Cosma Anca

Farmacie clincă, anul 1

Modul: laborator clinic
Data: 23.03.2021

Teste de laborator de interes în diagnosticul și managementul diabetului zaharat de

tip 2

Diabetul zaharat, cunoscut și sub numele de diabet mellitus, defineşte o tulburare

metabolică care poate avea etiopatogenie multiplă, caracterizată prin modificări ale
metabolismului glucidic, lipidic şi proteic, rezultate din deficienţa în insulinosecreţie,
insulinorezistenţă sau ambele şi care are ca element de definire până în prezent valoarea
glicemiei. Acestea pot duce la complicații cronice microvasculare, macrovasculare și neuropate.
Diabetul Zaharat este de 2 tipuri: de tip 1 si de tip 2. În diabetul zaharat tip I sau
insulinodependent, pancreasul nu mai secretă insulină sau secretă o cantitate foarte mică,
insuficientă pentru a menține glicemia în limitele normale; acest tip de diabet rezultă din
distrugerea autoimună a celulelor β-pancreatice , ducând la deficitul total de insulină. De obicei
este diagnosticat la copii și adolescenți, dar poate apărea la orice vârsta și se regăsește in 5%
pana la 10% din cazurile de diabet diagnosticat. Diabetul zaharat tip 2 este un sindrom eterogen
a cărui etiopatogenie implică atât factori genetici, cît şi de mediu, ale cărui mecanisme intime
moleculare nu sunt încă elucidate. Se admite existenţa a două defecte metabolice majore:
deficitul de secreţie beta-celulară şi rezistenţa ţesuturilor ţintă la acţiunea insulinei. Majoritatea
pacientilor cu diabet zaharat de tip 2, iși pot desfasura normal activitățile cotidiene atunci când
reușesc să țină sub control nivelul glicemiei prin exerciții fizice, dietă corespunzatoare și
medicația hipoglicemianta.
Întreaga lume se confruntă cu o pandemie de diabet zaharat tip 2 (DZ2), datorată
occidentalizării modului de viaţă, îmbătrânirii populaţiei, urbanizării, care au drept consecinţe
modificări ale alimentaţiei, adoptarea unui stil de viaţă sedentar şi dezvoltarea obezităţii.
Prevalenţa globală a DZ continuă să crească, ajungând până la 10% din populaţia unor ţări
precum China şi India, care împărtăşesc acum stilul de viaţă vestic. În 2017, s-a estimat că aprox.
60 milioane de adulţi din Europa au DZ2, jumătate nediagnosticaţi. Se prognozează că peste 600
milioane de indivizi vor dezvolta DZ2 la nivel global până în anul 2045, un număr similar fiind
presupus să dezvolte prediabet.
Impactul diabetului zaharat asupra populaţiei este enorm datorită complicaţiilor cronice
(în principal cardiovasculare) pe care le poate genera. Conform studiului EPIDIAB acestea sunt
prezente în cazul diabetului zaharat tip 2 într-un procent de 50% în momentul diagnosticării
afecţiunii. Aceste cifre ridică probleme serioase pentru ţările în curs de dezvoltare, în care chiar
indivizii care asigură creşterea economică sunt cei mai predispuşi să dezvolte DZ2 şi să moară de
boală cardio-vasculară (BCV) prematură.
În Regiunea Europeană trăiesc în jur de 60 milioane de persoane cu diabet, deci în jur de
10,3% din bărbați și 9,6% din femei cu vârste de 25 ani și mai mult. Prevalența diabetului crește
la toate vârstele, mai ales din cauza creșterii obezității, alimentației nesănătoase și inactivității
fizice. În anul 2017 la o populaţie adultă de 14382000 erau înregistrate 1785300 cazuri de diabet
la adulţi cu vârste între 20 și 79 de ani, cu o prevalenţă de 12,4%.
Testele de laborator clinic joacă un rol central în diagnosticul și managementul terapeutic
al DZ. Diagnosticul biochimic al DZ se bazează pe măsurarea concentrațiilor de glucoză din
sânge, pragurile de diagnostic sunt stabilite la un nivel la care incidența complicații
microvasculare (de exemplu, retinopatie) începe să crească. Pentru monitorizarea tratamentului,
valorile glucozei din sânge sunt cruciale atât pentru tipul 1, cât și pentru tipul 2, în prezent
hemoglobină glicată (HbA1c sau A1c) este unul dintre markerii cei mai importanti ai controlului
glicemic la pacientii care au fost diagnosticati cu diabet.
În vederea diagnosticării diabetului și a monitorizării tratamentului, precum și a
prevenției evoluției fenomenelor degenerative asociate diabetului vom prezenta o serie de
parametri biochimici care trebuie evaluați periodic sau pot fi de interes.

