REOLOGIE

Bibliografie:
• Tudose, R.Z., T. Volintiru, N. Asandei, M. Lungu, E. Mericã si Gh. Ivan,
Reologia compusilor macromoleculari, Introducere în reologie, vol.1, Ed.
Tehnicã, Bucuresti, 1982.
• Macosko Ch. W., Rheology: Principles, Measurements, and Applications
(Advances in Interfacial Engineering), Wiley-VGH, 1994
• Barnes H.A., Hutton J.F., Walters K., An introduction to rheology, ELSEVIER,
1989
• Alexander Ya. Malkin and Avraam I. Isayev, William Andrew, Rheology:
Concepts, Methods and Applications, ChemTec Publishing, Norwich, NY,2005
• Thomas G. Mezger, The Rheology Handbook, Vincent Verlag, Hannover,
Germany, 2002
• William A. Goddard III, Donald W. Brenner, Sergey Edward Lyshevsky and
Gerald J. Iafrate, Handbook of Nanoscience Engineering and Technology,
CRC Press, Boca Raton, FL (2007)
• L. Verestiuc. Curs Reologie - 2013-2014.
INTRODUCERE

Reologia: grec. Reos = a curge & logos = studia) este stiinta curgerii si
deformarii materiei; descrie relatia intre forte, deformari si timp.

Reologia este aplicabila tuturor materialelor, de la gaze la solide.

Ca stiinta fundata in anii ’20 de catre doi cercetatori (Marcus Reiner &
Eugene Bingham) ca raspuns la necesitatea de a descrie proprietatile
de curgere ale fluidelor.

Filozoful grec Heraclit a descris reologia prin panta rei – toate lucrurile
curg. Tradus in termeni reologici aceasta semnifica faptul ca daca se
asteapta suficient timp totul va curge.
INTRODUCERE
 Reologia poate fi considerată ca o ramură a fizicii ce se ocupă cu studiul comportării
corpurilor deformabile care posedă cel puţin una din următoarele proprietăţi:
elasticitate, plasticitate sau vâscozitate. Această ştiinţă stabileşte modelele matematice
care formează funcţia răspuns a unui corp supus la solicitări.
 Reologia, definită ca știința deformației și curgerii, reprezintă o ramură de știință cu
implicații multiple în numeroase domenii industriale si biomedicale.
 Pentru a rezolva o problemă de reologie se apelează la cunoștințe de matematică,
fizică, chimie, inginerie chimică și mecanică, știința materialelor, mecanică teoretică.
 În limbaj reologic, toate corpurile curg, indiferent de starea lor de agregare. Scopul
reologiei constă în stabilirea sistemului de forțe necesar pentru a cauza o deformație
sau o curgere dată sau prezicerea deformației sau a curgerii sub acțiunea unui sistem
de forțe cunoscut.
 O mare parte a produselor pentru aplicatii biomedicale este constituită din materiale
ce se găsesc în stare lichidă, a căror curgere influențează atât procesele de obținere a
produsului finit cât și transportul, depozitarea și utilizarea lui.
REOLOGIA - stiinta interdisciplinara

Fizica Chimie

Explica proprietatile reologice Corelatii directe intre parametrii

• Fizica moleculara chimici si proprietatile reologice
• Fizica statistica • Masa moleculara
• Termodinamica • Structura chimica
Reologie • Interactiuni intermoleculare
(fluide)

Studiile reologice aduc informatii Tehnologie/

Mecanica pentru formularea problemelor
Inginerie
de granita din dinamica lichidelor
(ecuatiile care le guverneaza si
solutii) pentru a gasi valorile Analiza problemelor de
numerice ale macroproprietatilor. curgere.
Noi aplicatii
CONCEPTE SOLIDE & LICHIDE
 Clasificarea comportării corpurilor nu poate fi făcută numai pe baza stării
de agregare. Trebuie să se ţină cont de condiţiile specifice, de nivelul
solicitărilor, de timp şi de domeniul temperaturilor. Din acest punct de
vedere este indicat să se evite folosirea termenilor absoluţi de lichide sau
solide, ci mai curând de materiale cu manifestare lichidă sau solidă.
 Diversitatea comportării corpurilor reale este consecinţa asocierii mai
multor proprietăţi - vâscozitate, elasticitate, plasticitate - în diverse proporţii.
Corpurile vâscoelastice sunt corpurile care manifestă simultan proprietate
vâscoasă şi elastică.
 După cum se ştie, un solid perfect elastic supus acţiunii unei forţe
înmagazinează energia dezvoltată în timpul deformaţiei şi o pune în
libertate la încetarea forţei, pentru a-şi regăsi forma iniţială pentru care are
o memorie a formei. Un lichid pur vâscos solicitat suferă o deformaţie
ireversibilă şi disipează imediat întreaga cantitate de energie sub formă de
căldură.
CONCEPTE SOLIDE & LICHIDE
 Comportarea vâscoelastică este caracteristică unui număr mare de corpuri în
stare solidă sau lichidă. Fluidele supuse la o solicitare, diferită de presiunea
hidrostatică, se deformează continuu fără să ajungă la o stare de echilibru a
deformaţiei ca urmare a stabilirii echilibrului dinamic între forţele externe şi cele
interne. Deformaţia creşte până la suprimarea solicitării, iar vâscozitatea este o
măsură a forţelor de rezistenţă.
 Un solid sub acţiunea unei solicitări se deformează până la o stare de echilibru
static între forţele externe şi cele interne. Modulul de elasticitate exprimă gradul
de deformare sub acţiunea forţelor externe. Deosebirea între comportările
corpurilor solide şi lichide este clară, dar insuficientă. Schimbarea temperaturii
poate modifica starea de agregare şi comportarea corpului, dar comportarea
unui corp este afectată şi de mărimea solicitărilor.
 Un material cu prag de tensiune, în domeniul solicitărilor mici se comportă ca
un solid, iar peste valoarea pragului de tensiune devine fluid. Există fluide care
sub acţiunea forfecării se fluidifică sau se rigidizează ca urmare a modificărilor
de structură.
PROPRIETĂŢI REOLOGICE
 O forţă sau un sistem de forţe aplicat unui corp conduce la mişcarea
acestuia. Mişcarea corpului poate consta în deplasări sau/şi
deformări.

