Dați piatra la o parte!

Matei 28:1-10

Este o zi a bucuriei, o zi în care celebrăm viața și biruința vieții. Este o zi în care ne aducem aminte că
moartea a fost înfrântă. Privind din această perspectivă, fiecare duminică este o zi a învierii. Mai mult, fiecare zi
este o zi a celebrării învierii Domnului și a acestei realități.
În această dimineață textul citit ne îndreaptă din nou atenția spre evenimentul care a avut loc în urmă cu
2000 de ani. Știm firul evenimentelor din acea dimineață, dar aș vrea să facem un nou popas spiritual în această
dimineață și să redescoperim plini de uimire frumusețea învierii Domnului Isus, care ne oferă de fiecare dată
învățături proaspete pentru sufletele noastre.
Haideți să recitim versetul 2: Și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al
Domnului s-a pogorât din cer, a venit și a prăvălit piatra de la ușa mormântului și a șezut pe ea . Am înțeles că
în acea dimineață s-a produs un cutremur de pământ, că un înger trimis de Dumnezeu a venit din cer și a
prăvălit piatra de la ușa mormântului. Știți însă ce mă uimește pe mine? Mențiunea finală: și a șezut pe ea.
De ce a șezut pe ea? Fără a fi ireverențios, nu cred că îngerul era obosit de drumul parcurs sau de efortul
făcut. Nu cred că pentru el a fost un drum lung (nu știu cu ce viteză se deplasează îngerii în univers) și nici
efortul prăvălirii pietrei nu a fost prea mare pentru el.
Rămâne, totuși, întrebarea: de ce s-a așezat îngerul pe piatră? Oare obosesc și îngerii? Oare aștepta pe
cineva și ca să nu stea în picioare s-a așezat? Noi, oamenii, așa asociem șederea cuiva. Când o persoană se așază
pe ceva, este un semn că acea persoană vrea să se odihnească. Totuși, în acest caz special oboseala este exclusă.
Atunci nu ne rămâne decât o altă explicație posibilă. Înseamnă că gestul îngerului trece dincolo de aspectul și
înțelesul lui obișnuit și capătă o altă semnificație. E un gest care ne comunică ceva aparte și ca să înțelegem
lucrul acesta, trebuie să trecem dincolo de tentația primului înțeles.
Oare la ce ne-am putea gândi privind la tabloul din versetul 2? Iată trei posibile interpretări.
În primul rând, ne-am putea gândi la faptul că gestul îngerului ne vorbește despre biruința Domnului
Isus asupra morții. Nu piatra are ultimul cuvânt, nu mormântul, ci Dumnezeu. Piatra în acest caz simboliza
obstacolul. Odată înlăturat acest obstacol, piatra nu mai are nicio valoare. Mormântul fusese pecetluit cu acea
piatră prăvălită la gura lui; piatra dată fiind la o parte, mesajul este că mormântul nu L-a putut ține legat pe
Domnul Isus.
În al doilea rând, ne putem gândi, bineînțeles și la biruința Domnului Isus asupra diavolului. Satan a
crezut că L-a înfrânt pe Domnul Isus odată cu moartea Lui pe cruce. L-a văzut pus și în mormânt, iar mormântul
blocat de o piatră mare. Probabil că s-a gândit că în felul acesta L-a înfrânt pe Fiul lui Dumnezeu. Învierea însă
i-a stricat planul, a reprezentat cea mai teribilă lovitură primită și cea mai mare înfrângere totodată.
În al treilea rând, ne-am mai putea gândi și la frângerea puterii umane. Citim în ultimul verset din
capitolul anterior că marii preoți și fariseii au întărit mormântul, pecetluind piatra și punând strajă (27:66).
Atât au mai putut să facă mânați de ură și frică. Cine a mai văzut așa ceva, să pui o piatră și să o și sigilezi la
intrarea într-un mormânt? Gestul lor denotă lupta lor disperată împotriva Domnului Isus. Acum se simțeau
liniștiți. În sinea lor credeau că au preluat controlul asupra situației. Răsturnarea pietrei și șederea îngerului pe
ea a fost un semnal transmis tuturor: oamenii nu au nicio putere asupra Domnului Isus.
Așadar, iată trei posibile mesaje pe care le-a transmis îngerul prin gestul lui și Domnul prin învierea Lui
din morți dușmanilor Săi. Diavolul, marii preoți, cărturarii, au fost fără să vrea și fără să-și dorească martorii
învierii Domnului Isus.
Aș vrea să rețineți acum următoarea afirmație. Răsturnarea pietrei și șederea îngerului pe ea nu a fost
doar un mesaj pentru dușmani, ci și unul pentru prieteni. Ne vom uita în continuare la două mesaje transmise în
dimineața învierii femeilor și ucenicilor. Femeile se luptau cu piatra descurajării, în timp ce ucenicii se luptau
cu piatra dezamăgirii. Ambele pietre au fost date le o parte atunci; ambele pietre sunt date la o parte și astăzi, iar
îngerul Domnului, atunci ca și acum, stă pe ele ca un semn al biruinței totale. Haideți să le analizăm.

