubertate se produce maturizarea sexuală și achiziționarea fertilității. Apare puseul de creștere
pubertară, dezvoltarea completă a gonadelor, organelor genitale, dezvoltarea caracterelor sexuale
secundare, toate acestea determinănd modificări psihologice și comportamentale fundamentale.
Debutul pubertății este influențat de factori genetici și nutriționali. Factorii nutriționali sunt
responsabili de apariția mai precoce a pubertății la fetițele supraponderale sau de întărzierile
pubertare la fetițele cu nutriție deficitară prin afecțiuni cronice, malnutriție sau exercițiu fizic
intens. ”Tendința secolului” se referă la tendința care se manifestă în ultimii 150 de ani de
reducere a vărstei primei menstruații cu 2-3 luni pentru fiecare deceniu. Axul hipotalamus-
hipofiză-gonadă și fenomenele de feedback care guvernează relațiile dintre componentele
acestuia sunt formate și devin funcționale încă din perioada prenatală, însă în copilărie apare un
control mult mai strict al axului gonadic destinat reprimării complete a funcției acestuia pănă
cănd organismul atinge un un anumit nivel de maturare somatică. Acest mecanism de reprimare a
axului gonadic se realizează în două moduri: printr-un mecanism dependent de steroizi gonadici

23
care devine mecanismul dominant ce va guverna funcția gonadică în toată perioada reproductivă;
mecanismul inhibitor steroid-independent. Dezvoltarea pubertară poate fi delimitată în stadii
caracteristice pentru fiecare sex, care se succed într-o ordine bine determinată fiziologic. La fete
se consideră repere de standardizare dezvoltarea sănilor-telarha- și gradul de dezvoltare a
pilozității pubiene. Evoluția pubertară a băieților se apreciază în raport cu dezvoltarea organelor
genitale și a pilozității pubiene.

Exemple de hipogonadisme feminine cu semnificație clinică: hipogonadism hipogonadotrop-

hipotalamic poate avea ca și consecințe apariția tumorilor, malnutriție cronică, anorexie nervoasă
cu debut pubertar, activitate fizică susținută în cazul atletelor, amenoree determinată de stress;
hipogonadism- hipogonadotrop de cauză hipofizară determină apariția nanismului, tumorilor,
maladii inflamatorii, etc; hipogonadismele hipergonadotrope se constitue în cauze a menopauzei
precoce autoimune, boala ovarelor polichistice;

Anorexia nervoasă este o afecțiune frecventă, favorizată de mediatizarea unui model de

frumusețe în care este valorizată silueta foarte subțire. Contextul social este completat la femeile
care adoptă acest model promovat social, familial (de multe ori mamă hiperprotectivă, stări
conflictuale, antecedente familiale de obezitate, în particular pe linie maternă sau antecedente
personale de obezitate). Existența unei temeri patologice de îngrășare și tendința de indentificare
cu persoane cu siluetă subțire, promovate în mass-media, frecvent persoane celebre. Anorexia se
manifestă prin modificări ale comportamentului alimentar- persoanele se erijează în experte în
calcularea caloriilor și în diete-, prin reducerea drastică a ingestiei de alimente sau alimentare
exagerată urmată de provocare de vărsături sau administrarea de laxative. Apare o reducere
excesivă în greutate care este însoțită de acrocianoză, dezvoltarea unei pilozități discrete.
Amenoreea poate anticipa sau succeda scăderea ponderală. Cauza fiziologică a anorexiei se
găsește la nivelul perturbărilor sistemului nervos central care alterează simultan centrul foamei și
gonadostatul.

Apare deficit de FSH și LH, o scădere a hormonilor tiroidieni,T3, creșterea concentrației de

cortizol plasmatic. Deficitul estrogenic la vărste tinere, reprezintă un risc pentru osteoporoză
deoarece în această perioadă se consolidează masa osoasă. Principala modalitate de intervenție în
anorexie este psihoterapia, încurajarea alimentării normale, eventual facilitată de stimulatori ai
apetitului și terapia cu progestative pot determina creșterea în greutate și reluarea axului
gonadotrop. Administrarea de estro-progestative produce menstre, dar nu este recomandabil
deoarece produce perpetuarea tulburărilor de fond.