 În general, deformarea nu modifică poziţia relativă a elementelor ce

formează corpul, dar modifică poziţia acestuia în raport cu un sistem
de referinţă exterior. Ea constă din translaţia sau/şi rotaţia corpului.

 Fluidele opun rezistenţe mici la deformare, iar forţele de frecare

internă, ce iau naştere în timpul curgerii, diminuează viteza de
deformare.

 Sub acţiunea unei forţe, viteza de deformare a fluidelor creşte până ce

se stabileşte echilibrul cu forţa de frecare, după care viteza de
deformare rămâne constantă.
PROPRIETĂŢI REOLOGICE

 Un fluid este o substanta care se deformeaza continuu sub

actiunea unei forte de deformatie (efort de forfecare/
tangential)
 Fluidele au caracteristica de a curge

 Curgerea este diferita pentru fluide simple fata de cele

complexe

 Fluidele complexe nu urmeaza legea lui Newton sau legea

lui Hooke (a elasticitatii)
EXEMPLE DE FLUIDE COMPLEXE
A.Biofluide
 Suspensii (sange)
 Gel (mucina)
 Solutii (saliva)
B. Produse farmaceutice
• Geluri (creme, geluri cu particule precursoare)
• Emulsii (creme)
• Aerosoli (sprayuri nazale)
C. Alimentatie
• Emulsii (maioneza, inghetata)
• Spume (inghetata, spume alimentare)
• Suspensii (mustar, ciocolata)
• Geluri (branza)
D.Produse pentru ingrijire personala
 Suspensii (lacuri, masti)
 Solutii/Geluri (sampoane, balsamuri)
 Spume (Crema de ras)
E.Materiale pentru electronica si optica
 Cristale lichide (Monitor displays)
 Topituri (pasta de sudura)
F.Polimeri
Toate fluidele sunt alcatuite din molecule care se afla in miscare
constanta.

In cea mai mare parte a aplicatiilor ingineresti intereseaza mai mult

cunoasterea efectului global/macroscopic al numeroaselor molecule
ce alcatuiesc fluidul; aceste efecte sunt cele care realmente se pot
percepe si masura.

Astfel se considera ca fluidul este alcatuit la modul ideal dintr-o

substanta divizibila infinit (adica ca un continuu) si nu intereseza
comportamentul moleculelor individuale.
 Pentru caracterizarea miscarii unui fluid este necesara
cunoasterea:
 distributiei vitezelor,
 distributiei presiunii,
 distributiei temperaturii în masa de fluid.

 Acesti parametri depind de o serie de factori ca:

 forma si dimensiunile spatiului de curgere,
 debitul fluidului,
 campul de forte care actioneaza asupra fluidului etc.
DEFINITII SI CONCEPTE PRELIMINARE

Sistem

Orice portiune de materie ce se studiaza. Fluidul va fi sistemul ales.

Suprafata, reala sau imaginara, ce i l inconjoara se numeste limita,

frontiera sau contur.

Un ansamblu de mai multe sisteme poate forma doar unul; sau, un

sistem se poate descompune in mai multe (chiar infinite) sisteme
partiale.
DEFINITII SI CONCEPTE PRELIMINARE

Mediul exterior unui sistem

Ansamblul de sisteme ce influenteaza asupra sistemului
studiat va fi mediul exterior al acestuia. Mediul ambiant de
obicei se considera ca mediu exterior.
Influenta asupra sistemului poate fi termica datorata
diferentei de temperatura sau mecanica datorata unei
diferente de presiune.
Clasificarea curentului
• Permanent sau stationar
Caracteristicile masurate nu variaza cu timpul (AB y CD).
• Variabil sau tranzitoriu
Variaza cu timpul (BC); exp. Manevrarea uneii valve.
V
A B
V

C D
V'

t1 t2 tiempos
timpi
NOTIUNI SI MARIMI CARACTERISTICE MISCARII FLUIDELOR

Între diversele moduri de exprimare a debitului exista echivalenta:

1
mm  mG    mV  M  mN
g

unde
g este acceleratia gravitationala,
ρ este densitatea fluidului, iar
M este masa molara a fluidului.
NOTIUNI SI MARIMI CARACTERISTICE MISCARII FLUIDELOR

Viteza medie este valoarea medie a vitezelor locale;

valoarea ei este data de raportul între debitul volumic de fluid si aria
sectiunii de curgere:

~ mV 1
v  
A AA
vidA 
NOTIUNI SI MARIMI CARACTERISTICE MISCARII FLUIDELOR

Fluxul de fluid (denumit si: debit unitar, flux unitar, viteza medie masica,
debit specific) este cantitatea de fluid, exprimata în kg, care trece prin
unitatea de suprafata (m2) în unitatea de timp (s).

Se obtine raportand debitul masic de fluid la aria sectiunii de curgere:

mm mV ~
m  *
m    v
A A

[kg  m  s ]-2 -1
CLASIFICAREA MISCARII FLUIDELOR

Se defineste ca flux un fluid in miscare.

Se descrie un flux intr-un fluid in functie de determinate variabile fizice

precum: presiune, densitate, viteza in toate punctele fluidului.

Se descrie miscarea fluidului considerand ce se intampla intr-un

determinat punct din spatiu de coordonate (x,y,z) intr-un determinat
moment de timp, t.

Astfel, e.g., densitatea unui flux, va fi data de ρ(x,y,z,t), iar viteza fluxului
(campul de viteze) la momentul t si exact in acelasi punct va fi v(x,y,z,t).

