15. Ipostazele istorice ale conducerii.

De-a lungul timpului conducerea a apărut în trei ipostaze: ca practică, artă şi ştiinţă
(Soulie, Roux, 1992).
1. Conducerea ca practică este cea mai veche şi cea mai simplă modalitate de
concepere a conducerii. La început conducătorul avea sarcina administrării bunurilor
încredinţate. Libertatea lui era extrem de limitată. Conducerea era redusă la o simplă acţiune
practică. Conducătorul nu era nici creator nici inovator. El avea sarcina de a găsi răspunsuri şi
modalităţi de acţiune complete la problemele care se iveau. Chiar dacă activitatea conducătorului
se ghida după o serie de reguli ele nu constituiau subiect de teoretizare. Aşadar conducerea a fost
multă vreme interpretată ca acţiune practică apărută din nevoia satisfacerii unor cerinţe
imperioase. Ea implica mai degrabă conformarea la regulă, acţiunea stereotipă chiar automatizată
în vederea unor scopuri.
2. Conducerea ca artă – cu timpul a apărut nevoia influenţării proceselor
naturale, modificarea lor astfel încât acestea să corespundă mai bine nevoilor şi intereselor
umane. Simpla conformare la regulă a devenit total insuficientă. Trebuiau căutate,
descoperite şi chiar inventate o serie de noi procedee şi reguli de acţiune. Aceasta a condus la
transformarea conducerii dintr-o simplă practică într-o artă. Termenul de artă în acest context
este văzut ca ansamblul de procedee ce permite realizarea unui scop (F. Bacon). În această nouă
ipostază conducerea vizează emergenţa regulilor care definesc eficienţa în alocarea resurselor şi
produselor dezvoltarea schimburilor, ameliorarea condiţiilor derulării lor. Ca în orice artă
competenţa şi abilităţile încep să joace un rol de prim rang. Interpretarea conducerii ca artă putea
explica foarte bine succesul unui conducător pus pe seama abilităţilor personale, dar nu furniza
suficiente argumente pentru explicarea succeselor sau eşecurilor într-un plan mai larg social, şi
mai ales în condiţiile din ce în ce mai complexe şi diversificate în care conducătorii trebuiau să-
şi desfăşoare activitatea.
3. Conducerea ca ştiinţă. Conducerea în ipostază de ştiinţă a devenit absolut
necesară în momentul când acţiunile practice, individuale, chiar unice trebuiau cercetate şi
reprezentate într-o manieră coerentă şi sistematică. Ele trebuiau analizate, grupate. Era necesară
reflecţia profundă şi sistematică asupra conţinutului, condiţiilor efectelor lor. Arta a dat naştere
unei ştiinţe care şi-a elaborat un corp teoretic menit a confirma sau infirma regulile practice, sau
a propune altele noi. Practicile noi acumulate pe parcurs au devenit obiectul unor analize şi
critici destinate validărilor şi mai ales descoperirii unor modalităţi ameliorative. Conducerea ca
ştiinţă presupune apelul la metode specifice de cercetare, efort pentru descoperirea şi formularea
legităţilor de manifestare a fenomenelor specifice acestui domeniu.

Într-o primă fază se remarcă unilateralitatea interpretărilor conducerii, tendinţa de

absolutizare a uneia sau alteia dintre cele trei ipostaze (Mary Parker Follet). Actual savanţii văd
conducerea concomitent şi ca artă şi ca practică şi ca ştiinţă. Artă, pentru că multe lucruri nu pot
fi învăţate din cărţi; practică deoarece abilitatea de a conduce se formează prin experienţă;
ştiinţă, deoarece presupune un corp de cunoştinţe în continuă creştere (Daft, 1994). Cele trei
ipostaze ale conducerii nu sunt văzute ca alternative exclusive. Se consideră că ele se presupun
reciproc. O practică empirică neglijată de teorie ar fi la fel de neeficientă ca o teorie care nu
poate prinde viaţă. La fel arta conducerii în sine neînsoţită de practică şi ştiinţă, ar fi la fel de
ştearsă ca o practică sau o ştiinţă neinspirate şi neabilitate. Se consideră că echilibrul sau armonia
celor trei ipostaze ale conducerii ar fi cheia succesului. Că practica şi arta conducerii au de
câştigat dacă sunt fondate pe o ştiinţă solidă.