Amenoreea de exercițiu poate să apară la atletele de performanță, în particular la alergătoarele

de fond, atăt la cele care au greutate scăzută căt și la ce le cu greutate normală dar cu masă
musculară crescută în detrimentul țesutului adipos, fenomen care se poate manifesta în cazul
înotătoarelor. Mecanismul fiziologic care stă la baza acestui proces este lipsa estrogenilor de
„ conversie periferică”. Apare și în acest caz riscul de apariție a osteoporozei chiar dacă
exercițiul fizic ar trebui să faciliteze achiziționarea unui sistem osos sănătos.

24
 Amenoreea de stres nu este asociată cu pierderea în greutate și apare în condițiile unui
traumatism psihologic semnificativ.

Hirutismul se manifestă prin dezvoltarea excesivă a părului terminal în teritorii anatomice care
în mod normal sunt lipsite de pilozitate: față, torace, regiunea fesieră, linia albă. Cauzele
fiziologice ale acestui dezechilibru sunt: androgenodependent și androgenoindependent,
estrogeni, progesteroni. Hormonii androgeni la femei provin din activitatea ovarelor și
corticosuprarenalelor, iar principalul exponent androgen este testosteronul.

Bolile polichistice ovariene au ca simptome clinice: hirutism, seboree, acnee, excepțional

regresiunea frontală a părului scalpului și modificarea vocii, amenoree secundară, infertilitate,
obezitate abdominală și tronculară. Debutează la adolescență și are ca și componente fiziologice:
exces de androgeni, estronei, creșterea moderată a prolactina.

Pubertatea precoce se definește ca apariția oricărui semn de maturizare sexuală la o vărstă mai
mică de doi ani față de medie, adică sub 8 anil la fete și sub 9 ani la băieți. Pubertatea precoce
determină două clase de posibile neajunsuri: avansul statural și de vărstă osoasă care pot
influența negati talia finală prin fuziunea precoce a cartilajelor de creștere; probleme emoționale
rezultate din dezvpltarea caracterelor sexuale în absența unei maturizări somatice și intelectuale
adecvate. Intervențiile în cazul pubertății precoce se realizează în direcția prevenirii tulburărilor
emoționale, reducerea riscului apariției abuzului sexual și a sarcinii la fete.

Pubertatea întărziată constituțională, familială este determinată genetic și este mai frecvent
întălnită la băieți, avănd ca și caracteristică principală sexualizarea tardivă, iar tratamentul își
propune prevenirea tulburărilor emoționale care pot apărea datorită absenței dezvoltarii
caracterelor sexuale.

Această tulburare este un hipogonadism hipogonadotrop care poate prezenta în tabloul clinic și
anorexia nervoasă, deficit ponderal sever, subiecți cu fenotip masculin, în cazul fetelor iar la
băieți poate apărea subiecți cu fenotip feminin. Tratamentul medical se realizează cu androgeni la
băieți sau estrogeni și progesteron la fete.

Menopauza este oprirea permanentă a menstruației ca urmare a pierderii activității foliculare

ovariene, survine între 50-51 de ani, în medie, cu variații în funcție de rasă, fără a fi influențată
de vărsta primei menarhe, greutate, înălțime, condiții socio-economice. Fumatul se asociază
constant cu reducerea vărstei de apariție a menopauzei (cu 1-2 ani). Menopauza precoce apare
sub 40 de ani și este determinată de condiții patologice. Perimenopauza include perioada în care
apar simptome neurovegetative tipice, înaintea intervalului de un an de amenoree și se
prelungește pănă la un an după ultima menstruație. În timpul menopauzei ovarul își reduce
volumul și dimensiunile drastică a zonei corticale datorită dispariției foliculilor. Simptomele care
apar în menopauză sunt: bufeuri de căldură, transpirații nocturne, atrofia tractusului genital,
variații ponderale, cu creșterea masei grase abdominale viscerale, simptome generale
nesistematizate (astenie, cefalee, amețeli, mialgii); afecțiuni cardio-vasculare, degradarea