Daca proprietatile fluidului intr-un punct din camp nu se modifica cu

timpul se spune ca fluxul este stationar.
CLASIFICAREA MISCARII FLUIDELOR
 Dupa conditiile de variatie în timp a parametrilor locali:
 curgere stationara
 curgere nestationara
 Dupa conditiile de variatie în spatiu a parametrilor locali:
 curgere unidimensionala (unidirectionala)
 curgere bidimensionala (plana sau axial-simetrica)
 curgere tridimensionala (spatiala)
 Dupa conditiile de contact cu suprafetele solide care delimiteaza spatiul de curgere:
 curgere sub presiune
 curgere cu suprafata libera
 Dupa natura campului vectorial al vitezelor:
 curgere irotationala (potentiala)
 curgere rotationala
 Dupa mecanismul curgerii:
 curgere laminara
 curgere turbulenta.
CURGEREA UNIDIMENSIONALA

Se dezvolta de-a lungul unei singure directii (Ox, de ex.).

Viteza miscarii este descrisa de o singura variabila spatiala:
 
v  vx  i ; vy  0 ; vz  0

iar acceleratia miscarii are o singura componenta, ax:

Dvx vx vx vx

ax    vx ; ax  vx
dt t x t
curgerea nestationara curgerea stationara
CURGEREA BIDIMENSIONALA

Se dezvolta într-un plan.

Curgerea axial-simetrica (în pompe, conducte, bioreactoare tubulare) fiind
identica în plane care trec printr-o axa de simetrie, se reduce la o curgere
bidimensionala.

Daca planul de curgere este planul xOy, viteza de curgere este:

  
v  vx  i  v y  j ; vz  0
Un flux se considera ca fiind de uni-, bi- sau tridimensional in functie de
numarul de coordonate spatiale necesare pentru a definii campul de viteze.
DIAMETRUL ECHIVALENT
CURGEREA IROTATIONALA
Numita si curgere potentiala, este caracterizata de faptul ca toate
componentele vitezei unghiulare de rotatie ω sunt nule:

x   y  z  0

iar gradientii de viteza perpendiculari pe directia de curgere sunt

simetrici:

vx vy vy vz vx vz

 ;  ; 
y x z y z x
CURGEREA ROTATIONALA
În cazul curgerii rotationale, componentele vitezei unghiulare de rotatie
ω sunt nenule:

 x   y  z  0

Se pot defini în aceste conditii linii de curent turbionare, care îndeplinesc

conditia:

x y z
 
 x  y z
CURGEREA LAMINARA
Se caracterizeaza din punct de vedere macroscopic printr-o structura ordonata:
straturile adiacente de fluid se deplaseaza paralel, fara amestecare
macroscopica între ele.
Particulele de fluid îsi pastreaza individualitatea, traiectoriile lor fiind curbe
continue de forma regulata.
Transportul impulsului în masa de fluid are loc prin mecanism molecular, ca
rezultat al miscarii individuale – ciocniri si interferente – a purtatorilor de impuls
de tip molecular: ioni, atomi, molecule.
Transportul are loc atunci cand între straturile învecinate de fluid exista diferente
în concentratia impulsului (straturile au viteze diferite).
Directia globala a transportului este în sensul micsorarii fortei motoare –
diferenta de impuls.
Tensiunile tangentiale care apar la orice element de suprafata care separa doua
straturi de fluid în miscare laminara sunt determinate exclusiv de vascozitatea
fluidului.
CURGEREA TURBULENTA
Se caracterizeaza macroscopic printr-o structura dezordonata:
straturile si particulele de fluid se deplaseaza pe traiectorii
neregulate, cu viteze diferite ca sens si marime, ceea ce determina o
amestecare intensa în masa fluidului.

Transportul impulsului în masa fluidului în miscare are loc atat prin

mecanism molecular, cat mai ales prin mecanism turbulent
(convectiv) ca rezultat al miscarii purtatorilor de impuls de tip
turbulent: macroparticule de fluid, agregate polimoleculare, a caror
viata si marime depinde de energia fluidului si de geometria
sistemului.
CURGEREA LAMINARA SI TURBULENTA
Între miscarea laminara si cea turbulenta, deosebirile esentiale
se datoreaza dimensiunilor si structurii particulelor care participa
la transferul impulsului.

Trecerea de la miscarea laminara la miscarea turbulenta se face

gradat, existand o zona a vitezelor fluidului în care miscarea
este tranzitorie.
CURGEREA LAMINARA SI TURBULENTA
Cantitativ, caracterul laminar sau turbulent al curgerii este determinat de
valoarea criteriului Reynolds.
La curgerea prin conducte si tuburi, curgerea se mentine laminara pentru valori
ale criteriului Re mai mici decat Recr:
  v  dech
Re cr   2300

Pentru valori Re cuprinse între 2300 si 10000, curgerea decurge în regim
tranzitoriu (intermediar);
La valori Re > 104 curgerea este turbulenta.
În regim intermediar, curgerea poate ramane laminara în absenta unor
promotori de turbulenta (trepidatii, vibratii exterioare, rugozitatea peretilor
interiori).
În anumite conditii, regimul laminar se poate mentine si la Re = 4 x 104
STRATUL LIMITA

În majoritatea cazurilor fluidele curg în prezenta unor contururi solide

stationare:
peretii tuburilor si conductelor,
suprafetele unor corpuri imersate, etc.

Ca urmare, viteza stratului de fluid aflat în contact cu conturul solid va fi

egala cu viteza acestuia, respectiv va fi nula pentru contururile solide
stationare.

Prezenta contururilor solide conduce la aparitia unor gradienti ai vitezei

fluidului normal pe suprafata acestora.
STRATUL LIMITA

În curgerea fluidelor reale, gradientii de viteza genereaza aparitia unor

tensiuni tangentiale a caror valoare este direct proportionala cu
marimea gradientului de viteza, în conformitate cu legea de frecare a lui
Newton.

Deoarece tensiunile tangentiale se exercita în sens opus directiei de

curgere a fluidului, ele actioneaza ca forte de frecare care se opun
inegalitatii vitezelor în diverse puncte ale masei de fluid, reprezentand
rezistente la curgerea (înaintarea) fluidului.
STRATUL LIMITA

Regiunea din fluid în care viteza acestuia se modifica datorita

interactiunii cu contururile solide poarta denumirea de strat limita,
notiune introdusa de catre Prandtl.

Aceasta regiune se întinde de la suprafata conturului solid pana la

punctul din fluid în care gradientul de viteza (dupa normala miscarii)
devine nul.