1. Piatra răsturnată a descurajării

Primul verset din text ne spune: La sfârșitul zile Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua
dintâi a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.
 Mă uit la ultimele cuvinte din verset, pentru a le înțelege cât mai bine semnificația: au venit să vadă
mormântul. De ce ți-ai dori să vezi un mormânt? Este clar că nu aveau nicio așteptare cu privire la învierea
Domnului, altfel Matei ne-ar fi spus foarte clar: „au venit să-L vadă pe Domnul Isus” sau, dacă ar fi avut vreun
licăr de speranță, „au venit să vadă dacă a înviat Domnul Isus.” Dar ele au venit să vadă mormântul.
Bineînțeles că mormântul era locul unde fusese depus trupul Domnului. Bineînțeles că Marcu ne spune
că au adus și miresme cu care să îmbălsămeze trupul Domnului. Dar, ce vreau să spun și lucrul pe care-l
înțelegem și noi, este faptul că deși ele veneau la mormânt, în sufletelor lor nu mai aveau nicio așteptare; inima
femeilor era cuprinsă de descurajare, ele veneau la un ritual de înmormântare, nu la o slujbă a învierii.
Nu vă întreb dacă ați fost vreodată descurajați, pentru că știu răspunsul. Aș fi tentat să vă întreb dacă în
acest moment mai sunteți descurajați, dar răspunsul îl puteți da fiecare acolo unde sunteți. Descurajarea ne dă
târcoale tuturor. Problema nu se pune dacă vom fi, ci dacă vom rămâne așa.
Când suntem prinși în capcana descurajării? Sunt două posibile cauze în cazul femeilor.
Prima cauză a fost pierderea bucuriei.
Citim Matei 27:57-61. Maria Magdalena și cealaltă Marie au asistat la toate evenimentele de după
moartea Domnului Isus. Matei ne spune că „erau acolo”. Au fost aproape de Iosif din Arimatea care a luat
trupul Domnului și l-a depus într-un mormânt. Acel șir de evenimente le-a umplut inima de tristețe și neliniște.
Femeile nu au mai avut nici un strop de bucurie în ele și era normal să fie așa.
Cu cât este mai mare probabilitatea ca un creștin trist să cadă mai repede în descurajare decât un creștin
bucuros? Nu știu, dar cred că este limpede pentru fiecare dintre noi că diferența este mare. O inimă copleșită de
tristețe va fi descurajată mult mai repede decât o inimă plină de bucurie.
Ca să înțelegem bine, bucuria pe care suntem chemați să o păstrăm în sufletele noastre ca o comoară de
mare preț nu este una lumească, o bucurie „fără Domnul”, ci dimpotrivă, ea trebuie să fie una duhovnicească, o
bucurie „în Domnul” și mai ales, „de Domnul”. Diferența între cele două este foarte mare. Bucuria în care nu
este prezent Domnul oricând poate fi pierdută și în locul ei poate pătrunde descurajarea în inima noastră.
Bucuria care se naște din harul prezenței Domnului în noi și mai ales, de realitatea faptului că El este Stăpânul
vieții mele, nu poate fi alterată de nimic, pentru că Satan, oricât de mult ar încerca, nu-mi poate fura siguranța
mântuirii.
E-adevărat că el va încerca să mă deposedeze de bucuria mântuirii și să mă arunce în ghearele
descurajării. Și va face lucrul acesta mai ales atunci când credința îmi este testată. Dar în momentele de
încercare eu trebuie să mă încred și mai mult în Dumnezeu. Secretul biruinței spirituale este să mă împotrivesc
tare diavolului în și prin credință și să apelez la autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Când au crezut că L-au
pierdut pe Domnul și și-au pierdut bucuria prezenței Lui, femeile au căzut în capcana descurajării.
Haideți să recitim și să înțelegem acum 28:9 în lumina afirmațiilor anterioare: Dar iată că le-a
întâmpinat Isus și le-a zis: „Bucurați-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele și I s-au închinat. Ele deja
căpătaseră o infuzie masivă de bucurie în urma mesajului îngerului (v. 8: Ele au plecat repede de la mormânt…
cu mare bucurie). Dar încă era o bucurie amestecată cu necredință. Erau conștiente că ceva deosebit se
întâmplase dar parcă nu le vedea să creadă. În acest context Însuși Domnul li se arată și primul Lui cuvânt nu
este legat de pace, fericire, credință sau altceva de felul acesta, ci de bucurie.
De ce le spune să se bucure? Pentru că restaurarea adevăratei bucurii ne conduce spre echilibru
sufletesc. Dar, rețineți, Domnul nu le cheamă la orice fel de bucurie, ci la bucuria în El și de El. Aceasta este
bucuria închinării înaintea unui Dumnezeu viu. Rezultatul? Femeile n-au început să râdă în hohote, nici să
glumească între ele pe seama descurajării. Expresia adevăratei bucurii este întotdeauna închinarea. Când te
bucuri în Domnul, cazi la picioarele Lui într-un act de închinare și adorare. Când descurajarea îți dă târcoale, nu
fugi de Domnul, fugi la Domnul și dă-i toate poverile din sufletul tău. Apoi ridică-te și mergi înainte plin de
bucurie.