25
funcțiilor cognitive, osteoporoza postmenopauzală. Modificările psiho-afective care apar în
menopauză sunt semnificative și apar sub forma de: insomnii, anxietate, iritabilitate, depresie,
nevroze, fobii. Aceste tulburări sunt augumentate de alți factori precum: conștientizarea
dispariției potențialului reproductiv și a îmbătrănirii, plecarea copiilor, calitatea relației cu
partenerul, afecțiuni cronice. Simptomele și afecțiunile care sunt determinate de menopauză
variază, nefiind o experiență universal valabilă.Tratamentul și ameliorarea simptomelor
menopauzei se realizează prin activitate fizică, adecvată, regim alimentar echilibrat, evitarea
fumatului, tratament hormonal cu estrogeni, progesteron, fitoestrogeni.

Infertilitatea în cuplu se referă la imposibilitatea de a procrea care are ca etiologie în țările

dezvoltate, anomaliile spermatogenezei și anovulației iar în țările subdezvoltate etiologia este de
natură inflamatorie. În comportamentul sexual al bărbatului sunt implicate mecanisme neuro-
diencefalice care controlează dorința sexuală iar în acest proces un rol esențial îl joacă
testosteronul, integritatea sistemului nervos centra și periferic, a sistemului vascular arterial și
venos al penisului, funcționarea mecanismelor neuro-vasculare locale. Erecția este: reflexă,
psihogenă, nocturnă. Erecțiile psihogene sunt declanșate de stimuli vizuali, auditivi, olfactivi,
imaginativi, fiind mai rapide la tineri și scad în intensitate odată cu vărsta. Erecțiile nocturne sunt
corelate cu faza REM a somnului, se produc de 4-6 ori pe noapte la subiecții potenți. Prezența
erecțiilor nocturne în absența ercțiilor declanșate de către stimuli psihogeni indică o disfuncție
erectilă psihogenă. Cauzele impotenței sunt: psihogene- frcventă la tineri, cauzată de perturbarea
integrării stimulilor erotici la nivel cortico-diencefalic datorită unor experiențe traumatizante
legate de activitatea sexuală, anxietății de performanță sau disfuncții ale cuplului-, organică-
endocrină, vasculară, neurologică, metabolică, iatrogenă. Tratamentul disfuncțiilor erectile cu
cauzalitate psihogenă se realizează prin consiliere psiho-sexuală sau terapie medicamentoasă.
Subiecții cu tonus inhibitor generat de anxietatea de performanță răspund mai bine la terapia
medicală, iar cei cu un tonus inhibitor legat de probleme ale cuplului pot răspunde la
psihoterapie. În viziunea psihanalitică disfuncția erectilă este determinată de incapacitatea de
rezolvare a ”complexului Oedip” pentru a ajunge la maturitate sexuală (Lo Piccolo, 1988). În
perspectiva behavioristă disfuncția erectilă este o consecință a anxietății care inhibă excitația
sexuală. (Volpe, Salter, Lazarus, cit. Lo Picolo). Masters și Johnoson consideră disfuncția erectilă
ca o consecință a experiențelor traumatizante din copilărie sau adolescență,sau a primelor
experiențe sexuale nereușite, a educației restrictive din mediul familial sau a aderenței excesive
la anumite tabu-uri religioase (cit. Lo Piccolo, 1988). În concepția lui Zilbergeld (1992)
anxietatea de performanță este o consecință a unui eșec inițial, acesta avănd un caracter
întămplător sau este generată de mesaje culturale care încurajează ”standardul dublu” al
sexualității care presupune ideea de performanță in orice condiții. Cauzele organice ale
disfuncțiilor erctile sunt: senescența, diabetul, depresia, afecțiuni: cardiace, neurologice,
prostatice, neuropsihice (depresie, anxietate), endocrine, renale, respiratorii, hepatice; HIV.