Întrucat modificarea semnificativa a vitezei se face preponderent în

vecinatatea peretilor solizi, conventional se defineste grosimea stratului
limita (δ), masurata pe distanta normala la perete, ca fiind zona în care
viteza fluidului este mai mica decat 99% din valoarea vitezei libere, v0.
STRATUL LIMITA a – curgere laminara;
b – curgere turbulenta

A a) B

ls

b)
v0


f


Curgere laminara Tranzitie Curgere turbulenta

STRATUL LIMITA

Deoarece stratul limita constituie acea portiune a fluidului în care

are loc cea mai importanta modificare a vitezelor în lungul sectiunii
de curgere, rezulta ca aici este practic localizat efectul de franare
al peretilor.

In stratul limita este disipata energia mecanica a fluidului, ca

urmare a rezistentei la înaintare pe care acesta o întampina.

Formarea stratului limita este importanta nu numai pentru curgerea

fluidelor ci si în transferul de caldura si de masa.
STRATUL LIMITA

Notiunile de film laminar si strat limita nu trebuie

confundate:

Filmul laminar se refera doar la acea parte din stratul

limita, imediat adiacenta conturului solid, care ramane
în curgere laminara,

Stratul limita include întreaga zona în care exista o

variatie a vitezei într-un plan normal pe conturul solid.
STRATUL LIMITA

Curgerea turbulenta nu se extinde pana la perete

întrucat viteza
A a)
fluidului în acea zona
B este insuficienta

pentru promovarea turbulentei.

Din acest motiv, curgerea turbulenta este

întotdeauna însotita si de
l curgere laminara.
s

b)
v0


f


Curgere laminara Tranzitie Curgere turbulenta

STRATUL LIMITA
Daca fluidul în curgere întalneste obstacol solid (un cilindru, o
sfera, o placa plasata sub un anumit unghi fata de directia de
miscare a fluidului, etc.), stratul limita format pe suprafata
corpului sufera fenomenul de desprindere în zona în care
fluidul este încetinit.

Desprinderea stratului limita va conduce la aparitia unei zone de

turbulenta în spatele obstacolului, turbulenta care determina
pierderi suplimentare de energie, în afara celor determinate de
frecarea de suprafata.
STRATUL LIMITA
Posibilitatea desprinderii stratului limita exista
întotdeauna cand presiunea curentului exterior stratului
limita creste în directia miscarii, deci ori de cate ori viteza
fluidului se schimba brusc (ca marime sau ca directie).

Cu cat cresterea de
presiune este mai mare,
cu atat posibilitatea de
desprindere a stratului
limita este mai mare.
STRATUL LIMITA

Desprinderea stratului limita va

conduce la aparitia unei zone de
turbulenta în spatele obstacolului,
turbulenta care determina pierderi
suplimentare de energie, în afara
celor determinate de frecarea de
suprafata.
.
SOLIDUL LUI HOOKE
SOLIDUL LUI HOOKE
SOLIDUL LUI HOOKE
SOLIDUL LUI HOOKE
SOLIDUL LUI HOOKE
FLUIDUL LUI NEWTON
FLUIDUL LUI NEWTON
FLUIDUL LUI NEWTON
FLUIDUL LUI NEWTON
FLUIDUL LUI NEWTON
FLUIDUL LUI NEWTON
FLUIDUL LUI NEWTON
FLUIDUL LUI NEWTON
FLUIDUL LUI NEWTON
FLUIDUL LUI NEWTON
FLUIDUL LUI NEWTON
PLASTICUL LUI ST. VENANT
PLASTICUL LUI ST. VENANT
PLASTICUL LUI ST. VENANT
PLASTICUL LUI ST. VENANT
PLASTICUL LUI ST. VENANT
PLASTICUL LUI ST. VENANT
PLASTICUL LUI ST. VENANT
FLUIDE CU COMPORTARE
NENEWTONIANA
FLUIDE CU COMPORTARE
NENEWTONIANA
CLASIFICAREA FLUIDELOR
NENEWTONIENE
CLASIFICAREA FLUIDELOR
NENEWTONIENE
CLASIFICAREA FLUIDELOR
NENEWTONIENE
CLASIFICAREA FLUIDELOR
NENEWTONIENE
FLUIDE VASCOASE NENEWTONIENE
FLUIDE VASCOASE NENEWTONIENE
FLUIDE VASCOASE NENEWTONIENE
INDEPENDENTE DE TIMP
FLUIDE VASCOASE
NENEWTONIENE
INDEPENDENTE
DE TIMP
I. Fluide pseudoplastice

O categorie răspândită de lichide prezintă scăderi drastice ale

viscozităţii odată cu creşterea vitezei de deformare.

Exp: produsele farmaceutice sunt pompate rapid prin conducte şi

tuburi capilare, vopselurile sunt aplicate prin pulverizare sau cu
ajutorul unei pensule, pasta de dinţi şi cremele sunt extrase prin
presare sau scuturare din tuburi sau sticle şi cu cât aceste procese
se desfăşoară mai rapid cu atât vâscozitatea scade mai mult.

În fapt, aceasta înseamnă că pentru aceeaşi forţă sau presiune mai

mult material este făcut să curgă, asociată cu reducerea energiei
necesare pentru menţinerea curgerii.

În general, acest comportament este specific emulsiilor, suspensiilor

sau dispersiilor solide în fluide.
Odată cu creşterea vitezei de deformare particulele constituente se
orientează în direcţia curgerii.

Lanţurile moleculare din topituri sau soluţii se desfac, se întind şi se

orientează paralel cu direcţia de acţiune a forţelor ce tind să deformeze
domeniul fluid.

Această orientare permite alunecarea relativă între straturile fluide,

corespunzător unei reduceri a vâscozităţii.

Deformarea poate produce dezagregarea aglomerărilor de particule,

având ca efect accelerarea curgerii, deci reducerea vâscozităţii.