A doua cauză a fost apariția fricii.
Doar pe scurt vom observa și această cauză care ne umple de descurajare. Nu-mi propun să o analizăm
aici, pentru că despre frică deja s-a vorbit prea mult și am auzit o mulțime de sfaturi pe acest subiect.
De două ori în textul citit ni se vorbește despre frica femeilor. La această stare a inimii lor Domnul Isus
are un singur îndemn: „Nu vă temeți”. Dacă mi-ar pune-o oamenii, am toate motivele să nu-i cred, pentru că și
ei se luptă cu frica la fel ca mine. Dacă mi-ar spune-o un înger aș fi tentat să-l cred, dar apoi probabil că m-aș
gândi la faptul că oricum el nu știe nimic despre frică, el nu știe ce-i frica, el este doar un duh slujitor care
transmite un mesaj. Dar când mi-o spune Însuși Domnul meu, atunci nu mai am niciun motiv să nu cred acest
lucru, pentru că El a luat asupra Lui suferințele mele și a purtat durerile mele, inclusiv fricile mele.
2. Piatra răsturnată a dezamăgirii
Mai este o categorie specială care a primit un mesaj special în dimineața învierii: ucenicii Domnului.
Mi-aș dori să fi auzit tonul cu care Domnul Isus le spune femeilor: duceți-vă de spuneți fraților Mei să meargă
în Galileea; acolo Mă vor vedea.
Un lucru la care nu m-am gândit până acum este formula de adresare folosită aici de Domnul. El nu
spune „ucenicilor Mei”, ci „fraților Mei”. Cine erau acești frați? Nu cumva erau cei care doar cu două zile
înainte fugiseră toți și-L lăsaseră singur? Nu era printre ei și cel care se lepădase de trei ori de El? Nu cumva
erau cei ascunși în spatele ușilor încuiate de frică? Ba da. Dar în pofida acestor realități incontestabile, ei sunt
numiți „frații Mei” de către Domnul Isus. Niciun ton de mânie, nicio acuză nicio mustrare, nici măcar vreun
apropo de genul: „Spuneți-le „curajoșilor” Mei ucenici…”. Nu, doar o afirmație caldă, din care răzbate iubirea
și dorul.
Când citesc cuvintele rostite de Domnul Isus gândul îmi zboară la dorul de frați. V-ați gândit că
Domnului Isus i-ar putea fi dor de ucenicii Lui? Dorul se naște din dragoste. Doar de o persoană pe care o iubim
ne este dor să o revedem. Și știm că Domnul i-a iubit pe ai Săi care erau în lume până la capăt. Cuvintele
acestea ne deschid puțin ușa spre inima Mântuitorului nostru. Acum înțeleg mai bine expresia apostolului Pavel
din Filipeni 4:1 – De aceea, preaiubiții și mult doriții mei frați, bucuria și cununa mea, rămâneți astfel tari în
Domnul, preaiubiților! O avalanșă de dragoste și apreciere în doar câteva cuvinte. Mult doriții mei frați!
Erau atât de dezamăgiți ucenicii! Toate planurile de viitor le fuseseră date peste cap. Se gândeau ce se va
întâmpla cu ei de acum încolo, cum se vor întoarce înapoi în comunitățile pe care le părăsiseră în urmă cu mai
bine de trei ani plini de speranțe, se gândeau, probabil, la batjocura cu care vor fi întâmpinați acasă („Hei, unde
vă sunt portofoliile ministeriale?”, „Unde vă este Împărăția?”, „Unde vă este Împăratul?”), cu siguranță că se
gândeau și la consecințele faptului că fuseseră ucenicii Domnului. În toată această dezamăgire Domnul le
vorbește prin femei: „Frații Mei, ne vom vedea în curând.”
Care sunt dezamăgirile în sufletul tău în dimineața învierii? Poate și tu te regăsești în acest tablou.
Printre cei 11 ucenici este și chipul tău dezamăgit. Atunci și pentru tine dragul meu suflet este cuvântul
Domnului care răsună peste secole: „Spune fraților Mei”.
Ce trebuiau să spună femeile? Care este mesajul pe care orice suflet dezamăgit trebuie să-l audă? Că
Domnul vine la noi. „Acolo Mă vor vedea.” Isus nu le spune femeilor: „Spuneți-le doar că am înviat.” El le
spune: „Spuneți-le că mă vor vedea iarăși.” Dezamăgirea se vindecă doar în prezența Domnului. El nu Se
ascunde de noi, El vine la noi în durerile noastre. El iese în întâmpinarea noastră, pentru a ne vindeca de
dezamăgire.
Ascultați cuvintele unui om care a trăit cu foarte mult timp în urmă și care a înțeles că vindecarea de
dezamăgire este posibilă prin vaccinul credinței (Iov 19:25-27). Poți crede 100% aceste cuvinte?