MOREA ADRIANA FELICIA

ZOOTEHNIE ŞI NUTRIŢIE ANIMALĂ 1

SUPORT CURS

CLUJ-NAPOCA
2019
 CUPRINS

ZOOTEHNIE GENERALĂ 5
Noţiuni introductive 5
Obiectul şi importanţa disciplinei 5
Importanţa economică şi socială a creşterii animalelor 5
Evoluţia creşterii animalelor 6
Creşterea animalelor în ţara noastră 7
Sistematica zootehnică 9
Specia 10
Definiţia noţiunii de specie 10
Formarea speciilor (speciaţia) 11
Caracterele de specie 12
Domesticirea animalelor 13
Modificările suferite de animale în urma domesticirii 13
Originea animalelor domestice 14
Speciile de animale de interes zootehnic 14
Rasa 16
Subdiviziunile rasei 16
Factorii formării raselor 16
Caracterele de rasă 17
Clasificarea raselor 18
Caracterele şi însuşirile animalelor domestice 19
Constituţia animalelor domestice 19
Condiţia animalelor domestice 19
Producţiile animalelor domestice 20
Însuşirile biologice generale care influenţează producţia animalelor domestice 20
Producţia de lapte 20
Bazele morfofiziologice ale producţiei de lapte 22
Factorii care influenţează producţia de lapte 23
Controlul producţiei de lapte 24
Producţia de carne şi grăsime 24
Bazele morfofiziologice ale producţiei de carne 24
Factorii care influenţează producţia de carne 25
a) individuală
b) totală 26
Controlul producţiei de carne 27
Producţia de ouă
Formarea şi structura oului 27
Factorii care influenţează producţia de ouă 29
a) factori genetici
b) factori de mediu
Reproducţia animalelor domestice 30
Morfologia aparatelor de reproducţie 31
Aparatul genital femel 31
a) gonada, spermatozoidul şi spermatogeneza
b) conductele genitale
c) particularităţile aparatului genital mascul la păsări
Aparatul gentital femel 32
a) ovarul
b) căile genitale femele
Dimorfismul sexual 33

2
 Neutralizarea sexuală 34
Caracteristicile vieţii sexual 34
Activitatea sexuală la femele 35
Inseminarea femelelor 36
- inseminarea naturală
- inseminarea artificială
Fecundaţia 38
Gestaţia 39
a) stadiul zigotal
b) stadiul embrionar
c) stadiul fetal
Diagnosticul gestaţiei 41
Parturiţia 41
Îngrijirile nou născutului după fătare 42
Avortul 43

ALIMENTAŢIA ANIMALELOR DE FERMĂ 43

Definiţia şi importanţa alimentaţiei 43
Aprecierea valorii nutritivepe baza compoziţiei chimce brute 44
Apa 44
Substanţa uscată anorganică 44
Substanţa uscată organică 45
a) protidele
b) lipidele
c) glucidele
d) substanţele organice în cantităţi mici
e) vitaminele şi alte substanţe active
- vitaminele liposolubile
- vitaminele hidrosolubile
Aprecierea valorii nutritive pe baza digestibilităţii 51
Factorii care influenţează digestibilitatea 52
Aprecierea valorii nutritive pe baza efectului productiv 53
a) aprecierea valorii nutritive prin metode directe
b) aprecierea valorii productive prin metode indirecte
c) aprecierea valorii complete a raţiilor
Resursele furajere 55
Furajele de origine vegetală 56
Nutreţurile verzi 56
Nutreţuri suculente de iarnă 56
- nutreţul murat
- rădăcinoasele şi tuberculiferele
Nutreţurile fibroase 57
- fânurile
- nutreţurile grosiere
Nutreţurile concentrate 58
a) grăunţele de cereale
b) boabele de leguminoase
c) seminţele de oleaginoase
Nutreţurile rezultate în urma prelucrării materiilor prime vegetale 60
a) subprodusele de la industria morăritului
b) subprodusele de la extracţia uleiurilor vegetale
c) subprodusele de la industria zahărului

3
 d) subprodusele de la industria amidonului
e) subprodusele de la industria spirtului
f) subprodusele de la industria berii
Nutreţurile de origine animală 62
a) făinurile proteice
b) laptele şi subprodusele lactate
c) grăsimeade uz furajer
Nutreţurile de origine minerală 64
Proteinele de biosinteză 65
Înlocuitorii de lapte 66
Aditivii furajeri 67
Nutreţurile combinate 70
Prepararea nutreţurilor 71
Alimentaţia normată 71
Necesarul de substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiilor vitale 71
Necesarul de substanţe nutritive pentru producţii 73
- Necesarul de substanţe nutritive pentru funcţia de reproducţie
- Necesarul de substanţe nutritive pentru animalele în creştere
- Necesarul de substanţe nutritive pentru carne şi grăsime
- Necesarul de substanţe nutritive pentru producţia de lapte
- Necesarul de substanţe nutritive pentru producţia de ouă

Bibliografie 77

4
 ZOOTEHNIE GENERALĂ
Noţiuni introductive
Obiectul şi importanţa disciplinei
Foarte veche ca îndeletnicire a omului, creşterea animalelor ca ştiinţă a luat naştere în anul
l846 odată cu înfiinţarea primei catedre de specialitate în cadrul Institutului Naţional agricol de la
Versailles.
Termenul de zootehnie este introdus mult mai târziu, în anul 1884 de către Gasparin, termen
adoptat din limba greacă, format din îmbinarea cuvintelor zoon=animal şi technos=tehnică.
Dacă din punct de vedere etimologic zootehnia semnifică tehnica creşterii animalelor, ca
ştiinţă aceasta are un conţinut mult mai complex decât simpla semnificaţie etimologică a
termenului.
Astfel zootehnia, în accepţiunea actuală, este considerată ştiinţa care se ocupă cu studierea şi
stabilirea principiilor şi metodelor care stau la baza tehnologiilor de producere, creştere, înmulţire şi
ameliorare a animalelor domestice, în scopul obţinerii unor producţii animaliere din ce în ce mai
mari, calitativ superioare şi la un preţ de cost cât mai scăzut.
Pornind de la constatarea că producţiile animalelor sunt rezultatul funcţionalităţii organelor,
aparatelor şi sistemelor organismului, rezultă că pentru a realiza performanţe ridicate este necesară
cunoaşterea mecanismelor de intensificare a activităţii acestora, pentru a mării gradul de conversie a
furajelor în produse animaliere, cât şi cunoaşterea interacţiunii factorilor ereditari cu cei naturali şi
artificiali ai mediului ambiant.
Întrucât unele aspecte biologico-economice sunt comune tuturor speciilor, iar altele sunt
caracterisitice fiecărei specii şi chiar producţii în parte, studiul zootehniei se sistematizează în două
mari părţi:
 zootehnie generală;
 zootehnie specială (tehnologia creşterii animalelor).

Zootehnia generală studiază, elaborează şi stabileşte principiile şi metodele generale, care

stau la baza tehnologiilor de producere, creştere, înmulţire şi ameliorare a tuturor speciilor de
animale.
Zootehnia specială se ocupă cu studiul aplicării principiilor şi metodelor generale,
diferenţiat pe specii, producţii şi rase de animale.
Conţinutul cursului evidenţiază foarte clar strânsa legătură cu alte discipline biologice.
Astfel studiul originii şi formării speciilor şi raselor de animale domestice apelează la date de
biologie generală şi taxonomie, cunoaşterea materialului biologic apelează la cunoştinţele de
anatomie, fiziologie, histologie, creşterea şi exploatarea apelează la discipline de biologie aplicată
cum sunt: alimentaţia, ameliorarea, reproducţia, zooigiena, management, marketing, prognoză,
matematică ş.a. Rezultă deci că specialiştii care lucrează în acest domeniu trebuie să cunoască
particularităţile întregului complex de factori care determină valoarea zooeconomică şi producţiile
animalelor domestice.

Importanţa economică şi socială a creşterii animalelor

Zootehnia constituie una din cele mai vechi ramuri ale agriculturii care aşa cum menţiona
Xenofon reprezintă mama şi doica tuturor îndeletnicirilor umane. Importanţa economică a creşterii
animalelor rezidă direct din multiplele şi variatele produse pe care le furnizează omului cât şi
datorită unor servicii în calitate de animale de muncă, pază, vânătoare, sport, de laborator, ş.a.
Totodată animalele contribuie la rentabilizarea altor ramuri de producţie.
Scopul principal al creşterii animalelor constituie obţinerea de produse alimentare cu mare
valoare biologică şi nutritivă cum sunt: laptele, carnea, grăsimea, ouăle şi mierea de albine, produse
ce se consumă ca atare sau reprezintă materii prime pentru industria alimentară. Pe lângă acestea
animalele dau şi o serie de alte produse ca: lâna, părul, pielea, pielicelele, blănurile, mătasea şi ceara

5
de albine, care constituie materii prime pentru o gamă foarte largă de industrii: încălţăminte,
îmbrăcăminte, cosmetică, farmaceutică, perii, pensule ş.a.
Pe lângă aportul direct pe care-l aduc animalele omului, acestea fac în mod indirect să
sporească randamentul economic al agriculturii. Se cunoaşte că 75 din producţia vegetală o
constituie subprodusele şi deşeurile care nu pot fi valorificate direct de către om cum sunt: paiele,
pleava, cocenii, vrejii ş.a. care folosite în hrana animalelor sunt transformate în produse alimentare
sau materii prime industriale cu o valoare biologică şi respectiv calităţi superioare.
Animalele valorifică şi unele reziduuri industriale, cum ar fi tărâţele, borhoturile, şroturile
ş.a. precum şi o serie de subproduse obţinute în urma prelucrării cărnii şi laptelui, cum sunt făina de
peşte, făina de oase, făina de carne, zerul şi zara, iar laptele ecremat este folosit în hrana tineretului
animal.
Prin îngrăşămintele naturale cu mare valoare fertilizantă rezultate de la animale, acestea
contribuie la ridicarea fertilităţii solului şi implicit la sporirea producţiei vegetale. De asemenea,
datorită polenizării suplimentare a plantelor agricole entomogame cu ajutorul albinelor, producţia
de seminţe şi fructe creşte cu 20-250 concomitent cu îmbunătăţirea calitativă a acestora.
Creşterea animalelor permite valorificarea unor mari suprafeţe de teren care nu pot fi
folosite pentru cultura plantelor cum sunt păşunile şi fâneţele, iar terenurile improprii, de baltă şi
mlăştinoase pot fi amenajate ca iazuri şi eleştee pentru piscicultură.
Prin specificul activităţii sale, creşterea animalelor asigură folosirea mai raţională a forţei de
muncă într-o unitate şi realizarea de venituri băneşti relativ uniforme în tot cursul anului.
Creşterea animalelor este una din ramurile agriculturii care oferă posibilităţi maxime de
intensificare a procesului de producţie, de industrializare a tehnologiilor de creştere şi exploatare
permiţând apropierea muncii agricole, în general şi a celei zootehnice în special de specificul
muncii din industrie.
Evoluţia creşterii animalelor
Deşi omul creşte şi foloseşte animalele domestice de milenii, dezvoltarea acestei ramuri de
producţie, cu formarea unor rase ameliorate, cu folosirea unor metode raţionale de creştere şi
exploatare, datează numai de 1,5-2 secole iar revoluţia tehnico-ştiinţifică, a început să pătrundă în
acest domeniu cu numai 4-5 decenii în urmă.
Începută o dată cu procesul domesticirii unor specii, creşterea animalelor cunoaşte o
dezvoltare progresivă pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti. La început nivelul creşterii
animalelor era foarte scăzut, întrucât omul primitiv nu avea încă priceperea şi nici mijloacele
necesare pentru a acţiona mai eficient asupra animalelor.
Concomitent cu dezvoltarea progresivă a industriei, a centrelor populate, a comerţului,
cererea de produse animaliere înregistrează o creştere din ce în ce mai mare. Animalele sunt
utilizate nu numai pentru obţinerea diferitelor produse alimentare ca lapte, carne, ouă, grăsime, ci şi
pentru furnizarea unor materii prime necesare diferitelor ramuri ale industriei prelucrătoare. În felul
acesta creşterea animalelor devine o ramură importantă a producţiei agricole care aduce venituri
însemnate crescătorilor. Pe baza observaţiilor practice, unii crescători reuşeau să înjghebeze
anumite metode de lucru cu care obţineau rezultate valoroase. Astfel crescătorul englez Robert
Backwel (1725-1795) reuşeşte printr-o alimentaţie adecvată, prin selecţie şi prin potrivirea
perechilor, folosind cu îndemânare consangvinizarea, să creeze o serie de rase de oi şi de taurine.
Fraţii Robert şi Charles Colings folosind aceleaşi metode creează rasa Shorthorn.
Paralel cu progresele făcute în ameliorare, se îmbunătăţesc continuu şi metodele de creştere,
îngrijire şi hrănire a animalelor, ceea ce permite obţinerea unor cantităţi sporite de produse
animaliere. Dezvoltarea creşterii animalelor constituie în prezent, obiectivul unor ample preocupări
tehnice şi ştiinţifice. Cifrele statistice privind evoluţia în ultimele decenii a efectivelor şi
producţiilor animaliere (tabelele 1 şi 2) indică, pe plan mondial, o creştere vertiginoasă a
consumului de produse animaliere, nu numai ca urmare a exploziei demografice ce caracterizează
etapa actuală, ci şi ca o consecinţă a scăderii relative a ponderii consumului de produse vegetale.
Astfel, în ultimii 50 de ani, consumul de pâine în Europa s-a redus la jumătate în timp ce
consumul de carne s-a dublat.

6
 Tabelul 1. Evoluţia efectivelor de animale pe plan mondial în perioada 1981-2004

Efective la începutul anului – mii capete

păsări- în
Specifica Anu
bovin cabali ovine- porci milioane capete
re l
e ne caprine ne din care
total
găini
13398 154498 77414
1981 59499 7588 7045
16 8 8
14309 174000 86290
1991 61157 11790 11004
65 7 0
Lume
15250 177217 92483
2001 56882 16575 15302
81 3 8
13392 184154 94780
2004 55147 17980 16352
95 8 1
13389 13861
1981 5394 134867 1165 1089
6 6
12061 18178
1991 4322 156852 1342 1224
Europ 7 8
a 10049 16322
2001 4136 143172 1400 1249
5 7
12959 17660
2004 5030 139875 1654 1469
3 4
1981 6485 564 15865 10926 97,8 92
Român 1991 5381 670 14062 12003 121,4 121
ia 2001 2870 865 8195 4797 75 70
2004 2897 897 8145 5146 85.4 76.6
Tabelul 2. Evoluţia producţiilor animaliere pe plan mondial în perioada 1981-2004

Carne total
Lapte total Ouă total Miere extrasă Lână spălată
(mii tone
Specificare

(mii tone) (tone) (tone) (tone)

Anu greutate vie)
l Kg/
Kg/ Kg/ Kg/locu Kg/
total locuito total total total total
locuitor locuitor itor ocuitor
r

1981 13376 29,6 4636

102,71
1057488
2,34
93499
0,207
16618
0,368
8 3 01 0 5 07
1991 17859 33,1 5295
98,30
2309619
4,28
11887
0,221
19560
0,363
Lume

2 5 93 0 25 23
2001 23752 38.7 5844
86.33
5282200
8.61
12550
0.205
13100
0.214
6 2 74 0 00 00
2004 25936 41.1 6185
98.16
6313267
10.02
13456
0.214
12920
0.211
8 6 28 7 72 00
 1981 39085 80,3 1735 13386 15933
219,73 654130 1,35 0,276 0,328
7 96 7 1
1991 43336 86,2 1642 16788 17220
234,74 671320 1,34 0,334 0,342
Europa

0 04 5 9
2001 87.4 1608 18500 12700
44645 316.97 6895000 13.50 0.362 0.248
3 57 0 0
2004 47801 81.9 1834 25216 13100
314.66 7942609 13.62 0.432 0.256
7 77 2 0
1981 52,6
1177 4334 193,88 190700 8,53 14279 0,639 22135 0,990
5
1991 67,0
România

1562 3555 152,71 248000 10,70 9500 0,410 19196 0,825

9
2001 42.7
958 4781 213.55 276000 12.33 13000 0.580 10000 0.447
9
2002 34.7
776 5414 242.40 395042 17.69 14500 0.649 12000 0.536
4
Pentru acoperirea necesităţilor crescânde în produse animaliere, sistemele clasice de creştere
au devenit cu totul insuficiente. Formele intensive de producţie, bazate pe specializarea unităţilor
productive sunt singurele capabile să răspundă acestor necesităţi. Zootehnia tinde să ia astfel
caracterul unei producţii de tip industrial, să devină o zooindustrie, cu mijloace de muncă
mecanizate şi automatizate, cu tehnologii de mare randament şi cu folosirea unui material biologic
foarte valoros.
Orientarea modernă a zootehniei urmăreşte dezvoltarea ritmică şi constantă a efectivelor şi
mai ales sporirea substanţială a producţiilor prin ameliorarea raselor de animale şi prin
perfecţionarea tehnologiilor de creştere şi exploatare, concomitent cu introducerea în practica
curentă a rezultatelor ştiinţifice din domeniul biotehnologiilor şi ingineriei genetice.
Creşterea animalelor în ţara noastră
Datele istorice atestă că domeniul creşterii animalelor la noi în ţară a constituit o ramură
împortantă de activitate din cele mai vechi timpuri. Acest fapt este consemnat de Herodot în notele
sale de călătorie în care se fac referiri la regiunile inundabile ale Dunării care erau “pline de vite”.

11
 Caii moldoveneşti şi vitele cornute ca şi turmele de oi constituiau încă din secolul al XVIII-
lea o importantă sursă de export fiind apreciate şi bine cunoscute peste hotare.
Cu toate condiţiile pedoclimatice favorabile, pasiunea şi vechile tradiţii ale poporului nostru
în acest domeniu, dominaţia turcească a constituit o serioasă frână în dezvoltarea creşterii
animalelor, repercutându-se negativ îndeosebi asupra calităţii efectivelor.
Tratatul de pace de la Adrianopol (1829) deşii a constituit un eveniment hotărâtor în viaţa
economică şi politică a principatelor române a avut consecinţe negative asupra creşterii animalelor.
Dobândirea autonomiei administrative şi libertatea de a face comerţ cu alte state, în principal
cerealier, au condus la desţeleniri masive, în detrimentul bazei furajere care s-a restrâns rapid şi
continuu, creşterea animalelor fiind neglijată total. Dezvoltarea centrelor industriale din imperiul
austriac şi în consecinţă cerinţele sporite faţă de produsele animaliere, fac ca în Transilvania, Banat
şi Bucovina, aflate vremelnic sub această ocupaţie, situaţia creşterii animalelor să evolueze în
condiţii mai bune. In aceste zone s-au importat rase ameliorate din ţările vest europene, încercându-
se astfel acţiuni nesistematice de ameliorare a raselor locale. Cu toate acestea zootehnia nu a
progresat prea mult, la care se adaugă şi marile pierderi de animale, ca urmare a exportului.
Bazele ştiinţifice ale zootehniei la noi în ţară sunt puse de N.Filip (1864-1922) printr-o serie
de lucrări deosebit de valoroase apărute la începutul secolului trecut. Animat de un profund
patriotism, N.Filip îşi consacră întreaga lui activitate dezvoltării acestei ramuri de producţie în care
vedea un factor important pentru propăşirea economiei ţării şi ridicarea nivelului de trai. Activitatea
lui este continuată de G.K.Constantinescu (1888-1950) care pe lângă “Tratatul de zootehnie
generală” elaborează o serie de lucrări prin care pune bazele genetice ale ameliorării.
O activitate rodnică în dezvoltarea zootehniei are şi prof. N. Teodoreanu, activitate
încununată de obţinerea unei valoroase rase de oi cu lână fină - Merinosul de Palas.
În perioada următoare ramura creşterii animalelor înregistrează unele progrese, culminând
cu anul 1938 când se înregistrează numeric cel mai mare efectiv de animale din perioada interbelică
(tabelul 3). Structura de rasă şi a producţiile obţinute, demonstrează faptul că sub aspect calitativ
efectivele n-au suferit transformări esenţiale.
În perioada postbelică concomitent cu mărirea efectivelor de animale, s-au produs mutaţii
importante în structura calitativă a acestora, rasele ameliorate şi perfecţionate devenind
preponderente.
Modificările de ordin calitativ în structura efectivelor, precum şi măsurile de îmbunătăţire a
bazei furajere, de organizare a reproducţiei şi ameliorării, a apărării sănătăţii animalelor şi
dezvoltarea activităţii de cercetare, au determinat sporirea continuă a efectivelor şi a produselor
animaliere.
După 1989 parcelarea agriculturii, lipsa unor măsuri coerente şi eficiente de trecere de la
economia supercentralizată la economia de piaţă a determinat o scădere drastică a efectivelor la
toate speciile de animale. Se impune luarea unor măsuri de stimulare a creşterii animalelor şi de
înfiinţare şi dezvoltare a fermelor private. Ca şi în celelalte ramuri economice, se impune ca
necesitate intensificarea cercetării în domeniul ameliorării tuturor speciilor de animale, creşterea
potenţialului lor productiv şi a capacităţii de valorificare superioară a furajelor. Se impune
necesitatea elaborării de noi tehnologii în zootehnie, adecvate fermelor mici şi mijlocii urmărindu-
se valorificarea superioară a bazei furajere şi a potenţialului agricol al ţării.
 Tabelul 3. Evoluţia efectivelor de animale din România în perioada 1938-2004 (mii capete)
2004
Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 2000 Sector
Total privat
%
Bovine total din 289
3653 4502 4530 5216 6485 6291 3051 99.30
care : 7
vaci,bivoliţe 175
1787 2200 2240 2328 3188 2468 1769 99.49
şi juninci 7
Cabaline 1581 1002 - - 555 663 846 897 99.33
Porcine total din 514
2761 2197 4300 6359 11542 11671 5021 98.46
care : 5
scroafe 606 242 545 682 1083 1023 328 335 97.91
Ovine total din 744
10087 10222 11500 13818 15868 15435 7906 99.66
care : 7
587
oi şi mioare 5357 7945 9300 10653 11341 9292 6020 99.71
9
Caprine total 100.0
364 498 404 536 347 1017 558 678
din care: 0
capre 298 410 332 478 309 706 411 491 99.80
Păsări total din 766
27325 17610 38000 54333 97800 113968 64738 98.86
care : 16
găini 441
20500 12850 26600 43940 43940 49390 36870 99.13
ouătoare 22
Familii albine* 466 456 653 1011 1117 1201 601 840 99.52
* mii famili
Tabelul 4. Evoluţia producţiilor animaliere din România în perioada 1938-2003