Pentru majoritatea fluidelor comportamentul pseudoplastic este

reversibil, cu o anumită întârziere, deci vâscozitatea creşte odată cu
scăderea vitezei de deformare şi se reface orientarea dezordonată a
particulelor constituente, datorită agitaţiei browniene.
II. Lichide dilatante
Lichidele dilatante se caracterizează prin creşterea vâscozităţii odată cu
creşterea vitezei de deformare. De exemplu pentru un material plastic de tip
PVC, odată cu creşterea vitezei de depunere rigiditatea materialului creşte.

Comportamentul dilatant este întâlnit la suspensiile foarte concentrate în care

particulele solide sunt amestecate cu lichidele plastifiante. Acestea umplu
interstiţiile dintre particulele solide, dens aglomerate. În repaus sau la viteze de
deformare reduse, lichidul plastifiant acopera suprafeţele particulelor solide şi
permite alunecarea relativă între straturi. Acest comportament este specific
lichidelor.

La viteze de deformare mai ridicate se manifestă frecări mari între particulele

solide şi lichidul plastifiant este expulzat dintre acestea, consecinţa fiind
creşterea importantă a vâscozităţii. Pentru lichide, acest tip de comportament
este destul de rar.
FLUIDE VASCOASE NENEWTONIENE
DEPENDENTE DE TIMP
FLUIDE VASCOASE NENEWTONIENE
DEPENDENTE DE TIMP
FLUIDE VASCOASE NENEWTONIENE
DEPENDENTE DE TIMP
IV. Lichide cu comportament tixotrop
La creşterea vitezei de deformare particulele lichidelor pseudoplastice se
orientează în direcţia curgerii.

Acest comportament este tipic pentru diferite dispersii, la care se manifestă şi o

interacţiune moleculară variabilă în timp. Se formează astfel o reţea de structuri
moleculare tridimensionale, cunoscute sub denumirea de gel.

După intervale mai mari de timp aceste structuri se dezmembrează, conducând

la scăderea viscozităţii, în condiţiile aceleiaşi viteze de deformare. Vâscozitatea
minimă atinsă este specifică stării de soluţie a dispersiei.
Tixotropia este proprietatea lichidului de a reveni la starea de gel, odată cu
punerea în repaus a acestuia. Trecerea dintr-o stare în cealaltă se poate face de
un număr nedefinit de ori.

Tixotropia se manifestă semnificativ la o serie de materiale, precum produsele

alimentare, cosmetice şi farmaceutice.
V. Lichide reopexice
Lichidele reopexice sunt caracterizate prin creşterea vâscozităţii, odată cu
intervalul de existenţă a curgerii. Când aceste lichide revin la starea de repaus ele
îşi recapătă vâscozitatea iniţială.

Reopexia şi tixotropia sunt comportamente opuse, inclusiv sensul de parcurgere al

curbelor dependenţei efortului tangenţial şi vâscozităţii de viteza de deformare.
Comportamentul reopectiv este mult mai rar întâlnit, în comparaţie cu cel tixotropic.

Este de remarcat că la unele materiale se manifestă creşterea viscozităţii în timp,

fără a fi un comportament de tip reopectiv. Cauza este modificarea structurii fizico-
chimice, transformările fiind nereversibile.

Mărimea histerezisului la comportamentul reopectiv este influenţată de acceleraţia

rotorului vâscozimetrului.

Este necesar ca regimurile tranzitorii să fie evitate, pentru a nu influenţa

corectitudinea rezultatelor măsurătorilor. Pentru un lichid de mare vâscozitate, la
acceleraţii mari ale rotorului, se poate greşit concluziona un comportament.
MODELE REOLOGICE ALE FLUIDELOR
VASCOASE NENEWTONIENE
MODELE REOLOGICE ALE FLUIDELOR VASCOASE
NENEWTONIENE
MODELE REOLOGICE ALE FLUIDELOR VASCOASE
NENEWTONIENE
MODELE REOLOGICE ALE FLUIDELOR VASCOASE
NENEWTONIENE
MODELE REOLOGICE ALE FLUIDELOR VASCOASE
NENEWTONIENE
MODELE REOLOGICE ALE FLUIDELOR VASCOASE
NENEWTONIENE
FLUIDE VASCOELASTICE
FLUIDE VASCOELASTICE
FLUIDE VASCOELASTICE
FLUIDE VASCOELASTICE
FLUIDE VASCOELASTICE – MODELE
ANALOAGE
FLUIDE VASCOELASTICE – MODELE
ANALOAGE
FLUIDE VASCOELASTICE – MODELE
ANALOAGE
FLUIDE VASCOELASTICE – MODELE ANALOAGE

CORPUL MAXWELL
FLUIDE VASCOELASTICE – MODELE ANALOAGE

CORPUL VOIGT - KELVIN

FLUIDE VASCOPLASTICE
FLUIDE VASCOPLASTICE
FLUIDE VASCOPLASTICE
FLUIDE VASCOPLASTICE
FLUIDE VASCOPLASTICE
FLUIDE VASCOPLASTICE
FLUIDE VASCOPLASTICE
TIPURI PRINCIPALE DE COMPORTARI
VASCOPLASTICE
Clasificarea comportării corpurilor nu poate fi făcută numai pe baza
stării de agregare.

Trebuie să se ţină cont de condiţiile specifice, de nivelul solicitărilor,

de timp şi de domeniul temperaturilor. Din acest punct de vedere este
indicat să se evite folosirea termenilor absoluţi de lichide sau solide,
ci mai curând de materiale cu manifestare lichidă sau solidă.

Diversitatea comportării corpurilor reale este consecinţa asocierii mai

multor proprietăţi - vâscozitate, elasticitate, plasticitate - în diverse
proporţii.
Fluidele reale sunt fluide complexe fiind combinatii a mai multor
modele reologice.
In cazul fluidelor nenewtoniene temperatura are o enorma importanta,
dat fiind ca in mod frecvent variatii mici ale acesteia pot modifica notabil
comportamentul reologic.