Glucoza sangvină (glicemia)

Glucoza este cel mai important monozaharid din sânge. Rezultă din digestia
carbohidraților și din conversia hepatică a glicogenului în glucoză. Glucoza este un furnizor
indispensabil de energie care susține activitatea celulară. Cei doi hormoni care reglează în mod
direct nivelul glucozei în sânge sunt glucagonul și insulina.
 În absența unui marker biologic mai specific pentru a defini diabetul determinarea
glucozei plasmatice a rămas elementul de baza al criteriilor de diagnostic. Determinarea glucozei
serice/plasmatice se recomandă pentru:
 screening-ul, diagnosticul si monitorizarea diabetului zaharat;
 diagnosticul hipoglicemiei;
Se pot recolta 4 tipuri de probe:
 Glucoza plasmatică/serică determinată à jeun (bazală).
 Glucoza serică determinata la 2 ore postprandial.
 Glucoza plasmatică/serică determinată dintr-o probă de sange recoltată intr-un
moment oarecare al zilei, indiferent de intervalul de la ultima masă („random”).
 Glucoza plasmatică/serică determinata în cadrul testului de tolerantă la glucoză (la 2
ore dupa administrarea a 75 g glucoza)
Pentru determinarea glucozei plasmatice se folosește sânge venos, plasmă sau ser, se
utilizează o metodă spectofotometrica, enzimatică, în care se folosesc enzimele glucozoxidaza,
hexokinaza sau glucozo-dehidrogenaza.
Valori de referință conform criteriilor ADA:

Normal 60-99 mg/dL

Glicemie bazala modificata 100-125 mg/dL
Diabet zaharat >= 126 mg/dL

Limite și interferețe

Pot să apară creșteri ușoare ale glicemiei în sarcina normală, la marii fumători, obezi și
persoanele sedentare. Efortul fizic intens poate genera hipoglicemie. Creșteri ale glicemei pot sa
apara după anestezie, intervenții chirurgicale și după administrare i.v. de glucoză.
 Scăderi ale glucozei serice se pot înregistra la pacienții cu eritrocitoză (hematocrit
>55%) sau leucocitoză marcată (leucemii).
Medicamente:
Creșteri: ACTH, asparaginaza, agoniști beta adrenergici (ex. albuterol, isoproterenol,
terbutalina), cafeina, calcitonina, corticosteroizi, diazoxid, diuretice (acetazolamida, clortalidona,
acid etacrinic, furosemid, tiazide, triamteren), dopamina, epinefrina, estrogeni, fructoza,
glucagon, indometacin, carbonat de litiu, morfina, acid nicotinic (doze mari), octreotid
(somatostatin), contraceptive orale, fenotiazine, fenitoin, rifampicina, streptozotocin, teofilina,
tiabendazol, D- tiroxina.
Scăderi: acetominofen (doze toxice), blocanți beta adrenergici, steroizi anabolizanți (la
diabetici), antihistaminice, aspirina (doze toxice), bezafibrat, captopril, ciproteron, disopiramid,
etanol, fenfluramina (la diabetici), analogi ai guanetidinei, indometacin (efecte variabile),
marijuana, inhibitori MAO, nifedipina (neconcludent), pentamidina (dupa cateva zile),
pivampicilina, protionamida, spironolactona, trometamina.

