I.

LITERATURA POPULARĂ

 FOLCLOR ȘI LITERATURĂ
Etimologia cuvântului engl. Folk-« popor » şi lore-« stiinţă », »înţelepciune », deci înţelepciunea
poporului. Definiţie : Totalitatea manifestărilor şi creaţiilor culturale ale unui popor, ce definsc specificul
naţional şi spiritual acestuia, individualizându-l.
Folclorul literar este o parte semnificativă ce cuprinde totalitatea creaţiilor literare ce se caracterizează
prin oralitate, sincretism, tradiţionalism, autor anonim şi spirit colectiv, el constituind aşa numita
literatură nescrisă, produs al gândirii şi simţirii oamenilor simpli.
Acesta se poate defini prin trei cuvinte : dor, doină, colind, ce reprezintă specificul spiritual între
popoarelor lumii.
Folclorul literar cuprinde:
 specii ale genului :
 epic (basme, povestiri, snoave, balade);
 liric (doine, cântece, strigături) ;
 dramatic (teatrul popular, irozii, scenete).
 creaţiile cu caracter sentenţios
 proverbe;
 zicători;
 creații legate de magie (descântecul).
 creaţiile cu caracter enigmistic
(= enigmistică = cu caracter de enigmă; totalitatea jocurilor distractive, bazate pe încifrarea și descifrarea
cuvintelor – ex: rebus, monoverbe, criptograme etc.)
 ghicitorile.
Marile teme şi motive ale literaturii culte îşi au sursa în folclor, deoarece aici apar pentru prima dată.
De aceea, creaţia populară orală face parte integrată din literatura naţională, reprezentând un nesecat izvor
de inspiraţie, material de prelucrare şi, mai ales, model de limbă pentru scriitori.
Literatura este ansamblul operelor care au caracter estetic. Opera creează un univers funcţional într-
un text („fr. Texte, lat. Textus”), care conţine un mesaj artistic. „Textul literar nu descrie o lume preexistentă
dar/ci, asumându-şi întrebările acesteia, construieşte iluzia unei asemenea lumi se deschide totodată căi
pentru sugestia irealităţii: lumea nu este dar/ci pare că este:”
Literatura populară este o parte semnificativă a folclorului românesc, reprezentată de totalitatea
producţiilor înţelepciunii unui popor (artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, dramatice), create și
transmise prin cuvânt şi practici/ ritualuri de către popor. Folclorul face parte din cultura naţională şi

1
defineşte spiritul unui popor. La UNESCO, România figurează cu trei cuvinte: dor, doină şi colind, care
defineşte, între popoarele lumii, specificul spiritual al românilor.
Primele producţii ale literaturii populare au fost publicate de către poetul Vasile Alecsandri în
culegerea „Poezii populare. Balade: (Cântece bătrâneşti)” din 1852, al cărui motto a devenit celebru:
„Românul e născut poet”. Tot despre român, „bardul de la Mirceşti” spunea că este „înzestrat de natură cu o
închipuire strălucită şi cu o inimă simţitoare”.
Trăsăturile:
 Caracterul oral reprezintă trăsătura specifică fundamentală a literaturii populare şi constă în
faptul că aceasta este creată, păstrată/ transmisă prin viu grai, de la o generaţie la alta, de către
rapsozi.
 Caracterul tradiţional are în vedere existenţa în cadrul literaturii folclorice, a unui sistem
prestabilit de mijloace de expresie artistică, într-o diversitate nesfârşită de variante sau de opere
folclorice noi.
 Caracterul colectiv reprezintă particularitatea operei literare folclorice de a fi produsul artistic
al unei conştiinţe colective. Numai colectivitatea asigură drept de circulaţie în mai multe arii
geografice ale unui produs folcloric creat de un individ anonim.
 Caracterul anonim este direct determinat de oralitatea folclorului. Opera literară folclorică nu
este marcată de identitatea vreunui autor individual, însă poartă pecetea talentelor umane care au
participat la desăvârşirea ei.
 Caracterul sincretic reprezintă contribuţia mai multor modalităţi artistice (sau a îmbinării
mai multor arte) la realizarea unor opere folclorice: de pildă, poezia (doina, balada) se cântă sau se
scandează în ritmul jocului (ca strigăturile); colindele se cântă, dar se şi reprezintă într-un spectacol în
care îmbrăcămintea, obiectele şi instrumentele tradiţionale au semnificaţii precise; formulele de
inovaţie sau tămăduitoare (descântece curative, vrăji, blesteme) presupun nu numai un text, ci şi un
ritual, o gestică cu valoare magică.
Teme şi motive:
 comunitatea om-natură cu motivele: transhumanţa, testamentul, alegoria viaţă-moarte (balada
Mioriţa);
 jertfa pentru creaţie cu motivul zidului părăsit, al surpării zidurilor, al visului, al soţiei zidite,
motivul lui Icar (balada Mănăstirea Argeşului);
 tema iubirii cu motivul adoraţiei, al jăluirii, mândriei, blestemului (doinele);
 lupta dintre bine şi rău (maniheism), cu triumful constant al binelui (basme, poveşti
populare);
 dorul, o simţire românească unică, un sentiment complex care exprimă iubirea, durerea, jalea,
speranţa;

