Sunteți pe pagina 1din 118

REOLOGIA PRODUSELOR

ALIMENTARE

Rheology (engleza)
La Rheologie (franceza)
Die Rheologie (germana)
Reologia are două componente: Reologia propriu-zisă şi Reometria

Reologia este ştiinţa ce studiază Reometria se ocupă cu tehnica măsurări


interdependenţa între solicitările mărimilor care caracterizează proprietăţile
mecanice, răspunsul corpurilor şi reologice ale unui material.
proprietăţile acestora. Reometrul este un instrument pentru
Stabileşte modelele matematice studierea și măsurarea caracteristicilor
care descriu comportamentul reologice ale materialelor (viscozitatea,
corpurilor supuse la solicitări. coeficienţii tensiunilor normale sau diferite
module dinamice ).
GENERALITĂŢI

Alimentele sunt considerate materiale vii, supuse în mod constant la


modificări în formă, dimensiune, structură. Ele sunt sensibile la umiditate,
temperatură, oxigen, etc.
Starea fizică a produselor alimentare aparţine celor trei stări de agregare:
- starea solidă - materialele care se prezintă sub formă de granule şi
de pudră, felii de fructe şi legume, bucăţi de carne etc.
- starea lichidă - lichide alimentare (apa, oţet, alcool, bere, vin etc.)
extracte de fructe, pireuri, jeleuri, creme etc.
- starea gazoasă - gaze în stare pură (hidrogen, bioxid de carbon,
oxigen etc.), care se utilizează pentru producerea în masa unor materiale a
unor reacţii chimice controlate, care să confere materialelor diferite proprietăţi
caracteristice;
- o gamă largă de vapori, rezultaţi în cadrul
diferitelor operaţii în care se produc transformări de fază.
Clasificarea alimentelor din punct de vedere a stării fizice:
Soluţii sunt fluide newtoniene care au vâscozitatea mai mică sau mai mare (bere, vin, uleiul
de gătit etc.), care nu au o structură la scară moleculară. Când sunt foarte concentrate
formează o structură sticloasă (bomboane de zahăr);
Suspensii sunt fluide care conţin în suspensie particule insolubile (fragmente de celule
vegetale, agregate de proteine, grăunţe de amidon etc.) ex. sucurile de fructe, de citrice,
laptele de ciocolată etc.;
Pateuri sunt asemănătoare ca suspensiile, diferenţa constând în faptul că particulele solide
se ating şi formează o reţea (pireul de fructe, marmelada de fructe, pateul de ficat, untul de
arahide);
Emulsii sunt constituite din globule de grăsime dispersate într-o fază apoasă (ulei în apă,
smântâna, maioneza etc.) sau globule de lichid dispersate în ulei (margarina, untul etc.);
Spume se prezintă sub formă de bule gaz care conţin un volum mare de gaz înconjurat de o
peliculă subţire de lichid (frişca, spuma de albuş de ou, îngheţata, cremele glasate, miezul de
pâine – bule de gaz înconjurat de o peliculă subţire de gluten, amidon;
Geluri de macromolecule se prezintă sub formă de reţea de molecule într-o fază apoasă
(pectina, gemuri, gelatina – proteină de origine animală (coalogen));
Geluri de particule - care formează o reţea (iaurtul, - particule de caseină, oul fiert sau
prăjit, carne - fibre);
Combinaţii ale stărilor prezentate: îngheţata (amestec de emulsie, particule de gheaţă în
suspensie, geluri de particule de cazeină, aer în alimentele sub formă de spumă), brânza
(amestec dintr-o emulsie şi gel de particule).
Proprietăţile alimentelor sunt dependente de lipsa sau prezenţa unei structuri interne, de
configuraţia structurii interne şi de interacţiunile la nivel coloidal.
Starea semisolidă
Geluri
Starea lichidă
Produsele alimentare au fost studiate, din punct de vedere al următoarelor
aspecte:
- nutriţionale;
- biochimice;
Studiul comportamentului reologic al alimentelor este important în controlul
calităţii produselor şi în proiectarea echipamentelor şi a proceselor industriale.
În controlul calităţii produsului finit, textura este un atribut de calitate important
care poate influenţa acceptarea de către consumatori:
- produse crocante: gustări, prăjituri, produse de panificaţie cu coaja tare, chips-uri, etc.
- textura plăcută, pufoasă, care trebuie să posede produsele de patiserie.
- vâscozitatea (consistenţa) adecvată în cazul nectarurilor de fructe, cazul iaurtului,
supelor, sosurilor, produselor pe bază de tomate etc.
- onctuozitatea produselor grase, cum ar fi margarina, maioneza şi untul.
- fermitatea pe care trebuie să o prezinte fructele si legumele pentru prelucrarea
ulterioară.
- duritatea, gradul de gelatinizare a amidonului, extensibilitatea aluatului etc. proprietăţi
pe care trebuie să le prezinte făina folosită în industria de panificaţie.
- vâscozitatea amestecului în producţia de îngheţată,.
Toate aceste proprietăţi depind de structura internă a materialelor. Reologia contribuie la
cunoaşterea structurii materiilor, ştiind că există o anumită relaţie între dimensiunea şi
forma moleculelor substanţelor şi vâscozitatea (consistenţa) acestora.
Reologia oferă ajutor valoros şi în proiectarea echipamentelor şi a proceselor
industriale, unde materiale pot fi pompate, pulverizate, extinse, extrudate, turnate,
acoperite, mixate, frecate, transportate, depozitate, încălzite, răcite dar şi în alimentaţia
omului când materiale alimentare sunt mestecate, înghiţite etc.
Materiile prime şi produsele rezultate pot să aparţină uneia din cele trei stări de
agregare a materiei, cărora le sunt caracteristice proprietăţi specifice, care le
influenţează comportamentul la acţiunea unor forţe din exterior:
Solide: Molecule apropiate, coeziune mare, volum propriu:
Lichide: Molecule apropiate răspândite în spaţiu, prezintă o coeziune şi volum propriu;
Gaze: Molecule răspândite în spaţiu, nu prezintă volum propriu
O forţă sau un sistem de forţe aplicat unui corp conduce la deplasarea sau/şi
deformarea corpului.
- deplasarea constă din translaţia şi/sau rotaţia corpului, nu modifică poziţia relativă a
elementelor ce formează corpul, dar modifică poziţia acestuia, în raport cu un sistem
de referinţă exterior.
- deformarea constă în modificarea poziţiei relative a elementelor structurale interne
ale corpurilor. Un corp este deformat atunci când sub acţiunea solicitărilor externe îşi
modifică forma şi/sau volumul.
În funcţie de starea fizică, deformarea se produce diferit.
În cazul solidelor, care sunt corpuri cu dimensiuni şi forme bine definite, a
căror principală caracteristică este rigiditatea, deformarea are loc până la atingerea
echilibrului între forţele interne şi externe. După îndepărtarea forţei care a produs-o,
deformaţia se recuperează total sau parţial. Proprietatea de recuperare poartă
denumirea de elasticitate.
Fluidele sunt corpuri caracterizate prin mobilitate mare, rezistenţă la rupere
practic nulă, deformaţie uşoară (sunt lipsite de formă proprie), a căror principală
caracteristică este fluiditatea care caracterizează rezistenţa la curgere. Sub acţiunea
unei forţe exterioare, fluidele nu ajung la o deformaţie de echilibru, ci la o viteză de
deformaţie de echilibru. Deformaţia creşte continuu şi se produce atât timp cât
acţionează forţa şi nu se recuperează după îndepărtarea forţei care a produs-o.
Pentru a se descrie varietatea de forme de mişcare existente la fluide se apelează la
o multitudine de termeni: curgere, vibraţie, alunecare, alergare, ţâşnire, scurgere,
prelingere, infiltrare etc.
Curgerea este definită ca proprietatea fluidelor de a se deforma continuu, sub
acţiunea unor eforturi exterioare. Curgerea este un fenomen cheie în desfăşurarea
majorităţii operaţiilor specifice tehnologiilor de prelucrare. Caracteristică este viteza de
deformare a fluidelor care creşte din momentul aplicării forţei exterioare, până ce se
stabileşte echilibrul cu forţa internă de frecare, după care viteza de deformare rămâne
constantă. Proprietatea fluidelor de a opune rezistenţă la schimbarea ireversibilă a
poziţiei elementelor de volum constituente, disipând energia mecanică sub formă de
căldură, poartă denumirea de vâscozitate.