2003
19 Secto
Specificare U.M. 1938 1950 1960 1970 1990 2000
80 Total r
privat
carne total din mii to masă 24
760 595 943 1394 2420 1447 1659 1641
care : vie 08
25, 22.90 23.03
Bovine % 29,8 39,8 38,8 33,4 26,2 2280
4
45, 42.91 42.84
Porcine % 45,1 36,1 39,9 44,7 41,7 4430
5
Ovine- 8.20 8.23
% 15,6 17,1 11,9 10,6 7,6 8,4 8.01
caprine
21, 25.98 25.89
Păsări % 9,3 6,9 9,3 11,3 22,8 22.39
2
lapte-total din 1873 2667 3022 42 50600 50359
mii hl 18489 36945 51630
care : 0 0 2 12
11
 7
Vacă şi 91, 93.00 92.99
% 78,5 78,6 85,7 88,4 89,5 93.9
bivoliţă 9
Oaie şi 6.99 7.01
% 21,5 21,4 14,3 11,6 8,1 10,5 6.1
capră
ouă total din 62 6641 6558
mil. buc. 1354 1100 2179 3199 8077 5711
care : 59
95, 90.77 90.65
Găină % - - - - 95,34 92.05
8
14 17409 17343
miere to. 2560 2520 4040 7638 42 10579 11746
1
37 16879 16785
lână total din 1560 2185 2972
to. 15130 37 38167 17997
care : 0 0 5
6
fină şi 66, 3953 39.30
% - - 50,3 64,5 56,9 46.23
semifină 7

SISTEMATICA ZOOTEHNICÃ
Sistematica zootehnică sau Taxonomia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu teoria de
clasificare a populaţiilor de animale domestice, care fac obiectul ameliorării şi exploatării. Unităţile
sistematice zootehnice sunt: specia, rasa şi linia. Ultimele două uniţăti taxonomice sunt uniţăti de
lucru cu care se operează în mod curent în zootehnie, specia aparţinând mai mult domeniului de
lucru al zoologilor.
Taxonul este o populaţie suficient de distinctă ca izolare reproductivă, performaţe sau alte
caractere, demnă de a fi diferenţiată ca nume şi a-i fi atribuită o categorie sistematică (linie, rasă).
În funcţie de gradul de izolare reproductivă distingem:
 populaţii deschise în care are loc o imigraţie de gene. În această categorie se încadrează
semirasele, populaţiile supuse proceselor de transformare, ş.a.;
 populaţii închise reprezentate de comunităţile de animale ce au un grad ridicat de
izolare reproductivă (endogame), în cadrul lor nu are loc un alt flux de gene decât în
cazul apariţiei de mutaţii.
În funcţie de teritoriul ocupat se pot distinge:
 populaţii sympatrice care ocupă acelaşi teritoriu;
 populaţii allopatrice care ocupă teritorii distincte
În zootehnie din punct de vedere taxonomic se folosesc următoarele criterii pentru definirea
populaţiilor:
1. izolarea reproductivă;
2. caracterele morfologice şi fiziologice;
3. specificitatea faţă de condiţiile de mediu;
4. mărimea populaţiei.

1. Izolarea reproductivă
Este pusă de către Mayer (1935) pe primul loc în determinarea categoriilor sistematice.
Deosebirile taxonomice se datoresc în principal izolării reproductive. Populaţiile de animale – rase,
linii – sunt populaţii cu caractere morfologice şi fiziologice bine conturate numai atâta vreme cât în
interiorul lor nu se manifestă puternic imigraţia de gene.
11
 Încrucişarea nelimitată între două sau mai multe populaţii distincte genetic, determină
dispariţia lor şi apariţia unei noi populaţii.
2. Caracterele morfologice şi fiziologice
Sunt numite în zoologie “taxonomice” iar în zootehnie “caractere de specie sau de rasă”.
Între aceste caractere sunt: culoarea pielii şi fanerelor (pene, păr, lână); dezvoltarea
corporală (talia, masa corporală); conformaţia corporală (format corporal, forma unor organe
secundare - urechi, creastă, coadă); caracterele productive – producţia de lapte, carne, lână.
3. Specificitatea faţă de condiţiile de mediu
Populaţiile de animale au cerinţe diferite faţă de condiţiile de mediu care sunt specifice
fiecăreia. Acestea reprezintă în fapt condiţiile ecologice ale fiecărei specii de animale care trebuie
să fie asigurate în exploataţiile zootehnice.
4. Gradul de mărime al populaţiei
Mărimea populaţiei se află în legătură strânsă cu ponderea şi efectul celor trei factori ai
ameliorării, selecţia, consangvinizarea şi încrucişarea. Rasa fiind mai mare din punct de vedere
numeric, evoluează sub influenţa selecţiei, iar linia care este mai puţin numeroasă este influenţată în
evoluţia sa de deriva genetică ( driftul genetic).

Specia
Definiţia noţiunii de specie
Definiţia noţiunii de specie a preocupat şi preocupă şi în prezent pe numeroşi biologi.
Primele încercări de a clasifica animalele sunt intreprinse din antichitate de Aristotel şi Teophrast
iar mai târziu de Watson (1552) care nu reuşeşte să facă o sistematizare corectă întrucât în acea
vreme exista o mare confuzie între noţiunile de “gen” şi “specie”. Abia la sfârşitul sec. XVII-lea se
fac unele precizări cu privire la definiţia speciei de către John Ray (1686) care defineşte specia ca
“cea mai restrânsă grupă de vieţuitoare, ce conţine forme specifice diferite şi care păstrează în
permanenţă aceeaşi înfăţişare., precizând şi faptul că “niciodată o specie nu va lua naştere din
seminţia alteia şi invers”. Ray pe lângă faptul că precizează noţiunea de specie, foloseşte şi
termenul de gen ca fiind “aceea categorie care cuprinde mai multe specii” fără însă ai preciza
limitele.
Ulterior Breyn şi Linck (1733) folosesc pentru prima dată în denumirea fiinţelor vii numele
genului din care fac parte, urmat de unul sau două nume pentru precizarea speciei. Astfel ia naştere
nomenclatura binară, metodă ce a fost consacrată definitiv de marele sistematician Karl Linne
(1766) care precizează conţinutul noţiunii de gen, ordin şi clasă, cărora li se adaugă mai târziu şi cel
de familie şi încrengătură.
Din multiplele observaţii s-a constatat că prin modificarea mediilor de viaţă ale animalelor,
se pot produce separări ale unor grupe de indivizi. Astfel pe baza acestor observaţii Mayr (1940)
emite aşa numitul concept multidimensional potrivit căruia elementul principal pentru definirea
speciei este capacitatea de combinare reproductivă a indivizilor. El defineşte specia ca fiind
“totalitatea indivizilor care se reproduc (real sau potenţial) între ei şi care sunt izolaţi reproductiv
de alte grupuri”.
Lacunele existente în definirea speciei pe baza însuşirilor morfologice şi a capacităţii
reproductive, au condus la elaborarea de către Simpson (1961) a conceptului evolutiv, după care
specia este considerată ca “o seminţie care evoluează separat de celelalte seminţii şi care îşi
urmează propriul său rol evolutiv şi propriile sale tendinţe evolutive”. Rezultă deci că specia
reprezintă una dintre formele existenţei vieţii, este unitatea reală a evoluţiei organice ce are o
constelaţie genetică proprie, bine echilibrată.
Rolul esenţial al speciilor în procesul evoluţiei organice (după E.Myer) constă în faptul că
fiecare specie:
 are o constelaţie genică specifică care dirijează un sistem de control al morfogenezei
proprii;
 ocupă un habitat ecologic propriu, reacţionând în mod specific la caracteristicile
mediului;
11
  este relativ polimorfă şi politipică, ca urmare are posibilităţi de adaptare la apariţia unor
condiţii de viaţă noi, fiind astfel susceptibilă să se subdividă sau din ea să derive noi
populaţii pentru noi habitate.

Formarea speciilor (speciaţia)

Procesul biologic al evoluţiei duce în principal la apariţia de noi specii. Fiecare specie veche
se poate transforma într-un număr oarecare de specii, sau poate evolua într-o altă specie nouă, care
o înlocuieşte pe cea veche.
Un moment extrem de important în evoluţie îl constituie izolarea genetică a noii specii de
vechea specie sau de speciile înrudite.
Ca urmare a izolării reproductive, are loc o încetare a fluxului de gene şi specia în formare
devine specie adevărată. În acest caz izolarea genetică se realizează prin imposibilitatea încrucişării
noii specii cu speciile înrudite sau în cazul în care încrucişarea are loc, prin sterilitatea hibrizilor.
Căile de speciaţie. În concepţia actuală există două căi majore de apariţie a noi specii.
Speciaţia allopatrică ce se bazează pe izolarea geografică totală şi pe existenţa unor
condiţii ecologice diferite de cele din arealul ocupat de specia parentală. Un exemplu elocvent în
acest sens îl constituie cele două specii de bizoni (Bison bison – bizonul american şi Bison bonassus
– bizonul european sau zimbrul) care îşi au originea într-o specie parentală comună, şi care au
apărut după desprinderea continentului american de Europa. Ele sunt astfel rezultatul izolării
geografice şi reproductive totale şi a evoluţiei lor în condiţii ecologice diferite.
Speciaţia sympatrică se realizează prin izolare reproductivă în acelaşi spaţiu geografic,
factorii ecologici în acest caz au un rol hotărâtor, iar factorii spaţiali un rol cu totul secundar.
Acest tip de evoluţie mai este denumit ca speciaţie ecologică. Speciaţia simpatrică este mai
frecventă la plante, apariţia de specii noi realizându-se prin hibridare îndepărtată, prin poliploidizare
şi prin mutaţii.
La animale hibridarea interspecifică este cu totul întâmplătoare. Astfel, la cele două specii
ale genului Sus, porcul domestic şi mistreţul (Sus scrofa ferrus) se întâlnesc sporadic hibrizi fertili
proveniţi din împerecheri întâmplătoare.
Hibridările între unele specii ale genului Bos au dus la obţinerea de hibrizi cu fertilitate
nelimitată. Un exemplu în acest sens îl reprezintă rasa Santa Gertruda rezultată din încrucişarea
celor două specii ale genului Bos, taurine (Bos taurus) şi zebu (Bos indicus). Hibrizii dintre speciile
genului Equus sunt viabili, dar manifestă sterilitate totală. Încrucişările între Equus caballus şi
Equus asinus dau naştere în funcţie de sexul partenerilor la Equus Mullus (catârul) şi Equus hinus
(bardoul).

Caracterele de specie
Caracterele care delimitează şi caracterizează o anumită specie au fost denumite caractere de
specie. Acestea sunt: morfologice, fiziologice, ecologice, etologice şi geografice.
Cea mai importantă caracteristică de specie o constituie constelaţia genetică. Fiecare specie
are un anumit număr de cromozomi, precum şi un anumit fond de gene care determină toate
caracteristicile morfologice, fiziologice, biochimice şi etologice ale speciei.
Fondul de gene al speciei, controlează şi mecanismul izolării reproductive prin care, de
regulă, se împiedică schimbul de gene cu speciile înrudite.
Caracterele morfologice sunt cele mai importante, întrucât permit de la prima vedere
recunoaşterea speciilor. Ele se referă la diferite însuşiri legate de aspectul, forma, mărimea, macro şi
microstructura organismului. Caracterele morfologice se pot grupa în: caractere morfologice
externe, particularităţi anatomice, particularităţi cariologice.
Caracterele morfologice externe se referă la anumite particularităţi legate de forma şi
mărimea corporală, structură şi colorit al părului şi penajului.
Particularităţile anatomice constituie cele mai importante caractere de diferenţiere a
speciilor. Ele se referă la forma şi raporturile dintre dimensiunile oaselor, la numărul vertebrelor şi
11
coastelor şi la particularităţile organelor interne, ca tub digestiv, glande anexe, cord, pulmon şi mai
ales organe genitale, întrucât acestea pot determina izolarea reproductivă.
Particularităţile cariologice sunt specifice fiecărei specii în parte şi se referă la forma,
dimensiunile, numărul şi structura cromozomilor.
Caracterele fiziologice sunt reflectate în mare măsură în particularităţile morfologice.
Dintre acestea cele mai importante sunt particularităţile metabolice, serologice, biochimice şi
fecunditatea.
Caracterele ecologice se referă la faptul că între diferitele specii care populează aceeaşi
zonă geografică, există anumite adaptări la convieţuirea în comun, privitoare la: modul de procurare
a hranei, exteriorizat prin comensualism (convieţuire paşnică, reciproc avantajoasă), parazitism, etc.
Caracterele etologice se referă la particularităţile de comportament specifice indivizilor
care fac parte din aceeaşi specie respectiv la: comportamentul social, alimentar, reproductiv, ludic
ş.a..
Caracterele geografice servesc în cazul în care caracterele morfologice nu sunt
concludente, pentru identificarea speciilor, cazul celor două specii de bizon.

Domesticirea animalelor
Noţiunea de “animal domestic” este încă controversată. Unii autori consideră ca “animal
domestic” specia ai căror indivizi trăiesc în totalitate liberi pe lângă casa omului, sunt dependenţi de
acesta, se înmulţesc sub influenţa lui şi-i aduc o serie de foloase (taurinele, cabalinele, suinele ş.a.).
Alţii extind sfera de cuprindere a acestei noţiuni şi asupra speciilor de animale ce se pretează la
reproducerea artificială şi care prezintă un interes utilitar-economic (crap, păstrăv, albine, viermi de
mătasă) motiv pentru care s-a propus introducerea noţiunii de “animal de cultură”.
Omul primitiv a trecut treptat de la ocupaţia de vânător la cea de crescător, proces ce a durat
multe mii de ani. În fazele iniţiale ale acestui proces, a avut loc numai prinderea animalelor tinere şi
adulte şi ţinerea lor în captivitate, omul reuşind astfel să înţeleagă avantajele ce le oferă această
metodă de asigurare a hranei animale
Domesticirea şi evoluţia creşterii animalelor au determinat emanciparea omului de sub
dependenţa ecosistemelor naturale.

a. Etapele domesticirii. În cadrul procesului de domesticire se disting următoarele etape:

Captivitatea este capturarea animalelor adulte sau tinere şi ţinerea lor în spaţii restrânse, ca
rezervă de hrană. Aceasta a constituit o etapă îndelungată în procesul de domesticire a animalelor.
Îmblânzirea, reprezintă cea de a doua etapă pe parcursul căreia animalele şi-au diminuat
sau pierdut caracterul de agresivitate, au devenit mai dependente de om, ne mai părăsind aşezările
omeneşti.
Desenele rupestre din unele peşteri din Spania, Franţa, Elveţia, Grecia şi de pe unele vase
din mormintele preistorice (6000-8000 î.e.n.) în care sunt reprezentate animale în perioada de
captivitate şi de îmblânzire constituie dovezi în acest sens.
Domesticirea - treptat animalele îmblânzite au început să se reproducă, astfel încât
descendenţii născuţi şi crescuţi, timp de mai multe generaţii, în condiţii diferite de cele ale părinţilor
au devenit domestici. Aceştia au început să dobândească însuşiri morfo-productive noi, comparativ
cu animalele sălbatice.
Aceste etape ale domesticirii nu au avut o delimitare netă în timp, procesul fiind permanent
şi cu interrelaţii complexe, domesticirea având loc şi astăzi pentru unele specii.
Prin toate cele trei etape ale domesticirii au trecut: taurinele, ovinele, cabalinele, suinele şi
unele specii de păsări. Câinele se pare că a fost primul animal domesticit şi se pare că s-a apropiat
singur de aşezările omeneşti, fiind atras de mirosul cărnii şi resturile alimentare, punându-şi unele
servicii în slujba omului (semnalarea unor pericole pentru om, folosirea la vânat).
11
 Referitor la perioadele de timp când au fost domesticite speciile de animale nu dispunem de
date precise. Desenele din peşteri, gravurile, basoreliefurile, atestă existenţa animalelor domestice
în Egiptul antic şi în vechea Chină cu 3000-4000 de ani î.de.Cr.
b. Zonele de domesticire
Din datele existente rezultă că au existat 4 centre de domesticire: Asia centrală şi de sud-est
pentru vitele cornute mari, câine, porc, găină, cal. Asia mică şi Africa de nord pentru vacă, porc,
capră, pisică, gâscă, păun şi porumbel. Europa pentru vitele cornute mari, caii grei, oi, iepurele de
casă, ren. America pentru curcă, lamă, raţa leşească.
Africa deşii bogată în animale sălbatice a dat puţine specii domestice: asinul, cămila cu o
cocoaşă, (dromaderul), pisica, bibilica şi în curs de domesticire struţul.
c. Modificările dobândite de animale în urma domesticirii
În urma domesticirii şi prin intervenţia dirijată a omului, animalele au suferit modificări atât
de profunde încât unele rase perfecţionate (Shorthorn din cadrul taurinelor de carne sau Friza din
cadrul taurinelor de lapte) se mai aseamănă foarte puţin cu strămoşii lor sălbatici. În schimb rasele
primitive care au evoluat sub imperiul condiţiilor naturale de mediu se aseamănă mult cu strămoşii
lor sălbatici (Stocli cu mistreţul european).
Modificările suferite de animalele domestice se datorează în primul rând condiţiilor
mediului artificial creat de om prin construirea adăposturilor şi furajarea echilibrată, la care s-au
adăugat ulterior metodele de ameliorare: selecţie, potrivirea perechilor, încrucişarea, ş.a..
Modificările apărute pe parcursul timpului s-au fixat în baza ereditară şi s-au transmis la
descendenţă acestea fiind de ordin: morfologic şi fiziologic.

Modificările morfologice vizează îndeosebi aspectul exterior al animalelor sub raportul

dezvoltării corporale, (dimensiuni, masă corporală), musculaturii, conformaţiei (proporţionalitatea
corporală), producţiilor piloase (fanerelor), culorii, ş.a.
Dimensiunile corporale la unele specii cum sunt ovinele, caprinele, suinele nu diferă prea
mult de cele ale strămoşilor sălbatici. În schimb la alte specii cum sunt cabalinele, bovinele se
observă o mare diversitate.
Scheletul a suferit modificări atât de structură cât şi sub raportul formei şi numărului unor
oase (coaste, vertebre), a devenit mai fin, mai puţin compact, iar gâtul şi membrele mai scurte.
Structura oaselor este mai spongioasă, dimensiunile şi forma lor s-a modificat (oasele feţei la
Yorkul mic au suferit modificări importante).
Musculatura a suferit modificări importante, la animalele domestice fibrele musculare sunt
mai fine, mai numeroase şi perselate cu grăsime.
Organele interne s-au modificat în conformitate cu tipul de producţie. Astfel la animalele de
carne: tubul digestiv s-a scurtat mărindu-şi puterea de absorbţie prin creşterea numărului şi mărimii
vilozităţilor intestinale, în timp ce la cele de lapte şi de lână tubul digestiv s-a adaptat valorificării
furajelor fibroase. La caii de viteză a crescut în volum inima şi pulmonii.
Culoarea animalelor din homocromă a devenit heterocromă. La animalele domestice sunt
mai frecvente fenomenele de albinism (iepurele Angora), leucism (Sura de stepă), melanism, şi
flavism.
Pielea şi producţiile piloase au suferit modificări importante. Astfel la taurinele şi ovinele de
carne, pielea este mai groasă şi buretoasă, iar la cele de lapte, mai densă, moale şi elastică.
Exemplul tipic de modificare a producţiilor piloase îl constituie lâna oilor care a dobândit calităţi
textile, părul strămoşilor sălbatici fiind nefilabil.