Accepţiunile psihologice ale noţiunii de conducere
Conducerea prezintă un fenomen complex studiat de mai multe ştiinţe şi din nenumărate
perspective. Din această cauză lipseşte o definiţie bine conturată şi recunoscută de toţi. (Bennis,
Nanus 2000). Mulţi cercetători în domeniul conducerii consideră că deşi s-au făcut mii de
investigaţii empirice ale liderilor nu există încă nici o cunoştinţă clară şi ne echivocă în legătură
cu ceea ce se deosebeşte conducătorii de neconducători, conducătorii eficienţi de cei ineficienţi,
organizaţiile eficiente de cele ineficiente.
Definiţiile conducerii variază în funcţie de accentul pus pe abilităţile conducătorului,
trăsăturile de personalitate, relaţiile de influenţă, orientarea cognitivă vs. rientarea emoţională,
orientarea individuală vs. orientarea pe grup, accentul pus pe Ego vs. accentul pus pe interesele
colective. De asemenea definiţiile variază prin modul în care sunt după natura lor descriptive sau
normative şi prin accentul relativ pus pe stilurile comportamentale (Den Hartog, Koopman,
2001). La toate acestea se adaugă diferenţierile între modul de abordare a conducerii în
interiorul unor discipline psihologice.
Astfel în Psihologia generală accentul se pune pe trăsăturile de personalitate ale
conducătorului.
Psihologia socială încadrează conducerea în sfera mai largă a fenomenului de influenţă
socială.
Începând cu anii 60 ai secolului trecut şi până în zilele noastre toate definiţiile conducerii
conţin şi reiau ideea influenţei. Toate definiţiile conservă şi accentuează trei elemente esenţiale
ale conducerii: grupul, influenţa, scopul.
Dăm câteva definiţii ale conducerii privite ca fenomen de influenţă socială:
Când scopul unui membru (al grupului) A este de a-l schimba pe B, eforturile făcute de A
înseamnă o încercare de a exercita funcţia de conducere (B. M. Bass 1960).
Conducerea este influenţa interpersonală exercitată într-o situaţie definită şi dirijată graţie
proceselor de comunicare spre atingerea unui scop sau a unor scopuri determinate (R.
Tannenbaum, J. Wechsler, F. Massarik, 1961).
Din perspectiva psihologiei sociale conducerea este văzută ca o relaţie de roluri
facilitatoare care contribuie la înaintarea grupului spre realizarea scopurilor. Aici se face
diferenţă dintre liderul formal şi informal, liderul specialist al sarcinii şi liderul specializat în
problemele socio-afective ale grupului. Se menţionează că contribuţiile liderilor sunt eficiente
atunci când provoacă o creştere a eficacităţii celorlalţi membri (T. M. Newcomb, R. H. Turner,
P. E. Converse, 1965).
Cole, 1997, vede conducerea oamenilor ca un proces dinamic de grup prin care o
persoană reuşeşte să-i determine prin influenţă pe ceilalţi membri ai grupului să se angajeze de
bună voie în realizarea sarcinilor sau scopurilor grupului.
Din perspectiva psihologiei sociale conducerea apare ca un raport psiho-social, de tipul
„faţă în faţă”, fie indirecte realizate prin intermediari. Interacţiunea dintre oameni generează
relaţii intersubiective ( de comunicare, de intercunoaştere, relaţii socio-afective sau de
subordonare, de dependenţă, etc. ), care organizându-se şi ierarhizându-se dau naştere la o
multitudine de structuri neformale, neoficiale, psihologice care funcţionează alături de cele
formale. Structurile informale se nasc în zonele de incertitudine din cauza insuficienţei
informaţiilor, ele dublează şi se substituie procedurilor prescrise, încearcă să recupereze sau să
anticipeze disfuncţionalităţile structurilor formale. Tot ca urmare a interacţiunii apar fenomene
de grup ( cooperare, competiţie, conflict, solidarizarea membrilor, subgruparea lor, consensul şi
coeziunea membrilor grupului) cu efecte asupra planului psihocomportamental.