Glucoza urinară
Nivelul glicozuriei este un rezultat al filtrarii glomerulare si reabsorbției tubulare a
glucozei. Valoarea testelor de glucoză din urină este extrem de limitată. Glicozuria apare când
glicemia este superioară pragului de eliminare renală a glucozei, care este normal de 10 mmol/l
(1,8 g/l=180mg/dl), acesta prag variază foarte mult și poate fi influențat de aportul de lichide.
Recomandari pentru determinarea glucozei urinare:
 monitorizarea diabetului zaharat;
 strip urinar pozitiv pentru glucoză;
 defecte tubulare renale
Determinarea glucozei în urină poate fi considerată doar ca o alternativă mai ieftină la
autotestarea glicemiei în țările în curs de dezvoltare. Cercetarea glicozuriei şi a cetonuriei cu
ajutorul strip-ului reactiv (bandeletei urinare) este un gest simplu, rapid şi puţin costisitor în
laboratorul clinic. Dacă punerea în evidenţă a unei glicozurii poate să releve un diabet zaharat,
ceea ce se va confirma prin asocierea unei hiperglicemii, o glicozurie normoglicemică poate fi
dovada unei nefropatii (sindromul Toni-Fanconi-Debré), care va orienta către originea toxică, în
special prin metale grele (cadmiu).
 Limite si interferențe
Glicozuria pozitivă poate fi datorată şi excreţiei urinare de anumite antibiotice
(peniciline, cefalosporine, streptomicină, acid nalidixic, izoniazidă, tetraciclină, norfloxacină),
produşi de contrast, frecvent de acidul ascorbic şi de salicilaţi. Unele toxice profesionale pot să
determine o falsă glicozurie pozitivă (fenoli, formaldehidă, cloroform). Există si alte condiții care
pot determina glicozurie: hipertiroidism, acromegalie, boala Cushing, boli hepatice si
pancreatice, boli SNC (traumatisme cerebrale, AVC) etc.
O falsă normoglicemie poate fi întâlnită în cursul anumitor afecţiuni, precum sindromul
carcinoid sau secundar administrării unor anumite medicamente ca de exemplu L-dopa,
ampicilina, aspirina, diazepam, digoxin, furosemid teofilina, fenobarbital sau să fie consecinţa
consumului de opiacee.

Corpii cetonici
Corpii cetonci reprezintă un grup de trei compuși (acetoacetatul, β-hidroxibutiratul și
acetona) care sunt sintetizați în ficat din acetil-CoA rezultată din degradarea acizilor grași. Acești
compuși sunt utilizați ca sursă de energie de către țesuturile extrahepatice atunci când glucoza nu
este disponibilă.
În condiții fiziologice, cetogeneza este minimă; corpii cetonici sunt prezenți
în cantități mici în sângele indivizilor sănătoși în cursul postului, după un exercițiu
fizic prelungit, sau în cazul unei diete bogate în lipide, nivelul lor fiind < 5 mg/dl (0,5 mmoli/l).
Creșterea producției de corpi cetonici apare în situaţii asociate cu scăderea
disponibilităţii glucidelor ca sursă de energie (inaniţie) sau cu reducerea capacității
demetabolizare a glucozei (diabetul zaharat, în special cel de tip 1). Ei ajung in urină doar atunci
când nivelul lor plasmatic crește peste valoarea corespunzătoare pragului renal.
Eliberarea de cantități crescute de corpi cetonici în sânge duce la un nivel crescut al
acestora (hipercetonemie; în cazuri severe nivelul corpilor cetonici poate crește de 100-200 ori
față de valoarea fiziologică). Acetoacetatul și β-hidroxibutiratul sunt captaţi în unele ţesuturi
extrahepatice (creier, miocard, muşchi scheletici, etc.) şi degradaţi ca sursă
deenergie. În condițiile unei cetogeneze hepatice intense, capacitatea ţesuturilor extrahepatice de
metabolizare a corpilor cetonici este depăşită şi o parte a acestora se elimină prin urină
(cetonurie). Acetona se elimină prin aerul expirat (conferind respirației un miros caracteristic,util
pentru orientarea diagnosticului) și parțial prin urină. Deoarece corpii cetonici sunt acizi relativ
tari, neutralizarea lor consumă din rezerva alcalină a plasmei, ceea ce favorizează instalarea
acidozei metabolice (cetoacidoză). În cazuri severe se poate ajunge până la comă cetoacidozică,
care reprezintă o complicație acută a diabetului zaharat de tip 1 și constituie o urgență medical.
În laboratorul clinic se efectuează următoarele teste:
a) Detectarea corpilor cetonici în urină – cu ajutorul stripurilor care permit o
apreciere semicantitativă. Evidențierea se bazează pe principiul testului Legal: acetoacetatul
reacționează cu nitroprusiatul, generând un compus colorat în violet. Dacă în mediul de reacție se
adaugă glicina, testul poate evidenția și acetona. O reacție pozitivă indică prezențaunei cetonurii
de peste 5 mg/dl. Important: β-hidroxibutiratul nu este evidențiat prin acest test
(neavând gruparecetonică). În cetoacidoza diabetică, raportul β-hidroxibutirat/acetoacetat (în
mod normal 1/1) este crescut la 3/1, putând ajunge până la 10/1 (datorită dezechilibrului dintre
NADH și NAD+ în favoarea formei reduse), astfel încât detectarea cu stripuri urinare
subestimează nivelul cetonuriei.
Testarea corpilor cetonici în urină este recomandată la pacienţii cu diabet zaharat tip 1 în
următoarele circumstanțe: în cursul bolilor acute sau al stresului, în condiţiile unei
hiperglicemii de peste 250 mg/dl, în cursul sarcinii sau atunci când sunt prezente simptomele
cetoacidozei. Prezența corpilor cetonici in urina unui pacient diabetic sugerează ca diabetul nu
este bine controlat. Cetonuria la un copil <2 ani constituie un semnal de alerta
b) Dozarea β-hidroxibutiratului în ser – este utilă pentru monitorizarea cetoacidozei
diabetice și pentru diagnosticul diferențial între cetoacidoză și acidoze de alte cauze. Dozarea se
printr-o metoda spectofotometrică și se bazează pe oxidarea β-hidroxibutiratului la
acetoacetat în prezența β-hidroxibutirat-dehidrogenazei.

