Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Specializarea: Psihologie Clinică și Psihoterapie

CONSILIERE PSIHOLOGICĂ
-portofoliu-

Profesor: prof. univ. Dr. OVIDIU GAVRILOVICI

Masterandă, an 1, grupa 2: GAVRILIUC DANIELA
Sumar
 Partea I-Notițe de jurnal academic

JURNAL NR. 1 - 6 octombrie 2017- Cum ar arăta cabinetul meu?

Cel mai probabil, cabinetul meu de terapie ar fi într-un apartament de bloc închiriat. Ar
avea o sală de așteptare, cu scaune confortabile, măsuță, ziare, reviste, tonomat pentru apă sau
cafea, coli albe și creioane colorate, pentru copiii care vor veni și toaletă.
Pentru că iubesc vara, soarele, lumina, aș decora cabinetul în nuanțe de galben, cu
jaluzele în tonuri de galben și portocaliu. Nu ar lispi o canapea, două fotolii și un birou.
Pereții ar fi decorați cu câteva diplome, pentru atestarea profesională, cu scopul de a oferi
încredere clientului, un panou cu planșe de scris, deocorat cu păpusi, o mini bibliotecă cu cărți
de specialitate, cât și niste rafturi pline cu jucării, pentru crearea unui climat relaxant, care să
faciliteze buna desfășurare a ședinței, dar și câteva plante.

Indiferent de felul în care este decorat, un cabinet “psi”, fie el de psihiatrie, psihologie sau
psihoterapie, este, înainte de toate, un spatiu psihologic decorat de specialist cu liniște, interes,
înțelegere, calm și acceptare, îndepărtând critica, judecățile de valoare, superioritatea, pentru a
lăsa loc sentimentului de siguranță, speranță și respect față de opinii, suferințe, dorințe și
alegeri. E zona în care psihologul și clientul lucrează împreună pentru ca întrebările să-și
primeasca răspunsurile, problemele să-și găsească dezlegările, iar povestea să curgă iar, mai
frumoasă decât înainte.

JURNAL NR. 2 - 13 octombrie 2017- Dualitatea persoană-terapeut

Terapia își propune, printre altele, să corecteze raportarea pacientului la limite, văzute ca
delimitări la nivel afectiv, atât vis-a-vis de propria persoană, cât și vis-a-vis de cei din jur. Ca
în orice relație, limita este ceva negociabil, limita unuia nu înseamnă obligatoriu și limita
celuilalt.

Mă gândesc acum la ideea de dezvăluire, terapia aducând în prim plan dezvăluirea

pacientului, care, în mod firesc, nu cred că ar trebui să ridice mari probleme, indiferent de
conținuturile aduse în discuție.

În timp ce pentru un terapeut cererea de autodezvăluire poate fi supărătoare, pentru un

altul ea poate fi o garanție că procesul terapeutic înregistrează un progres. În timp ce pentru
un pacient, se poate dovedi jenant să nu obțină ce își dorește, pentru un altul, starea de
neplăcere sau frustrare ar putea fi cu mult mai mică sau chiar inexistentă.
Limita există, așadar, în fiecare relație terapeutică într-un mod particular, depinzând de felul
în care își administrează limitele fiecare dintre cei doi, terapeutului îi revine sarcina de a
interveni corector, asigurând un mediu mai permisiv sau mai restrictiv, în funcție de ce este
necesar în intervenția terapeutică.

JURNAL NR. 3 - 20 octombrie 2017- Terapia cu animale

Nu a fost o noutate pentru mine să aflu, la curs, că terapia cu animale are numeroase
avantaje, mai ales pentru copiii cu autism. Fiind voluntar de aproape doi ani la un centru
pentru copii și tineri cu autism, am avut ocazia să merg, împreună cu ei, la o mini-fermă și
parc de joacă din oraș, Arca lui Noe. Acolo mergeam o dată pe săptămână, iar ei se jucau cu
ponei, cu câinele de terapie, Norocel, hrăneau caprele și iepurașii, iar copilul pe care îl
supravegheam alerga cocoșul, fascinat.