Modificările fiziologice sunt concretizate în modul de manifestare a instinctului genezic,

prolificitate, producţie, precocitate, rezistenţă ş.a.
La formele sălbatice instinctul genezic se manifestă o dată pe an, în timp ce la majoritatea
speciilor domestice se manifestă pe tot parcursul anului.

11
 La nivelul ovarului numărul foliculilor ovarieni este mult mai mare. Astfel mistreţul produce
3-4 purcei pe an, în timp ce Marele alb 20-24 purcei pe an. Găina sălbatică produce 8-15 ouă/an de
25-30g/ou, iar cea domestică 220-300 bucăţi cu o greutate dublă (55-60g/ou).
Glanda mamară a suferit modificări profunde de structură şi volum fiind mai mare de 8-10
ori la vacile de lapte decât la formele sălbatice.
Producţia de lapte la taurine a crescut şi s-a diversificat foarte mult în funcţie de rasă şi tipul
morfoproductiv fiind de 3000-5000 litri/an la rasele mixte, 6000-8000 litri/an la rasele de lapte
(25.214 kg/an record), comparativ cu 500-700 litri/an la formele sălbatice.
Puterea de asimilare a hranei a crescut considerabil, mai cu seamă la rasele producătoare de
carne.
Precocitatea este însuşirea organismului de a creşte şi a se dezvolta într-un timp relativ
scurt. Aceasta a crescut considerabil la formele domestice. Astfel la rasa Friză viţelele sunt apte
pentru reproducţie la 14-16 luni faţă de 3 ani la rasele primitive, iar maturitatea productivă se atinge
la a 3-4-a lactaţie.
Rezistenţa la condiţiile de mediu şi agenţii patogeni a slăbit ca urmare a asigurării mediului
artificial de viaţă şi a sustragerii animalelor de sub influenţa factorilor climatici.
Originea animalelor domestice
Animalele domestice provin din formele sălbatice supuse procesului de domesticire.
Deoarece nu există dovezi directe concludente asupra formelor sălbatice ce au stat la baza formelor
domestice originea acestora s-a dedus pe baza unor dovezi indirecte furnizate de studiile
paleontologice, radiologice, serologice, imunologice, de anatomie comparată, de arheologie ş.a. În
baza acestor studii se apreciază că actualele forme domestice provin din diferite forme sălbatice din
care unele trăiesc şi astăzi, altele au dispărut, iar altele sunt pe cale de dispariţie.
În funcţie de numărul de forme sălbatice ce au stat la originea formelor domestice distingem
mai multe puncte de vedere concretizate în următoarele teorii existente:
 teoria monofiletică, care susţine că forma domestică provine dintr-o singură formă
sălbatică;
 teoria difiletică care susţine că forma domestică provine din două forme sălbatice;
 teoria polifiletică care susţine provenienţa formei domestice din mai multe forme
sălbatice.

Astfel: Taurinele (Bos taurus) provin din:

 Bos taurus primigenius (bourul) domesticit în sudul Alpilor, Balcani şi Asia Mică în
cazul teoriei monofiletice;
 Bos taurus primigenius şi Bos taurus brachyceros (boul iliric) în cazul teoriei difiletice;
 Bos taurus primigenius, Bos taurus brachyceros, Bos taurus frontosus, Bos taurus
brachycephalus, Bos taurus akeratos şi Bos taurus ortoceros în cazul teoriei polifiletice.

Speciile de animale de interes zootehnic

Din cele aproximativ 1,5 milioane specii de animale numai cca. 100 fac obiectul creşterii şi
exploatării de om. Din punct de vedere sistematic acestea se grupează în 4 încrengături: Anellida,
Molusca, Artheropoda şi Vertebrata. Din încrengătura Vertebrata speciile exploatate de către om se
încadrează în trei clase: Mammalia, Aves şi Pisces
Încrengătura Anellida  midia (Mytilus edulis)
 lipitoarea (Hirudo medicinalis) Mitilicultură;
îndeletnicirea de creştere a ei  stridia (Ostrea edulis)
purtând denumirea Ostreicultură.
Hirudinicultură. Încrengătura Artropoda
Încrengătura Molusca Ordinul Lepidoptere
 melcul de livadă (Helix pomatia)  viermele de mătase de dud
Cohleicultură; (Bombix mori) Sericicultură;
11
  viermele de mătase de stejar  păstrăvul (Salmo trutta fario)
(Antheraea perny); salmonicultura.
 viermele de mătase de ricin
(Philosamia cintya ricini).
Ordinul Hymenoptere Ordinul Acepenseridae – peşti
 albina (Apis mellifica) Apicultura. cartilaginosi (sturioni)
Încrengătura vertebrata  morunul (Huso huso);
Clasa Mammalia  nisetrul (Acipenser guldenstadti);
Ordinul Artiodactylae (paricopitate)  cega (Acipenser ruthensis);
 taurinele (Bos taurus);  păstruga (Acipenser stelatus).
 bubalinele (Bubalus domesticus);
 porcinele (Sus domesticus);
 ovinele (Ovis aries);
 caprinele (Capra hircus).

OrdinulPerisodactylae (imparicopitate
- solipede)
 calul (Equus caballus);
 măgarul (E.asinus)
 zebra (E.hipotigris).

Ordinul Lagomorfa
 iepurele (Oryctolagus cuniculus
domesticus) cuniculicultura.

Clasa Aves: Avicultura cuprinde:

Ordinul Galiformes
 găina (Gallus domesticus);
 curca (Meleagris galopavo);
 bibilica (Numida meleagris);
 prepeliţa (Coturnix coturnix).

Ordinul Anseriformes
 gâsca (Anser domesticus);
 gâsca carunculată (Cygnopsis
cignoides);
 raţa (Anas plathyrhynca);
 raţa leşească (Cairinia moschata).

Ordinul columbiformes
 porumbelul (Columba livia).

Clasa pisces – Piscicultura cuprinde:

Ordinul Teleosteeni peştii osoşi
 crapul (Cyprinus carpio)
ciprinicultura;
11
 Rasa
În cadrul speciilor domestice răspândite pe un areal geografic mare, anumite populaţii s-au
diferenţiat între ele prin izolare reproductivă generând rasele de animale. Acestea s-au format sub
influenţa unor factori genetici proprii şi a unor condiţii de mediu asemănătoare.
Izolarea reproductivă a animalelor domestice este determinată de om prin ţinerea evidenţelor
zootehnice – la rasele perfecţionate; prin graniţe geografice, politice – la rasele locale; sau prin
aplicarea prohibiţiei exportului reproducătorilor la unele rase (Merinosul australian). Reproducerea
între indivizii raselor aparţinând aceleiaşi specii este nelimitată, izolarea reproductivă a acestora
fiind relativă, fapt ce face ca durata în timp a raselor să fie efemeră comparativ cu a speciei. Ele pot
dispărea sau se pot modifica prin combinări genetice.
Baza genetică a unei rase culturale este rezultatul activităţii ştiinţifice a omului, care prin
metode specifice de ameliorare (încrucişare, selecţie, dirijarea împerecherilor) reuşeşte să creeze
populaţii de animale cu performanţe productive înalte.
Genofondul rasei se caracterizează atât printr-un anumit grad de homozigoţie, cât şi prin
existenţa unei variaţii genetice de grup şi individuale, rasele fiind polimorfe şi politipice.
Genofondul fiind consolidat rămâne relativ constant caracterele transmiţându-se destul de
constant.de la o generaţie la alta.
Din cele prezentate rezultă că definirea rasei se poate face în felul următor: “rasa este o
populaţie sau un agregat de populaţii de animale cu o anumită bază ereditară, reflectată în
fenotipul propriu (caracterele morfofiziologice), care o deosebeşte de alte rase, se transmite la
descendenţi şi interacţionează specific cu condiţiile de mediu”. Rasa trebuie să prezinte un
interes utilitar-economic, să aibă o valoare zootehnică ridicată şi un număr suficient de indivizi
pentru evitarea împerecherilor consangvine.
Subdiviziunile rasei
Subdiviziunile rasei sunt linia şi familia. Acestea sunt rezultatul intervenţiei dirijate a
omului sau factorului geografic ce conduc la izolarea reproductivă şi modificarea genotipică a unei
părţi a rasei.
Linia este o subpopulaţie a rasei a cărei izolare reproductivă este riguros controlată de om şi
care face obiectul unei munci de ameliorare foarte intensă.
După nivelul consangvinizării distingem: - Linia zootehnică (neconsangvinizată) care este
o subpopulaţie a rasei ce se deosebeşte de alte subpopulaţii prin anumite însuşiri de producţie,
diferenţele morfologice fiind practic insesizabile. La animalele mari liniile poartă denumirea
întemeietorului iar la animalele mici sunt codificate prin numere sau litere. Orice fermă de elită care
îşi asigură reproducătorii din prăsilă proprie mai multe generaţii constituie în fapt o linie.
- Linia moderat consangvinizată este o populaţie simplă formată din descendenţii unor
reproducători valoroşi, care se împerechează între ei, asigurându-se o asemănare genetică mare a
populaţiei cu aceşti reproducători valoroşi (cca. 25). Ea rezultă prin împerecherea nepoţilor şi
strănepoţilor între ei. Liniile moderat consangvine au jucat un rol de seamă în formarea,
consolidarea şi evoluţia raselor de cabaline, taurine şi ovine.
- Linia consangvinizată este reprezentată de indivizii rezultaţi din împerecherea
reproducătorilor strâns înrudiţi (fraţi între ei, părinţi cu fii).
În afara liniilor în toate populaţiile de animale se găsesc familiile reprezentate de grupe de
indivizi apropiat înrudiţi (fraţi, surori sau semifraţi). Ele apar şi dispar continuu, nefiind formaţiuni
stabile genetic.
Individul este entitatea biologică ce stă la baza populaţiilor de animale şi formează unitatea
productivă şi obiectul observaţiilor şi cercetărilor.
Factorii formării raselor
Rasele s-au format sub influenţa unui complex de factori istorico-naturali şi social-
economici, delimitarea acţiunii unora sau a altora fiind imposibilă.
Factorii istorico-naturali au acţionat mai puternic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Dintre factorii istorico-naturali, cei mai importanţi sunt: originea polifiletică a unor specii de
animale domestice şi migraţia popoarelor.

39
 Exemplul cel mai ilustrativ privind la originea polifiletică a unor specii, îl oferă taurinele
care provin din mai multe forme sălbatice domesticite concomitent în diferite zone geografice.
Astfel rasa Sura de stepă descinde din Bos taurus primigenius, rasa Schwyz din Bos taurus
brachyceros, rasa Pinzgau din Bos taurus brachycephalus, rasa Simmental din Bos taurus frontosus,
rasa Aberdeen Angus din Bos taurus akeratos, iar rasele Calmucă şi Kirkhiză din Bos taurus
ortoceros.
Apariţia raselor a fost facilitată şi de migraţia popoarelor care a dus la suprapunerea
populaţiilor de animle din zone geografice diferite, apărând astfel noi tipuri şi forme de animale
fondatoare de noi rase.
Numărul redus de rase primitive şi asemănarea lor cu formele sălbatice de provenienţă,
demonstrează că intervenţia omului asupra formării lor a fost mai puţin conştientă. Cu toate acestea,
există rase naturale (Ţurcană şi Merinos la ovine), cu caractere şi însuşiri valoroase care au fost
crescute de unele triburi din Africa de Nord ;I sunt crescute şi apreciate şi în prezent.
Factorii social-economici au acţionat mai evident către sfărşitul secolului al XVIII-lea şi în
secolul al XIX-lea când dezvoltarea capitalismului a produs transformări esenţiale în relaţiile de
producţie, în economie şi tehnică.
Prin aplicarea unor metode ştiinţifice de ameliorare-selecţie, încrucişare şi potrivirea
perechilor concomitent cu îmbunătăţirea factorilor de mediu: alimentaţie, cazare, gimnastică
funcţională, s-au format un număr foarte mare de rase cu aptitudini productive deosebit de
valoroase.
Caracterele de rasă
Caracterele de rasă reprezintă însuşirile morfologice şi fiziologice comune indivizilor
aparţinând unei rase şi care permit diferenţierea unei rase de alta.
Caracterele de rasă permit stabilirea apartenenţei de rasă a unui animal, a gradului de
exprimare a caracterelor de rasă la un individ şi a modului cum evoluează o rasă. Acestea permit
aprecierea eficienţei metodelor de creştere, întreţinere, exploatare şi ameliorare aplicate.
Caracterele de rasă sunt: caractere morfologice şi caractere fiziologice.
Caracterele morfologice
Se referă la talie, masa corporală, conformaţia corporală, piele şi producţiile piloase,
culoare.
Talia şi masa corporală diferă de la o rasă la alta în cadrul diferitelor specii, în funcţie de
care rasele pot fi: hipometrice, eumetrice, hipermetrice.
Conformaţia corporală este dată de raportul între diferite dimensiuni şi segmente corporale
ce definesc formatul corporal al animalelor, formatul capului, dimensiunile şi portul urechilor la
porci, forma crestei la găini ş.a. La toate speciile însuşirile pielii: grosime, densitate, elasticitate,
raport derm-ţesut conjunctiv subcutanat (subderm) diferă de la o rasă la alta
Culoarea părului, a lânii şi a penajului constituie un caracter de diferenţiere a raselor la -
taurine, suine, ovine, caprine, mai puţin la cabaline şi păsări.
Caracterele fiziologice
Constituie baza producţiilor şi au importanţă atât în diferenţierea raselor cât şi în lucrările de
ameliorare. Acestea sunt: capacitatea productivă, prolificitatea, capacitatea de valorificare a hranei,
temperamentul, rezistenţa şi pretenţiozitatea.
Capacitatea productivă este cel mai important criteriu fiziologic, ce variază în funcţie de
rasă.
Prolificitatea este însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un număr mai
mare de produşi. La porcine, rasa Mangaliţa produce la o fătare 4-6 purcei în timp ce rasa Marele
alb produce 10-12 purcei.
Precocitatea este însuşirea pe care o au unele rase de a atinge maturitatea reproductivă,
corporală şi productivă la vârste cât mai timpurii. Rasele primitive sunt mai tardive, în timp ce
rasele ameliorate şi perfecţionate sunt mai precoce.
 Capacitatea de valorificare a hranei exprimată prin consumul specific, respectiv UN/kg,
produs, este un indicator economic important. Rezistenţa şi pretenţiozitatea sunt însuşiri foarte
importante ce diferă de la o rasă la alta şi care se află în relaţie directă cu gradul de ameliorare al
raselor.
Clasificarea raselor
Criteriile care stau la baza clasificării raselor sunt foarte numeroase, astfel:
1. După dezvoltarea corporală:
 rase uşoare (hipomterice);
 rase mijlocii (eumetrice);
 rase grele (hipermetrice).
2. După criterii anatomice la ovine:
- oi cu coadă scurtă, (Brachyurae);
- oi cu coadă lungă, (Dolycourae);
- oi cu coadă grasă, (Steatopygae);
- oi cu coadă lată, (Platyurae).
3. După criteriul economic la:
Taurine: Cabaline
 rase de lapte; - rase de viteză şi tracţiune uşoară;
 rase de carne; - rase de tracţiune intermediară;
 rase mixte. - rase de tracţiunea grea.
Ovine: Păsări
 rase de lână; - rase de ouă;
 rase de carne; - rase de carne;
 rase de lapte; - rase mixte;
 rase mixte. - rase ornamentale.
Porcine:
 rase de carne;
 rase de grăsime;
 rase mixte.
4. După gradul de ameliorare:
 rase perfecţionate;
 rase ameliorate;
 rase locale.

Rasele perfecţionate sunt rezultatul muncii de ameliorare a omului. Se mai numesc “rase
pure” având sensul de “complet izolate reproductiv”, nu de homozigote. Sunt rase artificiale
(sintetice) cu rol ameliorator, izolate reproductiv prin ţinerea registrului genealogic, acestea au
productivitate mare ca urmare a selecţiei într-o singură direcţie. În această categorie se încadrează
rasa Friză la taurine; Pur sânge englez la cabaline, Landrace la suine şi Leghorn la păsări.
În majoritatea cazurilor acestea sunt rase cosmopolite – Merinosul, Marele alb, Pur sânge
englez, Friza.
Pentru aceste rase perfecţionate s-a introdus de unii autori conceptul de suprarase.
Rasele ameliorate (semirase sau rase în tranziţie) sunt populaţii care au unele atribute ale
rasei dar nu sunt încă consolidate genetic, practicându-se în continuare încrucişări de ameliorare.
Rasele locale provin direct din strămoşii sălbatici – fiind izolate reproductiv prin bariere
geografice sau politice, (Sura de stepă, Stocli, Ţurcana, Ţigaia).
 Nomenclatura raselor este atribuită după diverse criterii cum ar fi: după localitate – rasa
Bazna, Merinos de Palas; zona geografică – Merinosul transilvănean, Roşie daneză; culoare – rasa
Brună; numele crescătorului – Doberman.

Caracterele şi însuşirile animalelor domestice

Aspectele referitoare la exteriorul animalelor domestice, la tehnica aprecierii lui în cadrul
examenului analitic şi sintetic prin metodele somatoscopice, somatometrice şi somatografice sunt
prezentate pe larg în cadrul lucrărilor practice.

Constituţia animalelor domestice

Constituţia, termen ce provine din cuvântul latinesc “constituere” este redată de totalitatea
caracterelor şi însuşirilor unui individ sau grupe de indivizi – reflectate atât în planul general al
organismului prin puterea lui de viaţă, rezistenţa la boli şi condiţiile mediului înconjurător cât şi
prin capacitatea lui de producţie şi reproducţie.
Tipurile constituţionale
În funcţie de activitatea funcţională şi calitatea proceselor metabolice, distingem două tipuri
constituţional-funcţionale: tipul respirator şi tipul digestiv, care sunt mai degrabă tipuri
fiziologice
Tipul respirator încadrează animalele cu cavitatea toracică bine dezvoltată în lungime,
adâncă şi comprimată lateral, cu coaste subţiri şi cu spaţii intercostale largi.
Animalele din acest tip fiziologic sunt mai unghiuloase, cu proeminenţe osoase şi
vascularizaţie mai evidente, au format corporal trapezoidal cu baza mare la trenul posterior, gâtul
lung şi subţire, membre lungi subţiri şi musculatură fermă, piele fină, elastică cu peri fini şi mai rari.
Acest tip funcţional este caracteristic animalelor de viteză la cabaline, raselor de lapte la
bovine şi ovine şi raselor pentru producţia de ouă la păsări.
Tipul digestiv se caracterizează prin capacitate respiratorie mai redusă, animalele având
toracele mai scurt, adânc, larg cu coaste mai late şi spaţii intercostale mai mici.
Animalele au trunchiul mai lung, larg şi bine îmbrăcat în musculatură determinând un
format corporal dreptunghiular. Membrele sunt mai scurte şi groase, pielea mai groasă şi fanerele
mai abundente.
La acest tip constituţional-funcţional predomină procesele anabolice, animalele
caracterizându-se printr-o bună capacitate de îngrăşare.
Pe lângă cele două tipuri constituţional-funcţionale există şi tipuri intermediare respiratoro–
digestiv sau digestivo-respirator care sunt caracteristice animalelor cu producţie mixtă.
Întrucât constituţia animalelor reflectă starea de sănătate, rezistenţa şi gradul de reactivitate
al organismului faţă de factorii de mediu şi furnizează relaţii asupra însuşirilor utile şi capacităţii
productive a animalului, a fost necesar ca pe lângă elementele referitoare la structura şi
funcţionalitatea organismului, în aprecierea constituţiei să se ia în considerare totalitatea
caracterelor morfofiziologice ale organismului în funcţie de care distingem patru tipuri
constituţional-morfologice: fină, robustă sau compactă, debilă şi grosolană (prezentate şi
apreciate la lucrările practice).
Condiţia animalelor domestice
Aprecierea corectă a unui animal trebuie să ia în considerare şi condiţia în care acesta se
găseşte.
Condiţia este exprimată de starea de întreţinere şi fiziologică a animalului la un moment dat
ce se reflectă în aspectul lui general, în însuşirile lui generale şi particulare care-i definesc
capacitatea productivă.
Animalele pot fi în condiţie de reproducţie, de producţie, de îngrăşare, de extenuare şi de
expoziţie.
Condiţia de reproducţie defineşte o anumită structură şi stare funcţională a organismului
care a ajuns la maturitate sexuală, este capabil să se reproducă şi să dea produşi viabili, bine
dezvoltaţi şi sănătoşi.
 În condiţie de reproducţie, atât masculul cât şi femela, trebuie să fie bine dezvoltaţi, într-o
stare bună de întreţinere, cu marile funcţii normale, cu organele de reproducţie normale şi apetit
sexual prezent.
Condiţia de producţie (de antrenament) caracteristică animalelor de muncă şi cailor de
curse.
Animalele în condiţie de muncă trebuie să fie bine dezvoltate şi proporţionate, cu scheletul
membrelor rezistent, cu articulaţii libere şi mobile, iar masele musculare cu rol în locomoţie, să fie
bine dezvoltate şi cu tonus ridicat, capabile să asigure o mare capacitate de tracţiune.
Condiţia de îngrăşare este specifică raselor de carne care dispun de o mare capacitate de
conversie a hranei şi de însuşirea de a depune grăsime în anumite condiţii de îngrijire şi întreţinere.
Condiţia de îngrăşare este improprie aprecierii exteriorului şi efectuării de măsurători
deoarece depunerea stratului subcutan de grăsime poate masca, prin nivelare, unele defecte de
conformaţie.
Condiţia de expoziţie este expresia unei stări corecte, corespunzătoare din toate punctele de
vedere a standardului rasei. Animalul în această condiţie trebuie să întrunească sumumul însuşirilor
rasei, sexului şi vârstei, însuşiri care corespund unei anumite direcţii de exploatare: carne, lapte,
muncă, mixte.
Animalele în această condiţie trebuie să se încadreze prin însuşirile lor morfologice în
categoriile elită şi record a cerinţelor standardelor de rasă.
Condiţia de extenuare este o stare nedorită ce poate fi întâlnită la animale atât în perioada
de creştere cât şi la adult. Poate fi determinată fie de stări patologice cronice, fie de epuizarea
organismului, ca urmare a stării de oboseală, surmenaj şi uzură consecutive exploatării iraţionale a
animalelor.
Animalele extenuate sunt slabe, au unghiurile osoase, coastele şi apofizele spinale evidente,
masele musculare reduse, se deplasează greu şi sunt incapabile de efort.