Exemple de moduri de curgere


Fluaj – Curgerea lentă şi continuă în timp a unui corp solid supus unei
sarcini constante a cărei valoare se află sub limita de elasticitate.
Curgerea ca fenomen este dependentă de forţa aplicată din exterior şi de
timpul de observare.
Pentru a caracteriza materialele din punct de vedere al proprietăţilor de
curgere, în reologie este utilizat criteriul de similitudine (numărul) lui
Deborah, definit ca raportul dintre timpul tr de râspuns (deformare) al
materialului respectiv şi timpul t0 de observare (caracteristic procesului de
deformare):
t
De  r
t0

În funcţie de valoarea numărului lui Deborah, materialele pot figrupate în trei


categorii:
De >>1 – corpuri solide;
De  1 – corpuri vâsco-elastice;
De << 1 – corpuri lichide.
Pentru apă tr = 10-12s; pentru sticlă tr foarte mare.
În funcţie de parametrii de stare (presiune, temperatură) un acelaşi
material alimentar se poate prezenta în diferite stări fizice, puse în evidenţă
prin diagrama transformărilor de fază.
Faza reprezintă o regiune a unui sistem care în toate punctele sale prezintă o
aceiaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi fizice. Este o parte omogenă a sistemului,
delimitată de o suprafaţă bine precizată.
Transformarea de fază reprezintă trecerea substanţei dintr-o fază într-o altă fază

Transformări de fază:
- Topire
- Solidificare
- Sublimare
- Lichefiere
- Vaporizare
Punctul triplu : starea în care pot coexista cele trei
faze: faza solidă, lichidă şi faza de vapori.
Pentru temperaturi mai mari decât temperatura
punctului critic, substanţa se va afla numai în stare
gazoasă, pentru orice valoare a presiunii, densitatea
Diagrama transformărilor de fază. vaporilor devine egală cu a lichidului; tensiunea
superficială a lichidului este zero.
GENERALITĂŢI
Reologie reos – curent, logos – ştiinţă
- Se ocupă cu studiul proprietăţilor de curgere şi de deformaţie în timp a corpurilor,
sub acţiunea forţelor aplicate din exterior;
- Determină legătura dintre starea de tensiune şi starea de deformaţie a corpurilor.
- Stabileşte modelele matematice care formează funcţia de răspuns a unui corp supus
la solicitări.
Proprietăţi reologice:
A. esenţiale:
- fundamentale (elasticitatea, plasticitatea şi vâscozitatea);
- complexe, combinarea proprietăţilor reologice fundamentale în
diferite proporţii (elastoplasticitatea, vâscoelasticitatea etc.);
B. tehnologice: ductilitatea, maleabilitatea, penetrabilitatea, etc.- (proprietăţi
reologice pentru care s-a elaborat o metodă de experimentare şi măsurare).

Scara de dimensiuni la care se realizează cercetarea:


macroreologia - consideră corpurile continue, omogene şi izotrope;
microreologia - ia în considerare structura internă discontinuă a corpurilor.

Pentru studiul teoretic al proprietăţilor de curgere, Reologia utilizează metoda


lucrului pe modele reologice.
Forţele care acţionează asupra unui corp se numesc solicitări exterioare.
Totalitatea solicitărilor defineşte starea de solicitare a corpului.
Comportarea corpurilor sub aspectul deformării acestora la acţiunea solicitărilor
exterioare se numeşte comportare reologică. In funcţie de comportarea reologică se
deosebesc:
- corpuri cu proprietăţi reologice unitare – posedă o singură proprietate care poate
fi:vâscozitate, elasticitate sau plasticitate;
- corpuri cu proprietăţi reologice multiple – manifestă în anumite proporţii două sau
chiar trei proprietăţi reologice.
Răspunsul corpurilor la solicitări exterioare este o funcţie de proprietăţile lor şi poate fi:
• neelastic (rigid) - deformaţia este egală cu zero;
• perfect elastic - deformaţie temporară recuperabilă;
• pur vâscos - deformaţie permanentă nerecuperabilă;
• pur plastic - deformaţie permanentă nerecuperabilă;
• simultan elastic şi vâscos - deformaţie parţial temporară, parţial permanentă;
• simultan elastic şi plastic - deformaţie parţial temporară, parţial permanentă;
• simultan vâscos şi plastic - deformaţie permanentă;
• succesiv elastic, vâscos şi plastic - deformaţie temporară sau/şi permanentă;
• nevâscos - deformaţie permanentă pentru solicitare egală cu zero.
Informaţiile cantitative asupra efectelor provocate de forţele exterioare sunt
date de deformaţia specifică şi viteza de deformare.
Descrierea cantitativă a procesului de deformare se face cu ajutorul unor
ecuaţii, denumite: ecuaţii reologice, care leagă forţele exterioare de proprietăţile
corpurilor şi de mărimea efectelor provocate.
În funcţie de starea de încărcare, răspunsul sistemului solicitat poate fi
încadrat în trei forme:
- Stare de tensiune – deformaţie ( - ), cazul solicitării de tracţiune sau
comprimare, poate fi definit fenomenul de ecruisare;
- Deformaţie – timp ( - t), studiul fluajului (evoluţia în timp a deformaţiei
la sarcină constantă, sub limita de elasticitate);
-- Stare de tensiune – timp ( - t), studiul fenomenului de relaxare
(evoluţia în timp a stării de tensiune la o deformaţie constantă).

Ecuaţiile care corelează:


– tensiunile cu deformaţiile ( - , în cazul solidelor);
– tensiunile cu vitezele de deformare ( -   , în cazul fluidelor),
poartă denumirea de ecuaţii reologice.

Reprezentarea grafică a ecuaţiilor reologice în coordonate:


– tensiune – deformaţie;
– tensiune – viteză de deformare,
poartă denumirea de reograme.
În industria alimentară, reologia are ca obiectiv principal definirea
proprietăţii de consistenţă a materialelor (rezistenţa la curgere), prin care se
urmăreşte a determina dependenţa dintre deformaţia specifică  a corpului
sau dintre viteza de producere a acestei deformaţii şi tensiunea mecanică (de
întindere-compresiune  sau tangenţială ), produsă în masa corpului de către
forţele exterioare.

PROPRIETĂŢILE REOLOGICE ESENŢIALE ALE CORPURILOR

Reologia consideră că orice corp real


are concomitent, în anumite proporţii,
proprietăţile reologice fundamentale:
- elasticitate;
- vâscozitate;
- plasticitate.

Elasticitate + viscozitate + plasticitate = 100%  Diagrama ternară a comportării


reologice a corpurilor
ELASTICITATEA reprezintă proprietatea unui corp solid deformabil de a înmagazina în
mod reversibil energia de deformaţie.
Sub acţiunea forţelor exterioare, deformaţia elastică a corpurilor se manifestă în două
moduri:
Deformaţia de volum - care se consideră că este o deformaţie elastică, şi constă în
modificarea volumului corpului sub acţiunea forţelor exterioare ca urmare a proprietăţi-
lor izotrope ale materialului (corpuri compresibile).
Deformaţia specifică Presiunea p = F/A
V1 de volum
V0
V V0  V1 1
V    p
V0 V0 K

Modulul de compresibilitate

Deformaţia formei (de distorsiune) constă în modificarea formei corpurilor sub


acţiunea forţelor exterioare, fără modificarea volumului. În funcţie de starea
corpului, deformarea poate fi elastică, curgere vâscoasă sau plastică.
Pentru corpurile solide, deformaţia formei este dependentă de tipul solicitării:
- Întindere - compresiune;
- Încovoiere;
- Forfecare;
- Răsucire.
Nivelul solicitărilor este exprimat prin mărimea fizică numită tensiune mecanică (efort
unitar normal sau tangenţial), calculată ca un raport între sarcina exterioară (forţă sau
moment) care produce solicitarea corpului şi un parametru geometric (aria sau modulul
de rezistenţă) al secţiunii din material care preia solicitarea:

- Efortul unitar normal este specific solicitărilor de întindere compresiune şi încovoiere


iar efortul unitar tangenţial pentru cazul solicitărilor de torsiune şi forfecare.
- Aria secţiuni solicitate este luată în calcul în cazul solicitărilor simple de întindere –
compresiune iar modulul de rezistenţă al secţiunii în cazul solicitărilor de încovoiere şi
torsiune.
Deformaţiile suferite de corpul solicitat mecanic se exprimă în mărimi absolute (deplasări
sau rotiri), exprimate în unităţi de lungime respectiv unghi, sau relative (specifice - lungiri
sau lunecări specifice) definite ca un raport între deformaţia suferită de corp şi o
dimensiune iniţială:

https://www.youtube.com/watch?v=MEFKvVCI3mo solicitari simple


Solicitarea de întindere – compresiune. Corpul este solicitat de forţe dirijate în
lungul axei longitudinale de simetrie. La tracţiune secţiunea transversală A0 a corpului
se micşorează, la comprimare se măreşte.