2
  jalea este exprimată mai ales în cântecele populare şi este un cuvânt (la fel ca „dor”)
intraductibil;
 înstrăinarea cu motivul dezrădăcinării; cuvântul „acasă” este specific românilor și nu
înseamnă casa personală, ci o stare de spirit, de asemenea unică;
 revolta este o atitudine spirituală regăsită mai ales în doine, cu motive diverse ca: haiducia,
nenorocul, cătănia;
 ireversibilitatea timpului este o temă filozofică a mitologiei româneşti ilustrată în doine,
balade populare, preluată de scriitori români de prestigiu și transferată în literatura cultă (Mihai
Eminescu, Lucian Blaga etc).

 MITOLOGIA
Miturile populare sunt povestiri care ilustrează un obicei, un eveniment creator petrecut în timpuri
primordiale/imemoriale, la începutul lumii. Faptele capătă semnificaţii mitice, fiind caracterizate prin
permanenţă şi repetabilitate, fapt care a dus la conturarea conceptelor de „timp mitic” şi „timp istoric”.
Personajele sunt de asemenea mitice, învestite cu puteri supranaturale, deținătoare ale unor trăsături
simbolice (Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Zmeul, Zburătorul).
Miturile exprimă un model moral şi comportamental peren, care ilustrează specificul spiritualităţii
naţionale româneşti, constituindu-se în ceea ce se numeşte literatură populară.
Cele patru mituri esenţiale din literatura populară au fost definite de criticul George Călinescu:
 Mitul jertfei pentru creaţie (mitul estetic) este prezentat de balada populară „Mănăstirea
Argeşului” şi exprimă credinţa că nicio operă nemuritoare nu se poate realiza fără sacrificiu. Mitul mai
este cunoscut şi sub numele de „mitul meşterului Manole”
 Mitul mioritic sau mitul transhumanţei este ilustrat în creaţia populară de balada „Mioriţa”
şi exprimă atitudinea omului în faţa morţii, pe care individul şi-o asumă ca pe un dat firesc, ca pe
cealaltă latură normală a existenţei. Balada se remarcă prin alegoria viaţă-moarte.
 Mitul erotic sau mitul puberal este cunoscut şi ca „mitul Zburătorului”, fiind ilustrat de
povestea populară a Zburătorului, pe care Ion Heliade-Rădulescu a versificat-o în poezia omonomă
„Zburătorul”. Mitul ilustrează credinţa că, la vârsta pubertăţii, fetele tânjesc după sentimentul de
iubire total necunoscut, care apare pe neaşteptate, producându-le o puternică stare emoţionlă.
 Mitul etnogenezei este reprezentat de balada populară „Traian şi Dochia” şi ilustrează
etnogeneza poporului român.
Creaţia literară populară cuprinde:
 poezia obiceiurilor:
 obiceiuri de Crăciun şi de Anul Nou (colinde, Pluguşorul, Capra, Ursul) ;
 obiceiuri de primăvară (Vergelul, Junii, Sâmbra oilor) ;