In cazul fluidelor nenewtoniene nu se poate utiliza conceptul de

vascozitate din doua motive:
• In general, consistenta (concept analog vascozitatii, ce relationeaza
efortul de forfecare cu viteza de forfecare) depinde de presiunea
tangentiala si prin urmare nu este constant ci poate varia in limite
ample, in contrast cu vascozitatea care este intotdeauna constanta (la o
temperatura data).
• Consistenta are dimensiuni diferite de vascozitate intrucat pentru fluide
nenewtoniene nu se este indeplinita ecuatia:
Din acest motiv fluidele nenewtoniane se caracterizeaza prin reograme, care sunt
reprezentari grafice a comportamentului acestora, ori prin parametrii reologici, care
sunt constante ale ecuatiilor ce definesc comportamentul reologic respectiv.
Atat reogramele cat si parametrii reologici se obtin din date experimentale. In general,
se traseaza mai intai reograma, cautand un sistem de sacale care sa permita
liniarizarea si, plecand de la aceste date grafice, se calculeaza parametrii reologici.
In multe cazuri se utilizeza doar reogramele.

In cazul fluidelor nenewtoniene s-a utilizat cu frecventa conceptul de vascozitate

aparenta, care este cea pe care ar avea-o un fluid newtonian a carui dreapta ar trece
prin acelasi punct al reogramei (a se vedea figura alaturata).

Fluidul nenewtonian are in A o vascozitate aparenta (ηap):

ηap = tgα

Alt concept utilizat este cel de vascozitate diferentiala

(ηdif) care este data de unghiul format de tangenta la
curba, intr-un punct dat, cu axa abscisei: ηdif = tgα‘.
(2). Fluide pseudoplastice & dilatante
Experimenteaza reducerea (fluidizarea) sau cresterea vascozitatii (ingrosare) cu cresterea efortului sau a
vitezei de forfecare. Comportamentul reofluidizant (vezi figura) este mult mai frecvent intalnit decat cel
dilatant si se poate evidentia la diverse tipuri de emulsii, suspensii si solutii polimerice (in special geluri).

S-au propus diverse modele matematice pentru aceste sisteme, insa nu exista nici unul care sa le
includa pe toate.

Fluidele pseudoplastice si dilatante prezinta un comportament la curgere ce poate fi descris prin

intermediul «legii puterii» sau ecuatia Ostwald:
sau

unde atat k cat si n depind de natura fluidului si de conditiile masuratorii si se numesc indice de
consistenta (k) si indice de comportament (n).

Pentru: n = 1, fluid newtonian; n < 1, pseudoplastic; n > 1, dilatant.

Vascozitatea aparenta se defineste prin: sau

 SUBSTANTE FLUIDIFICANTE
(PSEUDOPLASTICITATE)

Emulsiile sau suspensiile prezinta in mod frecvent un comportament

pseudoplastic.

Acest comportament se caracterizeaza prin diminuarea vascozitatii pe

masura ce creste forfecarea.

Din punct de vedere fizic aceasta semnifica faptul ca rezistenta la

curgere diminua cand viteza de destructurare creste.

Aceasta provine din modul in care se orienteaza heterogenitatile

continute in fluidele complexe precum dispersii sau emulsii.
(2). Comportament vascoplastic
Comportamentul la curgere al unui material vascoplastic se distinge
prin aparitia unui efort de forfecare limita, sub care materialul nu curge
in forma vascoasa, ci se comporta ca un solid elastic. Odata depasit
nivelul limita curgerea adopta caracteristici vascoase; adica, curge ca
un lichid.

Reograma alaturata evidentiaza un

comportament plastic ideal. In acest
caz, daca tensiunea de forfecare
aplicata este mai mica decat τ0,
materialul se comporta ca un solid,
iar daca este superioara fata de τ0
se comporta ca un fluid Newtonian.
Modelul matematic, bazat pe ecuatia Herschel-Bulkley, permite reprezentarea comportamantelor
vascoplastice mai complexe, unde aceasta expresie combina primul raspuns elastic (τ < τo),
cun un comportament descris de Legea puterii (in general reofluidizant) cand τ > τo.
In general, se poate verifica faptul ca pentru intervale de masurare ce implica viteze de forfecare
mici (insa suficient de mari pentru a nu depasii τo), ecuatia Herschel-Bulkley este cea mai
adecvata. Pentru viteze de forfecare mari, devine mai utila ecuatia Bingham.

Modelul Casson este mai adecvat pentru un fluid vascoplastic si va depinde de raspunsul
fluidului la deformare sau efort, atunci cand datele experimentale se ajusteaza bine expresiei
matematice.

Fluidele vascoplastice cu «comportament bun» se

ajusteaza bine modelelor prezentate anterior.

Totusi, materiale precum emulsiile si suspensiile

concentrate pot manifesta un comportament
mai complex similar celui prezentat in figura alaturata.

τs - efort static; τd – efort dinamic; τi – efort utilizat

in practica.
In cazul sistemelor disperse concentrate panta curbei de curgere se modifica de
maniera marcata cu viteza de forfecare, comportament denumit «vascozitate
structurala». In mod tipic, un fluid structural se comporta ca reofluidizant la
viteze de forfecare intermediare si Newtonian la viteze de forfecare foarte joase
sau foarte mari (nu este pur pseudoplastic nici pur dilatant).
Modelul Carreau poate reprezenta modelul de vascozitate structurala prin
intermediul expresiei:

Acest model include patru parametrii ajustabili: asimtota de vascozitate in

regiunea cu viteza de forfecare joasa, ηo; asimtota de vascozitate in regiunea cu
viteza de forfecare inalta, η∞; indicele de curgere, p si o constanta de timp λ.
Modelul Carreau se reduce la modelul Legii
puterii atunci cand:

si

, unde indicii de comportament si de consistenta

sunt egali cu:
n = 1-2p;
Reometru
Mărimile caracteristice determinate în urma testelor reologice oscilatorii sunt următoarele:

Modulul de acumulări (modulul elastic) G’ – este o măsură a energiei de deformaţie acumulată în

probă în cursul procesului de forfecare. După îndepărtarea solicitării această energie este
disponibilă, acţionând ca forţă motoare a procesului de reformare. Deci G’ caracterizează
comportarea elastică a materialului analizat.