Deformaţia specifică: A
L
- Longitudinală F  L  ; Starea
L0 solicitată

R
- Transversală T  .
R0
R
Coeficientul lui
Poisson
,  A
 T  R Starea
 L L iniţială A0
L0
  0... 0,5
Materiale rigide, Deformaţie fără
care conţin aer modificare de
volum Schema de solicitare

Efortul unitar Modulul de elasticitate

Legea lui F
longitudinal
F 1 F  L0
  E  L ; E  
Hooke A  L A  L
A0 Instalaţia de încercare
Aplicaţie rezolvată – solicitarea de întindere . compresiune:
Un corp care are lungimea iniţială L0 = 10 cm şi secţiunea transversală A = 4 cm2,
se alungeşte cu L = 10-2 m sub acţiunea unei forţe de 20 N. Să se calculeze:
deformaţia specifică , efortul unitar  într-o secţiune transversală şi modulul de
elasticitate E, să se specifice unităţile de măsură a fiecărei mărimi calculate. Să se
traseze reograma.
Datele problemei şi transformările în sistemul de unităţi de măsură SI:
L = 10 cm = 10-1m;
L= 10-2 m;
A = 4 cm= 410-4 m;
F = 20 N.

F 20 N
   5  10 4
Pa;
A 4 10 4 m1
L 10  2
  1  10 1 ;
L 0 10
 5 10 4
E  1
 5  10 5
Pa.
 10
Solicitarea de încovoiere

Grindă încastrată la un capăt Grindă simplu rezemată


F L F  L3
Efortul unitar Săgeata  s
2  Wz 48  E  I z
F L F  L3 F  L3 4  F  L3
 s E E
Wz 3  E  Iz 4  s  b  h3 3  s    D4

I - Momentul de inerţie

bh   D4
Iz 
3
Axial
Iz  ; ;
12 64
W - Modul de rezistenţă

b  h2   D3
Wz  ; Wz  ;
6 32
4  F  L3 64  F  L3
E . E .
sbh 3
3s    D 4
Solicitarea de torsiune
Poziţia generatoarei pentru
Moment de torsiune starea solicitată a barei.
Prin aplicarea unui
moment de torsiune Mt la
capetele unei bare de
lungime L, secţiunile de la
capetele barei se rotesc
cu unghiul .
În masa barei se dezvoltă
o stare de tensiuni
caracterizată de valoarea
Unghiul de rotire
eforturilor unitare .
relativă a celor două
Poziţia generatoarei pentru secţiuni dispuse la
starea nesolicitată a barei. distanţa L

Modul de elasticitate Rotirea


transversal generatoarei
d
Legea lui
  G  ; L  
Hooke 2
Mt
 ; Wpolar – modulul de
Wpolar
Un element de suprafaţă dA de pe bară, rezistenţă polar
la solicitarea acesteia se deformează, pe d 3

contur acţionând perechi de eforturi Wpolar  .  M t 2L 32M t L


16 G    
unitare , proporţionale ca valoare cu  Wpolar d   d 4 
nivelul deformaţiei.
Aplicaţie rezolvată – solicitarea de torsiune:
Un baton de pâine cu secţiunea circulară având diametrul d = 5 cm, este solicitat la
răsucire pe o lungime L = 50 cm, cu un moment de torsiune Mt =0,35.Nm,
secţiunile fiind rotite una faţă de alta (deformare unghiulară) cu un unghi  = 15.
Să se determine: a. nivelul stării de eforturi; b. valoarea modulului de elasticitate
transversal; 2. Să se traseze reogramele caracteristice.
Datele problemei şi transformările în sistemul de unităţi de măsură SI:
d = 5 cm = 510-2m;
L = 50 cm = 0,5 m;
 = 15 = 15/180 = 0,261 rad;
Mt = 0,35 Nm.
Mt
 ;
Wp
  d3
Wp  ; Wp – Modulul de rezistenţă polar, în m3
16
Mt 0,35
  16   16   3,74 103 Pa;
d 3
 
  5 10  2 3

Mt  L
 ;
G  Ip
  d4 d Ip – Momentul de inerţie polar, m4
Ip   Wp  ;
32 2
Mt  L Mt 1 L  L 7,43 103 Pa 0,5m
G 2    2   2   5,93 105 Pa
  Ip Wp  d  d 0,261rad 0,05m
Solicitarea de forfecare: forţa acţionează în planul unei suprafeţe, provocând
deplasarea (lunecarea) acesteia cu valoarea L în raport cu suprafaţa opusă.

L 
 ;
L G
F
Starea    G  tg  G   Legea lui
nesolicitată Starea A Hooke
solicitată

Element de volum din corpul solicitat


la forfecare

Grindă nesolicitată

Grindă solicitată

a. b.
Manifestarea solicitării de forfecare:
a. grindă solicitată la încovoiere; b. operaţia de mărunţire prin tăiere
Pentru un corp solid perfect elastic, cunoaşterea a două dintre cele patru mărimi
caracteristice (E, G , K şi ) permite determinarea în totalitate a proprietăţilor
corpului:

 E Pentru materiale
G  ; 
2  1    E  2G 1   ; incompresibile:

 3 K  E  K  ;
G  1 1 1
 
;    ; 
 9 K E
 E 3G 9 K   0,5;
 3  K  1  2   3K  E E  2G E  3G
G  .    
 2 1     6K 2G
.

Aplicaţie. Pentru gelatină E = 6106 Pa; G = 2106 Pa. Să se determine modulul


de compresibilitate K şi coeficientul lui Poisson .
Un indicator important al modului de comportare al unui material la acţiunea
unei forţe de tracţiune este curba caracteristică a materialului, care este o
diagramă care exprimă dependenţa dintre nivelul stării de tensiune (),
generată de solicitarea aplicată şi cel al deformării specifice ().
Pe acesta curba se disting mai multe puncte caracteristice:

http://www.youtube.com/watch?v=D23hzv-3Tf0

D

C P
A  
B 

O1

https://www.youtube.com/watch?v=hdk0VhOshb4
1. Un arc cu o constantă de 0,4 dyne / cm este solicitat la întindere de o forţă de 40 de
dyne. Realizaţi schema şi determinaţi care este deformarea elastică?

2. O forţă de 600 N solicită la comprimare un arc, care suferă o deformare de 0,5 metri.
Realizaţi schema şi determinaţi care este constanta de elasticitate?

3. Un element elastic are constanta 0,1 Newton / m. Realizaţi schema şi determinaţi ce


forţă este necesară pentru a deforma elementul elastic cu 2 metri?

4. Lungime iniţială, în stare nesolicitată a unui element elastic este de 31 cm. Când la
capătul inferior se ataşează un corp cu masa de 7 kg, elementului elastic se deformează
şi lungimea lui devine 40 cm.
a) Realizaţi schema şi determinaţi constanta elementului elastic.
b) Dacă două persoane trag în direcţii opuse de capetele elementului elastic în cauză,
fiecare cu o forţă de 150 N, realizaţi schema şi determinaţi lungimea elementului elastic
în această situaţie.

5. Un element elastic Hooke este comprimat 0,12 m în raport cu poziţia de echilibru


acumulând o energie potenţială de 72 J. Realizaţi schema şi graficul deformaţie - forţă,
după care calculaţi deformaţia elementului elastic corespunzătoare unei energii
potenţiale de 100 J.
6. O bandă de cauciuc are constanta elastică de k = 44,8 N / m şi lungimea de
L0= 25 cm. De banda de cauciuc se atârnă o masă de 1,5 Kg. Realizaţi schema şi
calculaţi deformaţia L a corpului elastic şi lungimea lui Lmax finală.

7. Scala unui sistem de cântărire cu arc este de la 0 la 15 kg şi are lungimea de


0,2 m. Realizaţi schema şi determinaţi energia potenţială înmagazinată în elementul
elastic, când pe scală se citeşte 6,3 kg.
Stare de k
solicitare

Stare de
eforturi

F  k  L 
F k  L k  L L
   
A A A L
Comportarea elementului elastic la aplicarea forţei
Când este aplicată sarcina, elementul elastic se deformează instantaneu,
proporţional cu valoarea sarcinii (Cine este constanta de proporţionalitate?).
Când sarcina este înlăturată, elementul pur elastic revine instantaneu la
dimensiunile iniţiale. (Prin ce se caracterizează ?).
Diagrama stării de
deformaţie
L
L0=F0/k Elementul pur elastic revine
L0
instantaneu la dimensiunile
Elementul iniţiale.
elastic se
deformează t
instantaneu F

La t1 sarcina F0 La t2 sarcina este înlăturată


este aplicată
t
t1 t2
Diagrama stării de solicitare
Concluzie: Deformaţia elastică a corpului este dependentă de valoarea modulului de
elasticitate E şi independentă de viteza de deformare. Viteza de deformaţie nu
influenţează asupra relaţiei efort unitar – deformaţie
Reograma şi modelul reologic ale proprietăţii de elasticitate

REOGRAMA MODELUL REOLOGIC

Viteza de deformaţie nu influenţează asupra relaţiei tensiune – deformaţie.