Hemoglobina glicată sau HbA1c

Importanța hemoglobinei glicate sau HbA1c ca marker al controlului glicemic la
pacienții diabetici a fost evidentiată de rezultatele celor doua mari studii – DCCT (Diabetes
Control and Complications Trial) si UKPDS (United Kingdom Prospective Diabetes Study).
Acestea au demonstrat într-un mod convingător efectul benefic al controlului glicemic intensiv
atât asupra parametrilor metabolici (glicemia si HbA1c), cat si asupra complicatiilor pe termen
lung (micro- si macrovasculare) ale diabetului zaharat de tip I sau II si au permis stabilirea unor
ținte terapeutice specifice bazate pe HbA1c.

Termenul de „hemoglobina glicata” (GHb) descrie glicarea hemoglobinei – reacție de

atașare non-enzimatica a glucozei sau a altor hexoze la molecula de hemoglobina. Glicarea se
poate produce la mai multe reziduuri de aminoacizi din structura hemoglobinei si are loc în două
etape:
 condensarea glucozei cu gruparea amino liberă a hemoglobinei genereaza o baza Schiff,
denumită si HbA1c labilă (aldimina instabila)
 rearanjarea moleculară Amadori din care rezultă o ketoamina stabila (in cazul glucozei,
fructozamina

Nivelul HbA1c din sânge se corelează atât cu timpul de injumătațire a hemoglobinei cât
și cu nivelul mediu al glucozei sangvine pe perioada duratei de viață a acesteia. Astfel, creșterea
HbA1c este proporțională cu nivelul mediu al glucozei sangvine (glicemia medie) în cursul
ultimelor 2-3 luni anterioare testării (corespunzatoare duratei medii de viata a eritrocitelor), pe
scurt, creșterea Hb A1c indică prezența unei hiperglicemii in ultimele 2-3 luni;
Determinarea HbA1c se recomandă pentru:
 evaluarea și monitorizarea pe termen lung a controlului glicemic la pacienții cu
diabet zaharat;
 rolul predictiv în ceea ce privește riscul complicațiilor diabetului: cetoacidoza,
nefropatia, retinopatia;
 evaluarea eficienței abordării terapeutice: antidiabetice orale, insulina, transplant
de celule β. Din aceste motive, HbA1c ar trebui efectuata de rutina la toti
pacientii cu diabet, atat in momentul diagnosticului cat si ca parte a monitorizarii
continue.
 diagnosticarea diabetului zaharat.
ADA a recomandat în 2010 includerea HbA1c in criteriile de diagnostic ale diabetului
la o valoare limită de 6.5% , stabilirea acestei decizii au fost luate in considerare avantajele pe
care le prezinta HbA1c față de glicemie:
o Nu sunt necesare condițiile “a jeun”;
o Stabilitate preanalitică mai mare;
o Variație biologica intraindividuala ↓ în comparație cu glicemia;
o Variații ↓ în conditii de stres și afecțiuni intercurente.
Evaluarea HbA1c rămane standardul în cazul evaluării controlului glicemic al
pacienților cu DZ2.
Valori de referință și interpretarea rezultatelor Hb A1c
Normal 4.8-5.6%
Risc crescut de a dezvolta diabet 5.7-6.4%
Diabet zaharat >=6.5%
Țintă terapeutică la pacienții diabetici: <=7%