PRODUCŢIILE ANIMALELOR DOMESTICE

Însuşirile biologice generale care influenţează producţia animalelor
Dintre însuşirile generale care influenţează producţiile animale trebuie menţionate în primul
rând constituţia şi exteriorul, care se află într-o strânsă legatură cu producţia şi productivitatea
animalelor.
Din cadrul însuşirilor biologice generale care influenţează producţia şi productivitatea
animalelor mai fac parte: precocitatea, prolificitatea, capacitatea de conversie a hranei,
longevitatea, rezistenţa şi starea de sănătate.
Precocitatea
Reprezintă capacitatea organismului de a atinge într-un timp mai scurt valoarea
caracteristică rasei pentru un caracter, funcţie sau însuşire. Ea se poate referi la timpul necesar
pentru atingerea maturităţii sexuale, maturităţii corporale sau a maturităţii productive.
Precocitatea are o importanţă deosebită pentru toate producţiile, întrucât ea condiţionează
eficienţa economică a exploatării animalelor. În general taurinele, porcinele, ovinele şi păsările
pentru carne, precum şi cabalinele de tracţiune grea, ajung la maturitatea sexuală, corporală şi
productivă mai devreme decât rasele mixte sau specializate în alte direcţii.
Precocitatea reproductivă poate să nu fie însoţită de precocitatea somatică situaţie întâlnită la
taurinele şi ovinele specializate pentru producţia de lapte şi la găinile pentru ouă la care procesul de
creştere se continuă multă vreme, după instalarea maturităţii sexuale.
Prolificitatea
Reprezintă însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un număr mai mare
de produşi la o fătare sau într-o perioadă determinată de timp (an sau viaţa productivă) la speciile
unipare. Prolificitatea se exprimă în valori absolute (nr. produşi) la speciile multipare şi în valori
relative (număr de produşi la 100 femele anual) la speciile unipare.
Această însuşire biologică influenţează productivitatea animalelor, întrucât femelele ce
produc mai mulţi produşi la o fătare sau într-o perioadă de timp (an) sunt mai productive.
 Fiind influenţată de o multitudine de factori, prolificitatea variază în limite foarte largi atât
în raport cu rasa şi individul, cât mai ales sub influenţa condiţiilor de mediu.
Capacitatea de conversie a hranei Reprezintă însuşirea organismului de a valorifica mai
bine principii nutritivi din raţie pentru creştere sau pentru elaborarea diferitelor producţii. Ea se
exprimă prin consumul specific, respectiv U.N./unitate produs (kg masă corporală, kg lapte, kg
masă ou, kg lână, etc.). Cu cât un animal sau o rasă va avea un consum specific mai mic va fi mai
productivă şi economică, hrana având o pondere de peste 50 în preţul de cost al produsului.
Capacitatea de conversie a hranei este condiţionată de gradul de dezvoltare, structura şi
intensitatea funcţională a tubului digestiv. Ea poate fi influenţată şi prin gimnastica funcţională a
tubului digestiv, prin structura raţiei şi echilibrul acesteia în principi nutritivi. La rumegătoare
capacitatea de conversie a hranei este influenţată şi de microflora şi microfauna rumenală. Un rol
important revine şi metabolismului intermediar respectiv măsurii în care substanţele asimilate sunt
dirijate spre realizarea producţiei sau spre alte activităţi.
Longevitatea
Cu toate că stricto senso reprezintă durata propriu-zisă a vieţii, din punct de vedere
zootehnic exprimă vârsta până la care animalele pot fi exploatate în mod economic. Longevitatea
economică interesează mai mult speciile a căror producţie se extinde pe o perioadă mai îndelungată
de timp (lapte, lână, muncă). La porcine şi păsări, longevitatea nu interesează prea mult deoarece
producţia de carne sau ouă se obţine într-o perioadă mai scurtă de timp.
Longevitatea biologică şi productivă (economică) a principalelor specii de animale
domestice este redată în tabelul următor.

Tabelul 5 Durata medie de viaţă şi de exploatare la principalele specii de fermă

Durata Durata Durata

Durat
perioadei exploatării Durata Durata exploatării
Specia a Specia şi
de vieţii perioadei maxim
şi sexul vieţii medie maximă sexul medie
creştere (ani) de creştere ă
(ani) (ani) (ani) (ani)
(ani) (ani)
Tauri 20- 5-6 5-6 8-10 Ţapi 12-20 2-3 5-6 8
25
Vaci 20- 4-5 5-10 12-15 Capre 12-20 2-3 6-8 10
25
Armăsari 25- 5-7 14-16 20 Vieri 15-20 2-3 3-4 5-6
40
Iepe 25- 5-7 16-20 26 Scroafe 15-20 2-3 4-6 10
40
Berbec 12- 2-3 4-5 8 Cocoşi 5-8 0,5-0,6 1-2 4-5
i 15
Oi 12- 2-3 5-6 8-10 Găini 4-7 0,5-0,6 1-1,5 2-3
15

Longevitatea şi mai ales durata de exploatare a animalelor este mult influenţată de condiţiile
asigurate în perioada de creştere a animalelor, de modul de exploatare şi de condiţiile asigurate în
perioada de exploatare.
Rezistenţa
Rezistenţa la condiţiile de mediu şi agenţii patogeni reprezintă o însuşire biologică generală
cu un pronunţat caracter individual. Ea însă priveşte nu numai individul ci şi rasele fiind în mare
măsură legată de gradul de ameliorare, rasele primitive sunt mai rezistente la agenţii patogeni şi
condiţiile de mediu, decât rasele perfecţionate. Totodată hrănirea necorespunzătoare, lipsa de
igienă, de lumină, de spaţiu, de mişcare, etc., determină o slăbire a rezistenţei animalelor atât faţă de
agenţii patogeni cât şi faţă de condiţiile vitrege de mediu, ducând în cele din urmă scăderea
producţiei şi productivităţii animalelor.
Sănătatea, deşi nu costituie propriu-zis o însuşire biologică, ea condiţionează exteriorizarea
capacităţii productive a animalelor. Ea este determinată atât de rezistenţa animalului, câl şi de
condiţiile de hrănire, adăpostire şi îngrijire asigurate animalelor în perioada de creştere şi de
exploatare.

Producţia de lapte
Rezultat al activităţii glandei mamare, secreţia lactată este caracteristică femelelor din clasa
mamiferelor. Laptele prin compoziţia lui complexă asigură toate elementele necesare produsului de
concepţie (noilor născuţi) în prima etapă de viaţă, constituind totodată unul din cele mai importante
produse de origine animală.
La toate speciile de mamifere laptele conţine aceleaşi elemente: protide, lipide, glucide,
(lactoza), săruri minerale, vitamine, enzime, etc., aflate însă în proporţii diferite de la o specie la alta
(tabelul 6).
Tabelul 6. Compozitia chimică a laptelui la diferite specii de animale

% din total
Specia
S.U. Grăsime Lactoză Proteină cenuşă
Vacă 12,9 3,8 4,8 3,6 0,7
Bivoliţă 17,8 7,5 5,2 4,3 0,7
Oaie 16,8 6,2 4,3 5,4 0,9
Capră 12,8 4,1 4,2 3,7 0,8
Scroafă 17,4 7,0 4,0 5,5 0,9
Iepuroaică 32,2 16,0 2,0 12,0 2,2
Sursa I.Johanson şi O.Claeson citaţi de Al. Furtunescu, 1965

Compoziţia laptelui diferă de la o specie la alta iar în cadrul speciei de la o rasă la alta şi de
la un individ la altul. La acelaşi individ ea variază în funcţie de vârstă, momentul lactaţiei şi
structura raţiei furajere.
Bazele morfofiziologice ale producţiei de lapte
Glanda mamară este o glandă de origine cutanată, de tip acinos cu funcţie holomelocrină.
În funcţie de specie aceasta este alcătuită dintr-un număr diferit de unităţi glandulare.
Fiecare unitate glandulară este formată din două părţi principale: corpul mamar şi mamelonul sau
sfârcul.
Din punct de vedere morfologic corpul mamar este constituit din ţesutul glandular sau
parenchimatos, cu rol secretor, şi stroma conjunctivo-adipoasă, cu rol de susţinere. Acestea sunt
înglobate într-o capsulă fibroelastică formată din două lame, cea internă este elastică şi aderă la
ţesutul glandular şi stroma conjunctivo-adipoasa, iar cea externă este fibroasă şi aderă la piele.
Parenchimul glandular are în componenţa sa sistemul secretor format din acini glandulari (alveole
glandulare) grupaţi în lobuli şi lobi glandulari şi din sistemul de ejecţie a laptelui format dintr-o
reţea de canalicule şi canale intra şi interlobulare ce se deschid în sinusul galactofor (cisterna
laptelui) care comunică la rândul lui cu sinusul mamelonar.
Acinii glandulari sunt formaţi din membrana bazală pe care sunt dispuse în interior 200-400
celule secretoare. Membrana bazală este alcătuită dintr-o reţea de fibre elastice şi celule
mioepiteliale, cu rol în evacuarea laptelui acumulat în lumenul alveolar. Celulele secretoare ce
căptuşesc membrana bazală prezintă aspect diferit în funcţie de gradul de acumulare a laptelui în
lumenul alveolar, fiind înalte după mulgere şi aplatizate înainte de muls.
 Stroma conjunctivo-adipoasă, cu rol de susţinere a ţesutului glandular, este bogată în vase
sanguine şi limfatice cu rol trofic. Raportul între ţesutul glandular şi stroma conjunctivo-adipoasă
din cadrul parenchimului mamar determină tipul de uger care poate fi glandular sau cărnos. El se
află în strânsă relaţie cu producţia de lapte şi se modifică pe parcursul lactaţiei. Astfel vacile bune
producătoare au ponderea ţesutului glandular de 70-80 la începutul lactaţiei, aceasta scăzând la
20-30 la finele lactaţiei.
Secreţia laptelui se află în strânsă dependenţă cu funcţionalitatea aparatului de reproducţie.
Intervalul de timp în care ugerul secretă lapte după fătare constituie o lactaţie sau perioada de
lactaţie. Durata acesteia variază de la o specie la alta (9-11 luni la vacă, 5-6 luni la oaie, 5-7 luni la
iapă, 6-8 luni la capră, 2 luni la scroafă) iar în cadrul speciei de la un individ la altul.
Din punct de vedere fiziologic producerea laptelui reprezintă un complex de procese ce se
succed într-o anumită ordine, constând din două faze principale: secreţia laptelui şi eliminarea lui.
Componenţii laptelui sunt sintetizaţi în marea lor majoritate de celulele alveolare pe baza
precursorilor aduşi de curentul sanguin, care, fie provin din hrană în urma proceselor de digestie şi
absorbţie fie sunt sintetizaţi de organism (în principal de ficat).
Eliminarea laptelui are loc în două etape, o etapă pasivă şi o etapă activă de evacuare sau
de ejecţie a laptelui.
În prima etapă, situată între cele două mulsori, laptele trece în mod pasiv din lumenul
alveolar în canalele intralobulare şi interlobare şi apoi în cisterna laptelui pe baza diferenţei de
presiune şi a forţei gravitaţionale.
În a doua etapă evacuarea laptelui din uger se face printr-un mecanism activ ce stă la baza
reflexului de ejecţie a laptelui, la declanşarea căruia contribuie un complex de factori care provoacă
eliminarea ocitocinei din lobul posterior al hipofizei în circuitul sanguin prin intermediul căruia
aceasta ajunge la nivelul glandei mamare şi provoacă contracţia celulelor mioepiteliale, din
structura acinilor glandulari şi din pereţii sistemului canalicular, determinând expulzarea laptelui
din alveole şi canale în cisterna glandei mamare de unde este extras prin supt sau muls.
Efectul ocitocinei durează 6-10 minute, fiind eliminată din organism fie pe cale renală, fie
prin descompunere de către ocitocinază. Acţiunea ocitocinei poate fi blocată de adrenalină care este
secretată de corticosuprarenală şi eliminată în sânge în cazul unor excitanţi puternici (zgomote,
bruscarea animalelor, etc.)
Factorii care influenţează producţia de lapte
Producţia de lapte este determinată de două categorii de factori: factori interni sau genetici
şi factori externi sau de mediu.
Factorii interni
Influenţează producţia de lapte, sub raport cantitativ şi calitativ. Ei sunt: tipul
morfoproductiv, rasa, individualitatea, dependentă la rândul ei de vârsta, dezvoltarea corporală,
conformaţia şi constituţia animalului.
Factorii de mediu şi de exploatare
Din această categorie fac parte un număr mare de factori care, prin acţiunea lor,
condiţionează gradul de exteriorizare a potenţialului productiv ereditar. Din multitudinea factorilor
externi menţionăm pe cei mai importanţi.
Alimentaţia şi modul de hrănire, reprezintă cel mai important factor de mediu, ştiut fiind
faptul că diferitele componente ale laptelui se formează în uger pe baza principilor nutritivi din
hrană.
Pe lângă cantitatea şi calitatea hranei producţia de lapte este influenţată şi de modul de
preparare şi administrare a ei (numărul de tainuri, ordinea de administrare a furajelor, respectarea
orelor de administrare, etc.).
Adăparea are o importanţă mare pentru producţia de lapte, deoarece apa are ponderea cea
mai mare (87-88) în compoziţia laptelui. Lipsa sau insuficienţa apei, temperatura prea scăzută sau
prea ridicată (sub 80C şi peste 180C), numărul prea mic de adăpări pe zi, influenţează nefavorabil
cantitatea şi calitatea laptelui.
 Igiena corporală, condiţionează buna desfăşurare a tuturor proceselor biologice din
organism, influenţând producţia de lapte.
Vârsta vacii la prima fătare
Influenţează atât producţia din lactaţia respectivă cât şi producţia pe viaţa productivă.
Viţelele montate prea timpuriu sau prea târziu vor realiza producţii mai mici de lapte.
Pregătirea vacilor gestante Constând în acordarea repausului mamar, respectarea
regimului de hrănire şi de îngrijire pe parcursul gestaţiei şi în mod deosebit în ultimele două luni de
gestaţie, are un rol deosebit pentru realizarea unei producţii ridicate în lactaţia următoare.
Respectarea programului zilnic de lucru şi comportarea îngrijitorului prin reflexele
condiţionate ce se formează la vaci, influenţează pozitiv sau negativ producţia de lapte.
Factorii naturali de mediu sunt reprezentaţi de condiţiile pedoclimatice care acţionează
asupra producţiei de lapte atât direct prin: temperatură, umiditate, curenţi de aer, precipitaţii,
lumină, cât şi indirect prin calităţile solului şi a vegetaţiei ce asigură baza furajeră a animalelor.
Controlul producţiei de lapte
În funcţie de numărul animalelor de la care provine laptele controlat distingem: un control
global şi un control individual al producţiei de lapte. Controlul global se efectuează în mod curent
în toate fermele de vaci, el stând la baza urmăririi: activităţii de producţie, eficienţei economice, a
efectului tehnologiei de creştere şi de exploatare a animalelor.
Controlul individual al producţiei de lapte are drept scop stabilirea potenţialului productiv al
animalului care constituie un criteriu important de selecţie.
În ambele cazuri producţia de lapte se urmăreşte atât sub raport cantitativ cât şi calitativ.
Toate aspectele referitoare la controlul producţiei de lapte vor fi dezbătute în cadrul
lucrărilor practice.
Producţia de carne şi de grăsime
Carnea prin componentele sale pune la dispoziţia organismului proteine cu o mare valoare
biologică, grăsimi cu o valoare energetică mare, săruri minerale uşor asimilabile, vitamine şi
enzime, având o importanţă şi o pondere mare în alimentaţia omului.
Producţia de carne se urmăreste nu numai la speciile şi rasele care se cresc exclusiv pentru
carne şi grăsime (porcine, gâşte, curci, ş.a.) ci şi la celelalte specii de animale domestice deoarece la
finele ciclului de producţie sunt sacrificate pentru consum.
Bazele morfofiziologice ale producţiei de carne
Prin carne, în sens larg, se înţelege orice parte comestibilă din corpul animal, iar în sens mai
restrâns numai musculatura scheletului împreună cu ţesuturile care se află în legătură naturală cu
muşchii. La mamifere, în structura cărnii pe lângă muşchi şi ţesutul conjunctiv adiacent acestora
intră şi oasele, cartilajele, vasele şi nervii, iar la păsări este cuprinsă şi pielea.
Muşchii scheletici sunt alcătuiţi din ţesut muscular.striat, având ca element de bază celula
musculară striată. Fiecare celulă reprezintă o fibră musculară şi se înmulţeşte prin clivaj
longitudinal.
Fibra musculară este formată din sarcolemă, în interiorul căreia se găseşte o substanţă
protoplasmatică, numită sarcoplasmă. Sarcoplasma este alcătuită din fibre fine numite miofibrile şi
un număr mare de nuclei.
Miofibrilele, situate în masa protoplasmatică a fibrei musculare şi formate din miozină, sunt
grupate în fascicule şi orientate în direcţia marelui ax al fibrei dându-i acesteia aspectul striat
longitudinal şi transversal.
În jurul fibrelor musculare este dispus ţesutul conjunctiv care formează endomisiu. Mai
multe fibre musculare formează fascicule, învelite în perimisiu intern. Muşchiul rezultat prin
asocierea tuturor fasciculelor ce-l formează este acoperit în exterior şi delimitat de alţi muşchi de o
membrană conjunctivo elastică, denumită perimisiu extern. În ţesutul conjunctiv ce intră în structura
muşchiului se găsesc vase sanguine şi nervi.
Pe lângă ţesutul muscular striat, în structura organismului se mai întâlnesc ţesutul muscular
neted şi ţesutul muscular cardiac.
 Ţesutul muscular neted intră în structura organelor interne, activitatea lui nefiind supusă
voinţei. El este format din celule fusiforme cu nucleu ovoid dispus central. Celulele au o structură
omogenă şi sunt dispuse astfel încât partea cea mai subţire a unei fibre vine în contact cu mijlocul
mai gros al fibrelor vecine.
Grăsimea reprezintă un component principal al carcasei, situându-se pe locul doi ca
pondere în substanţa uscată. Ea este formată din ţesut adipos, la care celulele conjunctive s-au
transformat în celule grase prin acumulare de grăsime. La majoritatea speciilor de mamifere
domestice grăsimea se depune subcutanat şi în interiorul organismului, respectiv în jurul vaselor, al
rinichilor şi pe mezenter. La suine grăsimea subcutanată formează un strat continuu gros de 4-20 cm
– slănina, iar grăsimea din jurul rinichilor formează, într-o stare avnsată de îngrăşare, depozitul de
osânză.
La suine şi la unele rase de taurine specializate pentru carne, grăsimea se infiltrează între fibrele
musculare, fenomen cunoscut sub denumirea de perselare, ce conferă cărnii o frăgezime, suculenţă
şi o savoare deosebită. La rasele mixte de taurine şi la ovine, grăsimea se depune între grupele
musculare, fenomen denumit marmorare, perselarea producându-se numai într-un stadiu avansat
de îngrăşare.
Ţesutul adipos, la unele specii este colorat ca urmare a depunerii unor pigmenţi din furaje -
carotenul la taurine, xantofila la păsări.
Calitatea cărnii depinde în principal de compoziţia chimică, însuşirile fizice, organoleptice
şi valoarea nutritivă a acesteia.
Compoziţia chimică a cărnii, este determinată de raportul dintre ţesuturile ce o alcătuiesc
(muscular, adipos, conjunctiv, nervos, vascular). Datorită acestui fapt, diferenţele cele mai mari în
compoziţia cărnii sunt datorate în principal de starea de îngrăşare a animalelor şi mai puţin de
specie. Totodată se constată variaţii în compoziţia chimică a cărnii în funcţie de vârstă iar la acelaşi
individ în funcţie de regiunea anatomică a carcasei.
Proteinele Carnea conţine în medie 18-22% proteine, reprezentate în principal de miogen,
globulină şi mioglobulină, valoarea acestora variind în funcţie de vârstă, starea de îngrăşare, specie,
ş.a.
Lipidele sunt alcătuite din gliceride, fosfolipide şi colesterine, şi se găsesc atât în fibrilele
musculare şi ţesutul conjunctiv din structura muşchiului (endomisium şi perimisium) şi mai ales în
ţesutul gras din depozitele subcutanate şi viscerale.
Raportul în care se află acizii graşi diferă în funcţie de specie, starea de îngrăşare şi natura
furajelor administrate, la animalele grase predominând acizii graşi saturaţi cu catenă lungă
(palmitic, stearic). Acizii graşi volatili şi substanţele extractive ale ţesutului muscular conferă cărnii
aroma caracteristică fiecărei specii.
Substanţele extractive din carne difuzează în apă şi sunt reprezentate de substanţele
extractive azotate (creatină, fosfocreatină, carnozină, ş.a.) şi neazotate (glicogenul, acidul lactic,
ş.a.). Ele se găsesc în cantităţi reduse, în muşchi reprezentând 2,6%.
Substanţele minerale din carne variază în raport cu starea de îngrăşare şi cu specia. La
animalele slabe procentul de săruri minerale este de 1-1,2 % în timp ce la cele grase este de 0,5-0,8
%. Cele mai frecvente macrominerale din corpul animal sunt: Ca, Na, P, Cl, Mg, K, iar dintre
microminerale: Fe, Mn, Cu, Al, Co. Fierul se găseşte în cantităţi mai mari în hematii, iar calciul şi
fosforul în oase.
Însuşirile fizice ale cărnii Deţin o importanţă mare în aprecierea calităţii ei. Acestea sunt
reprezentate de valoarea ph-ului, culoare, frăgezime, suculenţă şi consistenţă.
Valoarea nutritivă a cărnii este determinată de ansamblul însuşirilor fizico-chimice,
bacteriologice şi organoleptice precum şi de gradul de digestibilitate. Conţinutul în proteine, lipide
şi apă conferă valoarea calorică, care depinde de o serie de factori, ca: starea de îngrăşare, specia,
rasa, regiunea carcasei, vârsta etc. Valoarea biologică a cărnii este determinată de conţinutul în
proteine şi aminoacizi esenţiali, de conţinutul în lipide perifibrilare şi perifacsiculare şi de bogăţia în
vitamine şi săruri minerale.
Caracteristicile organoleptice pe baza cărora se apreciază calitatea cărnii sunt: culoarea,
mirosul, gustul, aroma,. suculenţa, frăgezimea, consistenţa, perselarea şi marmorarea, depunerile de
grăsime şi aspectul măduvei.
Factorii care influenţează producţia de carne
În aprecierea şi controlul producţiei de carne distingem: producţia individuală de carne şi
producţia totală de carne.
a) Producţia individuală de carne este influenţată de greutatea vie, randamentul la tăiere
şi gradul de îngrăşare al animalelor.
La rândul lor factorii care influenţează producţia individuală de carne sunt factorii genetici
sau endogeni (specie, tip morfoproductiv, rasă, vârstă, sex) şi factori de mediu sau externi
reprezentaţi de factorii tehnologici (alimentaţie, îngrijire) şi factorii climatici (temperatură,
umiditate, lumină, presiune atmosferică, ş.a.).
Greutatea vie a animalelor destinate sacrificării determină în primul rând cantitatea de
carne. Greutatea vie diferă foarte mult în funcţie de specie, de tipul morfoproductiv, rasa şi vârsta
animalului.
Randamentul la tăiere se determină după sacrificare, jupuire şi îndepărtarea capului,
picioarelor de la genunchi şi jarete în jos şi a organelor interne cu excepţia rinichilor la unele specii.
Corpul debarasat de aceste părţi poartă denumirea de carcasă.
Randamentul la tăiere reprezintă raportul procentual între greutatea carcasei şi greutatea
animalului viu. El se calculează în mod curent în industria cărnii, luându-se în considerare la
stabilirea preţului animalelor achiziţionate şi în controlul producţiei de carne.