Deși invitata noastră era de părere că imediat se atașează copiii cu autism de câinele
terapeut, de exemplu, am văzut reținere și chiar teamă la unii dintre ei, cel puțin în primele
întâlniri. Abia după ce s-au obișnuit să îl vadă acolo, după ce li s-a vorbit despre câini și au
văzut mai multe poze, s-au apropiat, unii doar din curiozitate.

Cu toate că  terapia cu animale are un rol benefic în tratarea unei game largi de
probleme pe care le pot avea copiii, dar şi adulţii, pot interveni probleme atunci când animalul
este folosit ca substitut de prieten, de tată, de mamă, de frate sau soră, prezenţa lui inhibând
integrarea socială a copilului și accentuând problemele de care suferă.

JURNAL NR. 4 - 27 octombrie 2017

Fiindu-ne recomandată ca lectură la primul curs, am început să citesc cartea "Ascultă-mă

ca să te ascult", de Michael P. Nichols.

Ca să fiu sinceră, nu credeam că îmi va plăcea, dar m-a captivat ce-i drept și am fost
surprinsă să văd cât de multe lucruri sunt implicate în comunicarea noastră cu ceilalți.
Pe lângă teoria propriu-zisă, se află și multe situații în care persoanele nu au știut să
asculte, după, acestea fiind explicate. M-am regăsit în unele și mi-am dat seama unde am
greșit eu sau cel/cea cu care am purtat o anumită discuție.
Rândurile preferate din carte sunt următoarele: "Odată ce accepți că oamenii sunt cum
sunt, poți să încetezi să mai încerci să îi schimbi și să nu mai reacționezi exagerat atunci când
fac ceea ce au făcut întotdeauna".
 Nu știu prea bine cum aș putea comenta o astfel de carte, trebuie citită, fiecare capitol
prezintă un alt criteriu care ar trebui luat în considerare când porți o conversație.
Se întâmplă să vorbesc cu prieteni, să le povestesc o anumită problemă, iar ei să mă
întrerupă și să îmi spună "da,și mie mi se întâmplă asta." , și tot continuau. Să fiu sinceră, mă
cam deranjează , iar din carte, am aflat că întreruperea lor nu este indicată, pentru că atenția
se mută imediat pe ei, nu mai rămâne pe mine.Cum s-a întâmplat ca și eu să mai fac asta, mi-
am propus să fiu mai atentă.

JURNAL NR. 5 – 3 noiembrie 2017- De ce am venit la acest curs?

Am ales acest master, deoarece sunt voluntar la un centru de copii și tineri cu autism și vreau
să mă dezvolt profesional în această direcție.

Există un anumit aspect care mă interesează la acest curs, iar acesta este dezvoltarea
personală, o mai bună cunoaștere a propriei persoane.

La sfârșitul acestui curs aș dori să știu mai multe despre profesia de consilier și despre
modalitațile de abordare folosite, dar și să învăț să comunic eficient și să dezvolt abilitatea de
a asculta activ.

Dacă ar trebui să mă schimb în urma participării la acest curs sau program de master, această
schimbare ar consta în dorința de a profesa la un nivel mai înalt decât cel propus inițial.

JURNAL NR. 6 – 10 noiembrie 2017- Importanța explorării de sine a consilierului

  Este importantă relația pe care consilierul o are cu sine pentru ca relația dintre el și client
să fie una sănătoasă, benefică. Atât timp cât consilierul nu se află în contact cu sine, nu poate
fi în contact cu clientul, nu-l poate „simți”. Autenticitatea terapeutului, congruența,
autoacceptarea, empatia sunt esențiale în stabilirea acestei relatii. Consilierul are nevoie să
acorde o deosebită atenţie rezonanţei sale emoţionale, felului în care ţine cont de propriile
reacţii şi trăiri emoţionale. Ca terapeuţi, este important (pe parcursul primelor şedinţe), să fim
atenţi la rezonanţa noastră, să aflăm cum putem lucra cu sentimentele pe care clientul le
trezeşte în noi.