Limite și interferențe
În afara diabetului zaharat, creșteri ale HbA1c pot să mai apară și în urmatoarele situații:
anemie feripriva, post-splenectomie, policitemie (datorită unei oarecare prelungiri a duratei de
viață a eritrocitelor).
 Scaderi pot fi intalnite în sarcină, pierderi cronice de sânge, posttransfuzional și în
anemiile hemolitice (datorită scăderii duratei de viață a hematiilor și reducerii consecutive a
expunerii la glucoza).
Medicamente
 Creșteri: aspirina, atenolol, betablocante, hidroclorotiazida, indapamid, lovastatin,
nicardipin, propranolol.
 Scăderi: diltizem, enalapril, glipizid, insulina, lisinopril, metformin, pravastatin, ramipril,
verapamil.

Microalbuminuria
Una dintre complicaţiile diabetului zaharat este nefropatia diabetică, care se detectează
în stadiul precoce cu ajutorul microalbuminuriei. Normal, albumina nu este prezentă în urină,
deoarece aceasta este reţinută în sânge de rinichi. Concentraţia normală de albumină excretată
este sub 20 mg/zi (15 µg/min). Excreţia persistentă de albumină – între 30 şi 300 mg/zi (20–200
µg/min) – este denumită microalbuminurie. Microalbuminuria este un semn că sunt lezate vasele
de sânge implicate în filtrarea produşilor de degradare în rinichi. Microalbuminuria poate fi
primul semn de lezare a rinichiului sau de boală renală. Pacienţii cu diabet zaharat tip 1 şi tip 2
pot să prezinte rinichiul lezat ca o complicaţie a diabetului zaharat
Microalbuminuria prezintă semnificaţie prognostică. La pacienţii cu diabet zaharat (în
special diabet tip 1), microalbuminuria persistentă poate fi un indicator de nefropatie diabetică.
Microalbuminuria este, de asemenea, asociată cu afectarea cardiovasculară, atât la pacienţii cu
diabet, cât şi la cei fără diabet.
Microalbuminuria este diagnosticată fie în urina recoltată în 24 ore (20–200 µg/min)
sau, mai frecvent, prin concentraţii crescute într-un spot/emisie spontană de urină (30–300 mg/l).
Microalbuminuria trebuie să fie detectată la două din trei măsurători efectuate într-o perioadă de
două-trei luni. Deși punctul de referință îl reprezintă proba de urină din 24 ore este unamim
acceptat faptul că procedura de colectare a urinei este dificil de controlat iar dacă se desfășoară
inadecvat poate conduce la erori în estimarea pierderilor proteice. De aceea, în practică, ghidul
recomandă ca test de primă linie determinarea raportului albumină/creatinină într-o probă de
urină spontană.
 Albuminuria exprimată ca raport albumină/creatinină reprezintă un test de screening și
monitorizare a tratamentului pentru pacienți cu:
 diabet zaharat tip I și II
 hipertensiune arterială – afecțiuni cardiace
 boli vasculare generalizate
 preeclampsie
Apariţia microalbuminuriei a fost legată de prezenţa diabetului zaharat. Alţi factori
care determină microalbuminuria sunt: presiunea arterială crescută, antecedente de afectare
renală din cauza diabetului, fumatul, supraponderalitatea. Rezultatele testului pot fi influenţate de
activitatea fizică în ziua când se recoltează urina, infecţia tractului urinar, insuficienţa cardiacă,
controlul metabolic deficitar (glicemia crescută), hematurie.
În diabetul zaharat tip 2, 20–40% din pacienţii cu microalbuminurie evoluează cu
nefropatie manifestă, dar după 20 de ani de nefropatie numai aproximativ 20% din pacienţi
dezvoltă boala renală în stadiul terminal. Aproximativ 40% din pacienţii cu diabet zaharat tip 2
prezintă microalbuminurie.
Valori de referință și interpretarea rezultatelor- categoriile de albuminurie (exprimată ca
ACR) conform ghidului KDIGO 2012:
A1 <30 mg/g (3 mg/mmol) albuminurie normală sau ușor crescută
A2 30-300 mg/g (3-30 mg/mmol) albuminurile moderată
A3 >300 mg/g (>30 mg/mmol) albuminurie severă