Gc
R = ----------- X 100
Gv

în care: R = randamentul la tăiere

Gc = greutatea carcasei
Gv = greutatea animalului viu înainte de sacrificare

Randamentul la tăiere variază în funcţie de o serie de factori dintre care mai importanţi sunt:
specia, vârsta, starea de îngrăşare. La monogastrice (porcine, păsări) randamentul la sacrificare este
mai mare (70-80%) la rumegătoare (bovine, ovine) este mai scăzut (40-60%) ca urmare a tubului
digestiv mai voluminos (prestomacele) şi conţinutului mai mare de furaje şi apă.
În funcţie de vârstă, la aceeaşi stare de îngrăşare, randamentul este mai ridicat la animalele
tinere faţă de cele adulte.
Randamentul la tăiere depinde şi de gradul de plenitudine al tubului digestiv în momentul
sacrificării, impunându-se o dietă de minimum 12 ore înainte de sacrificare.
Gradul de îngrăşare influenţează atât grautatea vie a animalului , cât şi randamentul la
tăiere. Totodată el influenţează şi calitatea cărnii prin conţinutul mai ridicat în grăsime.Întrucât
gradul de îngrăşare influneţează atât cantitatea cât şi calitatea cărnii se impune ca toate animalele
destinate sacrificării să fie pregătite în prealabil prin recondiţionare sau îngrăşare.
b) Producţia totală de carne constituie un indice economic foarte important. Ea se exprimă
prin cantitatea de masă vie a animalelor destinate tăierii sau prin cantitatea de carne în carcasă. Se
poate exprima la 100 ha teren agricol, când dorim să evidenţiem gradul de intensivizare a producţiei
de carne sau la 1000 locuitori când se urmăreşte să se aprecieze nivelul de trai.
Producţia totală de carne este influenţată în principal de doi factori: producţia individuală
de carne şi de numărul animalelor destinate sacrificării.
Producţia individuală de carne influenţează producţia totală de carne prin masa vie a
animalelor destinate sacrificării şi prin randamentul la sacrificare.
 Masa vie a animalelor destinate sacrificării variază în funcţie de specie, de categoria de
vârstă, de energia de creştere a materialului biologic, de tehnologia de creştere şi îngrăşare, precum
şi de cerinţele pieţii.
Corespunzător speciei şi tehnologiei de producţie aplicată greutatea de sacrificare la puii de
carne este de 1,6-2,1 kg la 5-6 săptămâni; la tineretul ovin îngrăşat 35-40 kg; la porcine îngrăşate
pentru carne 105-120 kg; îngrăşarea mixtă 130-150 kg şi în îngrăşarea pentru grăsime 180 kg iar la
taurine de 130-150 kg la viţeii pentru carne albă, 450-550 la tineretul îngrăşat intensiv în sistemul
baby-beef.
Randamentul la sacrificare influenţează producţia efectivă de carne. El variază în funcţie de
specie, rasă, vârsta animalului şi starea de îngrăşare a acestuia, fiind situat la păsări între 75-80%, la
porc între 70-80%, la taurine între 48-60% iar la ovine între 43-55%.
Numărul de animale destinate sacrificării, alături de producţia individuală de carne,
determină producţia totală de carne care în fapt este rezultatul produsului dintre cei doi factori.
Controlul producţiei de carne
În cadrul controlului producţiei de carne distingem, în funcţie de scopul urmărit, un control
individual al producţiei de carne şi un control global al producţiei de carne.
Controlul individual se face în scop ameliorativ reprezentând principala sursă de informaţii
pentru procesul de selecţie în direcţia producţiei de carne. El se desfăşoară pe baza unei metodologii
proprii fiecărei specii în cadrul lucrărilor de testare a reproducătorilor pentru producţia de carne.
Controlul global al producţiei de carne se efectuează în toate îngrăşătoriile în scop economic
şi tehnologic. În cadrul lui se urmăreşte sporul de creştere în greutate şi consumul specific de hrană.
Datele furnizate stau la baza stabilirii costului de producţie, a retribuţiei muncitorilor şi la
aprecierea efectului şi eficienţei tehnologiilor practicate.
Toate aspectele referitoare la controlul producţiei de carne, diferenţiat pe specii, vor face
obiectul lucrărilor practice.
Producţia de ouă
Producţia de ouă prezintă importanţă atât pentru producţia de carne, ca element de înmulţire
al păsărilor, cât şi ca produs-marfă pentru alimentaţia omului, oul fiind un aliment complet şi cu o
valoare biologică foarte ridicată.
Ea constituie producţia principală a unor specii de păsări domestice (găini, raţe, prepeliţe),
îndeosebi la rasele specializate în această direcţie, cum sunt rasele Leghorn şi Italiană, (220-250 ouă
pe an) la găini, şi Kampbell la raţe. Rasele mixte dau producţii mai scăzute de 150-180 ouă pe an iar
la cele specializate pentru carne, producţia de ouă este destinată producerii puilor. La gâscă, curcă,
bibilică, producţia de ouă este scăzută şi este destinată pentru înmulţirea şi exploatarea lor în
direcţia producţiei de carne.
Formarea şi structura oului
Componentele oului se formează în ovar şi de-a lungul căilor genitale.
Gălbenuşul, se formează în ovar, în stratul cortical. şi conţine ovulul matur şi vitelusul
(gălbenuşul). El este expulzat în pavilionul trompei de unde prin mişcări de rotaţie trece prin gâtul
trompei şi ajunge în oviduct. În acest proces fiziologic intervine F.S.H (hormonul
foliculostimulator) şi L.H. (hormonul luteinizant) hormoni elaboraţi de către hipofiză, sub influenţa
factorului lumină.
Vitelusul, se formează concomitent cu maturarea ovocitului, producerea lui începe în stadiu
de folicul primar care se transformă succesiv în folicul secundar şi terţiar. În primele două faze
ritmul de acumulare a vitelusului, este lent, el accelerându-se la foliculul terţiar care, în decurs de 6-
8 zile atinge dimensiunea maximă.
Albuşul, al doilea component al oului se formează în camera albuminogenă, începând chiar
de la gâtul trompei şi continuând de-a lungul camerei albuminogene (oviductului).
Din primul strat de albuş dens, produs în porţiunea de sus a oviductului, se formează prin
răsucire şalazele de la cele două capete ale gălbenuşului care îndeplinesc rolul de resorturi ce
suspendă gălbenuşul şi-l ţin centrat. Acesta continuă mişcările de rotaţie pe axul celor două şalaze şi
se înveleşte într-un nou strat de albuş. Între aceste două straturi de albuş dens se interpune un strat
mai dens de mucină şi unul de albuş fluid.
Depunerea de albuş fluid peste al doilea strat de albuş dens continuă în istm după care se
depun cele două membrane cochiliere: una internă numită viscerală, care aderă intim la albuş şi o
a doua externă, parietală, ce se ataşează la coajă. După cum se observă, albuşul este constituit din 4
straturi: două dense şi două fluide.
Oul îşi desăvârşeşte procesul de formare în uter prin formarea cojii minerale în urma
depunerii de săruri de calciu şi fosfor sub influenţa hormonilor estrogeni, şi în prezenţa vitaminelor
D si E. Tot în uter este secretată cuticula care acoperă coaja minerală şi are o compoziţie chimică
similară cu membranele cochiliere şi care, în contact cu aerul, se întăreşte.
Eliminarea oului. După formare oul trece în vagin, iar prin mişcări peristaltice ale uterului
şi apropierea anusului de orificiul vaginal are loc expulzarea lui în mediul extern, fără a ajunge în
contact cu conţinutul cloacal. Timpul de formare a oului, de la ovulaţie până la expulzare, este de
24-26 ore.
Păsările care produc o cantitate mare de ouă se remarcă prin intensitatea mare a ouatului.
Aceasta presupune serii de ouat cât mai lungi şi intervale între serii cât mai scurte şi cât mai puţine.
Seria reprezintă numărul de ouă produse fără întrerupere. În literatură se citează cazuri de
găini şi raţe care au realizat serii de câte 365 ouă într-un an calendaristic şi chiar serii de 500 de ouă.
Compoziţia chimică a oului
Compoziţia chimică influenţează direct calităţile şi valoarea nutritivă a oului. În tabelul
următor este prezentată pe specii ponderea celor trei componente: albuş, gălbenuş şi coajă.
Greutat Albuşul Gălbenuşul Coaja
Specia ea oului g  g  g 
(g)
Găină 50-60 25-35 50- 15- 30- 4-8 6-15
60 25 40
Raţă 60-70 30-38 45- 20- 30- 6-9 10-
55 30 45 13
Gâscă 150-200 70- 45- 45- 30- 15- 10-
120 58 80 40 30 15
Curcă 60-90 35-50 55- 20- 25- 6-10 10-
60 30 35 13
Bibilică 40-45 15-25 43- 14- 33- 5-8 12-
55 18 41 18

Se constată că la găină şi curcă gălbenuşul are o mai mare pondere în structura oului,
comparativ cu celelalte specii.
Compoziţia chimică a masei integrale a albuşului şi gălbenuşului (tabelul ..) evidenţiază
diferenţe nesemnificative, privind lipidele (la raţă cele mai mari valori şi la curcă cele mai mici), la
celelalte componente (proteine şi substanţe extractive neazotate) ne fiind diferenţe demne de
semnalat.
Tabelul 7. Compoziţia chimică a conţinutului integral şi a componentelor consumabile ale
oului
Co Substan Subst.extra Substanţ
mpo Apă ţe Grăsim ctive e
Specia
nent % proteice e% neazotate minerale
a % % %
găină I 73,2 13,4 11,4 0,9 1,1
 Co Substan Subst.extra Substanţ
mpo Apă ţe Grăsim ctive e
Specia
nent % proteice e% neazotate minerale
a % % %
A 86,6 11,6 0,2 0,9 0,8
G 49,0 16,7 31,7 1,2 1,5
I 69,8 13,0 14,8 1,4 1,0
raţă A 87,2 10,3 - 1,9 0,6
G 46,1 16,5 34,9 1,2 1,3
I 69,8 13,0 13,9 1,3 1,1
gâscă A 87,1 11,2 - 0,9 0,8
G 44,3 18,0 36,0 1,9 1,5
I 73,7 13,4 11,3 0,8 0,9
Curcă A 86,7 11,5 - 1,0 0,8
G 48,3 17,4 32,9 0,2 1,2
I 73,0 13,0 12,0 1,0 1,0
bibilică A 87,0 11,6 - 1,0 0,8
G 50,0 17 32 0,6 1,2
I=conţinut integral ; A=albuş ; G=gălbenuş

Compoziţia componentelor consumabile ale oului la speciile de păsări domestice prezintă

deosebiri evidente de conţinut atât între cele două componente de la aceeaşi specie cât şi între acelaş
component la specii diferite.
Calităţile fizice ale oului se apreciază atât în stare integră cât şi după spargere, când se
examinează cele două componente principale. La oul întreg se examinează forma, culoarea, mirosul
şi aspectul igienic al cojii şi se determină greutatea, rezistenţa la spargere, greutatea specifică şi
porozitatea. După spargere se determină calitatile organoleptice ale oului fiert sau prăjit în ulei,
respectiv mirosul, culoarea gălbenuşului prin comparare cu culori etalon, (scara Roche).
La ouăle pentru incubat se determină şi starea discului germinativ care are diametrul de 3-5
mm şi prezintă inele concentrice clare. Cele de consum dacă nu sunt fecundate se păstrează mai
bine.
Factorii care influenţează producţia de ouă
Factorii care influenţează producţia de ouă se grupează în: factori genetici şi factori de
mediu. Din categoria factorilor genetici fac parte: specia, rasa, individualitatea, sănătatea, clocitul,
năpârlirea.
a) Factorii genetici
Specia. Găina, filogenetic are o capacitate de înmulţire mai mare decât alte specii şi în plus,
a beneficiat de un interes mai mare din partea amelioratorilor. Această specie are serii lungi de ouat
şi pauze scurte. Prin selecţie, la rasele, liniile şi la hibrizii specializaţi pentru ouă s-a redus instinctul
de clocit şi năpârlire, fenomene fiziologice ce determină stagnarea ouatului.
Hibrizii industriali dintre diferitele linii ale rasei Leghorn realizează 270-300 ouă în 12-13
luni. Raţele au perioade mari de ouat, însă datorită faptului că oul este susceptibil de contaminare cu
salmonele, este mai puţin folosit în consum. La curci producţia medie anuală este de 70-90 ouă iar
la gâşte, de numai 20-80 ouă pe an acestea fiind folosite numai pentru reproducţie.
Rasa Influenţează producţia de ouă, rasele specializate, de găini (Leghornul) realizează 240-
270 ouă anual, în timp ce de la rasele grele se obţin numai 90-120 ouă.
 Individualitatea
La rasele neselecţionate pentru producţia de ouă se constată o mare variabilitate în funcţie de
individ.
Starea fiziologică determinată de instinctul de clocit, procesul de năpârlire şi starea de
sănătate influenţează producţia de ouă.
Instinctul de clocit este un act fiziologic, caracteristic speciei. Prin domesticire s-a diminuat
mult la unele specii cum este raţa, (excepţie raţa leşească) sau chiar s-a abolit la rasele de găini
ouătoare.
Năpârlirea produce scăderea sau chiar sistarea ouatului. În exploatarea intensiv-industrială
a găinilor, prin asigurarea unor condiţii optime şi constante de hrănire şi întreţinere se limitează
foarte mult fenomenul de năpârlire.
Vârsta păsărilor
Influenţează atât sub raport cantitativ cât şi calitativ producţia de ouă. Producţia cea mai
mare se realizează la găină în primul an de ouat după care scade anual cu 10-30%.
La raţe în schimb producţia este mai mare în al doilea an şi scade sub limitele rentabilităţii
în al patrulea an de exploatare.
Sub raport calitativ, în primul an de producţie, ouăle sunt mai mici urmând ca după
atingerea greutăţii de adult acestea să crească în greutate.
Precocitatea ouatului are o mare importanţă pentru producţia de ouă deoarece influenţează
atât durata perioadei neproductive a păsării cât şi nivelul producţiei. Ea diferă mult în funcţie de
tipul productiv, iar în cadrul acestuia de la o rasă la alta.
Intensitatea ouatului
Reprezintă producţia relativă de ouă obţinută într-o perioadă de timp stabilită arbitrar. Cu cât
ciclurile de ouat sunt mai lungi iar pauzele dintre acestea mai puţine şi mai scurte, cu atât
intensitatea ouatului este mai mare.
Se calculează după următoarea formulă:

P
I = ---------x 100 în care: I = intensitatea ouatului
T P = producţia medie individuală de ouă
T = numărul de zile care formează perioada

De exemplu, dacă în luna martie producţia medie individuală a fost de 28 ouă, înseamnă că
intensitatea de ouat este egală cu 90.
Pauza de iarnă a ouatului se prezintă sub forma unui interval de diferite mărimi, sau ca o
succesiune de intervale şi serii scurte de ouat în perioada de la finele toamnei la finele iernii. Între
pauza de iarnă şi producţia numerică de ouă există o corelaţie negativă.
b) Factorii de mediu
Din cadrul acestora alimentaţia are influenţa cea mai mare. Alimentaţia insuficientă, care nu
asigură decât funcţiile vitale, duce la stagnarea ouatului sau, în situaţii mai bune, poate asigura serii
scurte de ouat şi ouă mai mici.
Factorii climatici
Factorii climatici influenţează de asemenea viaţa şi productivitatea păsărilor crescute în
sistem gospodăresc.
În sistemele industriale de creştere, cu hale în care se realizează un program de lumină şi un
microclimat favorabil şi constant tot timpul anului, nu se înregistrează influenţa factorilor climatici.