Schimbarea clientului, evoluţia acestuia, este facilitată când consilierul “este ceea ce
este”, când, în relaţia sa cu clientul, acesta este autentic, lipsit de “faţadă”, fără să poarte o
mască, adică sentimentele trăite de terapeut, sunt accesibile conştiinţei sale, iar el este capabil
să le identifice, să trăiască cu ele şi să le comunice clientului, în situaţia în care acest lucru
este adecvat.

Temperamentul, personalitatea îşi vor pune amprenta asupra relației cu clientul, însă,
preocuparea noastră esenţială cred că ar trebui să fie de a ne asigura că aspectele ce ţin de
unicitatea Sinelui nostru- punctele forte şi vulnerabilităţile – sunt utilizate în beneficiul
clientului, în stabilirea relaţiei terapeutice care să permită acestuia relevarea resurselor,
potenţarea lor şi acceptarea a ceea ce este dificil de acceptat şi integrat. Cu alte cuvinte, să fim
noi înşine. Lucrul cu Sinele nostru este un proces continuu, o aventură şi aceasta înseamnă a-
ţi trăi viaţa plenar, autentic, la toate nivelurile.

JURNAL NR. 7-17 noiembrie 2017

Săptămâna aceasta am văzut un citat pe facebook, un citat care m-a făcut să mă gândesc foarte
mult la alegerile pe care le-am făcut. Citatul suna în felul următor: „Orice provocare creează
oportunitatea corespunzătoare”. Am meditat mult asupra acestui subiect. Oare de câte ori am
lăsat să treacă provocările pe lângă mine, doar din teama de a nu eșua, din teama de a nu găsi
oportunitațile corespunzătoare să duc totul la bun sfârșit? Oare de câte ori am renunțat doar
pentru că nu vedeam luminița de la capătul tunelului, pentru că vedeam că bate vântul din
toate părțile, dar nu știam de unde vine și unde se duce? De câte ori nu am fost dezamăgită că
lucrurile nu s-au întâmplat cum mi-am dorit, cum mă așteptam?

La toate aceste întrebări încă nu am găsit un răspuns clar, dar am realizat că nu trebuie să știu
neapărat cum se sfârșesc lucrurile, ci contează modul în care le fac, drumul pe care îl parcurg
și ce am învățat din experiențele respective.

JURNAL NR. 8- 24 noiembrie 2017

Acum două zile am vizonat filmul „Kiss and cry”..O dramă...O poveste reală. Am rămas
impresionată de atitudinea fetei dupa multe încercări de a se vindeca de cancer. Ea a privit
cancerul ca pe un prieten ..Ca pe o persoană care nu vrea să îi facă rău intenționat , dar asta e
menirea lui .Îl acceptă și tot ce trebuie să facă e să îl privească ca pe ceva bun, iar tot ce i-a
mai rămas e să zâmbească și sa accepte viata așa cum e.

Ce am învățat ??? Că trebuie să mă bucur de ceea ce am ..Că uneori alții au probleme mai
grele și mai grave iar noi ne plângem de nimicuri ...viața e frumoasă cu tot răul din ea ...mai
devreme sau mai tarziu o sa murim ,doar că depinde de noi cum privim acest lucru.
JURNAL NR. 9- 1 decembrie 2017

Astăzi a fost Ziua României! Ce zi! O țară întreagă s-a mobilizat să-și arate patriotismul, să-și
arate iubirea față de propria patrie, prilej ce mi-a dat multe de gândit. Dar…pe parcursul
întregului an toată lumea reneagă țara aceasta, o părăsesc, fug pe meleaguri depărtate să caute
un trai mai bun, să caute confortul. Pe parcursul întregului an, dar mai cu seamă vara, vin
românii noștri de prin străini și uită să mai vorbească dulcea limbă românească, uită că 4 lei
românești fac cât un euro, uită că o liră face aproximativ 5 lei, iar un dolar 3 lei. Colindă
magazinele în lung și în lat, caută produsele cele mai scumpe, cele mai de „fiță” , iar când
ajung la casa de marcat se plâng cât de rău merg lucrurile în țara asta, că doar „la noi în
Italia/Anglia/Germania e molto bene”, sau mai este o categorie care nu pricepe nimic din ce
spui, pentru că au uitat vocabularul limbii noastre, ba mai este câte unul mai răsărit care vrea
numaidecât să știe „Come se dice la Coca-Cola in rumena”.