Putem rezuma bazele neurologice ale comportamentului sexual prin reiterarea importanței
creierului și hormonilor. Sistemul nervos este influențat de hormonii sexuali la mai multe

26
niveluri: la nivelul măduvei spinării (sunt controlate mișcările copulării), la niveluri corticale și
în special hipotalamusul (aspectele complexe ale comportamentului sexual). Unele teorii care
analizează cauza homosexualității sugerează că genele și hormonii determină apariția
diferențelor dintre trăsăturile temperamentale și de personalitate ale copilului care la unii copii
pot determina respingerea activităților de gen, specifice și neconformarea cu rolul de gen.

Tulburările de comportament alimentar sunt determinate de multiple cauze: hormonale,

psihogene, socio-culturale. Cauze psihogene: refuzul de a menține greutatea corporală în limite
normale sau peste aceste limite, frica intensă și nejustificată de a nu crește în greutate,
deformarea imaginii corporale frecvent însoțită de negarea severității pierderii în greutate, la
femei fiind însoțită de amenoree. Din punct de vedere etiopatogenetic sunt incriminați următorii
factori: factori socioculturali, prin presiunea culturală de a fi suplu, transmisă prin valori și idei
culturale; factori psihologici, care acționează pin sentimentul de autoliniștire, deseori pentru
rezolvarea unor emoții intolerabile, sentimentul de autocontrol este obținut prin autoănfometare;
factori biologici prin reglarea secreției de serotonină și prevalența unei predispoziții genetice.
Tulburările comportamentului alimentar sunt însoțite de o serie de dezechilibre hormonale: axul
hipotalamo-hipofizo-gonadal este cel mai sensibil și cel dintăi care reacționeazăla restricția
alimentară, prin scăderea sintezei de FSH, LH, estrogeni și progesteron, cea ce are ca și
consecință amenoreea; axul hipotalamo-tireotrop. Obezitatea este considerată una dintre cele mai
severe amenințări pentru starea de sănătate deoarece determină apariția diabetului zaharat,
hipertensiunii arteriale, bolii cardiovasculare, cancer, fiind determinată atăt de factori genetici căt
și de factori de mediu. Cercetările efectuate pe gemeni arată că factorii genetici constituie unul
dintre determinanții majori ai greutății corporale și ai îngrășării. Această descoperire explică
diferențele metabolice care intervin în realizarea obezității.

Unele persoane au predispoziție metabolică de a transforma caloriile în depozite grăsimi pe

cănd altele, indiferent căt de mult mănăncă, ard aceste calorii suplimentare. Obezitatea este
considerată o afecțiune metabolică determinată de un dezechilibru energetic care avantajează
lipogeneza în detrimentul lipolizei ceea ce are ca și consecință acumularea de țesut adipos și
deprecierea stării de sănătate. Nivelul de afectare a stării de sănătate este determinat de trei
factori: cantitatea de grăsime, distribuția țesutului adipos și prezența altor factori de risc.
Distribuția grăsimii corporale diferă în funcție de sex, la femei este mai mult subcutanat iar la
bărbați intr-abdominal. Distribuția abdominală este însoțită de un risc mai mare de boli
cardiovasculare și insuluno-rezistență

Factorii care controlează reglarea ingestiei de alimente și sațietatea sunt complecși și se

realizează în cadrul unui proces care implică: coordonarea stimulilor senzoriali, a hormonilor
circulanți de tipul: cortisol, insulină, peptide gastro-intestinale, leptina secretată de adipocite; și
aferențele vagale. Aceste procese sunt coordonate de hipotalamus printr-un sistem complex de
peptide orexigene și anorexigene. Tulburările de comportament alimentar sunt conceptualizate ca
obezitate, anorexie, bulimie și au ca factori etiopatogenetici factorii socioculturali, psihologici,
biologici. Factori biologici implicați în comportamentul alimentar se referă la trunchiul cerebral