REPRODUCŢIA ANIMALELOR DOMESTICE

Reproducţia reprezintă actul fiziologic prin care organismele se înmulţesc asigurându-se
astfel perpetuarea speciilor. Procesul reproducţiei este indisolubil legat de procesul de evoluţie şi
ameliorare a speciilor de animale domestice prin discriminarea reproductivă a indivizilor ca urmare
a selecţiei artificiale sau naturale – prin care se acţionează asupra fondului de gene, iar prin dirijarea
împerecherilor se influenţează, în sensul dorit, structura genotipică a generaţiei următoare.
Reproducţia vieţuitoarelor în natură se realizează pe două căi: asexuată şi sexuată.
Reproducţia asexuată este caracteristică animalelor inferioare şi se realizează pe trei căi:
sciziparitate, înmugurire, sporulaţie.
Reproducţia sexuată este forma de reproducere cea mai evoluată şi este caracteristică
animalelor superioare. În acest mod de înmulţire prin contopirea celor două celule sexuale ia naştere
celula ou sau zigotul, o nouă fiinţă.
Celulele sexuale se numesc gameţi de la grecescul gamos = sămânţă şi se formează în
organe speciale numite gonade, situate pe indivizi diferiţi. Organul care produce gametul mascul
(spermatozoidul) este testiculul, iar cel care produce gametul femel (ovula) este ovarul. Gonada,
împreună cu căile genitale formează organul sexual care determină caracterele sexuale primare.
În afară de rolul principal de a genera celulele sexuale, organul sexual are şi o funcţie
endocrină. Hormonii specifici fiecărui sex, determină caracterele sexuale secundare sau
dimorfismul sexual secundar.
Sexul este determinat genetic de o pereche de cromozomi. La mamifere masculii sunt
heterogametici având cromozomii sexului XY, iar femelele sunt homogametice XX. Spre deosebire
de mamifere la păsări femelele sunt heterogametice ZW, iar masculii homogametici ZZ.
În funcţie de proprietăţile vitelogenetice ale ovarelor, în lumea animalelor se întâlnesc specii
ovipare (ce se înmulţesc prin ouă) şi vivipare (care nasc pui vii).
Oviparele pot fi cu fecundaţie externă (peştii) la care ovulele mature sunt eliminate în
mediul extern unde are loc fecundaţia şi evoluţia noilor produşi, sau cu fecundaţie internă (la păsări)
la care dezvoltarea produsului din ou are loc în mediul extern prin procesul de incubaţie.
La vivipare produsul de concepţie parcurge întreaga evoluţie în organismul matern. Rezultă
deci că la mamifere funcţia de reproducţie este mult mai complexă, cuprinzând gametogeneza,
înseminarea (naturală sau artificială), fecundaţia, nidaţia, gestaţia şi parturiţia, procese în care sunt
implicate toate funcţiile organismului matern.

Morfologia aparatelor de reproducţie

Aparatul genital ia naştere din aceleaşi formaţiuni embrionare diferenţiindu-se în perioada
intrauterină, la animalele cu dimorfism sexual, în unul din cele două sexe.
Spre deosebire de majoritatea aparatelor sau sistemelor, care intră în funcţiune fie din viaţa
intrauterină fie în momentul parturiţiei, aparatul genital la ambele sexe începe să funcţioneze
gametogenetic şi endocrin mult mai târziu, odată cu apariţia aşa numitului instinct genezic care
diferă ca vârstă în funcţie de specie, rasă, individ, stare de întreţinere, factori climatici, etc.
Aparatul genital mascul
Aparatul genital mascul prezintă în seria animală anumite deosebiri, dar îndeplineşte
aceleaşi funcţiuni: gametogenă, endocrină şi de depunere a spermei în căile genitale femele.
a) Gonada, spermatozoidul şi spermatogeneza
Aparatul genital mascul este alcătuit din organe esenţiale reprezentate de testicul, din căile
spermatice sau conductele genitale formate din epididim, canal deferent, canal ejaculator şi uretră şi
glandele anexe reprezentate de veziculele seminale, prostată şi glandele bulbo-uretrale, precum şi
organul copulator – penisul.
Testiculele în număr de două, se dezvoltă în regiunea sublombară, la unele specii rămân în
această regiune (păsări), la altele migrează şi ajung în bursele testiculare situate în regiunea
ingvinală (taur, berbec, armăsar) sau în regiunea perineală (la vier).
Speciile de animale la care migrează testiculele se numesc exorhide, iar cele la care nu
migrează (păsări) se numesc enorhide. Se pot întâlni cazuri în care testiculele nu coboară în bursele
testiculare fiind reţinute în abdomen, fenomen ce poartă denumirea de criptorhidie.
Bursele testiculare sunt formate de la exterior spre interior, din următoarele cinci straturi:
scrotul, dartosul, celuloasa, fibroasa şi seroasa.
 Testiculul este învelit de o formaţiune fibroasă de culoare sidefie numită albuginee în care
se observă o reţea bogată de vase testiculare. În interior se află parenchimul testicular organizat în
numeroşi lobi şi lobuli de formă piramidală cu vârful orientat spre mediastinul testicular. Fiecare
lobul conţine în interiorul lui 2-3 tubi seminiferi (cu porţiunea periferică sinuoasă şi cea internă
dreaptă). Porţiunile drepte ale tubilor seminiferi se anastomozează formând reţeaua testiculară sau
Haller, care la nivelul mediastinului formează canalele eferente, ce se deschid în canalul
epididimar.
Tubii seminiferi conţin epiteliul seminal format din celule seminale, ce vor genera
spermatozoizii şi din celulele de susţinere (Sertoli) cu rol trofic şi probabil endocrin. Ţesutul
interstiţial înglobează în structura lui asocieri de celule ce alcătuiesc aşa numita glandă interstiţială
sau glanda lui Leydig care secretă testosteron (hormonul masculin).
Spermatogeneza – spermatozoizii se formează din celulele seminale, care se află într-o
continuă diviziune parcurgând stadiile de: spermatogonii, spermatocite, spermatide şi
spermatozoizi. Spermatozoidul reprezintă celula seminală complet formată şi capacitatea de a se
mişca având forma, dimensiunea şi unele caractere ce variază în raport cu specia. Este format din:
cap, gât şi coadă.
Capul spermatozoidului este oval la mamifere, în formă de seceră la păsări şi conţine:
nucleolul, acrozomul, perforatorul, capul postnuclear, membrana celulară, ş.a. Nucleolul este cel
mai voluminos, fiind bogat în cromatină (cca. 43 ADN).
Acrozomul este situat pe partea anterioară a capului şi conţine enzima hialuronidază cu
ajutorul căreia străpunge coroana radiată a ovulei. Perforatorul, întâlnit la rozătoare este situat
între acrozom şi membrana celulară având rol similar cu acrozomul.
Gâtul spermatozoidului face legătura între capul şi coada spermatozoidului.
Coada spermatozoidului cuprinde trei părţi sau piese: intermediară, principală şi
terminală. Piesa principală este segmentul cel mai lung al cozii fiind formată dintr-un filament axial
şi un triplu filament spiralat ce-i conferă rezistenţă, fără a împiedica mobilitatea spermatozoidului.
Sub aspectul dimensiunilor, spermatozoizii au în general lungimea cuprinsă între 60-80
microni, aceasta variind atât între specii cât şi între indivizi. Faţă de forma normală spermatozoizii
pot prezenta diverse anomalii determinate patologic sau de alţi factori.
b) Conductele genitale
Reprezintă organele de excreţie ale produsului seminal. Acestea sunt reprezentate de:
epididim, canal deferent, canalul ejaculator, uretră şi penis.
Epididimul are forma de sac, este ataşat la marginea fixă a testiculului şi prezintă trei
porţiuni: capul, corpul şi coada epididimului. El conţine un canal flexuos care poate ajunge la
unele specii până la 80 de metri. În afara rolului de conduct spermatic, epididimul prin substanţele
ce le elaborează asigură maturarea spermatozoizilor.
Canalul deferent este cel mai lung segment al căilor genitale, care face legătura între coada
epididimului şi canalul ejaculator. Traiectul lui aproape rectiliniu cuprinde trei porţiuni, respectiv: o
porţiune testiculară, una cordonală şi una abdominalo-pelvină.
Canalul ejaculator este cel mai scurt segment al căilor genitale, fiind situat între gâtul
veziculelor seminale şi deschiderea uretrei.
Uretra este segmentul terminal comun căilor genitale şi urinare. Cuprinde o porţiune
pelvină cu structură membranoasă şi o porţiune extrapelvină cu structură spongioasă şi situată în
lungul penisului pe partea ventrală a acestuia.
Penisul sau organul copulator prezintă două porţiuni, una fixă situată pe arcada ischiatică şi
o porţiune liberă adăpostită de furou (teaca prepuţială).
Ca structură, penisul cuprinde uretra spongioasă, (care la extremitatea liberă formează
glandul penisului), corpul cavernos, muşchi, vase şi nervi.
Furoul sau prepuţul format prin evaginarea pielii amdomenului protejează porţiunea liberă
a penisului.
 Glandele anexe sunt reprezentate de: veziculele seminale, prostată, glandele bulbo-uretrale.
Veziculele seminale, situate pe părţile laterale şi la extremitatea pelvină a canalului deferent,
diferă ca mărime şi formă cu specia fiind mult mai dezvoltate la vier şi armăsar.
Prostata situată pe partea dorsală a extremităţii anterioare a uretrei, avand forma şi mărimea
diferită cu specia.
Glandele bulbo-uretrale (Cowper) situate de o parte şi alta a porţiunii terminale a uretrei
pelvine, deasupra arcadei ischiatice, secretă un lichid seromucos care concură la formarea plasmei
seminale.
c) Particularităţile aparatului genital mascul la păsări
La păsări testiculele, de mărimea unei prune, sunt situate în regiunea sublombară. Căile
genitale sunt rudimentare, fiind reprezentate de canalul epididimar format din două-trei conuri
eferente şi de canalul deferent, lung şi flexuos care prezintă terminal o dilataţie cu rol de rezervor de
spermatozoizi. Ambele canale se deschid pe plafonul cloacei printr-o papilă, redusă la cocoş şi mai
dezvoltată la răţoi şi gânsac, reprezentând penisul. Glandele anexe lipsesc.

Aparatul genital femel

Aparatul genital femel se compune din: organe esenţiale (gametogene), ovarele şi căile
genitale formate din: oviducte, uter, vagin, vestibul vaginal şi vulvă.

a) Ovarul este organ pereche de formă ovoidală la vacă, oaie şi capră şi muriformă la
scroafă situat în cavitatea abdominală, înapoia rinichilor. Pe secţiune cuprinde două zone distincte
ca structură şi funcţie: zona corticală şi zona medulară.
Zona corticală, este zona de geneză a ovulelor (ovigeră) situată la exterior şi acoperită
albuginee, care este formată din lame de ţesut conjunctiv. Sub albuginee se găseşte cortexul ovarian
format din parenchimul ovarian generator de ovule şi susţinut de stroma conjunctivă. Ovulele se
formează în foliculii ovarieni aflaţi în diferite stadii de evoluţie (ovogonii, ovotide, ovocite).
Eliberarea ovulelor are loc prin dehiscenţa foliculară, în locul lor formându-se corpii galbeni.
Foliculul ovarian şi corpul galben au rol secretor elaborând hormonii sexuali femeli.
Zona medulară este formată dintr-un ţesut conjunctiv dens, (fibros), din fibre musculare
netede, vase şi nervi. In structura medularei intră şi un ţesut interstiţial, cu celule poligonale
granulate ce secretă hormonii implicaţi în dezvoltarea caracterelor sexuale secundare.
b) Căile genitale femele
Oviductul numit şi trompă uterină, salpinx sau tormpa lui Fallope, este de calibru redus, cu
traiect flexuos, şi comunică cu cornul uterin. Extremitatea ovariană, formează pavilionul trompei
care este franjurat pe margini şi cu ţesut erectil ce se congestionează în timpul căldurilor şi
determină acoperirea în întregime a ovarului pentru a capta ovula.
Mucoasa oviductului numită endosalpinx este formată din celule cilindrice cu cili vibratili ce
facilitează deplasarea spermatozoizilor şi a ovulelor spre treimea superioară a oviductului unde are
loc fecundaţia şi din celule mici neciliate cu rol trofic.
După fecundaţie, oviductul conduce zigotul (oul) spre coarnele uterine, sau corpul uterin
unde se va desfăşura în continuare gestaţia.
Păsările au oviductul cel mai dezvoltat şi diferenţiat, ca rol secretor asigurând formarea
componentelor oului.
Uterul este segmentul principal al căilor genitale în care se realizează nidarea embrionului
şi desfăşurarea gestaţiei. El are aspectul cilindric şi prezintă anterior două prelungiri denumite
coarne uterine, iar posterior se continuă cu vaginul prin intermediul gâtului uterin.
Structural, uterul este format din trei straturi: la exterior seroasa sau perimetru, median,
musculoasa sau miometru, alcătuit din fibre musculare dispuse plexiform, (în toate direcţiile), şi în
interior mucoasa sau endometru.
Coarnele uterine diferă ca lungime şi aspect cu specia, 35 cm şi aspectul coarnelor de
berbec la vacă, 60 cm forma flexuoasă şi aspect intenstiniform la scroafă şi reduse la iapă.
 Corpul uterin de formă cilindrică, este scurt la vacă şi scroafă şi mult mai lung la iapă. La
păsări, uterul are cea mai mică lungime şi constituie al patrulea segment al oviductului în care se
formează coaja oului.
Gâtul uterin sau cervixul are aspectul unui cordon scurt fibrocartilaginos străbătut median
de canalul cervical, prin intermediul căruia se asigură comunicarea uterului cu vaginul. La vacă,
oaie şi iapă mucoasa gâtului uterin formează în jurul orificiului vaginal nişte pliuri de forma unei
rozete, denumită floare involtă. Gâtul uterin închide complet comunicarea dintre vagin şi uter în
timpul gestaţiei, şi se deschide parţial sau total în timpul căldurilor şi fătării.
Vaginul reprezintă organul copulator femel, care are aspect cilindroid, şi este format din
muşchi elastici şi din ţesut conjunctiv membranos. Lungimea vaginului este delimitată anterior de
cervix iar posterior de meatul urinar (orificiu de deschidere a uretrei).
Ca structură vaginul este alcătuit din seroasă, musculoasă şi mucoasă.
Vestibulul vaginal este un segment scurt, situat între meatul urinar şi deschiderea vulvară
având pereţi groşi ce cuprind în structura lor doi muşchi striaţi constrictori şi glande vestibulare la
nivelul mucoasei.
Vulva reprezintă segmentul extern al aparatului genital femel. Este alcătuită din două labii
reunite prin comisuri (ventrală şi dorsală). La iapă comisura ventrală este rotunjită, în timp ce la
restul mamiferelor este ascuţită. În comisura ventrală se găseşte o escavaţie (foseta clitoidiană) care
adăposteşte clitorisul, bogat în ţesut erectil, şi care reprezintă un rudiment al canalului Wolf din
care, la masculi, se formează penisul.
Glandele anexe
Cea mai importantă galndă anexă a aparatului genital femel o constituie glanda mamară
prezentată la producţia de lapte.

Dimorfismul sexual
Dimorfismul sexual reprezintă deci totalitatea deosebirilor de formă, structură şi funcţie
între masculi şi femele, fiind exprimat prin caracterele sexuale primare şi caracterele sexuale
secundare.
Caracterele sexuale primare sunt date de diferenţele de ordin morfologic şi funcţional
între gonade, respectiv testicule şi ovare şi între căile genitale mascule şi female.
Caracterele sexuale secundare Au la bază secreţia hormonală a gonadelor care determină o
serie de caracteristici morfologice şi fiziologice specifice fiecărui sex.
Caracterele sexuale secundare morfologice ce permit diferenţierea sexului sunt: talia, masa
corporală, particularităţile legate de aspectul, structura şi dimensiunile pielii, scheletului,
musculaturii, ţesutului conjunctiv adipos, dezvoltarea mamelei, producţiile piloase (lână, păr, pene),
culoarea părului, etc.
Caracterele sexuale secundare fiziologice, pun în evidenţă deosebiri însemnate între cele
două sexe privind tipul de metabolism, temperamentul şi caracterul.
Femelele asimilează mai bine hrana şi depun mai multă grăsime, au un temperament mai
liniştit şi sunt mai docile comparativ cu masculii.
Intensitatea caracterelor sexuale secundare variază de la o specie la alta întâlnindu-se
specii cu: dimorfism sexual pronunţat (taurine, ovine, caprine, găina, curca, păun); şi specii cu
dimorfism sexual şters sau slab pronunţat (cabaline, suine, iepuri, bibilică, gâscă, lebădă).
În procesul de selecţie trebuie să se acorde importanţa cuvenită caracterelor sexuale, acestea
putând evidenţia unele deficienţe sau tulburări hormonale ale indivizilor.

Neutralizarea sexuală
Neutralizarea sexuală sau castrarea este operaţia prin care se elimină gonadele, respectiv
testiculele şi ovarele. La mascul castrarea poartă numele de emasculaţie iar la femelă
ovariectomie.
 În practică neutralizarea sexuală se aplică mai mult la masculi, iar dintre femele mai mult la
scroafe. După castrare taurul ia denumirea de bou, armăsarul de cal, vierul de mascur sau porc,
berbecul de batal, cocoşul de clapon
În urma castrării se produc unele modificări morfologice şi fiziologice ca rezultat al
înlăturării acţiunii hormonilor sexuali. Aceste modificări sunt cu atât mai evidente cu cât castrarea
se execută la o vârstă mai tânără.
La masculii castraţi scheletul devine mai lung şi mai subţire, mai ales oasele lungi la care
procesul de osificare întârzie, penisul şi glandele anexe ale aparatului genital se atrofiază parţial iar
mameloanele înregistrează o oarecare dezvoltare, la unii indivizi putând fi exagerată. La boi
coarnele sunt mai lungi în timp ce la batali efectul este invers.
Sub raport fiziologic glasul se subţiază şi animalele devin mai liniştite.
Femelele castrate –scroafele– devin mai liniştite, se îngraşă mai bine, iar musculatura de pe
linia spinării se dezvoltă mai bine, însă carnea şi grăsimea sunt ceva mai dense la scroafele
necastrate.
Caracteristicile vieţii sexuale
Din punct de vedere reproductiv viaţa organismului animal este marcată de trei perioade:
pregenitală, genitală şi postgenitală.
Perioada pregenitală durează de la naşterea individului până la instalarea pubertăţii.
În această perioadă aparatul genital ca şi întregul organism se află în creştere.
La nivelul ovarelor şi testiculelor au loc diferenţieri, fără însă ca celulele gametare să ajungă
la maturitate.
Cel mai important proces de la nivelul ovarelor prepuberale este involuţia unui număr mare
de foliculi primordiali (atrezie foliculară).
Perioada genitală este determinată de intrarea în activitate a funcţiei reproductive,
reflectată de capacitatea gonadelor de a elabora şi elibera gameţii specifici sexului (ovule sau
spermatozoizi) în vederea procreerii. La păsări instalarea maturităţii sexuale este marcată de
producerea primului ou.
Apariţia pubertăţii şi a instinctului genezic atestă încheierea proceselor de diferenţiere, în
timp ce creşterea continuă până când animalul atinge masa corporală specifică adultului.
Durata cuprinsă între producerea maturităţii sexuale şi a celei corporale diferă mult de la o
specie la alta, diferă în funcţie de rasă şi chiar de individ, ea fiind determinată de precocitatea,
gradul de ameliorare şi producţia animalului.
Cunoaşterea vârstei instalării maturităţii sexuale şi a vârstei optime de reproducţie are o
importanţă deosebită pentru practică, fiind cunoscut şi demonstrat faptul că folosirea la reproducţie
a tineretului imediat după instalarea maturităţii sexuale, atrage o seamă de neajunsuri: stânjeneşte
creşterea ulterioară, fecunditatea şi natalitatea sunt reduse, produşii obţinuţi sunt de slabă calitate,
nivelul de producţie este scăzut, şi uneori, pot apărea sterilitatea definitivă sau temporară la femelă
şi apariţia fenomenului de aspermie la mascul. Pentru evitarea acestor neajunsuri, se impune ca
tineretul speciilor de fermă să fie admis la reproducţie numai când a atins cca. 70 din dezvoltarea
corporală a adultului.
Perioada postgenitală sau climacterium marchează încheierea activităţii reproductive a
animalelor, prin încetarea activităţii sexuale determinând vârsta maximă posibilă pentru reproducţie.
Vârsta maximă de folosire la reproducţie (tabelul 8) are un pronunţat caracter individual,
fiind influenţată şi de tehnologiile de creştere şi exploatare practicate.
Tabelul 8. Vârsta principalelor momente din viaţa reproductivă la animalele de fermă
(după diferiţi autori)
Vârsta Vârsta maximă
instalării Vârsta optimă pentru de folosire la
Specia
maturităţii reproducţie (luni) reproducţie
sexuale (luni) (ani)
 femel rase rase femel mascul
masculi
e precoce tardive e i
Cabalin
12-18 12-18 20-36 36-48 13-15 15-20
e
Taurine 8-10 9-12 16-18 24-30 12-15 8-9
Bubalin
14-24 12 24-30 30-36 15-18 7-12
e
Ovine 6-8 5-7 12-18 18-20 7-8 5-6
Suine 4-6 4-6 9-11 12-18 4-5 5-6
Iepuri 4-6 4-6 5-7 6-7 2-3 1,5-2
23-24
Găini 26 săptămâni 64-88 săptămâni
săptămâni
30-32
Curci 32 săptămâni 53-74 săptămâni
săptămâni
Raţe 24 săptămâni 26 săptămâni 64 săptămâni
26-28
Gâşte 28-30 săptămâni 4 ani
săptămâni
Introducerea prea timpurie sau prea târzie la reproducţie are implicaţii de ordin economic
influenţând fecunditatea, prolificitatea şi producţia animalelor.