3  = const

2
1

  const

 1
 2
Modalităţi de cuplare a elementelor elastice
Paralel Serie
x
x1 x2
F

F  F1  F2 ; si x  x1  x 2 F  F1  F2 ; x = x1 + x2
k E  x  k 1  x  k 2  x; k1  x1
k E  x  k1  x1 ; k E  x  k 2  x 2 ;  1
 k E  k1  k 2 . k2  x2
k E x1 k E x 2
 ;  ;
F1  k1  x  1  A  E1    A; k1 x k2 x
F2  k 2  x   2  A  E 2    A; k E k E x1 x 2
    1; F1 =F2
k1 k 2 x x
F1 k1  x E1    A
   1 1 
F2 k 2  x E 2    A     k E  1;
 k1 k 2 
1 1 1
  .
k E k1 k 2
1. Dacă se aplică o forţă de 6N la capătul unui element elastic, acesta se
deformează cu 12 cm. Dacă elementului elastic i se ataşează în paralel un
element elastic identic şi sistemul este solicitat de o sarcină de 3N, determinaţi
deformaţia sistemului?
2. Dacă se aplică o forţă de 6N la capătul unui element elastic, acesta se
deformează cu 12 cm. Dacă elementului elastic i se ataşează în serie un
element elastic identic şi sistemul este solicitat de o sarcină de 3N, determinaţi
deformaţia sistemului?
3. Dacă se aplică o forţă de 6N la capătul unui element elastic, acesta se
deformează cu 12 cm. Dacă elementului elastic i se ataşează în paralel un
element elastic cu constanta elastică egală cu de trei ori constanta elastică a
primului şi sistemul este solicitat de o sarcină de 3N, determinaţi deformaţia
sistemului?
4. Dacă se aplică o forţă de 6N la capătul unui element elastic, acesta se
deformează cu 12 cm. Dacă elementului elastic i se ataşează în serie un
element elastic identic cu constanta elastică egală cu de trei ori constanta
elastică a primului şi sistemul este solicitat de o sarcină de 3N, determinaţi
deformaţia sistemului?
Mişcarea oscilatorie periodică a unui sistem format din elementul elastic şi un
corp suspendat de acesta.
Valorile mărimilor care descriu mişcarea (deplasare, viteză, acceleraţie) se repetă identic după un
anumit interval de timp T, numit perioadă. În timpul unei perioade, valorile mărimilor care descriu
mişcarea sistemului variază în jurul valorilor stării de referinţă (centru de oscilaţie). Mişcarea
sistemului efectuată în cadrul unei perioade se numeşte ciclică şi este definită prin intermediul
funcţiilor trigonometrice sinus sau cosinus. Un corp de masă „m” ataşat la un element elastic
formează un sistem oscilant. Dacă corpul este scos din poziţia de echilibru şi apoi este lăsat liber,
el oscilează pe direcţia axei verticale, trecând periodic prin poziţia de echilibru, executând o
mişcare periodică
x  A  sin t    A  sint  T  
Centru de oscilaţie

Elongaţia (y) – distanţa dintre centrul de oscilaţie şi centrul de masă al oscilatorului la un moment
dat t;
Amplitudinea (A)– elongaţia maximă;
Pulsaţia () – se mai numeşte frecvenţa circulară şi reprezintă numărul de oscilaţii complete care
au loc în intervalul de timp de 2 secunde, se măsoară în s-1;
Perioada (T) - timpul minim după care mişcarea se repetă în mod identic, în s;
Frecvenţa (f) – numărul de oscilaţii complete efectuate în unitatea de timp, în Hz;
Faza () – argumentul funcţiei trigonometrice prin care se exprimă mişcarea oscilatorie,  = t + ;
Diferenţa de fază () – faza la momentul t = 0.
Determinarea constantei de elasticitate prin metoda solicitării armonice
APLICAŢIE.
Un corp de masă: m = 25 kg suspendat de elementul elastic este lăsat liber şi
oscilează pe verticală, cu o frecvenţă: f = 1,75 Hz.
(a) Care este constanta elastică a elementului elastic?
(b) Care este perioada oscilaţiei?
Se dă : 2 = k/m; f = /2 T = 1/f.
VÂSCOZITATEA Oferă informaţii asupra modului de curgere a materialelor prin
conducte şi instalaţii.

Valoarea vâscozităţii este o caracteristică a fiecărui fluid. Apa


curge mai repede, în unele cazuri formând turbioane, iar mierea curge
mai lent, aspectul curgerii având o formă bine definită. Aspectul curgerii
unui fluid newtonian este dependent de valoarea numărului Reynolds:
vd
Re 

În cazul curgerii forţate prin conducte, pentru Re  2000, regimul
de curgere a lichidului este laminar.
Fluidele sunt corpuri caracterizate prin mobilitate mare, rezistenţă la rupere practic nulă,
deformaţie uşoară (sunt lipsite de formă proprie). Se poate considera că în masa
fluidului, moleculele sunt aşezate sub formă de straturi, între ele manifestându-se forţe
de atracţie.

Forţele de atracţie dintre molecule definesc proprietatea de coeziune a lichidelor,


proprietate care conferă lichidelor calitatea de a conserva volumul. La acţiunea unei
forţe exterioare, lichidele încep să curgă, opunând o anumită rezistenţă la curgere.
Lichidele care prezintă o curgere stratificată, fiecare strat de molecule deplasându-se cu
viteze diferite, se numesc fluide „normal vâscoase” sau lichide „newtoniene”.
Rezistenţa la curgere a lichidului este considerată a fi rezultatul acţiunii forţelor de
frecare dintre straturile de fluid care alunecă unul peste altul.
Forţele de frecare dintre straturile de lichid sunt cauzate de coeziunea moleculară
Modul diferit de curgere al diferitelor lichide newtoniene (rezistenţe diferite la curgere) se
datorează următoarelor cauze:
•dimensiuni diferite ale moleculelor fluidelor;
•forţe de interacţiune diferite dintre moleculele fiecărui fluid;
•forţele de interacţiune dintre molecule şi pereţii cu care acestea vin în contact.
Pe măsură ce forţele de interacţiune sunt mai mari, vitezele curenţilor de fluid se atenu-
ează mai puternic, se spune că lichidele sunt mai vâscoase, .
Vâscozitatea este definită ca mărimea fizică care defineşte frecarea internă a fluidelor.
În mişcarea laminară, vâscozitatea
se manifestată prin tensiunile
tangenţiale de frecare, datorate
frecării între straturile de fluid care
se deplasează cu viteze diferite.

În comparaţie cu corpurile pur elastice: sub acţiunea unei forţe exterioare, fluidele
nu ajung la o deformaţie de echilibru. Deformaţia fluidelor creşte continuu şi nu se
recuperează după îndepărtarea forţei care a produs-o.
Energia mecanică, consumată pentru a provoca curgerea, se disipează
irecuperabil în masa fluidului sub formă de energie calorică, rezultând o creştere de
temperatură în masa fluidului.  Fluidul nu este capabil de a înmagazina energia
de deformaţie.

Viteza de deformare a fluidelor creşte până ce se stabileşte echilibrul dintre forţa


care produce deformarea şi forţa internă de frecare, moment în care viteza de
deformare devine constantă.
Parametrii solicitărilor la care este supus un lichid cu comportament newtonian sunt
definiţi prin tensiunea de deformare  şi viteza de deformare  .
Vâscozitatea reprezintă proprietatea reologică esenţială a fluidelor de a opune rezistenţă la
deplasarea relativă a straturilor de fluid adiacente, rezistenţă ce este datorată frecării interioare dintre
straturile de fluid. Această proprietate poate fi pusă în evidenţă prin experienţa următoare: un lichid
este situat între două plăci plane una inferioară şi cealaltă superioară, paralele între ele şi aflate la
distanţa h una de alta. Placa inferioară este considerată infinită şi în stare de repaus, iar placa
superioară de arie A are posibilitatea de a se deplasa cu viteza v în propriul ei plan, când asupra ei
acţionează o forţă F. La momentul t = 0 Lichidul dintre plăci se află în stare de repaus.
La momentul t > 0, când se aplică plăcii
superioare o forţa F care acţionează în
planul ei şi o pune în mişcare, aceasta
deplasându-se cu viteza v constantă;
lichidul dintre plăci se pune în mişcare,
straturile de fluid având viteze diferite pe
grosimea lui. Stratul în contact cu placa
superioară se deplasează cu viteza
plăcii, iar celelalte cu viteze din ce în ce
mai mici. Stratul în contact cu placa
inferioară este imobil.
Ca urmare a forţelor de frecare care se
manifestă pe suprafaţa straturilor
vecine, pe acestea acţionează eforturi
unitare , care se opun deplasării
relative a straturilor.
Se defineşte gradientul vitezei ca
raportul dintre diferenţa de viteză dv
dintre două straturi vecine şi grosimea
dy a acestor straturi.
Viteza imprimată de forţa F
Placa
superioară

dv Diferenţa de viteză între


dy două straturi vecine
Variaţia liniară a vitezei pe grosimea h
Eforturile unitare care acţionează la
limita dintre straturile de lichid
Placa inferioară fixă