27
unde este semnalizată senzația de foame și hipotalamusul lateral și hipotalamusul ventromedial.
Simdromul hipotalamic lateral a fost observat în cazuri de distrugere a hipotalamusului lateral și
se caracterizează prin lipsa totală a foamei pănă cănd apar mecanismele compensatorii ale
creierului. Leziunile din hipotalamusul ventromedial produc un apetit extrem. Senzația de foame
și sașietate nu este dependentă doar de hipotalamus ci depinde de mai multe sisteme
neuroanatomice și mulți neurotransmițători. La persoanele anorexice s-a observat o funcționare
redusă a hipotalamusului și anomalii la nivelul mai multor neurotransmițători importanți pentru
funcționare hipotalamusului (Feva, Copeland, Schweiger și Herzog, 1989). În cazul bulimiei este
incriminat deficitul de serotonină care are rol de reglare a apetitului și a dispoziției (Mitchell și
Zwann, 1993).

Pentru a exemplifica într-o manieră cît mai elocventă modul holostic de funcționare a
organismului uman, bazele neurologice ale comportamentului și felul cum factorii interni și
externi interacționează determinănd un anumit comportament, este sugestivă analiza reacției la
stres. În condiții de stres corpul reacționează prin inducerea unei succesiuni complexe de reacții.
Reacția de stres apare cînd o situație este percepută ca amenințătoare . Reacția la stres variază în
funcție de natura, intensitatea și durata situației amenințătoare. Dacă amenințarea percepută este
rezolvată în timp optim, reacția de urgență scade în intensitate iar dacă situația generatoare de
stres continuă, apar o serie de reacții fiziologice de tipul luptă sau fugi. În cadrul reacției luptă
sau fugi are loc o mobilizare a corpului pentru a ataca sau a se îndepărta de situația
amenințătoare printr-o serie de modificări fiziologice care să asigure un optim de energie. Ficatul
eliberează o cantitate suplimentară de glucoză pentru a alimenta mușchii și sunt eliberați
hormoni care asigură transformarea grăsimilor și a proteinelor în glucide. Metabolismul corpului
crește deoarece surplusul de energie este necesar acțiunii fizice. Se accelerează bătăile inimii,
pulsul, respirația, în timp ce alte activități cum ar fi cele ale sistemului digestiv (saliva și
mucoasele se usucă), devin mai reduse. Acest lucru facilitează aducerea unei cantități mai mari
de aer în plămăni. Apare secreția de analgezice naturale, de tipul endorfinelor, iar vasele
sangvine de suprafață secontractă pentru a reduce sîngerarea în caz de rănire. Globulele roșii
eliberate de splină sunt în număr mai mare, deoarece în acest fel este asigurat un transport mai
rapid al oxigenului în celule, iar măduva spinării produce mai multe globule albe pentru a lupta
împotriva infecțiilor. Aceste schimbări fiziologice sunt determinate de acțiunea a două sisteme
neuro-endocrine: sistemul simpatic și sistemul corticosuprarenal, care sunt controlate de
hipotalamus. Datorită controlului exercitat de hipotalamus asupra celor două sisteme neuro-
endocrine, acesta a fost numit și centrul de control al stresului din creier (Smith, Fredrickson,
Lufhes, Hoeksema, 2003).

Hipotalamusul este implicat în reacția corpului la situații de urgență, prin îndeplinirea a două
funcții: activarea sistemului nervos simpatic și activarea sistemului corticosuprarenal. Activarea
diviziunii simpatice a sistemului nervos autonom de către hipotalamus se realizează prin
transmiterea impulsurilor nervoase către centrii din bulbul cranian care controlează funcționarea
sistemului nervos autonom.

28
 Diviziunea simpatică acționează în mod direct asupra mușchilor și organelor prin: creșterea
frecvenței cardiace, creșterea tensiunii arteriale, dilatarea pupilelor. De asemenea, sistemul
simpatic stimulează centrul glandelor suprarenale, mai exact, măduva suprarenală, care
determină eliberarea hormonilor: epinefrină (adrenalină) și norepinefrină în sînge. Adrenalina
acționează la fel ca și sistemul simpatic, asupra mușchilor și organelor, ceea ce determină
perpetuarea stării de încordare. Norepinefrina acționează asupra glandei pituitare și aceasta
determină eliberarea unei cantități suplimentare de glucide din ficat.