Activitatea sexuală la femele

Activitatea sexuală la femele are un caracter ciclic constând în succesiunea unor modificări
morfofiziologice la nivelul sferei genitale şi de comportament ale animalului, determinate direct de
activitatea sistemului neuro-hormonal cărora l-i s-a atribuit denumirea de ciclu sexual.
În funcţie de frecvenţa ciclurilor sexuale pe parcursul unui an se disting femele monociclice
(monoestrice), diciclice (diestrice), şi polioestrice.
Femelele monoestrice au un singur ciclu sexual pe an, aspect caracteristic speciilor de
animale sălbatice, cele diestrice au două cicluri sexuale pe an, (căţea şi pisică), iar cele poliestrice
au mai multe cicluri sexuale pe an, în această categorie încadrându-se majoritatea speciilor de
fermă.
Ciclul sexual la femelă
Ciclul sexual la femele are patru stadii şi anume: proestrus, estrus, metestrus şi diestrus care
din punct de vedere hormonal se încadrează în două faze: faza foliculinică şi faza luteinică.
Faza foliculinică sau estrogenică se desfăşoară simultan cu evoluţia foliculului ovarian
declanşată de hormonul anterohipofizar gonadostimulina A (F.S.H.) şi cuprinde stadiile de proestru
şi estru. Sub influenţa acesteia, pe parcursul stadiilor de proestrus şi estrus, are loc dezvoltarea şi
maturarea foliculilor ovarieni a căror teacă internă secretă hormoni estrogeni (foliculina), şi
pregătirea sferei genitale pentru instalarea unei noi gestaţii iar spre sfârşitul acestei faze se produce
ovulaţia.
Faza luteinică, este determinată de formarea corpului galben şi secretarea de către acesta a
progesteronului sub influenţa hormonilor anterohipofizari gonadostimulina B (LH) şi
gonadostimulina C (LTH). În acestă fază a ciclului sexual se încadrează stadiul de metestrus
(postestrus) şi diestrus sau anestrus.
Corpul galben se formează în locul foliculului şi prezintă trei faze în evoluţia sa: de
organizare, de eflorescenţă, ce au loc în stadiul de metestrus şi de regresie ce are loc în stadiul de
diestrus.
În funcţie de durata menţinerii pe ovar a corpilor galbeni şi de starea funcţională a aparatului
genital în care aceştia activează, corpii galbeni pot fi:
 - corpi galbeni progestativi sau ciclici. Dezvoltarea şi activitatea funcţională a acestora are
loc în timpul ciclului sexual, ei regresând la sfârşitul stadiului de diestru
- corpi galbeni gestativi, proveniţi din corpii galbeni progestativi după instalarea gestaţiei,
aceştia se menţin pe ovar pe toată durata gestaţiei. Ei au un rol funcţional de primă necesitate în
prima parte a gestaţiei asigurând menţinerea ei;
- corpi galbeni persistenţi sunt de natură patologică, ei rămânând pe ovar o perioadă mai
mare de timp decât durata ciclului sexual, fără ca femela să fie gestantă. Prin secreţia de progesteron
ei blochează desfăşurarea ciclului sexual constituind o cauză destul de frecventă a infecundităţii
femelei.
Tabelul 9. Durata ciclului sexual la femelele speciilor de fermă

Căldurile Durata medie

şi limitele de
Speci Reapar
Apar după variabilitate a
a durează după
fătare la: ciclului
(zile) sexual
Iapă 6-9 zile 4-9 zile 12-16 21 (14 – 33 )
Vacă 21-60 zile 12-36 ore 19-20 21 (18 – 25 )
Oaie 10-56săpt. 21-27 ore 13-18 17 (13 – 21 )
Capră 10-15săpt. 2-3 zile 16-18 19 (18 – 21 )
Scroafă 2-8 săpt. 2-3 zile 17-18 21 (18 – 25)
Căţea 3 luni 10-15 zile 6 luni 6 luni

Inseminarea femelelor
Reflexele actului sexual
Actul sexual este reprezentat de o serie de reflexe înăscute (necondiţionate) sau dobândite
(condiţionate), care au la bază activitatea neurohormonală, acestea fiind: reflexul de erecţie, reflexul
de îmbrăţişare, reflexul de intromisiune şi reflexul de ejaculare.
Instinctul de împreunare la animale se produce sub imperiul reflexelor înăscute, însă pe
parcursul vieţii se pot forma noi reflexe specifice fiecărui individ. Reflexele înăscute şi dobândite
acţionează asociat în realizarea actului sexual.
Desfăşurarea corectă a actului sexual determină eliberarea produsului seminal (sperma) însă
perturbarea reflexelor sexuale afectează, cantitatea şi calitatea spermei putând determina chiar
suprimarea eliminării ei.
Modul de manifestare a reflexelor sexuale şi intensitatea lor, depind în mare măsură de
temperamentul şi tipul de sistem nervos al animalului.
Ca urmare a implicaţiilor de ordin tehnologic, prelungirea timpului necesar recoltării
spermei sau a efectuării montei, tipul de sistem nervos şi modul de manifestare a reflexelor sexuale
constituie criterii importante în selecţia reproducătorilor.
Inseminarea naturală a femelelor
Inseminarea femelelor se realizează fie pe cale naturală prin actul sexual, respectiv prin
montă, în timpul căreia sperma ejaculată este depusă în anumite segmente ale aparatului genital, fie
pe cale artificială.
În funcţie de locul de depunere a spermei la animale se întâlnesc mai multe tipuri de
inseminare. Astfel:
a) inseminare de tip vaginal întâlnită la vacă, oaie, capră, iepuroaică, specii la care sperma
se depune în vagin.
La aceast tip de inseminare actul sexual este de scurtă durată, cantitatea de spermă este
mică, datorită secreţiilor reduse ale glandelor anexe iar sperma are o desime mare.
 b) inseminare de tip uterin este caracteristică la cabaline, suine şi carnasiere. Actul montei
durează mai mult (10-20 minute la vier, 40-45 minute la câine).
Glandele anexe au secreţii mai abundente, ce determină un volum mare al ejaculatului.
Sperma este însă mai puţin densă.
c) inseminare de tip tubar întâlnită la păsări la care sperma este depusă direct în oviduct.
Tabelul 10. Volumul şi concentraţia spermei la principalele specii domestice

Volumul unui ejaculat Concentraţia

Durata cm3 spermatică mii/mm3
Specia actului
sexual Medie Limite Medie Limite

Armăsar 10-30sec. 45-50 30-250 60 30-800

Taur 5-10sec. 6 2-14 800-1000 300-2000
Berbec 5-10sec. 0,8-1 0,5-3 1000 500-6000
Vier 10-20min. 125-500 100-800 100 25-1000

Sisteme de montă
În practica înmulţirii animalelor domestice se cunosc mai multe sisteme de montă.
a.) monta liberă constă în menţinerea masculilor împreună cu femelele în permanenţă
(păsări) sau numai în campania de montă (ovine). Este un sistem empiric, având o serie de
inconveniente, ca: nu se cunoaşte originea paternă şi data montei, favorizează epuizarea masculilor,
producerea de accidente, şi transmiterea unor boli infectocontagioase (bruceloză, durină,
trichomonoză, ş.a.)
b.) monta în harem practicată la păsări, ovine şi uneori la suine, constă în menţinerea într-
un grup de femele a unui mascul care le montează pe măsură ce intră în călduri. Are ca
inconveniente: nu se cunoaşte data montei, favorizează epuizarea masculului şi transmiterea unor
boli infectocontagioase..
c.) monta dirijată este un procedeu ştiinţific care sub raportul avantajelor reprezintă
antipodul montei libere. În acest caz cei doi parteneri, aleşi pe baza unor criterii zootehnice ce
permit o potrivire judicioasă a perechilor şi obţinerea unor produşi valoroşi, sunt puşi în contact sub
supravegherea omului.
Acest sistem are ca variante: monta la stand şi monta la boxă. La cabaline, în cadrul
staţiunilor de montă, se poate practica şi monta ambulatorie.
Practicarea montei dirijate presupune depistarea femelelor în călduri, operaţiune ce se poate
realiza prin mai multe procedee: mascul încercător, vasectomizat, mascul cu deviere de penis, pre-
cum şi după comportamentul femelei, specific stării de călduri.
Însămânţarea artificială
Însămânţarea artificială este practicată pe scară largă la unele specii şi constă în recoltarea
spermei prin anumite metode: (vagin artificial, masajul veziculelor seminale, electroejaculare),
controlul calităţii materialului seminal, diluarea, conservarea şi inocularea lui în organul genital
femel.
Primele încercări au fost făcute la iapă în secolul XIV de arabi care practicau furtul de
spermă de la armăsari de mare valoare. In 1670 Marcello Malpighi a aplicat-o la viermii de mătase,
urmat un secol mai târziu Lazaro Spallanzani o aplica la mamifere domestice. Însămânţarea
artificială este fundamentată teoretic şi practic la începutul secolului XX de către fiziologul rus Ilia
Ivanov.
România a fost a treia ţară din Europa, după Italia şi fosta U.R.S.S., care a introdus
însămânţările artificiale (în 1938 existau 16 centre de însămânţări artificiale la ovine. În 1946 a fost
experimentată la cabaline, iar în 1947 a fost introdusă la taurine). In prezent este practicată la scara
producţiei la taurine şi parţial la suine, ovine, cabaline şi păsări.
Ca avantaje, însămânţarea artificială permite:
- creşterea considerabilă a numărului de femele deservite de un mascul şi implicit
reducerea efectivului de reproducători masculi;
- concentrarea masculilor în unităţi specializate şi dotate cu aparatură şi instalaţiile
necesare pentru industrializarea procesului de producere a materialului seminal.
(SEMTEST);
- face posibilă testareareproducătorilor masculi şi determinarea valorii genetice de
ameliorare a acestora;
- elimină posibilitatea transmiterii bolilor infecţioase pe cale genitală la animale.
Tabelul 11. Numărul de femele ce pot fi deservite de un mascul prin diferite sisteme de
inseminare
Monta Inseminare artificială
Specia
liberă dirijată Mediu maxim
Armăsar 25-28 50-60 150-200 500
Taur 25-30 60-80 1000-1200 8000-15000
Berbec 30-35 80-100 1000-1500 2500
Vier 15-20 50-60 120-150 300
Interesul ştiinţific creşte foarte mult şi pentru acţiunea de producere a unor hibrizi între
speciile la care nu se poate practica împerecherea naturală.
Aspectele privind tehnica recoltării, evaluării, diluării şi conservării şi inoculării materialului
seminal vor fi prezentate în cadrul lucrărilor practice.

Fecundaţia
Fecundaţia are loc în treimea superioară a oviductului şi este influenţată de următorii factori:
migrarea spermatozoizilor în organul genital femel. Cu cât aceştia ajung mai repede şi mai
mulţi la locul de întâlnire cu ovula, şansele producerii fecundaţiei cresc. Migrarea spermatozoizilor
se realizează atât prin mişcările proprii de înaintare, cât şi datorită mişcărilor peristaltice ale uterului
sub influenţa ocitocinei. Orientarea deplasării spermatozoizilor spre oviduct are la bază un
chimiotactism determinat de fertilizina secretată de ovul. Timpul necesar pentru ajungerea la nivelul
oviductelor este în general de 3-5 ore cu excepţia iepurelui la care este de 10-12 ore şi a cabalinelor
la care este de cca. 1,5 ore.
viabilitatea spermatozoizilo. rÎntrucât ovulaţia se produce către sfârşitul căldurilor sau chiar
după încetarea acestora durata de supravieţuire a spermatozoizilor este hotărâtoare pentru
fecundaţie. Spermatozoizii îşi păstrează capacitatea fecundantă în tractusul genital femel: 48 ore la
oaie, 24 ore la vacă şi scroafă, 48-72 ore la iapă, 7 zile la găină şi 14 zile la curcă.
numărul spermatozoizilor care vin în contact cu ovulul influenţează de asemenea procesul
fecundaţiei. Astfel la oaie şi vacă pentru producerea fecundaţiei este necesar un număr de 12-15
milioane spermatozoizi. Numărul minim de spermatozoizi necesari fecundaţiei are o mare
importanţă pentru practică, el determinând numărul de doze ce se pot obţine dintr-un ejaculat.
durata viabilităţii ovulului influenţează fecundaţia, cu cât aceasta este mai mare cu atât cresc
şansele de întâlnire a ovulei cu spermatozoizii, care eventual sosesc mai târziu faţă de momentul
optim datorită unei însămânţări tardive.
Durata de menţinere a capacităţii fecundante a ovulei este după unii autori de 3-5 ore, iar
după alţii de 5-8 ore.

Mecansimul fecundaţiei cuprinde 3 etape:

 - în prima etapă ovula este înconjurată de un număr mare de spermatozoizi care cu ajutorul
hialuronidazei distrug coroana radiantă şi o fac aptă pentru fecundaţie. La denudarea ovulei, pot
participa şi spermatozoizii altor specii întrucât în această etapă nu se manifestă fenomenul de
electivitate.
- în etapa a II-a unul sau mai mulţi spermatozoizi străpung membrana pelucidă a ovulei.
Pătrunderea este selectivă, fiind acceptaţi numai spermatozoizii cei mai viguroşi şi ai speciei
respective sau speciilor între care există afinitate sexuală (asin x cal).
- în etapa a III-a spermatozoidul pătruns în spaţiul perivitelin intră în contact cu membrana
vitelină a ovulei în zona ecuatorială şi subecuatorială a capului producându-se pătrunderea
întregului spermatozoid în citoplasma ovocitei.
Pătrunderea spermatozoidului declanşează activarea ovulei, care îşi definitivează meioza, iar
spermatozoidul se eliberează de piesa intermediară şi coadă care sunt asimilate de ovul, şi absoarbe
multă protoplasmă ajungând la dimensiunile pronucleului ovular.
Cei doi pronuclei se apropie, se alipesc în zona centrală sau subcentrală şi începe procesul
de unire, prin asimilaţie reciprocă şi combinarea AND-ului dând naştere zigotului care şi-a
completat numărul de cromozomi, devenind diploid.
Procesul de contopire a pronucleului mascul şi femel poartă denumirea de amfimixie.
Imediat după formarea zigotului începe procesul de multiplicare celulară, care marchează
începutul dezvoltării embrionare.

Gestaţia
Gestaţia este un proces fiziologic complex, caracteristic organismului femel, care începe din
momentul fecundaţiei şi ţine până la expulzarea fătului. Pe parcursul ei în organismul matern se
produc o serie de modificări morfofiziologice strâns corelate cu dinamica creşterii şi dezvoltării
produsului de concepţie.
Pe parcursul gestaţiei produsul de concepţie parcurge trei stadii: zigotal, embrionar şi fetal.
a) Stadiul zigotal Este foarte scurt, prima diviziune celulară a zigotului marchează
începutul stadiului embrionar.
b) Stadiul embrionar
Este cuprins între prima diviziune a zigotului şi formarea placentei definitive, iar cel fetal
între formarea placentei definitive şi expulzarea la termen a fătului. Stadiul embrionar are loc în
oviduct şi cornul uterin, iar cel fetal în coarnele uterine sau uter.
Dezvoltarea embrionului în oviduct prin multiplicare celulară succesivă, acesta trece prin
faza de morulă, blastulă şi gastrulă. În faza de morulă embrionul are dimensiuni puţin mai mari
decât ovocita, este alcătuit din celule mari şi mici fără spaţii între ele şi învelit în exterior de zona
pelucidă. Celulele rezultate din primele diviziuni sunt multipotente (stem), capabile să genereze
fiecare un nou embrion.
La 72-84 ore de la fecundare la vacă, 140-144 ore la iapă, morula având 8-16 celule, are loc
trecerea ei din oviduct în uter unde îşi continuă dezvoltarea.
În faza de blastulă, blastomerele secretă un lichid ce se acumulează în spaţiile dintre ele,
după care prin migrare macromerele se grupează la unul din poli formând butonul embrionar iar
micromerele se dispun pe un rând sub zona pelucidă formând trofoblastul (procorionul). Între buton
şi trofoblast se delimitează cavitatea blastocelică plină cu lichid.
În urma creşterii şi acumulări de lichid creşte presiunea şi zona pelucidă se rupe, eliberând
embrionul. După ruperea zonei pelucide formaţiunea embrionară devine tubulară luând denumirea
de gastrulă. În această fază se formează foiţele embrionare: ectodermul, mezodermul şi
endodermul, din care în procesul de organogeneză se vor forma corpul embrionului şi anexele
embrionare.
Până la fixarea embrionului în peretele uterin, proces denumit nidaţie, nutriţia embrionilor
se face pe seama secreţiilor mucoasei uterine, (embriotrofului sau latexului uterin).
 Nidaţia are loc după aproximativ 30 de zile la animalele mari şi 13-18 zile la cele mici şi
mijlocii.
Organogeneza are loc din proemineţele ectodermului denumite somite. Dezvoltarea
organelor în stadiul embrionar este destul de rapidă, la 45 de zile de la fecundaţie embrionul
prezintă caracteristicile speciei. Concomitent are loc şi dezvoltarea anexelor embrionare care sunt:
- amniosul se formează din ectoblast, situându-se în jurul embrionului şi delimitând
cavitatea amniotică fiind plină cu lichid care oferă protecţie fetusului împotriva şocurilor
mecanice, precum şi posibilităţi de mişcare.
- alantoida este alcătuită din două membrane: internă ce aderă la amnios şi externă ce aderă
la corion, între care se acumulează lichidul alantoidian care are rolul de a amortiza şocurile
mecanice.
- placenta este anexa ce asigură schimburile nutritive între făt şi organismul matern. Ea
prezintă o serie de vilozităţi (cute) coriale ce pătrund în criptele mucoasei uterine, asigurând
schimbul de substanţe nutritive între mamă şi fetus. Ea oferă fetusului protecţie faţă de factorii
nocivi (microbi, produşi macromoleculari şi unii corpi străini) prin bariera formată din elementele
histologice interpuse între sângele matern şi cel fetal.
În funcţie de dispoziţia vilozităţilor pe suprafaţa corionului, deosebim:
Placentă difuză, la care vilozităţile coriale sunt răspândite pe toată suprafaţa corionului.
(cabaline, suine, ş.a).
Placentă multiplă sau cotiledonară, când vilozităţile sunt grupate sub formă de insule pe
suprafaţa corionului, cazul rumegătoarelor.
Legătura dintre cotiledoane şi mucoasa uterină se face prin nişte tuberculi rotunjiţi numiţi
carunculi.
Placenta zonală, are vilozităţile coriale dispuse pe o zonă circulară sub forma unei chingi în
jurul corionului fiind întâlnită la carnasiere.
Placentă discoidală, când vilozităţile sunt dispuse numai pe o parte a corionului, sub formă
de disc (rozătoare şi primate).
În funcţie de modul de angrenare a vilozităţilor cu mucoasa uterină distingem, de asemenea
mai multe tipuri de placentă, respectiv:
Placentă epitelio-corială, la care vilozităţile coriale pătrund în criptele mucoasei uterine şi
rămân în contact cu celulele epiteliale ale mucoasei. Se întâlneşte la iapă, măgăriţă, scroafă, cămilă
şi căprioară.
Placentă sindesmo-corială, întâlnită la rumegătoare, la care epiteliul vilozităţilor coriale
distrug celulele mucoasei uterine şi ajung în contact cu ţesutul conjunctiv submucos.
Placentă endotelio-corială ia naştere prin contactul dintre epiteliul vilozităţilor coriale şi
endoteliul capilar matern. Este întâlnită la carnasiere.
Placentă hemo-corială este cea mai perfectă, întâlnită la speciile cele mai evoluate. La
aceasta epiteliul vilozităţilor coriale lizează totul în drumul lor până la sângele matern, în care se
scaldă şi absorb în mod direct substanţele necesare fătului.
c) Stadiul fetal
Stadiul fetal este cuprins între instalarea circulaţiei placentare şi parturiţie (fătare) şi se
caracterizează prin definitivarea formării şi creştea produsului de concepţie. Ritmul cel mai intens
de creştere are loc în ultima parte a gestaţiei (la taurine greutatea fătului la începutul lunii: a 4-a este
de 150 g, a 5-a 1750 g, a 6-a 2-3 kg, a 8-a 13-15 kg, a 9-a 20-25 kg şi la fătare 35-45 kg). Rata
creşterii unor organe şi componente anatomice în timpul gestaţiei variază, ţesuturile dezvoltându-se
în ordinea: sistemul nervos central, sistemul circulator, ţesutul osos, muscular şi spre finele gestaţiei
ţesutul adipos. Dintre segmentele corporale capul şi membrele sunt cel mai bine dezvoltate la
naştere.
 Creşterea intensă a fătului, solicită la maxim din punct de vedere nutriţional organismul
matern impunându-se asigurarea unei alimentaţii calitative şi cantitative adecvată fiecărui stadiu de
gestaţie.
In funcţie de numărul de produşi, gestaţia poate fi simplă (un singur produs) sau multiplă.
Animalele care normal fată un singur produs se numesc unipare sau monotocice, iar cele care fată
mai mulţi produşi se numesc pluripare sau politocice. Gestaţia multiplă la unipare poartă numele
de gestaţie gemelară.
Sub aspectul repetării femelele pot fi: nulipare (n-au avut nici o fătare), primipare, (fată
prima oară), secundipare şi multipare.
În funcţie de evoluţia gestaţiei aceasta poate fi gestaţie fiziologică, (cu evoluţie normală a
fătului şi a mamei) şi gestaţie patologică, (la care apar tulburări în dezvoltarea fătului şi în starea
fiziologică a mamei). Gestaţia suplimentară sau superfetaţia, se întâlneşte când la femela
gestantă se suprapune o nouă gestaţie..
După locul unde se dezvoltă fetusul în deosebim: gestaţie topică sau uterină, (dezvoltarea
are loc în organul obişnuit, uter sau coarne uterine); şi gestaţie ectopică sau extrauterină, care poate
fi abdominală sau tubară.
Durata gestaţiei, integrată în timp, de la fecundaţie până la parturiţie, este caracteristică
fiecărei specii şi prezintă cu unele variaţii în cadrul aceleaşi specii.
Dintre factorii care produc variaţii ale duratei gestaţiei menţionăm: rasa, vârsta femelei,
sexul produsului, numărul fetuşilor, starea de întreţinere, climatul, ş.a.
Tabelul 12 Durata gestaţiei la principalele specii de animale domestice