Modulul de pierderi (modulul vâscos) G” - este o măsură a energiei de deformaţie utilizată de

probă în cursul procesului de forfecare fiind complet pierdută la îndepărtarea solicitării. G”
caracterizează comportarea vâscoasă a materialului.

Factorul de pierderi - (tan(δ) = G”/G’) caracterizează contribuţiile porţiunilor elastice și vâscoase

în comportarea globală a probei analizate. În general, pentru starea lichidă tan(δ) > 1 (G” > G’),
pentru starea de gel (solidă) tan(δ) < 1 (G’ > G”), iar la punctul de tranziţie (gelifiere) tan(δ) = 1
(G’ = G”).

Vâscozitatea complexă [η *].

Spre deosebire de testele rotaţionale, testele reologice în regim oscilator oferă posibilitatea
măsurătorilor complexe care evidențiază atât componenta elastică, cât și cea vâscoasă din
comportamentul general, vâscoelastic, al materialelor. Testele aplicabile sunt: test de baleiaj de
amplitudine, baleiaj de frecvență, curbă de curgere, baleiaj de timp și temperatură.
Testul de baleiaj de amplitudine se utilizează pentru determinarea limitei domeniului de
vâscoelasticitate liniară. în cazul acestui tip de determinări frecvența oscilației este menținută
constantă (ω = 10 s-1) și se variază amplitudinea oscilației (0.01-100%). Limitele domeniului de
vâscoelasticitate liniară permit determinarea maximului deformației sau a tensiunii aplicate pe care
proba o tolerează înainte ca suprastuctura internă să fie distrusă.
La testele de baleiaj de frecvenţă se păstrează constanta amplitudinea și temperatura şi se
urmăreşte variaţia modulelor dinamice şi a tangentei unghiului de pierderi pe un domeniu larg de
frecvenţe. Baleiajul de frecvenţă oferă informaţii utile legate de structura internă și comportamentul
în timp al probei; comportamentul pe timp scurt este simulat la frecvențe mari iar comportamentul pe
timp lung este simulat la frecvențe mici. În cazul diagramelor obţinute prin test de baleiaj de
frecvenţă modulul de acumulare (G’) descrie comportarea elastică a probei obţinându-se informaţii
cu privire la stabilitatea şi rezistenţa structurală a probei („rigiditate”), în timp ce modulul de pierderi
(G”) oferă informaţii cu privire la comportarea vâscoasă („flexibilitatea”). Tangenta unghiului de
pierderi, tan(δ), se calculează ca raport al celor doua module: tan(δ) = G”/G’. Valorile mari ale
modulului de acumulare indică prezenţa unei reţele interne stabile de forţe în interiorul probei,
măsură a stabilităţii mecanice şi structurale a acesteia.
Teste rotaționale curbe de curgere: Vâscozitatea unui material în conformitate cu viteza de
forfecare, oferă informații importante cu privire la prelucrare și performanță. Acest lucru poate fi
important în obtinere şi prelucrare unde amestecarea, distribuirea și pomparea produsului se va
supune la o varietate de viteze de forfecare. Corelația dintre tensiunea de forfecare și viteza de
forfecare care definește comportamentul la curgere al unui lichid este reprezentată într-o diagramă
unde pe abscisă este τ -efortul de forfecare (shear stress) și pe ordonată se află viteza de forfecare.
În acest tip de experimente deformarea aplicată variază sinusoidal cu timpul, conform expresiei:
γ = γ0·sin ωt,
în timp ce efortul rezultat variază cu aceeaşi frecvenţă ω, însă prezentând un defazaj δ faţă de deformare
conform ecuaţiei:
τ = τ0 ·sin (ωt + δ)
unde, γ0 este amplitudinea undei de deformare, ω este frecvenţa oscilaţiei masurată în rad/sec.

Acest comportament poate fi descris prin intermediul unor numere complexe; în acest sens, efortul se poate
descompune în două componente: o componentă în fază şi alta defazată, astfel că se poate definii modulul
complex de elasticitate
G* = G' + i G",
unde G’ este modulul elastic, asociat cu energia stocată în material,

G’ = G*·cos δ,
iar G” modulul vâscos, asociat cu energia disipată de material,
G” = G*·sin δ.
Cu aceste ecuaţii se poate definii
tang δ = G”/G’,
care este un parametru indicativ al relaţiei între energia disipată şi cea stocată, ca de altfel şi al vascoelasticităţii
acestuia (i.e. pentru un material elastic efortul şi deformarea sunt în fază, δ ≈ 0º; dacă materialul este vâscos
efortul şi deformarea sunt defazate, δ ≈ 90º; în cazul unui material vâscoelastic δ ia valori între 0º si 90º).
De asemenea se poate definii o vâscozitate complexă
ŋ* = ŋ’ – iŋ”, ŋ’= G”/ω, ŋ”= G’/ω,

unde ŋ’ este vâscozitatea dimanică, iar ŋ” este componenta elastică.

Raspunsul unui material ideal (Modelul Maxwell)
supus la un test oscilatoriu

Frecventa, ω [s-1]

La frecvente joase G’’ > G’ ceea ce inseamna ca materialul se

comporta ca un lichid. La cresterea frecventei aceasta tendinta se
inverteste, G’’ < G’, materialul devenind solid.
Se observa ca materialul trece prim multiple tranzitii. Initial se observa zona I cunoscuta ca zona de curgere
unde predomina G¨ ceea ce indica un comportamant vascos, adica materialul curge.
Toate materialele prezinta aceasta zona, insa in unele cazuri frecventa necesara pentru a o pune in evidenta
este atat de mica incat majoritatea instrumentelor nu o pot determina. In aceasta zona G¨ creste liniar cu
frecventa in timp ce G’ o face la patratul frecventei.

Zona II este zona de tranzitie de curgere, se observa dupa frecvente crescute, cand G’ > G’’; se obtine
punctul de intersectie intre module ce marcheaza inceputul comportamentului vascos. Inversul acestei
frecvente marcheaza timpul de raspuns al materialului (λ) (calculat cu modelul Maxwell).