3
  rituri de invocare a ploii (Paparudele,Scaloianul) ;
 obiceiuri de seceriş (Cununa, Drăgaica).
 poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de momente importante din viaţa omului:
 naşterea ;
 nunta ;
 moartea (oraţiile de nuntă, cântecul miresei, cântecul bradului, Zorile, cântecul mare de
petrecut, bocetele).
 poezia descântecelor:
 de deochi;
 de dragoste;
 de boală.
 creaţia lirică în versuri:
 doina (de dor, de jale, de haiducie, de cătănie, de înstrăinare);
 cântecul propriu-zis (cântece despre cântec, despre relaţiile de familie, de iubire, de dor, cu
temă socială, de înstrăinare, de muncă);
 strigătura (urătura, strigătura la jocul popular).
 creaţia epică în versuri:
 balada populară (fantastică, vitejească, pastorală, familială).
 creaţia epică în proză:
 basmul;
 legenda;
 snoava.
 creaţia aforistică şi enigmistică:
 proverbe;
 zicători;
 ghicitori.
Mitologia populară românească posedă un caracter profund original, este străveche, are mai multe
straturi, a fost nucleul generator al unei literaturi cu specific național, reprezentată de Vasile Alecsandri,
Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Mihai Sadoveanu, Ion Creangă etc.
a) Mitologia populară românească are ca nucleu mitul Fârtaților. Fârtatul reprezintă principiul
Binele, iar Nefârtatul simbolizează principiul Răului. Creația este din această cauză
complementară, fiindcă Fârtatul a creat omul, iar Nefârtatul a creat uriașii, căpcăunii și blajinii.
Când Fârtatul a creat calul, oaia, porumbelul, câinele, pisica, vulturul, privighetoarea, rândunica,
albina, Nefârtatul a creat măgarul, capra, bufnița, lupul, coțofana, șoarecele, vrabia, liliacul,