Dar la sfârșit de an, aceeași români care nu știu cât valorează leul românesc, care nu știu
limba română și care se plâng de traiul acesta, sunt cei mai patrioți, se etalează în poze cu
steagul României, afișează pe site-uri de socializare doar melodii ale bravului popor, imnul și
spun cât de mult iubesc țara pe care nu demult au abandonat-o, au lăsat-o la orfelinatul celor
care au avut curajul și demnitatea să rămână.

O țără care este furată bucățică cu bucățică, o țară vândută, o țară în care mamele mor pe
paturi de spital, bolnavii pierd lupta cu viața în holul de așteptare al sălilor de urgență, o țară
în care spitalele sunt cuprinse de flăcări, bătrânii nu au bani de medicamente, iar tinerii
absolvenți sunt nevoiți să plece „afară” pentru că aici se poate intra pe un post bun numai dacă
o rudă cunoaște „pe cineva sus-pus”, o astfel de țară este sărbătorită cu festine de către
conducătorii care o bagă în faliment. Atunci ies în față și susțin cu mândrie tricolorul din
scaunul cu greutatea funcției. De ce nu fac nimic să ajute poporul pe care l-au ales?

Parcă situația mă face să spun și eu ca mulți alții…„Avem o țară frumoasă, păcat că e

locuită!”

JURNAL NR. 10- 8 decembrie 2017

Deși mi-am dorit să ajung la curs, nu am avut posibilitatea să fiu prezentă. Totuși, am ascultat
recent o istorioară, care se încheia astfel „în mare sunt bunuri fără numă, dar de cauți
siguranța, ea nu e decât pe țărm”.
Ce-mi doresc eu de la prezentul și viitorul meu? Mereu am fost o persoană care a căutat
stabilitatea, siguranța, continuitatea, dar oare câte lucruri nu am ratat din teama de a nu pierde
siguranța? Recent, cineva îmi spunea că mă vede ca pe o persoană care atunci când este pusă
în fața unor schimbări, a unor incertitudini, sunt ca o barcă ce este pe o mare învolburată,
condusă de un cârmaci fricos. Am luat hotărârea că trebuie să îmi asum mai multe riscuri, să
încerc lucruri noi, să fac măcar o data pe lună un lucru care mă sperie. Mă voi tine de asta!
Urați-mi success!

JURNAL NR. 11- 15 decembrie 2017

În timp ce îmi pregăteam o prezentare pentru un seminar, am dat peste o notiță de a mea mai
veche, dar care mi-a arătat că am rămas constantă în principiile de viață ce le aveam și în
urmă cu un an. Iată notița de acum 1 an cred:

De-a lungul timpului am parcurs perioade ale evoluției mele fizice și spirituale din care mi-
am extras seva ce-mi alimenta pofta de viață, dorința și motivația din citate celebre,
învățaminte proprii care-mi relevau din experiențe personale sau povețe părintești. Consider
că viața e o continuă evoluție, absolut totul suferind transformări, fie ca se află împrejurul
nostru sau ăn interiorul firii noastre. La 22 de ani am ajuns în drumul meu în locul unde imi
găsesc motivația de a-l continua pe cât posibil drept și neîntinat în sfera spiritualului, a
conștiinței mai exact.Ceea ce îmi alimentează motivația este canalizarea atenției energiei mele
creative pe situații, problematice care se află, ponderativ, majoritar în arealul controlului meu.
Cred că impedimentele nu sunt decât autolimitări perspectiviste și doar raportarea la situații
este principalul aliat sau inamic al eului.Personal, am ajuns să valorizez moralitatea,
onestitatea, obiectivismul indiferent de circumstanțe, iar toate acestea se datorează
experiențelor personale de viață, respectiv ințelegerilor extrase din acestea. Evident,
influențele celor din jur,, a cărților citite, a învățăturilor de viață expuse de alți oameni au
cuantumul lor în ecuația amprentei aplicate celei care sunt astazi.