American Diabetes Association (ADA) recomandă pentru screening-ul nefropatiei

diabetice determinarea anuală a albuminuriei la persoanele cu diabet zaharat tip 1 și cu o evoluție
a bolii ≥ 5 ani precum și la toate persoanele cu diabet zaharat tip 2 începând cu momentul
diagnosticului, determinarea anuală a raportului microalbuminurie/creatinină (microalbuminuria
este prezentă dacă raportul este mai mare de 2 la bărbaţi şi peste 2,8 la femei, repetat în două din
trei teste).
Limite și interferențe
În interpretarea rezultatelor se ține cont de următoarele situații care pot induce
albuminurie tranzitorie: infecții urinare, hematurie, efort fizic intens în special în ortostatism,
sarcină, febră, inflamații.
Medicamente
  Creșteri: amikacină, calcitriol, carbamazepin, cisplatin, contraceptive orale, diazoxid,
doxorubicină, gentamicină, litiu, naproxen, nifedipină, norfloxacin, ofloxacin,
verapamil.
 Scăderi : atenolol, captopril, furosemid, ibuprofen, inhibitori ai enzimei de conversie.
Diabetul este o boală cu prevalenţa în creştere; microalbuminuria este prezentă la o
treime sau mai mult dintre pacienţi; microalbuminuria este factor de risc pentru boala
cardiovasculară şi cea renală; controlul tensiunii arteriale reduce nivelul de albumină urinară şi
protejează astfel rinichiul; anual, pacienţilor cu diabet tip 2 trebuie să li se facă screeningul
pentru microalbuminurie;. Identificarea în stadii precoce a afectării renale prin detectarea
microalbuminuriei ajută medicul clinician la stabilirea unui tratament care să asigure un control
adecvat al diabetului şi să împiedice agravarea bolii.

Profilul lipidic (colesterol total, HDL colesterol, LDL colesterol și trigliceridele)

Pacienţii cu DZ tip 2 au o incidenţă crescută a tulburărilor metabolismului lipidic, care
contribuie la apariţia afecţiunilor cardiovasculare.
Monitorizarea, având ca ţintă scăderea LDL colesterol, creşterea HDL colesterol şi
scăderea trigliceridelor are drept consecinţă reducerea afecţiunilor macrovasculare şi a
mortalităţii la pacienţii cu DZ de tip 2, în special la cei cunoscuţi cu boală cardiovasculară.
Profilul lipidic minim constă într-o determinare a colesterolului total, a trigliceridelor, a
lipoproteinelor cu densitate mare (HDL) -colesterol și a lipoproteinelor cu densitate mică (LDL)
-colesterol, toate obținute în condiții de post.
Valorile de referință conform recomandările ADA (American Diabetes Association)
privind nivelul lipidelor la pacienţii cu DZ tip 2 sunt:
LDL-colesterol < 100 mg/dl (2.60 mmol/l)
TG < 150mg/dl (1.7 mmol/l)
HDL-colesterol > 40mg/dl(1.0 mmol/l)
Se recomandă, cel puțin o dată pe an, evaluarea a profilului lipidic a jeun la majoritatea
pacienților cu DZ. Dislipidemiile asociate diabetului zaharat de tip 2 reprezintă unul din riscurile
majore pentru aparitia afecțiunilor cardiovasculare. Nivelurile crescute de trigliceride, asociate
cu un nivel scăzut de HDL, comparativ cu intervalele de referință determină un risc crescut de
apariție a afecțiunilor cardiovasculare.
 Enzimele hepatice
Ficatul joacă un rol important în menținerea nivelului de glucoză normal între mese,
precum și în perioada post-prandială, iar rolul său în patogeneza diabetului zaharat de tip 2 a
atras mult interes. Într-adevăr, disfuncția hepatică care rezultă din sindromele de rezistență la
insulină poate duce la apariția diabetului zaharat de tip 2.
Enzimele hepatice, aspartat aminotransferaza (AST), alanin aminotransferaza (ALT), și
gamma-glutamyltransferaza (GGT), sunt utilizate în mod obișnuit în evaluarea funcției hepatice.
Aspartat aminotransferaza (AST) și ALT sunt considerate markeri ai sănătății hepatocelulare, în
timp ce GGT indică, de asemenea, funcția tractului biliar. Alanin aminotransferaza (ALT) este
cel mai specific marker al patologiei ficatului și se găsește în principal în acest organ .AST și
GGT se găsesc, de asemenea, în alte țesuturi și sunt, prin urmare, markeri mai puțin specifici ai
funcției hepatice . Deși GGT este un marker mai puțin specific al funcției hepatice, niveluri mai
ridicate de GGT s-au dovedit a fi un independent predictor de incidența diabetului zaharat de tip
2.
Valori de referință
ASAT ALAT GGT
10–34 U/L B: 10–40 U/L 0–30 U/L
F: 4–19 U/L