  tg = dx(t)/dy
Schema în plan a procesului de curgere d d  dx  d  dx  dv
      
laminară a lichidelor newtoniene. dt dt  dy  dy  dt  dy

Grosimea dy a straturilor este


determinată de dimensiunile dv
moleculelor lichidului. F    A      A
dy Valabilă numai
dv pentru regimul
Efortul unitar tangenţial        laminar de
dy [] = Pas curgere a fluidului.
Vâscozitatea dinamică
Gradientul vitezei Viteza de deformaţie
Ecuaţia dimensională a vâscozităţii dinamice:

dy  F dy  M  L  T 2


      
L
 L1
 M  T 1
.
dv A dv L2 L2  T 1
Unitatea de măsură în SI:
1kg 1m 1
 2 1s  1kg / 1m 1s 
1N
 SI
 1Pa  s  2 1s  2
1m 1s 1m
Unitatea de măsură tolerată care aparţine sistemului de unităţi CGS: Poise-ul (P) şi
submultiplul al acestuia centipoise - ul (cP); 1P = 100 cP .
CGS = 1 P = 1g/(1cm1s);
1 Pas = 1kg/(1m1s)=1000g/(100cm1s) = 10 P = 103 cP = 103 mPas.
Apa este de o sută de ori mai
vâscoasă decât aerul (aer=1,74
10-5 Pas), uleiul de măsline este
de o sută de ori mai vâscos decât
apa, mierea de albine este de o
sută de ori mai vâscoasă decât
uleiul de măsline, deci mierea de
albine este de un milion de ori mai
vâscoasă decât aerul.
Exerciţiu rezolvat
Se consideră două suprafeţe plane rigide, de arie A = 10 dm2, aflate una de alta
la distanţa h = 5 mm, între care se află un lichid cu vâscozitatea dinamică  =
1 mPas. Dacă placa superioară se deplasează cu viteza v = 100 mm/s, să se
calculeze:

Gradientul vitezei dv/dy;


Valoarea efortului unitar tangenţial ;
Valoarea forţei F cu care se acţionează asupra plăcii superioare.
Se fac transformările în datele problemei, pentru ca toate unităţile de măsură ale
mărimilor fizice să fie exprimate în sistemul internaţional de unităţi de măsură.
Datele problemei:
A = 10 dm2 = 1010-2 m2; dv v 10 1 1
h = 5 mm = 5 10 m;
-3   
 20 s ;
dy h 5 10 3

0 = 1 mPas = 10 Pas;
-3

c = 2% = 0,02;    0  1  2,5  c   1,05  10 3


Pas;
v = 100 mm/s = 100 10-3 m/s dv
    1,05 10 3 Pas  20 s 1  2,110  2 Pa;
= 0,1 m/s, dy
F    A  2,110  2 Pa 10 10  2 m 2  2,1 10 3 N.
Vâscozitatea dinamică a unui fluid este dependentă de şase
parametrii independenţi:

  f S, , p,  , T, E

în care S este un parametru ce caracterizează natura fizico-chimică a


materialului luat în studiu (apă, ulei, miere, polimeri etc.);  - temperatura
fluidului; p – presiunea;  - gradientul vitezei; T – parametrul timp; E –
parametrul câmp electric sau magnetic.

Natura fizico-chimică a materialului influenţează prin:


- dimensiunile şi formele diferite ale moleculelor fluidelor;
- forţele de interacţiune diferite dintre moleculele fiecărui fluid;
- tendinţa de formare în masa de fluid a unor asociaţii structurale;
- modul de prezentare: lichid pur, soluţie sau suspensie.

Vâscozitatea creşte odată cu majorarea concentraţiei volumice a particulelor


solide, conform relaţiei:
  0  1  2,5...4,5  c v  ,
Vâscozitatea unui amestec este influenţată de :
- proprietăţile fazei fluide: vâscozitatea fluidului în stare pură, tensiunea superficială;
- proprietăţile fazei dispersate: greutatea moleculară a substanţelor din care sunt
alcătuite particulele (în cazul soluţiilor), gradul de dispersie (mărimea particulelor în
cazul suspensiilor), forma, rugozitatea, porozitatea, elasticitatea şi deformabilitatea
particulelor;
- proprietăţile amestecului: gradientul concentraţiei din amestec (repartiţia concentraţiei
între straturile de fluid adiacente), granulometria şi distribuţia formelor particulelor pe
verticala curentului de fluid, volumul relativ al particulelor, tendinţa de aglomerare sau de
separare, condiţiile termodinamice (de temperatură), potenţialul electrostatic (pH - ul şi
concentraţia ionilor).

Vâscozitatea
amestecului
creşte odată
cu creşterea
concentraţiei
şi a gradului
de dispersie.

Dependenţa vâscozităţii unui amestec în funcţie de concentraţie şi gradul de


dispersie
La lichide vâscozitatea scade cu creşterea temperaturii, conform relaţiei:
 B B 
 
 CT  CT 
  0  e  0 
,
La gaze vâscozitatea creşte cu creşterea temperaturii, conform relaţiei:
3
T  Ts T 2
  0  0   
T  Ts  T0 
Influenţa presiunii de lucru a fluidului. Presiunea, este un parametru care
modifică starea de comprimare a fluidelor. Prin creşterea presiunii, fluidele sunt
comprimate, rezultatul fiind majorarea forţelor intermoleculare de rezistenţă.
Influenţa presiunii este mai redusă în cazul lichidelor care sunt fluide incompresibile
(o creştere a presiunii de la 0 la 108 Pa produce o majorare a vâscozităţii în medie
cu cca. 30%). În cazul gazelor influenţa presiunii este mai intensă, acestea fiind
fluide compresibile (se prezintă cazul aerului, care pentru o temperatură constantă
de 20C, la presiunea de 105 Pa are vâscozitatea dinamică  = 1,72  10-5 Pas, iar
la presiunea de 20 105 Pa are vâscozitatea dinamică  = 1,82  10-5 Pas).
Influenţa gradientului vitezei. Gradientul vitezei, are o influenţă
considerabilă asupra vâscozităţii unei mari categorii de fluide (fluide cu
comportament ne-newtonian). La fluidele cu comportament newtonian
gradientul vitezei nu influenţează asupra vâscozităţii, pe când la fluidele cu
comportament ne-newtonian prin majorarea gradientului vitezei se
produce creşterea sau scăderea vâscozităţii;

Influenţa parametrului timp. La fluidele cu comportament newtonian


timpul în care lichidul este supus acţiunii unor eforturi exterioare nu
influenţează asupra vâscozităţii, pe când la unele fluide cu comportament
ne-newtonian, timpul cât lichidul este supus acţiunii eforturilor exterioare
poate produce creşterea sau scăderea vâscozităţii dinamice (consistenţei);

Influenţa parametrului câmp electric sau magnetic. Lichidele a căror


molecule se polarizează în prezenţa unui câmp electric suferă o creştere
bruscă a vâscozităţii în prezenţa acestuia. În acelaşi mod lichidele care
conţin în suspensie particule care se magnetizează în prezenţa unui câmp
electromagnetic suferă o creştere bruscă a vâscozităţii.
Corpul pur (ideal) vâscos poartă denumirea de fluidul lui Newton, iar fluidele
reale care se apropie prin comportarea lor de fluidul lui Newton, se numesc
fluide newtoniene sau fluide normal vâscoase (apa, aerul, laptele, berea,
vinul, oţetul, uleiurile, băuturile alcoolice etc. ).
Pentru condiţii de temperatură constantă (condiţii izoterme), vâscozitatea
fluidelor newtoniene este independentă de viteza de deformare prin curgere a
materialului.
dv 
        

dy  

tg    piston
  = constant


 cilindru lichid

 
Reogramele fluidului newtonian şi a
fluidului ideal al lui Pascal. MODELUL
REOLOGIC
Concluzii:
Atunci când este aplicată o sarcină exterioară F, pistonul se mişcă cu o anumită viteză
acesta fiind răspunsul sistemului vâscos.
Deformaţia L a sistemului se continuă la nesfârşit, cu o viteză constantă atât timp cât
este aplicată o forţă F de nivel constant (fig. a). Parametrii solicitării sunt definiţi prin
starea de eforturi  indusă de acţiunile exterioare F şi de viteza de deformare 
Cu cât sarcina de încărcare F este mai mare, cu atât pistonul se mişcă mai repede,
răspunsul sistemului vâscos (starea de eforturi din corp) este dependent de viteza de
deformare (fig. b), .
Pentru condiţii de temperatură constantă (condiţii izoterme), vâscozitatea dinamică 
este independentă de timpul de aplicare şi viteza de deformare prin curgere a fluidului
(fig.c).