4
 viespea. Aceeași dualitate o găsim și în crearea lumii vegetale. Fârtatul a creat bradul, vița de vie,
nucul, grâul, trandafirul, crinul, varza, iar Nefârtatul a creat plopul, agrișul, stejarul, neghina,
răsura, ghiocelul, scaiul. Fârtatul mai este numit și Moș. El este îconjurat în cer de sfinți populari și
coboară uneori pe pământ ca să-i învețe pe oameni aratul, semănatul, păstoritul. Fârtatul și
Nefârtatul au suferit o metamorfoză la momentul extinderii creștinismului devenind Dumnezeu și
diavolul, păstrand elemente ale modelelor arhaice autohtone.
b) Familia mitică este alcatuită din: Cerul Tată, Pământul Mamă, Sfântul Soare, Sfânta Lună, Stelele
Logostele, Luceferii, Sfintele Ape.
c) Mitul Cerului Tată are ca model bradul, echivalent al arborelui cosmic, simbol al nivelurilor
diferite din cer. Fârtatul aruncă toiagul, semn al puterii, în Sfintele Ape și generează bradul de lumina, prototip
al cerului. Lumina lui se concentrează în sori, stele, luceferi, lună, de unde simbolul arian al bradului de
Crăciun.
Văzduhul este un protocer, în care stau blajinii sau vameșii, cărora sufletul trebuie sa le dea vamă ca
să ajungă la Dumnezeu. Din această credință derivă și obiceiurile populare de înmormântare, când se dau
pomeni, se împart haine, bani, obiecte pentru sufletul celui adormit. Paștele blajinilor este o metamorfoză
crestină a acestui mit păstrat în forma tradițiilor.
Cerul al doilea este acela în care Sfântul Soare și Sfânta Lună trec succesiv, marcând ziua și noaptea,
ca să împlinească destinul hotărât, așa cum este povestit în balada populară a Soarelui și a Lunii. În acest cer
stă Sfântul Ilie care mână norii spre a-i împiedeca să aducă potop pe pământ.
Cerul al treilea este al Stelelor Logostele. EI cuprinde spiritele astrale ale făpturilor. Acestea se aprind
la naștere și se sting la moarte.
Cerul al patrulea este reședinta făpturilor mitice, al luceferilor, prezenți în poezia românească la M.
Eminescu, L. Blaga, cât și în basmele populare.
Cerul al cincilea este al marilor sfinți populari care î1 însoțesc pe Fârtat, zeul Moș, devenit
Dumnezeu, în descensiunile lui pe pământ.
Cerul al șaselea este al raiului, grădina mirifică străbătută de bradul cosmic, care face legătura cu
cerul al șaptelea în care trăiesc Fârtații. Fârtații se arată oamenilor prin teofanii. Trecerea de la un cer la altul
se face într-o anumită conjunctură arhetipală. Urcarea la cer este Marea Trecere, tema principală a basmelor
populare românești.
Cerul Tată este o făptură antropomorfă, invizibilă, ale cărui componente alcătuiesc cerul și are
modelul bradului. De aici prezența bradului la ceremonii de nuntă, înmormântare, sărbatori, Crăciun (solstițiul
de iarnă), la Moși (solstițiul de vară), când cerul se deschide și este posibilă Marea Trecere. Sufletul
reprezentat de mitul Păsării Măiestre urcă spre cer. Înălțarea la cer este condiționată de o metamorfoză
interioară, transformând ființa într-o mănăstire, într-un teritoriu al sacrului, așa cum se întâmplă și în Legenda