Activarea sistemului corticosuprarenal de către hipotalamus se realizează prin transmiterea de

semnale către glanda pituitară, care determină secreția hormonului adrenocorticotrop (ACTH),
principalul ”hormon de stres” al corpului. ACTH-ul stimulează stratul exterior al glandelor
suprarenale, cortexul suprarenal, determină secreția de cortizol și de alți hormoni care
controlează nivelul glucozei și al anumitor minerale din sînge. Acesta este motivul pentru care
determinarea cantității de cortizol din probele de sînge și urină este folosită pentru a oferi
informații despre nivelul de stres. De asemenea, ACTH-ul trimite semnale și către alte glande
endocrine, acestea eliberînd aproximativ 30 de hormoni, fiecare dintre ei contribuind la reacția
de adaptare a organismului la stres. Diferiții hormoni de stres din fluxul sangvin interacționează
într-o manieră cumulativă cu activitatea neuronală a sistemulu simpatic și reprezintă mecanismul
care determină reacția „ luptă sau fugi„

Răspunsul pe care organismul îl dă în condiții de stres este foarte complex și se constituie, de

fapt, în ceea ce numea cercetătorul Hans Selye ( 1978) sindrom general de adaptare (Smith,
Fredrickson, Lufhes, Hoeksema, 2003). Sindromul general de adaptare este caracteristic tuturor
organismelor în condiții de stres și se desfășoară în trei etapă.

În prima etapă, o situație amenințătoare determină declanșarea sistemului de alarmă care

determină mobilizarea corpului pentru înfruntare pericolului prin declanșarea activității
sistemului nervos simpatic. A doua etapă, numită și etapa de rezistență, se manifestă prin
încercare organismului de adaptare la pericol, prin înfruntarea sau evitarea, situației
amenințătoare.

A treia etapă, numită și faza de epuizare, este o consecință a diminuării resurselor energetice și
psihologice iar organismul este în incapacitatea de a evita sau lupta cu amenințarea. Epuizarea
repetată sau prelungită a resurselor fiziologice, din cauza expunerii la situații stresante, care nu
pot fi înfruntate sau evitate este la originea unei game mari de tulburări fiziologice. Hans Selye a
numit aceste tulburări fiziologice determinate de stres tulburări de adaptare. Tulburările de
adaptare sunt o consecință a încercărilor de adaptare a organismului la prezența constantă a unui
agent sresant și au ca rezultat consumarea resurselor corpului și creșterea vulnerabilității pentru
boală. Se estimează că stresul emoțional joacă un rol important în etiopatogenia celor mai multe
afecțiuni.

Privit din perspectiva holistică, corpul uman este un întreg, fiecare componentă și

29
subcomponentă a sa este interelaționată pînă la cele mai infinitezimale dimensiuni ale sale.
Atunci cînd vorbim de neurofiziologia anumitor sisteme, în speță, sistemul endocrin, avem în
vedere, de fapt toată constelația de factori fizici, biologici, psihologici și comportamentali.

Referințe bibliografie

Florian Tudose, Tratat de psihopatologie și psihitrie pentru psihologi, Editura Trei, București,
2011

30
Dan Prelipceanu, Psihiatrie clinică, Editura Medicală, București, 2018
Peter Shoenberg, Psihosomatica. Utilizări ale psihoterapiei, Editura Trei, București, 2017
Papilian. (1993), Anatomia omului, BIC ALL, București.
Smith, E. Fredrickson, B. , Lufhes, G. , Hoeksema, S. N. (2005), Introducere în psihologie,
Tehnică, București.
Zbranca, E. , Mogoș, V. , Galeșanu, C. , Vulpoi, C. , Preda, C. , Branișteanu, D. și colab. (1999),
Endocrinologie-ghid de diagnostic și tratament în bolile endocrine, Polirom, București.

31