Semnificaţia fizică a ariei suprafeţei cuprinsă între dreapta ce reprezintă


dependenţa  = f( ) şi axa O (v. fig. b).
Ariei suprafeţei se calculează cu relaţia:
A     2
Analizând relaţia din punct de vedere al unităţilor de măsură, se obţine:
N 1 Nm s
 A         2  
m s m3
din care se obţine următoarea interpretare:
forta  viteza putere
A 
volum volum
Aria suprafeţei cuprinsă între dreapta  = f(  ) şi axa Ox are semnificaţia unei
puteri specifice, respectiv puterea investită în deformarea cu o anumită viteză ,
a unui volum V de lichid.
Concluzie : frecarea internă a cărei intensitate este caracterizată de valoarea
vâscozităţii dinamice a fluidului, are drept rezultat un consum de energie din
totalul de energia investită din exterior pentru a întreţine curgerea.
Moleculele substanţelor lichide şi gazelor se pot deplasa liber, sunt deci mobile, putând
efectua mişcări relative de translaţie, ce se concretizează în proprietatea de fluiditate.
Fluiditatea caracterizează proprietatea unui corp (gaz sau lichid) de a curge mai mult
sau mai puţin uşor şI de a lua imediat forma recipientului în care sunt puse. Fluiditatea
este definită ca inversul vâscozităţi dinamice:
1 LT ms
  ;  
1
 ;  
  M kg
Vâscozitatea cinematică pune în evidenţă influenţa densităţii asupra procesului de
curgere a fluidelor. Defineşte rezistenţa la curgere a fluidului sub influenţa forţei de
gravitaţie. Relaţia dintre vâscozitatea dinamică şi cinematică este:
  
Ecuaţia dimensională a vâscozităţii cinematice are forma:
 L1  M  T 1
    L2  T 1
 M  L 3

În sistemul internaţional de unităţi de măsură (SI), în baza ecuaţiei


dimensionale, unitatea de măsură a vâscozităţii cinematice este:
SI = m2s-1.
Curent se utilizează unitatea de măsură care aparţine sistemului de unităţi CGS: Stokes
-ul (St) şi submultiplul al acestuia centistokes-ul (cSt); 1St = 100 cSt
CGS =1St = 1cm2/s = 10-4 m2s-1;
1cSt = 10-2 St = 10-2cm2/s = 1mm2s-1 = 10-6 m2s-1.
Vâscozitatea relativă este definită ca raportul dinte vâscozitatea
dinamică  a fluidului cercetat şi vâscozitatea 0 a unui fluid de
referinţă: r = /0 V = const
Conform schemei: se măsoară timpul t necesar pentru curgerea
unui acelaşi volum V din ambele lichide, printr-un orificiu calibrat, în
condiţii impuse de temperatură.
- Pentru lichide, fluidul de referinţă este apa la temperatura de 20;
- Pentru gaze fluidul de referinţă este aerul, aflat în condiţii normale
de temperatură şi presiune (0C. 760 mm col Hg).
Vâscozitatea relativă fiind definită ca un raport între mărimi de t=?
aceiaşi natură, este o mărime adimensională.
Se exprimă în: Grade Engler în Europa, secunde Redwood standard
în Marea Britanie, secunde Saybolt universal în Statele Unite etc.

Schema principiului
de determinare a
vâscozităţii relative
a) b) c)
Determinarea vâscozităţii prin intermediul cupei Ford:
a). – vedere generală; b). – umplerea cupei; c). – măsurarea timpului de curgere.
Vâscozitatea aparentă este definită ca vâscozitatea unui fluid monofazic, omogen şi
izotrop care în condiţii similare de curgere (aceiaşi viteză v) produce o aceiaşi
pierdere de sarcină hidraulică h ca şi cea a amestecului fluid neomogen studiat.
Ecuaţia Fanning – Darcy

ρ - densitatea lichidului;
 - coeficient de pierderi
liniare de sarcină
hidraulică. D p    g  h

Pierderea de sarcină hidraulică la curgerea lichidului prin conducte


Vâscozitatea aparentă se utilizează pentru definirea noţiunii de consistenţă
caracteristică fluidelor ne-newtoniene
Vâscozitatea lichidelor poate fi influenţată prin intermediul aditivilor.
Introducerea în masa de fluid a unor cantităţi mici de aditivi conduce la
micşorarea vâscozităţii dinamice.
Fenomenul se explică prin faptul că moleculele de aditivi sunt adsorbite la
suprafaţa particulelor şi împiedecă aglomerarea lor. Ele nu permit realizarea
unor reţele spaţiale rezistente.
În cazul fluidelor newtoniene, concentraţia procentuală de volum a
particulelor solide este foarte redusă, fiind mai mică de 10%.
PLASTICITATEA
Plasticitatea reprezintă proprietatea unor corpuri solide, deformate sub acţiunea
unor factori externi, de a păstra parţial sau total starea de deformaţie după
încetarea acţiunilor forţelor exterioare. Deformarea plastică produce o reaşezare
a particulelor corpului, ajungându-se la o nouă stare de echilibru.
Deformaţia plastică a unui material solid se produce numai atunci când nivelul
solicitărilor la care este supus corpul depăşeşte limita de elasticitate.
Corpurile plastice ideale (perfect plastice – plasticul lui St. Venant) se
comportă precum corpurile solide, până la o anumită valoare 0 a tensiunii (fig.
a), numită tensiune de prag, după care, la depăşirea acesteia, corpul se
comportă ca şi un lichid ideal (lichid fără viscozitate - efortul unitar rămâne
constant în timpul curgerii plastice).

Pragul de tensiune

daca   0    0;

daca   0    0.

REOGRAMA MODELUL MATEMATIC


Corpul plastic sub acţiunea unei forţe va curge ca un fluid, dacă forţa aplicată
depăşeşte o valoare critică, denumită tensiune de prag;
Sub valoarea tensiunii de prag se comportă ca un solid.
Toate corpurile plastice sunt elastice sau rigide în domeniul solicitărilor mici, ceea ce
corespunde unei stări solide.
Peste valoarea critică a solicitării apare curgerea vâscoasă, deformaţia este
nerecuperabilă şi comportarea este specifică stării lichide.
La corpurile plastice, elasticitatea şi vâscozitatea se manifestă simultan, dar la valori
mici ale solicitării exterioare se manifestă preponderent elasticitatea; peste valoarea
critică devine dominantă vâscozitatea.
Modelul reologic rezultă din asemănarea cu deplasarea cu frecare a unui corp pe o
suprafaţă. Deplasarea este posibilă numai în cazul în care forţa aplicată F depăşeşte
valoarea forţei de frecare Ff. Modelul reologic al proprietăţii de plasticitate se
caracterizează prin valoarea tensiunii de prag  = 0

Modelul reologic al proprietăţii de plasticitate


Modele reologice combinate: Plasticitate
Elasticitate

Comportament: corp plastic ideal


Corpul nu poate suporta tensiuni mai mari
decât 0

Comportament:
Elasto - Plastic

Corpul suportă tensiuni


B mai mari decât 0

C
Comentarii privind diagramele fluidelor vâsco – plastice
A. Corpurile sunt legate în serie: la aplicarea sarcinii exterioare corpul plastic nu se
deformează decât în momentul în care starea de eforturi depăşeşte valoarea
tensiunii de prag. Acest lucru conduce la deformarea iniţială a elementului elastic,
până când se atinge tensiunea de prag după care deformaţia şi starea de eforturi
rămân constante la valoarea tensiunii de prag acesta acumulând energia de
deformaţie. În momentul în care se anulează sarcina deformaţia elastică se
recuperează
B. Corpurile sunt legate în paralel: Deformarea corpurilor legate în paralel este
identică, eforturile preluate sunt dependente de caracteristicile corpurilor. Până la
atingerea tensiunii de prag ansamblul de corpuri nu se deformează, fapt ce
produce fenomenul de deformare cu tensiune de prag. După depăşirea tensiunii
de prag corpul se comporta ca un corp pur elastic.
C. Model complex format din legarea în paralel a unui element elastic cu un sistem
format dintr-un corp plastic şi unul elastic. În faza iniţială, când efortul preluat de
către sistemul în care sunt înseriate corpurile plastic şi unul elastic este mai mic
decât tensiunea de prag al corpului plastic, cele două elemente elastice se
deformează ca un sistem elastic format din două elemente elastice legate în
paralel, sistemul prezentând o elasticitate scăzută (rigiditate mai mare). La
atingerea tensiunii de prag a corpului plastic, efortul din această ramură este
limitat la valoarea tensiunii de prag, fapt ce provoacă caracteristicii un punct de
frângere, elasticitatea sistemului crescând (rigiditatea scăzând).
Modelele reologice ale proprietăţilor reologice esenţiale
FLUIDE NE-NEWTONIENE
Fluidele ne-newtoniene sunt caracterizate prin noţiunea de consistenţă,
Consistenţa este definită ca proprietatea unui material de a se opune la
deformare, ca urmare a acţiunii unui efort asupra lui.
Caracterizarea consistenţei se realizează prin intermediul noţiunii de
vâscozitate aparentă.
Fluidele ne-newtoniene sunt materiale ale căror consistenţă se modifică
odată cu modificarea vitezei de deformare  .
- Comportarea reologică a fluidelor ne-newtoniene se datorează modificării
structurii interne (dispunerea reciprocă a particulelor) în raport cu nivelul
stării de tensiune. Sunt lichide cu vâscozitate structurală.
Fluidele alimentare cu comportament ne-newtonian sunt amestecuri
neomogene:
 dintre două sau mai multe fluide nemiscibile
 dintre un fluid şi particule solide fine.
Cauze care induc comportarea ne-newtoniană a fluidelor alimentare:
 Concentraţia ridicată ;
 Temperatura scăzută.
În cadrul fluidelor ne-newtoniene intră şi sistemele macromoleculare şi
cele coloidale.