Interacţiunea duce şi la apariţia unor structuri mentale, colective (atitudini, opinii,
credinţe, mentalităţi, prejudecăţi, etc.) care influenţează pozitiv sau negativ nu numai viaţa de
grup ci şi productivitatea muncii grupului, sau organizaţiei. Din această perspectivă a conduce
înseamnă a munci cu oamenii, a te raporta permanent la viaţa, interesele, năzuinţele, doleanţele,
aspiraţiile lor, fie individuale fie de grup.
Aşadar activitatea de conducere în psihologia socială este văzută ca un complex fenomen
psiho-social, care implică acţionarea într-o asemenea manieră a psihicului individual sau
colectiv, încât să se obţină efectele psiho-sociale dorite, favorabile, pozitive. Pentru aceasta este
necesar ca omul care conduce să manifeste grijă în sensul însuşirii cunoştinţelor şi tehnicilor
psiho-sociale care i-ar putea ajuta în formarea unei ambianţe într-adevăr eficiente.
 Accepţiunea psiho-organizaţională a conducerii
Psihologia organizaţională lărgeşte sfera noţiunii de conducere, integrând totodată în
conţinutul ei elemente foarte diverse. Mc Gregor (1969) unul din cei mai mari specialişti în
domeniu consideră conducerea ca fiind o formă dinamică de comportament care implică intrarea
în acţiune a patru variabile de bază: trăsăturile liderului; atitudinile, nevoile şi alte caracteristici
personale ale subordonaţilor; natura organizaţiei; scopul, structura, sarcinile pe care organizaţia
le realizează; mediul social, economic şi politic. În viziunea lui Mc Gregor conducerea este
văzută nu ca un simplu comportament individual al liderului ci ca un complex de relaţii între
variabile diferite ca natură şi structură (obiective şi subiective; psiho-individuale, dar şi psiho-
sociale, şi psiho-organizaţionale).
Vlăsceanu M. (1993) defineşte conducerea ca un proces dinamic de organizare şi
coordonare de către un grup într-o anumită perioadă de timp şi într-un anumit context
organizaţional specific, a altor grupuri de membri ai organizaţiei în scopul realizării unor sarcini,
sau obiective specifice.
Yukl, (1998) vede conducerea ca desemnând procesele de influenţare care afectează
interpretarea evenimentelor de către angajaţi, alegerea obiectivelor grupului sau organizaţiei,
organizarea activităţii de muncă în vederea atingerii obiectivelor, motivarea angajaţilor pentru
realizarea scopurilor, menţinerea unei relaţii de cooperare şi a spiritului de echipă ca şi afişarea
de suport, de cooperare pentru oamenii din afara grupului sau organizaţiei.
În accepţiunea psiho-organizaţională conducerea este extinsă dincolo de limitele grupului
sau ale organizaţiei, deoarece liderul prin comportamentele sale poate afecta comportamentele
unor persoane din afara organizaţiei ( clienţii, furnizorii, beneficiarii, etc.) care prin feed-back se
vor răsfrânge asupra organizaţiei.
Conducerea organizaţională este privită în funcţie de timp, de diferite contexte
organizaţionale şi de o mulţime de variabile.
Accepţiunea psiho-organizaţională a noţiunii de conducere are în vedere nu conducerea
în general, nu orice fel sau tip de conducere ci numai conducerea eficientă, adică acea conducere
care este bine adaptată noilor cerinţe ale epocii contemporane (înaltă mobilitate, reorganizări
permanente, criza sistemului de valori tradiţionale, globalizare, etc.).
De asemenea, în psihologia organizaţională se vorbeşte nu despre lider în general ci
despre liderul eficient. Se precizează ce înseamnă a fi un lider eficient. Liderul „eficient” trebuie
să fie în stare să se descurce, să atingă scopurile individuale, de grup şi organizaţionale.
Eficacitatea liderului este în mod tipic măsurată prin atingerea uneia, sau a unei combinaţii din
aceste scopuri. Indivizii îl pot percepe pe lider ca fiind eficient sau neeficient în funcţie de
satisfacţiile pe care ei le obţin în urma muncii prestate (Gibson, Ivancevich, Donnelly, 1997).

16.Management şi liderism. Delimitări conceptuale.