Nivelul transaminazelor poate fi crescut la pacienții cu diabet zaharat de tip 2. GPT și

GOT serice pot fi considerate predictori pentru diabet, independent de alți factori de risc,
deoarece în urma unor studii s-a evidențiat faptul că creșterea nivelului enzimelor hepatice a avut
loc ca urmare a influenței nefaste a insulinei asupra ficatului și țesutului muscular. Alte studii au
sugerat ca un nivel crescut ALT reflectă transformarea unui ficat cu țesut normal în ficat gras, ce
poate determina dezvoltarea diabetului zaharat de tip 2.

Alți parametrii de interes

Creatinina si clearance-ului creatininei
În afară de microalbuminurie, funcția renală trebuie de asemenea, să fie verificate în
mod regulat la pacientul cu DZ. Creatinina este excretata cu usurință de catre rinichi la indivizii
sănatoși. Deoarece excretia de creatinina este relativ constanta la o persoana data, determinarea
concentratiei de creatinina in urina din 24 ore poate oferi o orientare in ceea ce priveste functia
renala.
Cu toate acestea determinarea creatininei în ser nu este suficientă pentru a detecta
deteriorarea precoce a funcției renale. Până în momentul în care creatinina se ridică peste
intervalul normal, deteriorarea severă a rinichiului este de obicei prezentă. La pacienții diabetici
este mai bine să se bazeze pe determinarea (sau calculul) clearance-ului creatininei
Valori de referinta creatinina– a) Femei <1 mg/dL
b) Barbati <1,2 mg/dL
Valorile mari pot indica o tulburare a funcției renale;
Rata filtrarii glomerulare (RFG) reprezinta cel mai bun indicator al functiei renale si este
frecvent evaluata prin clearance-ul creatininei.
La adultii cu varsta mai mica de 50 ani, clearance-ul creatininei este de
 20-25 mg/kg pentru barbati si
 15-20 mg/kg pentru femei.
La adulti cu varsta peste 50 ani, clearance-ul creatininei scade progresiv datorita
reducerii masei musculare.
Limite si interferențe
Femeile au un nivel al cretininei mai scazut deoarece au o masa musculara mai scazuta
Reducerea masei musculare (ex. amputare, atrofie musculara, malnutritie) si o dieta
vegetariana pot determina scaderi ale creatininei serice
Medicamente (ex. trimetroprim, sulfametoxazol, cimetidina, etc) pot creste nivelul
creatininei serice
Cresterea clearance-ului creatininei este adesea numita hiperfiltrare si este observata in
timpul sarcinii sau la pacientii cu diabet zaharat inaintea aparitiei nefropatiei diabetice. De
asemenea se poate asocia cu un aport mare de proteine dietetice sau cu expansiunea volumului
plasmatic.

Bilirubina
Bilirubina prezintă proprietăți antioxidante puternice care împiedică deteriorarea
oxidativă și are un rol protector în evenimentele CV . Scăderea bilirubinei în cazul pacienților cu
DZ tip sugerează că aceștia prezintă o capacitate antioxidantă mai mică de a preveni fenomenele
oxidative ceea ce crește mortalitatea și morbiditatea cardiovasculară.
O scădere a nivelului bilirubinei în cazul pacienților cu diabet zaharat de tip 2, poate sa
ridice un semnal de alarmă în privința un diabet zaharat prost controlat, iar bilirubina serică poate
fi utilă pentru monitorizarea populației diabetice.

Ureea
Ureea este principalul produs azotat final al metabolismului aminoacizilor, proveniți din
scindarea în stomac și intestin a proteinelor, sub acțiunea fermenților proteolitici si absorbtia
acestora prin peretele intestinal. Nivelul ureei plasmatice depinde de proporția proteinelor din
rația alimentară, de intensitatea catabolismului proteic, precum și de rata eliminării renale.
Aceeasta repezintă unul dintre cei mai importanți markeri ai disfuncțiilor renale.
Valoarea de referință a ureei este intre 10-50 mg/dl în funcție de vârsta.
Creșterea ureei sanguine la 50-150 mg/dL presupune o afectare semnificativa a functiei
renale, iar pacienții cu diabet zaharat prezintă valori crescute ale ureei serice. Este utilă pentru
monitorizarea funcției renale la pacienții cu DZ.