5
Mănăstirii Argeșului. Din acest ou cosmic al începutului se naște Pasărea Măiastră, îngerul care trebuie să ia
locul celor căzuți din cer.
În tradiția populară sunt trei căi către cer: Calea curcubeului, Calea laptelui, Calea arborelui
cosmic. În creația lui Constantin Brancuși, Marea Trecere este văzută prin Coloana Infinitului sau Calea
arborelui cosmic, sugerată de tradiționalul stâlp al morților, așezat lângă mormânt, ca loc de popas pentru
Pasărea Măiastră a sunetului. Monumentul de la Târgu-Jiu sugerează drumul spre cer al eroilor neamului, cei
care prin jertfa lor au desăvârșit unitatea și independența națională în timpul Primului Război Mondial.
d) Mitul Sfântului Soare are trei legende arhetipale. Prima legendă susține că Sfântul Soare a fost
creat din Sfintele Ape odată cu bradul cosmic, a cărui lumină s-a concentrat în Soare, Lună, Luceferi, Stele
Logostele.
A doua legendă, a oului cosmic, susține că din gălbenuș s-a creat soarele, iar din albuș norii. Oul sugerează
un alt model al Universului, dar și al făpturii umane. De aici, oul lui Brahma la indieni, oul păsării Dog Ia
egipteni, oul începutului la Brancuși, oul dogmatic la Ion Barbu.
A treia legendă povestește cum Fârtatul s-a apucat să facă soarele și 1-a făcut din cremene și aur. El este tânăr,
frumos, voinic, cu capul de aur și devine în basmele populare Făt-Frumos. El se îndrăgostește de sora sa, Luna
- Ileana Cosânzeana, dar este refuzat și atunci caută să se căsătorească cu o pământeană. Acesta este motivul
din poemul „Luceafărul” dar Mihai Eminescu face referire și la prima legendă. Semnele lui sunt paloșul
fermecat, fluierul magic, calul înaripat, cornul, șoimul.
Sfântul Soare are capacitatea de a prezice și de a practica divinația. El este însoțit de nouă zâne:
Doina (zâna cântecului liric), Hora (zâna dansului magic), Avrameasa (zâna descântecului și a practicilor
magice), Ursitoarele, Creștineasa (zâna prezicerilor și a proorociilor). Cea mai mică este Ileana
Cosânzeana „din cosiță ruja-i cântă/ Nouă-mpărății ascultă", fiindcă ea este cea mai aleasă. De mitul
Sfântului Soare se leagă Hora (vezi la V. Alecsandri, „Hora Unirii”) care este un element dintr-un ritual și
reprezintă conjunctura arhetipală a drumului spre cer. Jocul călușarilor ține tot de cultul soarelui și se joacă la
solstițiul de vară și de iarnă. De acest mit se leagă și Rusaliile, care fiind o sărbătoare creștină s-a suprapus
peste sărbătoarea rosaliei (a idelor). Aceasta s-a păstrat mai bine în țările catolice.
Focul este o făptură mitică, antropomorfă, care amintește de legendele bogomililor. În creștinism, el a
devenit Sfântul Foca.
e) Mitul Sfântei Luni este exprimat prin trei legende arhetipale.
În prima legendă, Fârtatul a aruncat toiagul în Sfintele Ape și au aparut din bradul cosmic de lumină Sfântul
Soare, Luceferii, Stelele-Logostelele și Sfânta Lună.
În a doua legendă, Dumnezeu a luat un boț de aur, a rupt mai multe bucăți și le-a aruncat pe cer.
A treia legendă este cu Iovan Iorgovan și Cerna (fata sălbatică). În nuvela „Pădureanca” a lui loan Slavici, ei
devin Simina si Iorgovan. De mitul Sfântei Luni se leagă anumite tradții, cum ar fi aratul, semănatul, culesul

6
plantelor de leac într-o anumită poziție a lunii (vezi Ion Barbu – „Dupa melci”). La sărbatoarea Sânzienelor,
fetele aruncă pe hornul casei cununi sa vadă dacă se mărită. (vezi Mircea Eliade – „Noaptea de Sânziene”).
f) Miturile Luceferilor și ale Stelelor Logostele sunt legate de mitul Marii Treceri, adică de trecerea
prin vămile văzduhului pentru a ajunge în cerul stelelor sau în Rai. În tradiția populară se cunosc trei luceferi:
de seara (Vega - Steaua ciobanului), Luceafărul mare (vezi M. Eminescu –„Luceafarul”) și Zorila (Sirius).
Stelele si luceferii alcătuiesc Calea Laptelui. Legenda spune cum ciobanul a vrut sa lovească balaurul cu o
cobiliță și a vărsat laptele (vezi Ion Barbu – „Joc secund”). Altă legendă, a cerbului cu pielea bătută în
nestemate și aur, o găsim la Ion Creangă în „Povestea lui Harap Alb”. Stelele cu coadă sau cometele sunt
semnele arhidemonilor, care vestesc nenorociri, războaie, molime, cataclisme.
g) Labirintul este o formă de exprimare a mitului Marii Treceri, drumul spre țara Sfântă, Mănăstirea
Albă, creată de Sfântul Soare pentru a se însoți cu Sfânta Lună. Ea are nouă altare și a devenit mănăstirea
labirintică de la Basarabi, legenda Mănăstirii Argeșului și chiar biserica Vasile Blajenai de la Kremlin.
h) Obiceiuri si practici magice sunt foarte multe. Vom menționa câteva transpuneri literare.
Paparudele este un obicei străvechi arian prin care tinerele fete sunt udate cu apă pentru a provoca ploaia.
Caloianul sugerează probabil moartea lui Făt-Frumos, fiindcă înmormântarea se face de către un cortegiu de
33 de fete, simulând îngroparea unui chip de lut într-o covată de lemn, după un ritual care prevede o
procesiune. Se dă de pomană placinta caloianului. Acesta este deshumat dupa trei zile și i se dă drumul pe apă,
însoțit de lumânări. Se sugerează Marea Trecere a unui zeu arhaic, poate Sfântul Soare în drum spre țara
Hiperboreenilor, element preluat de la greci, din mitul zeului Apolo.
Marile creații populare pornesc, în general, de la prelucrarea unor mituri (sau numai a unor sensuri ale
acestora), bazându-se pe o structură care include motive corespunzatoare problematicii expuse.