Zona III dominata de G’, predomina comportamentul elastic si materialul se comporta ca un solid. In unele
cazuri cand panta conform careia diminua G¨ este suficient de mica, se poate considera ca aceasta zona se
aproximeaza unui comportament vascoelastic liniar.

Zona IV zona de tranzitie, incrucisare a moduluilor, ceea ce reprezinta un al doilea timp caracteristic al
materialui.

Zona V corespunde regiunii cristaline unde predomina G¨.

Raspunsul unui material real supus

la un test oscilatoriu

Frecventa, ω [s-1]
Aplicarea conceptelor reologice la studiul proprietatilor de
curgere ale biomaterialelor, tesuturilor si fluidelor biologice si in
dispozitive medicale
Studiul proprietăţilor reologice ale unor
biomateriale injectabile
Un ciment osos injectabil este un biomaterial cimentant care prezintă caracteristici de
injectabilitate optimă pentru o aplicaţie clinică specifică precum vertebroplastia. Primele tipuri
de cimenturi aplicate în cadrul tehnicii vertebroplastiei au fost cimenturile polimerice acrilice,
cunoscute şi aplicate în artroplastie încă din 1960.

În vertebroplastie (tehnica chirurgicala minim invaziva) cimentul osos este injectat sub
presiune, prin intermediul unei canule în structura poroasă a corpului vertebral fracturat, iar
întărirea in situ a cimentului conduce la fortificarea tesutului osteoporotic fragil.
Studiul proprietăţilor reologice ale unor
biomateriale injectabile
Descoperirea cimenturilor de fosfat de calciu a deschis noi orizonturi în
utilizarea fosfaţilor de calciu în chirurgia spinală minim invazivă. Cimenturile
de fosfat de calciu sunt o clasă de biomateriale cu caracter bioactiv (sustin
activitatea osteoclastică şi osteoblastică), pot fi formulate pentru a îmbunătăţii
osteointegrarea şi regenerarea ţesutului osos (inducere de porozitate şi
includere de proteina morfogenică osoasă), nu sunt exotermice (fără necroză
locală), nu conţin reziduuri toxice (netoxice) şi sunt mai puţin dure decât
cimenturile polimerice (incidenţa scazută a fracturilor vertebrale adiacente).

Cimenturile de fosfat de calciu sunt biomaterialele implantabile pe bază de

fosfat de calciu au aceeaşi compoziţie ionică ca şi masa minerală a ţesutului
osos natural.

Un ciment poate fi descris astfel: o pulbere sau o mixtură de pulberi care

după amestecare cu apa sau o soluţie apoasă, până la obţinerea unei paste,
reacţionează la temperatura camerei sau corporală prin formarea unui
precipitat conţinând cristale ale unui sau mai multor fosfaţi de calciu şi se
întăreşte prin întrepătrunderea cristalelor care precipită.
Studiul proprietăţilor reologice ale unor
biomateriale injectabile

Proprietăţile reologice ale cimenturilor osoase

injectabile în biomecanica procesului de
injectie a cimenturilor este condiţionată de
două tipuri de coordonate concrete: curgerea
cimentului la nivelul canulei (descrisă prin
legea Hagen-Poiseuille) şi infiltrarea acestuia
în porozitatea corpului vertebral.

Cimenturile de fosfat de calciu sunt fluide

complexe, suspesii concentrate.

In repaus

Reprezentarea schematica a
comportamentului pseudoplastic Partticule
Sub solide
forfecare Lichid
Tipul de curgere are consecinţe asupra aplicaţiilor cu o curgere controlată. Materialele cu
un comportament dilatant nu vor putea fi pompate uşor, deci injctabilitatea presupune
existenţa unui comportament pseudoplastic pronunţat.
8 7
10 10
Pa·s
7 Pa
3 10
10
6
Pa s 6
10
 10
G'
|*|
5
1 10 G''
10 5
10
4
10

3 4
10
-1 10 10
0.1 1 10 1/s 100
0,1 1 10 10 0
Angular Frequency 
Frecventa de oscilatie, w, (rad/s)
-1
V ite z a d e fo rfe c a re ´  (s )

In figura se observa ca in stadiul initial Rezultatul testului de baleiaj de frecventa,

pentru o viteza de forfecare scazuta
vascozitatea are valori ridicate, insa se
inregistreaza o scadere marcanta a
acesteia odata cu cresterea solicitarii,
indicatie a unui comportament de tip
fluid nenewtonian pseudoplastic al
pastei cimentului studiat.
evidentiaza ca odata cu cresterea
frecventei (ω) se inregistreaza scaderea G’,
G’’ si a ŋ*. De asemenea, se observa ca
vascozitatea complexa, ŋ*, descreste de
maniera mai accentuata odata cu cresterea
frecventei (ω>1), indicand caracterul
nenewtonian de tip pseudoplastic.
Studiul proprietăţilor reologice ale fluidelor biologice

Testele reologice sunt mult utilizate pentru studiul fluidelor biologice in multe etape ale cerectarii
si obtinerii de produse medicale, farmaceutice si pentru igiena personala. Spre exemplu: teste
pentru caracterizarea si evaluarea polipeptidelor sintetice in scopul studierii rolului anumitor
situsuri din proteinele naturale; monitorizarea formarii retelelor proteice in fluidele biologice;
studiul fluidelor lubrefiante secretate la nivelul membranelor sinoviale ale articulatiilor; obtinerea
de polimeri solubili in apa pentru eliberare controlata de medicamente; obtinerea de fluide
biologice sintetice; masurarea energiei asociate agregarii eritrocitare ori plachetare si studiul
mecanismului de coagulare a sangelui.

In efortul de a stabilii bazele moleculare ale legarii

elementelor polimerizate de fibrina si membranelor
plachetare (constituentul major al cheagului de
sange) a fost studiat rolul glicoproteinelor
membranare plachetare in interaciunea plachete-
fibrina in timpul formarii cheagului.
In figura se evidentiaza efectul tetramerului de
Concanavalina A asupra rigiditatii cheagului (G’) si
fortei contractile/unitatea de arie a cheagului. Forta
contractila a fost masurata cu un reometru capabil
sa masoare cu sensibilitate forta normala.