Homocisteina
Homocisteina, un aminoacid care conţine o grupare tiol, se formează prin demetilarea
intracelulară a metioninei. În plasmă, homocisteina se găseşte în principal legată de proteine, dar
sunt prezente, de asemenea, şi forme libere, oxidate şi disulfidice.
Valori de referinţă – <12 μmol/L
Un nivel crescut a homocisteinei (hiperhomocisteinemia) se asociază cu un risc crescut
de afecţiuni cardiovasculare, atât pentru femei (chiar şi înainte de menopauză) cât şi pentru
bărbaţi și cu un risc crescut de tromboze venoase;
Există studii care corelează nivelurile crescute ale homocisteinei și ale lactat dehidrogenazei la
pacienții cu DZ de tip 2 cu risc crescut de apariție a afecțiunilor cardiovasculare. În plus,
homocisteinemia a fost semnificativ crescută în cazul pacienților cu diabet zaharat de tip 2 cu
retinopatie, comparativ cu cei care nu prezintă această complicație, hiperhomocisteinemia puând
fi astfel asociată cu retinopatia diabetică. Există și alte studii care indică faptul ca concentrații
crescute de homocisteină au fost corelate cu afecțiunea ocluzivă venoasă retiniană.
 Putem sugera că homocisteina este o componentă cheie legată de dezvoltarea retinopatiei
diabetice, putând fi asociată cu o durată mai mare a diabetului in organism, respectiv cu apariția
complicaților microvasculare.

Concluzii
Testele de laborator clinic joacă un rol esențial în diagnosticul și managementul
terapeutic al DZ. Medicul poate diagnostica diabetul, prediabetul prin intermediul analizelor de
sânge, parmetrii biochimici permit medicului sa descopere diabetul din timp si sa coopereze cu
pacientul pentru a gestiona diabetul, pentru a evalua eficiența abordării terapeutice și pentru a
preveni complicatiile diabetului zaharat.

Bibliografie:
1. Sacks DB, Arnold M, Bakris GL, Bruns D.E. et.all.Guidelines and
Recommendations for Laboratory Analysis in the Diagnosis and Management of
Diabetes Mellitus. Diabetes Care 2011; 34:e61–e99.
2. Sacks DB, Bruns DE, Goldstein DE, Maclaren NK, McDonald JM, Parrott M.
Guidelines and recommendations for laboratory analysis in the diagnosis and
management of diabetes mellitus. Clin Chem. 2002;48:436–72.
3. Kor M. Laboratory Tests in Diagnosis and Management of Diabetes Mellitus.
Practical Considerations. Clin Chem Lab Med. 2003; 41(9):1259–1265.
4. Emancipator K. Laboratory Diagnosis and Monitoring of Diabetes Mellitus. Am J
Clin Pathol 19. 1999; 112:665-67.
5. Emancipator K. Laboratory diagnosis and monitoring of diabetes mellitus. Clinical
Chemistry Check Sample CC 98-5. Chicago, IL: ASCP; 1998.
6. Huang E, Kuo W, Chen Y, Chen T, Chang M, et.all.Homocysteine and other
biochemical parameters in Type 2 diabetes mellitus with different diabetic duration
or diabetic retinopathy. Clinica Chimica Acta 2006.; 366:293 – 298.
7. Nam H C, Hak C J, Sung H C, Hyung R K, Hong K L et. all. Abnormal Liver
Function Test Predicts Type 2 A community-based prospective study. Diabetes.
Diabetes Care. 2007 Oct; 30 (10): 2566-2568.
8. Ran H, Shin M, Nam H, Park K, et.all. The association between liver enzymes and
riskof type 2 diabetes. Diabetology & Metabolic Syndrome;2014.
9. Erkus E, Aktas G, Kocak MZ, Duman TT,Atak BM. Serum bilirubin level is
associated with diabetic control in type 2 diabetes mellitus. Blood Heart Circ. 2018;
Volume 2(2): 1-2.
10. Cosentino F ,Grant PJ, Aboyans V et.all. Ghidul ESC 2019 de diabet, pre-diabet, şi
boli cardiovasculare realizat în colaborare cu Asociaţia Europeană de Studiu a
Diabetului (EASD).Romanian Journal of Cardiology.2019;Vol. 29, No. 4.
11. https://www.synevo.ro/