Miorița
Capodopera incontestabilă a literaturii noastre populare, Mioriță este rezultatul unui proces de
existență seculară. Balada este de-o vârstă cu poporul însuși, ea cristalizându-se în timp, în circa 1000 de
variante, dintre care mai cunoscută este cea publicată de Vasile Alecsandri în 1852. „Miorița” îmbină
perfect mitul vieții păstorești (al transhumanței) cu cel al Marii Treceri, spre a susține înalta concepție
tradițional-românească despre viață și moarte. Fluxul baladesc evoluează între epic, liric și dramatic,
încorporând o serie de motive esențiale:
» Motivul transhumanței se realizează într-o atmosfera calmă, luminoasă, de maxim echilibru natural (relația
„picior de plai”- „gură de rai", incluzând coborârea celor trei ciobănei).
» Complotul strică echilibrul, căci „pe la apus de soare” (la momentul sacru) se pune la cale o crimă
împotriva esenței umane.
» Motivul oiței năzdravane aduce cu sine fabulosul și dramatismul spre a epuiza partea epica a baladei.
Dialogul dintre cioban și oiță sugerează o comuniune ades întâlnită în folclorul nostru.

7
» Testamentul ciobanului moldovean este, cu siguranță, primul testament cultural al românilor. Acesta
afirmă dorință omului de a se menține și dincolo de moarte în fluxul natural, în spațiul atât de drag al ocupației
păstorești. Plânsul „cu lacrimi de sânge” al oiior consemnează dramatismul suprem care însoțește
ceremonialul morții la romani.
» Alegoria moarte-nuntă prelungește testamentul, dar nu în sens tragic, ci cu deosebire la nivel optimist, căci
motivul conține sensurile filosofice cele mai profunde ale cugetării noastre naționale. Prin moarte, omul nu
dispare în neființă, ci se contopește cu ființă cea mare a naturii, devenind chiar un nucleu al acesteia.
» Motivul final - cel al măicuței bătrâne – expune un tumultuos protest împotrivă morții premature,
nedrepte. În acest sens, portretul ciobanului moldovean propune cel mai frumos chip bărbătesc din întreagă
literatura națională, iar succinta prezentare a măicuței bătrâne completează comuniunea sentimentală profund
specifică poporului nostru. Se poate spune că, pornind de la din motivul transhumanței (mitic în timp și
spatiu), balada construiește spectacolul fantastic al unei morți sublime și al unei vieți de perpetuă căutare
dramatică. Mihai Eminescu definea balada „Miorița” drept „acea inspirațiune fară seamăn, acel suspin al
brazilor și al izvoarelor din Carpați”, iar Sadoveanu o considera, în infinita sa admirație, o capodoperă.
Scriitorul cugeta: „Între toate aceste rămășițe ale trecutului însă este una care se ridică, prin arta ei fină și
prin simțământul ei pătrunzător, așa de sus, încât - cu drept cuvânt, ne putem întrebă daca i se poate găsi
pereche în alte literaturi populare, și dacă chiar literatura cultă, în infinitele variații, a realizat vreodată un
mic poem așa de armonic și așa de artistic. E vorba de acel minunat cântec bătrânesc, publicat în veacul
trecut de V. Alecsandri și care se cheamă „Miorița”. În toată structura ei, această baladă unică este așa de
artistică, plină de simțire, așa de înaltă pentru natura eternă, încât eu o socotesc drept cea mai nobilă
manifestare poetică a neamului nostru” .
În „Miorița”, întregul univers este transfigurat. Ni se expune un cosmos liturgic, în care se săvârșesc mistere.
Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voința ciobanului de a schimba sensul destinului său, de a
preface nefericirea într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-și moartea în nunta mistică, observă
Mircea Eliade. Prin varietatea tematică și proporționalitate, prin calitățile sale narative și valoarea artistică,
balada populară românească se situează în cadrul cântecului epic european, pe locurile fruntașe.