Din punctual meu de vedere, viața este un drum spiritual care ne-a adus în puncul în
care ne aflam ca urmare a propriilor acțiuni anterioare, unde întamplătorul și aleatorul sunt
doar niște termeni dezbrăcați de orice conotație semantică și care ne poartă mai departe
urmând același principiu pe care s-a bazat și până în punctul denumit “prezent”.
JURNAL NR. 12- 22 decembrie 2017

„Când viața devine prea grea pentru a sta în picioare, îngenunchează!” . Da, sunt o persoană
religioasă, o persoană practicantă, cred în Dumnezeu și cred că tot ce avem în prezent se
datorează modului în care am ales să-L implicăm sau să nu-L implicăm pe El în deciziile
noastre. Cred cu tărire că pentru fiecare din noi există un drum schițat în linii mari de Creator,
un drum cu multiple posibilități de alegere, dar care diferite binecuvântări și diferite încercări,
încercări mai grele sau mai ușuoare. Totuși depinde de noi ce lucruri accesăm și cum va
influența asta următoarea noastră etapă!

Săptămâna aceasta am avut momente de deznădejde, momente în care nu știam care va fi

următorul pas pe care ar fi trebuit să-l fac, nu știam ăncotro să mă îndrept. Atunci, în negura
în care mă aflam mi-am amintit că cineva spunea mereu „când viața devine prea grea pentru a
sta în picioare îngenunchează”, am știut că răspunsul meu va fi unul mai mult decât bun dacă
îmi încredunțez viața în mâinile Celui care a trecut pe la cruce.

Ce am învățat? Am învățat că oamenii care vor veni la mine cu probleme fel de fel, au nevoie
de cineva care să le ofere siguranța că într-un fel sau altul lucrurile se vor rezolva, au nevoie
de cineva care să asculte, așa cum ar face-o Dumnezeu.

JURNAL NR. 13- 12 ianuarie 2018

Mergând la o librăririe pentru a lua un cadou unei prietene, am văzut o carte care mi-a atras
atenția și care am știut sigur că e pentru mine „Femeia care știe să aștepte”. Citind această
carte, m-am provocat să mă cunosc mai bine. Cartea ne îndemna să ne privim prezentul ca pe
un vas de alabastru în care noi adunăm comorile cele mai mărețe și pe care îl vom oferi celui
ce ne-a făcut să ne deschidem inima. Astfel, o întrebare s-a ivit în mintea mea Ce am eu acum
în vasul de alabastru?

Am observant că vasul meu conține multe pansamente, multe planuri care nu au mers,
amintiri ale oamenilor pe care i-am ținut cu forța în viața mea, bucurii mărunte, succese
profesionale, iubiri trecute, planuri realiste și multă răbdare. Evaluând starea mea actuală am
înțeles că în cabinetul meu se vor prezenta multe persoane care au în vasul lor de alabastru
multă mâhnire, multe regrete, multe frustrări. Ca psiholog consilier eu va trebui să-I înțeleg și
să-I îndemn să spargă vasul de regret și să umple un altu cu satisfacții.
JURNAL NR. 14- 19 ianuarie 2018

Astăzi am primit o povestioară care mo-a ridicat numeroase semne de întrebare față de modul
în care mă raportez la suferința aproapelui meu. M-a făcut să mă gândesc dacă chiar fac
eforturi să-l ajut dezinteresat pe cel ajuns în vreme de necaz. Consider că un bun consilier ar
încerca orice modalitate să-l ajute pe clinetul său, de aceea trebuie să fie atent la problema lui
și să-i acorde importanța pe care o are, nu să o trateze superficial. Iată povestea:

„Nu voi uita niciodată sfârșitul anului 1980. Eu aveam paisprezece ani. Maria, sora mea avea
șaisprezece ani , iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă optsprezece ani. Eram doar noi trei și
mama. Tata murise de cinci ani în accident la mină. Cu o lună înaintea sfarșitului de an,
pastorul nostru a anunțat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din adunare. A făcut
apel ca fiecare să economisească timp de o lună ceva bani, astfel încât suma strânsă în cadrul
colectei speciale să ajungă la familia cea mai nevoiașă. Ne-am gândit ce am fi putut face noi
patru? Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună numai cartofi. Astfel puteam economisi
300 lei. De asemenea, dacă stăteam cu becul stins seară de seară,mai puteam economisi alți
100 lei. Eu împreună cu Maria, am făcut curățenie la câțiva bogați , iar Jeni a vândut câteva
felicitări făcute de ea. Seara, pe întuneric, vorbeam și ne imaginam cum se va bucura familia
pentru care se va strânge colecta.

Adunarea noastră era formată din 80 de membri. Mama se gândea ca se vor strânge de 20 de
ori mai multi bani decât reușiserăm noi, mai ales că pastorul ne aducea aminte în fiecare
duminică de colecta specială. Cu o zi înainte, am plecat cu Maria la magazin să schimbam
banii in bancnote nou-nouțe. Așa învățaserăm noi ca trebuie să dăm lui Dumnezeu. Am venit
acasă cu 800 lei. O bancnotă de 500 lei și trei bancnote de câte 100 lei. Niciodată nu
avusesem atâția bani grămadă. Nu ne păsa ca n-avem haine noi, noi eram fericite și
mulțumite. De nerăbdare, n-am putut dormi toată noaptea. Sosise ziua. Afară ploua cu găleata,
iar noi n-aveam umbrelă. Adunarea era la 2 kilometri de casa noastră . Știam că vom ajunge
ude, dar nu ne mai păsa. Important era că am ajuns la adunare și puteam să ne aducem și noi
contribuția la colectă. Deși am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi,
nu ne-am pierdut buna dispoziție.Cu banii in mâini ne simțeam bogate. Am participat
bucuroase la slujba din acea dimineață. Când s-a facut colecta, mama a pus bancnota de 500
lei, iar noi fetele, am pus fiecare câte-o bancnotă de 100 lei. Pe drum înspre casă cântam de
bucurie. La amiază mama nea făcut și o surpriză plăcută. Cumpărase 10 ouă pe care le-a fiert
si le-am mâncat cu cartofi prăjiți . Ne simțeam foarte bine si aveam inimile pline de bucurie.
În jurul orei 15:00, pastorul ne-a făcut o vizită neașteptatĂ . A chemat-o pe mama la ușă.
Când sa întors în casă, mama era albă ca varul. În mână ținea un plic. Am întrebat-o ce
conține plicul, însă mama l-a deschis abia după o jumătate de oră. În plic erau: o bancnotă de
500 lei, trei bancnote de câte 100 lei și câte 40 de bancnote de câte 10lei. În total 1.200 lei. Se
lăsase între noi o tăcere apăsătoare. Nimeni nu mai putea spune nimic. Ne uitam la podea, fără
să scoatem un sunet. Cu câteva minute mai înainte ne simțeam ca niște milionare. Acum, cu
plicul în mână, ne simțeam ca niște copii teribil de săraci . Copile fiind, noi credeam că dacă
aveam cartofi eram mai bogate față de alții. Credeam că suntem bogate fiindcă aveam o mama
ca a noastră. Ne bucurăm ca eram trei surori în casă, pe când atâtea familii nu aveau copii
deloc. Știam că nu aveam multe lucruri pe care alții le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit ca
eram o familie săraca. În acea zi am aflat că eram cu adevărat sărace. Ceva s-a schimbat parcă
în viața noastră. Săptămâna ce a urmat a fost foarte tacită. De rușine, nici la biserică nu voiam
să mergem, însa mama ne-a încurajat să ne ducem.Mama ne-a întrebat ce să facem cu
banii,dar noi nu știam ce fac săracii cu banii.Știam doar că la o colecta specială s-au adunat
1200 de lei din care 800 lei au fost dați chiar de cea mai saracă familie”.

Am învățat că nu contează cum te văd ceilalți, atât timp cât te crezi bogat așa acționezi. Însă
când te privești sărac, acționezi ca unul. Contează să avem o părere bună despre noi.