Structura: carcasa spaţială formată prin legături dintre elementele


structurale.

Este caracterizată prin:


 forţele de interacţiune dintre elementele structurale;
 ordinea de aranjare a elementelor structurale din cadrul unei structuri;
 mobilitatea elementelor structurale.
În ordinea crescătoare a dimensiunii, elementele structurale sunt: atomi,
ioni, molecule, micele, unităţi structurale cristaline, particule coloidale
(0,1m) sau de dimensiuni mai mari;
Tipuri extreme de structuri:
de cristalizare sau de condensare - reţeaua spaţială este datorată unor
forţe de natură chimică care se manifestă între atomi, ioni şi unităţi
structurale cristaline şi are o aşezare regulată.

de coagulare - reţeaua spaţială este datorată unor legături


intermoleculare, unor forţe superficiale (de suprafaţă) de tip Van der Waals
dintre particulele coloidale; - nu are o aranjare regulată a particulelor
coloidale.
Legăturile dintre elementele structurale a structurii de coagulare.
În raport cu direcţia de acţiune a forţei de deformare F, legăturile dintre
elementele structurale sunt: longitudinale şi transversale.
Legăturile transversale se constituie într-un obstacol pentru deplasarea
relativă a straturilor de fluid.
Comportamentul structurii de coagulare:
Prin creşterea tensiunii tangenţiale peste o anumită valoare de prag
legăturile transversale se vor distruge.
După anularea acţiunii forţei exterioare, lanţul longitudinal de particule se
răsuceşte şi sub acţiunea mişcării browniene şi a particulelor rămase
libere are loc destrămarea legăturilor longitudinale şi refacerea structurii
spaţiale izotrope.
Modul de variaţie a consistenţei a fluidelor ne-newtoniene depinde de:
- orientarea particulelor sau aglomerărilor de particule;
- viteza de formare şi de distrugere a aglomerărilor de particule.
Categorii de fluide ne-newtoniene:
 cu caracteristici reologice independente de timp:
- fără rezistenţă iniţial la curgere: - pseudoplastice;
- dilatante;
- cu rezistenţă iniţială la curgere - vâscoplastice (Bingham);
- pseudovâscoplasice (Casson);
 cu caracteristici reologice dependente de timp:
- tixotropice;
- reopectice;
 fluide vâscoelastice:
- curgere vâscoasă cu deformarea elastică întârziată;
- curgere vâscoasă cu fenomen de relaxare.
CLASIFICAREA FLUIDELOR ALIMENTARE
FLUIDE NE-NEWTONIENE
Fluide cu caracteristici reologice independente de timp, fără rezistenţă iniţială
Fluide pseudoplastice Pseudos – minciună
Pseudo – element de compunere: - neadevărat; pretins fals.
Comportare:
- pe măsură ce efortul unitar tangenţial creşte devin mai moi (fig. a, curba 1),
- vâscozitatea scade cu creşterea vitezei de deformare (fig. b, curba 1)

  k   n cu n  1

Exemple tipice de fluide pseudoplastice :


Sucul de mere,
Pireul de banane,
Sucul concentrat de banane,
Sosul de stridii
Untul, margarina, cremele grase, aflate la temperaturi de peste 50 C.
Explicaţia comportamentului pseudoplastic. Viteza de
deformare mai marea lichidului, deformează particulele sferice sau
le rearanjează pe cele alungite pe direcţia de curgere, rezultând
astfel o rezistenţă la curgere mai redusă şi în consecinţă şi o
consistenţă mai redusă.
După încetarea acţiunii forţei, sub acţiunea mişcării browniene,
particulele revin la forma şi poziţia iniţială.
Orientarea
particulelor
alungite

Deformare şi
orientare
Dezaglomerare

Extensie
FLUIDE NE- NEWTONIENE
Fluide cu caracteristici reologice independente de timp, fără rezistenţă iniţială
Fluide dilatante.
Comportare:
• ca un fluid newtonian pentru tensiuni reduse (viteze reduse de curgere);
• devin din ce în ce mai dure pe măsură ce creşte efortul unitar tangenţial
(curba 1, fig. a),
• Consistenţa lor creşte rapid odată cu mărirea vitezei de deformare. Se
produce a îngroşare a fluidului, (fig. b, curba 1).
• La un moment dat, pentru o anumită valoare a efortului unitar tangenţial
curgerea nu mai este posibilă.


 1 1

2 2


  k   n
cu n  1
Fluidele dilatante sunt amestecuri eterogene caracterizate printr-o
concentraţie mare  particulele sunt în contact unele cu altele şi mediul
dispersant umple spaţiul dintre particule.
Explicaţia comportamentului lichidelor dilatante:
• la viteze mici de deformaţie mediul fluid (solventul) acţionează ca un
lubrefiant între particulele conţinute, reducând forţele de frecare şi deci
consistenţa.
• la amplificarea stării de solicitare, deci cu creşterea vitezei de deformaţie,
particulele se deplasează rapid şi se stânjenesc reciproc, astfel că
solventul nu reuşeşte să umple rapid golurile dintre particule, se produce o
îndesare a particulelor, fapt ce conduce la creşterea consistenţei (rigidizare
progresivă a amestecului).

Exemplu tipic de fluid dilatant: suspensia de amidon


FLUIDE NE- NEWTONIENE
Fluide cu caracteristici reologice independente de timp, fără rezistenţă iniţială

Modelul matematic, care descrie variaţia efortului unitar în funcţie de viteza


de deformare a fluidelor pseudoplastice şi dilatante poartă denumirea de
legea puterii (Ostwald de Waele):
  k  n


în care  reprezintă viteza de deformare (de forfecare, ), în s-1;
k – indicele de consistenţă, în Pasn;
n – indicele de curgere.

Pentru:
n  1, ecuaţia descrie comportarea reologică a fluidelor pseudoplastice;
n  1, ecuaţia caracterizează comportarea reologică a fluidelor dilatante;
n = 1, ecuaţia este asemănătoare relaţiei caracteristică fluidelor newtoniene.

Vâscozitatea a  . Pa  s  a  k   .
 n 1
aparentă 
FLUIDE NENEWTONIENE
Fluide cu caracteristici reologice independente de timp, cu rezistenţă iniţială

Fluide vâscoplastice (fluide


Bingham).
•în repaus posedă o structură spaţială
asemănătoare corpurilor solide. 
•încep să curgă numai după ce efortul
unitar tangenţial depăşeşte o anumită
valoare 0 denumită tensiune de
prag (efortul minim pentru pierderea Tensiunea de prag
formei). 0
• după depăşirea valorii efortului minim,
comportarea acestor fluide este 
asemănătoare fluidelor newtoniene.
• dacă efortul tangenţial scade sub
valoarea efortului minim 0, fluidele îşi
refac structura (îşi recapătă rigiditatea).
Modelul matematic :

0 daca   0 ;
  
  0  / a , dacă   0 .

Efortul unitar tangenţial limită 0 este dependent de concentraţia c a


amestecului:
0  k  c n

unde: k şi n sunt constante dependente de natura corpului.


Fluidul Bingham este considerat ca un corp vâscoplastic, în comportarea
lui intervin fenomene de vâscozitate şi de plasticitate.
Deformarea fluidului Bingham se numeşte curgere vâscoplastică sau
curgere plastică de tip Bingham.
Comportarea reologică a fluidelor Bingham

Exemple:
Paste de carne;
Pastele moi de brânză;
Brânzeturi topite cu o anumită
consistenţă;
Margarina;
Ketchup de roşii.