Tinerețe fără bătranețe și viața fără de moarte

Basmele sunt o comoară a ficțiunii, a imaginației creatoare, a reprezentărilor hiperbolice. Tematica lor
este foarte bogată, dominată de lupta dintre bine și rău, finalizându-se mereu cu victoria binelui, triumf care
reflectă vitejia, lupta pentru dreptate, atitudinea omului în raport cu soarta, norocul, iubirea și viața. În
basmele românești, pline de realism și viață, eroii trăiesc odată cu cei ce povestesc și cu ascultătorii.
Asemenea sunt „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, „Prâslea cel voinic și merele de aur”,
„Greuceanu”, „Ileana-Sânziana”, „Omul de piatră”.

8
 Basmul este „o oglindire a vieții în moduri fabuloase, este mitologie, etică, filosofie, observație
morală; eroii nu sunt numai oameni, ci și anume ființe himerice, animale. Ființele neomenești din basme au
psihologia și sociologia misterioasă” sublinia George Călinescu în „Estetica basmului”.
„Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” a fost cules și publicat de Petre Ispirescu și face
trimitere la un alt mit românesc esențial: idealul suprem numit foarte simplu fericirea veșnică. În introducere
se regăsește motivul împăratului fără urmași, plasat într-un timp repetabil și într-un spațiu universal valabil,
un împărat care dobândește un urmaș la tron pe calea vrăjilor. Copilul se dovedește năzdrăvan încă înainte de
naștere, refuzând să vină pe lume până nu i se promite imposibilul: „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de
moarte”.
Secvența deschizătoare pentru întregul flux dramatic ulterior este susținută tocmai de motivul dorinței
imposibile, căci tatăl nu îți poate onora promisiunea, iar fiul pornește singur în căutarea a ceea ce își dorește.
De fapt, respectiva căutare este chiar lupta pentru existență și afirmare pe care fiecare tânăr este obligat s-o
poarte. La fel ca în alte basme populare, traseul căutării implică trei probe pe care eroul le trece, folosindu-se
atât de calitățile proprii, cât și de ajutorul celor din jur (personajele adjuvante).
Motivul dorinței împlinite raportează realul la fantastic: Făt-Frumos pătrunde într-un spațiu în care nu
există decât fericire și o vârstă unică a tinereții. Astfel, idealul dorit este atins și eroul se poate declara
mulțumit/ ferict. Dar prin definiție, acesta este mereu cutezător și nu poate suporta monotonia unei existențe
fără orizont, rutinată. El va depăși granița interzisă, traversând spre Valea Plângerii, iar încălcarea regulii nu
este determinată doar din curiozitate, ci și dintr-un real sentiment al revoltei. Odată cu trecerea se va declanșa
dorul de părinți (în realitate, dorul de înseși condiția umană).
Cu orice risc, eroul basmului reface drumul spre casă, caci îl atrag amintirile. Făt-Frumos înfruntă
trecerea implacabilă a timpului, dar refuză categoric să i se sustragă. În final, el va pieri ca orice om, lăsând
însă în urmă o condiție oscilatorie etern umană: între tendința către ideal și refuzul de a renunța definitiv la
valențele trecător-materiale; între năzuința către veșnicie, dar și dorul către ceea ce îl face uman.