Modelul reologic al fluidelor vâscoplastice


Efortul este preluat în egală măsură de
ambele modele reologice:
F = FN + FSV
Deformarea se realizează numai în
momentul atingerii tensiunii de prag
FLUIDE NE-NEWTONIENE
Fluide cu caracteristici reologice independente de timp, cu rezistenţă iniţială

Fluide pseudoplastice (Casson) cu rezistenţă iniţială la curgere


Au un comportament situat între fluidele pseudovâscoase şi fluidele
vâscoplastice Bingham.
Pentru iniţializarea curgerii au nevoie de un efort unitar tangenţial 0, iar pe
măsură ce starea de tensiuni din masa fluidului se dezvoltă, ele devin din ce în
ce mai moi.
Modelul matematic:   0  k   n . k – indicele de consistenţă, în Pasn;
n – indicele de curgere.
1

2

Rezistenţa iniţială la curgere


,
0

Reograma comportării pseudoplastice cu rezistenţă iniţială la curgere

0<n<1

 n=1 0  0

  0  K  n


0<n<1
n=1
0  0
0 1<n

Concluzii: 
La fluidele cu caracteristici reologice independente de timp, la reducerea sau
menţinerea constantă a vitezei de deformaţie, structura se reface instantaneu sub
influenţa mişcării browniene.
Curbele care prezintă dependenţa dintre efortul unitar tangenţial şi viteza de
deformare pentru valori crescătoare respectiv pentru valori descrescătoare ale
eforului unitar, se suprapun.
FLUIDE NE-NEWTONIENE
Fluide cu caracteristici reologice dependente de timp
Caracteristici:
 consistenţa este dependentă de valoarea solicitării mecanice aplicate;
 consistenţa se modifică odată cu durata de aplicare a efortului.
Explicaţie:
În timpul deformării se produce o rupere a legăturilor structurale,
structura fluidului se reface în timp sub influenţa mişcării browniene.
Comportare specifică:
Curbele care prezintă dependenţa dintre efortul unitar tangenţial şi
viteza de deformare pentru valori crescătoare respectiv pentru valori
descrescătoare ale eforului unitar, nu se suprapun, cele două
caracteristici formând o buclă de histerezis - refacerea structurii iniţiale
nu se realizează instantaneu, ci pas cu pas, deci în timp.
Aprecierea comportării:
Se realizează prin valoarea ariei delimitate de cele două curbe obţinute
pentru valori crescătoare şi respectiv descrescătoare ale efortului unitar.
Clasificare:
Din punct de vedere al comportamentului: tixotropice şi reopectice .
FLUIDE NE-NEWTONIENE
Fluide cu caracteristici reologice dependente de timp
Fluidele tixotropice. Tixis – atingere; tropos – schimbare. Termenul de tixotropie a fost
dat de Freundlich în 1935.
Tixotropia - proprietatea pe care o au suspensiile coloidalede a deveni fluide când sunt
agitate şi de a se geliza când sunt lăsate în repaus.
Tixotropia este un fenomen caracterizat prin pierderea temporară a consistenţei
unui aliment semisolid care devine lichid când este amestecat sau agitat, urmat de o
revenire a vâscozităţii iniţiale după o perioadă de repaus.

 0 - tensiunea corespunzătoare pragului


de mobilitate, în Pa;
K – coeficientul de consistenţă, în Pas;
 (t) – funcţia de timp care este
 dv 
  0  K     t  dependentă de proprietăţile fluidului
 dy 
0 pentru   0 şi <1

Toate fluidele tixotropice au un comportament pseudoplastic, reciproca nu este
adevărată.
Soluţii de gelatină, albuş de ou, grăsimi, unt etc.

Tixotropic Netixotropic
Unt de arahide
Ne agitat Agitat
Ne agitat Agitat
FLUIDE NE-NEWTONIENE
Fluide cu caracteristici reologice dependente de timp

Fluidele reopectice.
Reos – curent, curgere; pectos – întărit, coagulat.
Reopexia - proprietatea pe care o au soluţiile şi suspensiile de a devenii mai rigide
  0
(creşte consistenţa) când asupra lor acţionează eforturi unitare tangenţiale
crescătoare.
Menţinerea constantă a valorilor gradientului vitezei de deformaţie produce o
creştere în timp a consistenţei.


 dv 
  0  K     t 
 dy 

pentru şi >1
0
FLUIDE NE-NEWTONIENE
Fluide vâscoelastice

Comportament general:
manifestă atât proprietăţile lichidelor vâscoase cât şi pe cele ale solidelor elastice.
Efecte specifice:
- datorită comportării parţial vâscoase, disipă o parte din energia de deformare în
masa fluidului sub formă de energie termică (efect caloric),
- datorită comportării parţial elastice, o parte din energia de deformare se conservă
(se acumulează sub formă de energie potenţială în elementul elastic), aceasta putând
fi recuperată după încetarea solicitării.
Din categoria fluidelor vâscoelastice fac parte:
- toate aluaturile glutenoase (de panificaţie sau patiserie);
- suspensiile solide din mediile foarte vâscoase.
Comportamentul vâscoelastic este pus în evidenţă prin efectul de capăt, denumit şi
efectul Barus, prin efectul Weissenberg şi efectul sifonului fără tub.
Ajutaj
Ajutaj

a. Fluid newtonian b. Fluid vâsco-elastic

Comparaţie între comportamentul fluidelor newtoniene şi corpurilor vâsco-


elastice la curgere, în momentul părăsiri ajutajului (efectul Barus).
La ieşirea printr-un ajutaj, vâna de fluid vâsco-elastic se îngroaşă (fig. ,b), aceasta
ca urmare a componentei reologice de elasticitate. În comparaţie cu acest fenomen,
la fluidele pur vâscoase (fig. ,a), imediat după ieşirea printr-un ajutaj, vâna de fluid
se subţiază, ca urmare a creşteri vitezei de curgere.
Dispozitiv de
amestecare

Fluide vâscoase Fluide vâscoelastice

Comparaţie între comportamentul fluidelor newtoniene şi corpurilor


vâscoelastice la amestecare
Comportamentul corpurilor vâscoelastice la amestecare (efectul Weissenberg)
care se manifestă prin aglomerarea şi ridicarea materialelor pe arborele
dispozitivelor de amestecare.
Efectul sifonului fără tub
Efectul sifonului fără tub se manifestă prin ridicarea lichidului vâsco-
elastic şi curgerea lui printr-un tub sau pe pereţii vasului.
Curgere vâscoasă combinată cu deformarea elastică întârziată

A. Aplicarea bruscă a unui efort 0 :


 Acesta este preluat, de ambele corpuri, dar nu în
egală măsură FH  FN;
 Deformaţia ambelor corpuri este identică H = N;
 Viteza de deformaţie este impusă de corpul
vâscos, deformaţia întârziată;
 La îndepărtarea efortului exterior, sub acţiunea
energiei potenţiale înmagazinată în corpul elastic,
corpurile revin la dimensiunea iniţială, deformaţia
se recuperează. Voigt - Kelvin
Curgere vâscoasă combinată cu deformarea elastică întârziată

Efecte:
FH  FN ;
0
 H  N ; H  N t  0 
G
  G       
Timpul de întârziere t
  G
 t  G
 t   0  1  e  
G  
 
Curgere vâscoasă combinată cu fenomenul de relaxare
A. Aplicarea bruscă a unui efort 0 :
 Acesta este preluat, în egală măsură, de ambele corpuri;
 numai corpul elastic suferă a deplasare instantanee 0.
Dacă tensiunea 0, aplicată instantaneu, se menţine constantă,
după deformarea instantanee 0 a elementului elastic, în timp,
la aceasta se adaugă deplasarea N a pistonului, care sub 0
acţiunea efortului 0, începe să se mişte cu viteză constantă.
Dacă se menţine constantă deplasarea  =0 + N:
Energia potenţială înmagazinată în elementul elastic provoacă

deformarea elementului vâscos.
N
Deplasarea suferită de elementul elastic este înlocuită treptat de
deplasarea pistonului, tensiunea iniţială 0 din sistem scade
continuu, tinzând exponenţial către zero (fig.), producându-se
fenomenul de relaxare.
Dacă după un timp, în care deformarea elementului vâscos nu a
înlocuit în totalitate deformarea suferită de elementul elastic, 0
dacă efortul 0 se anulează, deplasarea elastică 0 se
recuperează instantaneu, pe când deplasarea N a pistonului
rămâne ca o deformare permanentă a corpului.
Curgere vâscoasă combinată cu fenomenul de relaxare

Efecte:

 t    H t    N t 
H t   H t   N t 
  H   N

N t    

G 
G
 t
t   0  e 
A. Aplicarea bruscă a unui efort 0 :
 este preluat, în egală măsură, de ambele
corpuri;
 numai corpul elastic suferă a deplasare
instantanee 0.
0
0 
G
Dacă se menţine constantă deplasarea o :
Energia potenţială înmagazinată în elementul
elastic provoacă deformarea elementului
vâscos.
Deplasarea suferită de elementul elastic este
înlocuită de deplasarea pistonului, tensiunea
iniţială 0 din sistem scade continuu, tinzând
exponenţial către zero (fig. a), producându-se
fenomenul de relaxare.
Pentru 0 = constant 
G
t
Variaţia tensiunii în sistem: t   0  e 
A. Dacă tensiunea 0, aplicată
instantaneu, se menţine constantă, se 
produce deformarea instantanee 0 a N
elementului elastic la care, în timp, se
adaugă deplasarea H a pistonului, care
odată cu aplicarea efortului 0, începe să tg  0
se mişte cu viteză constantă

0
0 
 t1

B. Dacă după un timp t1, efortul 0 se


anulează, deplasarea elastică 0 se
recuperează instantaneu, pe când
deplasarea N a pistonului rămâne ca o
deformare permanentă a corpului.