Durata medie în:

Specia Limite
luni zile
Iapă 11,5 340 307-412
Vacă 9,5 285 240-311
Oaie 5 150 140-160
Capră 5 150 142-164
Scroafă  4 (3,3,3) 115-118 110-140
Bivoliţă 10,5 315 300-320
Măgăriţă 12 360 348-390
Iepuroaică 1 30 28-33
Căţea 2 62 59-65
Pisică 2 58 50-60

Diagnosticul gestaţiei
Dirijarea şi organizarea reproducţiei reprezintă o problemă esenţială a practicii zootehnice.
Pentru aplicarea unor tehnologii corespunzătoare se impune diagnosticarea timpurie a gestaţiei.
În diagnosticarea gestaţiei se folosesc două categorii de metode: clinice şi de laborator.
Metodele clinice sunt cele mai uzuale însă sunt mai tardive şi cuprind: anamneza, examenul
clinic extern şi examenul clinic intern.
Examenul clinic extern se recomandă în stări avansate de gestaţie, utilizându-se în acest
scop inspecţia, palpaţia, şi ascultaţia.
Examenul clinic intern permite diagnosticarea gestaţiei pe baza modificărilor ce se produc
la nivelul vaginului, colului uterin, uterului, şi pot fi puse în evidenţă prin examenul vaginal şi
examenul transrectal.
 Metodele de laborator asigură un diagnostic mai precoce, sunt foarte numeroase putând fi:
fizice (ecografia), histologice, chimice, biologice, imunologice, hormonale.
Parturiţia
Fătarea sau parturiţia este actul fiziologic prin care fetusul este expulzat din organismul
matern după epuizarea duratei normale a gestaţiei. Când fătarea se produce la termen este
considerată fătare normală, dacă are loc peste termenul normal este considerată fătare întârziată
sau suprapurtată. Fătarea înainte de termen, cu făt viabil se consideră fătare prematură, iar cu făt
neviabil se consideră avort. Avortul la rândul său poate fi avort embionar sau avort fetal.
În funcţie de modul cum decurge, fătarea poate fi:
 eutocică (normală) care nu necesită intervenţia omului;
 distocică, care impune intervenţia omului.
Modificările ce anticipează fătarea numite semne prodromale apar cu 10-15 zile înainte de
parturiţie şi constau în: tumefierea vulvei, relaxarea ligamentelor pelvine, (crupa surpată), glanda
mamară devine turgescentă, uneori edematoasă, iar cu 2-3 zile înainte de fătare apare secreţia de
colostru. Comportamental, femela este agitată (culcări, sculări repetate), şi urinează des.
Mecanismul declanşării parturiţiei este explicat în prezent atât prin participarea factorilor
neuro-hormonali, respectiv scăderea cantităţii de progesteron şi acumularea progresivă a
estrogenilor şi ocitocinei în sânge, cât şi a unor factori mecanici şi metabolici.
La actul parturiţiei, direct sau indirect, participă majoritatea aparatelor şi funcţiilor
organismului matern, (sistemul nervos central, sistemul endocrin, aparatul cardio vascular, sistemul
muscular).
Pe parcursul fătării se succed 3 etape sau stadii, respectiv: stadiul de deschidere a gâtului
uterin; stadiul de angajare şi expulzare a fătului ; stadiul de expulzare a învelitorilor fetale.
În primul stadiu, cervixul sau gâtul uterin se deschide datorită acţiunii ocitocinei şi altor
hormoni precum şi a presiunii interne exercitate de învelitorile fetale. Deschiderea cervixului are loc
la iapă cu 1-2 zile iar la vacă cu 6-12 h înaintea fătării. Prin contracţiile simultane ale uterului şi
muşchilor abdominali învelitorile fetale trec prin cervix şi ajung în vagin.
În stadiul al 2-lea ca urmare a contracţiilor uterine ce devin din ce în ce mai frecvente şi
puternice, fetusul se deplasează prin conductul pelvin spre tractusul vaginal. Punga alantoidiană se
sparge în cervix sau în vagin, eliminându-se lichidul alantoidian.
Datorită contracţiilor tot mai puternice ale uterului şi pereţilor abdominali, apare punga
amniotică între buzele vulvei prin transparenţa căreia se pot vedea părţi din fetus, urmând la scurt
timp expulzarea lui. Normal durata fătării este de 0,5-4 ore la vacă, 5-10 minute până la 30 minute
la iapă şi, în funcţie de numărul de produşi, 2-6 ore la scroafă.
Stadiul al 3-lea de expulzare a placentei, diferă ca durată de timp în funcţie de specie fiind
de ordinul minutelor la iapă, de 10 minute - 3 ore la oaie şi capră, 3-4 ore la scroafă şi 3-12 ore la
vacă şi bivoliţă.
Neeliminarea la timp a placentei (retenţia placentară) este o stare patologică ce impune
intervenţiă personalul calificat pentru îndepărtarea ei.
După eliminarea învelitorilor fetale, în cavitatea uterină se colectează o masă de lichid
numită loşii, în conţinutul căruia intră mucusul secretat de endometru, resturi de anexe fetale, sânge
rezultat din ruperea cordonului ombilical ş.a. Neeliminarea la timp a loşiilor duce la apariţia unor
infecţii postnatale.
Timpul scurs de la parturiţie până la involuţia totală a organlui genital poartă denumirea de
puerperium, perioadă puerperală sau postpartum.
În perioada puerperală pot apărea o serie de tulburări atât ale organismului matern cât şi ale
fetusului. Cele mai frecvente tulburări materne sunt: prolapsul uterin (dislocarea uterului din
cavitatea pelvină şi ieşirea lui în afară), retenţiile placentare, febra vituleră, infecţii uterine
(endometrite), vaginale (vaginite), cervicale (cervicite). La nivelul glandei mamare pot apărea
infecţii (mamite), tulburări de secreţie (hipogalaxi sau agalaxi) sau de evacare a laptelui (retenţia
lactată).
 La noii născuţi apar mai frecvent următoarele tulburări: asfixia (întârzierea primei respiraţii),
hemoragia ombilicală, inflamaţia ombilicului (omfaloflebita), tulburări digestive (constipaţia şi
gastroenteritele).
Îngrijirile nou-născutului după fătare
După parturiţie nou-născutul realizează cu mediul nou de viaţă relaţii deosebit de complexe,
pentru care nu este suficient de pregătit, supravieţuirea lui fiind în mare măsură asigurată de
îngrijirea ce i se oferă. Aceasta constă în: asigurarea respiraţiei, activarea circulaţiei prin buşumarea
sau lingerea de către mamă, secţionarea şi dezinfecţia cordonului ombilical, administrarea
colostrului secretat de glanda mamară în primele 3-5 zile după fătare şi care este este mult mai
bogat în proteine şi anticorpi, în săruri minerale şi vitamine decăt laptele normal. El conferă noului
născut rezistenţă la acţiunea agenţilor patogeni, şi favorizează eliminarea meconiului şi instalarea
tranzitului digestiv.
Avortul
Avortul este întreruperea stării de gestaţie înainte de termenul normal de fătare. Acesta poate
fi: avort embrionar şi avort fetal.
În funcţie de factorii determinanţi, avorturile pot fi: neinfecţioase, infecţioase şi parazitare.
Avorturile neinfecţioase sunt cauzate de: anomalii ale învelitorilor fetale şi placentei, de
dereglări hormonale, de alimentaţie (furaje mucegăite, alterate, îngheţate, plante toxice), de cauze
traumatice (loviri, înghesuieli, căzături), de factori genetici (gene letale).
Avorturile infecţioase sunt determinate de bacterii şi virusuri care produc modificări
patologice (inflamaţii, necroze) ale uterului gestant. Cele mai frecvente sunt: avortul brucelic
(brucella abortus), avortul vibrionic (vibrio foetus), avortul leptospiric.
Avorturile parazitare apar cel mai frecvent în trichomonoză.

ALIMENTAŢIA ANIMALELOR DE FERMĂ

Definiţie şi importanţa alimentaţiei animalelor domestice.

Alimentaţia constituie factorul hotărâtor în exploatarea raţională şi eficientă a tuturor

speciilor de animale domestice. Adesea termenii de alimentaţie şi nutriţie sunt folosiţi cu acelaşi
sens deşi reprezintă două noţiuni distincte.
Alimentaţia se ocupă cu studiul furajelor, a modului de asociere al acestora în vederea
alcătuirii de reţete şi regimuri alimentare care să satisfacă cerinţele de hrană în funcţie de specie, de
starea fiziologică şi de nivelul de producţie.
Nutriţia studiază problemele teoretice de bază referitoare la: ansamblul schimburilor
nutritive între organism şi mediu, cerinţele de nutrienţi, aportul de elemente nutritive, utilizarea lor
şi eliminarea metaboliţilor.
Alimentaţia şi nutriţia, ca principali factori de mediu, condiţionează în mod deosebit viaţa şi
producţia animală. Aplicarea unei hrăniri raţionale, concomitent cu îmbunătăţirea bazei ereditare şi
a condiţiilor de îngrijire a animalelor, au condus la sporirea masei corporale a acestora, la schimbări
de conformaţie şi tip productiv şi la reducerea consumului de hrană pe unitatea de produs.
Rezultate mai elocvente s-au obţinut în creşterea puilor de carne. Astfel, dacă în 1950 se
realiza o masă corporală medie de 1,8 kg în 103 zile cu un consum mediu de 3,9 kg furaj/kg spor, în
prezent se realizează aceeaşi masă corporală în 36 zile cu un consum pe kg spor de numai 1,8 kg
furaj, iar greutatea medie de sacrificare a puilor a crescut de la 1 kg/cap la 2,1 kg/cap.
Aceste rezultate sunt consecinţa progreselor înregistrate în cunoaşterea tot mai aprofundată a
proceselor biochimice de la nivelul organismului animal, a fiziologiei nutriţiei şi a particularităţilor
de digestie şi de metabolism.
Apariţia şi dezvoltarea alimentaţiei ca ştiinţă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este
nemijlocit legată de dezvoltarea chimiei şi fiziologiei care au permis realizarea unor investigaţii
asupra compoziţiei chimice a plantelor şi a corpului animal, a mecanismelor biochimice şi
fiziologice de preluare şi de transformare a nutrienţilor din furaje în substanţe proprii organismului
animal.
Noţiunile de nutreţ şi de valoare nutritivă.
Creşterea şi exploatarea eficientă a animalelor impune o alimentaţie raţională pe bază de
norme şi raţii ştiinţific fundamentate, alcătuite din sortimente cât mai variate de nutreţuri.
Sunt considerate nutreţuri produsele şi subprodusele organice şi anorganice care ingerate
sunt folosite ca sursă de hrană de către organismul animal, fără să dăuneze asupra sănătăţii şi
producţiei acestuia.
Noţiunea de valoare nutritivă se referă la proprietăţile nutreţurilor de a pune la dispoziţia
organismului animal substanţele nutritive necesare satisfacerii nevoilor lui de hrană. Valoarea
nutritivă este dată pe de o parte de compoziţia chimică, de gradul de digestibilitate, de modul de
păstrare, de modul de preparare şi de administrare, iar pe de alta, de valoarea biologică a acestora,
respectiv de felul în care nutreţurile sau raţiile satisfac cerinţele organismului, influenţează
creşterea, producţia, reproducţia şi sănătatea animalelor. Ea reprezintă, în ultimă instanţă rezultatul
interacţiunii dintre nutreţ şi organismul animal.
Iniţial, valoarea nutritivă s-a stabilit în funcţie de compoziţia chimică brută a furajului,
considerându-se că nutreţul este cu atât mai valoros cu cât conţine cantităţi mai mari de substanţe
nutritive brute.

Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza compoziţiei chimice brute

Asemănarea mare între compoziţia chimică a plantelor şi animalelor şi constatarea că
animalele au nevoie de aceleaşi substanţe din care sunt alcătuite s-a dedus că pe baza compoziţiei
chimice se poate stabili şi în ce măsură plantele pot satisface cerinţele de substanţe nutritive ale
animalelor.
Atât în plante cât şi în corpul animal predomină C, urmând în ordine O, H, N.
La ambele regnuri organismele sunt alcătuite din: apă, substanţă uscată organică şi substanţă
uscată anorganică. Ca diferenţe, plantele conţin şi o categorie de substanţe numite "substanţe
incrustante" (lignină, suberină, cutină ş.a.), care lipsesc din corpul animal; conţin mai mult O iar
animalele mai mult C, H, N; în plante predomină glucidele, şi sărurile de potasiu iar în corpul
animal, predomină lipidele, protidele şi respectiv sărurile de sodiu.

Apa
Plantele conţin între 10 şi 96 apă, aceasta gănindu-se în plantele verzi între 70 şi 95,
în tuberculi şi rădăcinoase între 70 şi 94, în grăunţe între 12 şi 15.
Conţinutul în apă influenţează capacitatea de conservare a furajelor. Până la 16 apă
furajele se conservă uşor, între 17-30 sunt susceptibile de atacul miceţilor, iar când conţinutul este
mai mare de 30 apă sunt supuse proceselor de putrefacţie.
Importanţa apei rezidă din faptul că aceasta constituie mediul în care au loc toate reacţiile
chimice, fără de care funcţiile vitale ale organismului animal şi vegetal nu ar fi posibile.
În nutreţuri apa se poate găsi sub formă de: apă de constituţie, (legată chimic); apa de
vegetaţie, care reprezintă cca. 80-90% din apa totală găsindu-se în sucul plantelor şi în interstiţiile
celulare; apă de imbibiţie (higroscopică), absorbită din atmosferă şi apă de preparaţie.
Organismul animal preferă apa de vegetaţie, care favorizează digestia, având şi rol dietetic.
Corpul animal conţine între 40 şi 70 apă, conţinutul în apă fiind mai ridicat la animalul
tânăr (90% la nou născut) şi mai redus la adult şi animalul îngrăşat.
Pe lângă apa provenită din nutreţuri, animalele trebuie să mai consume şi o anumită cantitate
de apă ca atare, în funcţie de cantitatea de substanţă uscată ingerată. În afară de apa provenită din
nutreţuri sau consumată ca atare, organismul mai conţine şi apa de reacţie rezultată din
transformările biochimice, (prin oxidarea a 100g protide rezultă 40g apă, a 100g glucide 55g apă,
iar prin oxidarea a 100g lipide rezultă 107g apă).
 Substanţa uscată anorganică

Substanţa uscată anorganică este alcătuită din săruri minerale. Plantele verzi conţin între 1
şi 5,5 săruri minerale, iar cele uscate între 5,0 şi 15. Corpul animal conţine între 1,8% şi 4,6%
în funcţie de specie.
În funcţie de ponderea lor în corpul plantelor şi animalelor substanţele minerale, se grupează
în macroelemente sau bioelemente Ca, P, K, Mg, Cl, S, şi microelemente sau oligoelemente Cu, Co,
I, Zn, Fe, etc. precum şi elemente în cantităţi infime As, Ti, Li, ş.a.
Cantitatea sărurilor minerale din nutreţuri variază în funcţie de specie, de partea plantei, de
faza de vegetaţie, de sol, de climă ş.a. Leguminoasele conţin de 3,5 ori mai multe săruri de calciu
decât gramineele, iar rădăcinoasele conţin cantităţi mici de săruri predominând cele de potasiu.
Maturizarea plantelor determină scăderea Ca, P, şi Mg şi şi creşterea conţinutului de Si şi Na.
Corpul animal este mai bogat în Ca şi P şi mai săracă în K. În cenuşa corpului animal
fosfatul de calciu reprezintă 80, în timp ce în cazul plantelor acesta reprezintă cel mult 20. În
plante Ca este sub formă de oxalaţi, fosfaţi şi de carbonaţi, în timp ce în corpul animal este mai
frecvent sub formă de fosfaţi şi de carbonaţi.
În tabelul 13 este redată comparativ proporţia elementelor componente ale cenuşii pentru
cele două regnuri:
Tabelul 13. Proporţia elementelor din cenuşă pentru cele două regnuri
In substanţă
Total cenuşă K Ca P2O5
uscată
Fân de
6,8 0,40 0,60 0,80
timoftică
Oaie grasă 2,9 0,14 1,19 1,33
Taur gras 3,9 0,14 1,74 1,56
Porc gras 1,8 0,10 0,77 0,75
Sursa V.Haţeganu 1982
În organism substanţele minerale au rol plastic (pasiv), şi rol funcţional (activ).
Rolul plastic este dat de prezenţa acestora (în special Ca, P şi Mg) în structuera scheletului,
asigurând rezistenţa mecanică a oaselor.
Rolul funcţional poate fi:
- metabolic;
- fiziologic, intră în compoziţia chimică a hemoglobinei, a unor hormoni, ş.a.;
- biofizic (participă la realizarea izotoniei lichidelor celulare şi intercelulare), Ca şi Mg au
rol în contracţia musculară şi în excitabilitatea nervoasă;
- biochimic (prin realizarea unui ph între 7 şi 8).

Substanţa uscată organică

Substanţa uscată organică este reprezentată de: protide, lipide, glucide şi unele substanţe
organice aflate în cantităţi mici: acizi organici, glicozizi, alcaloizi etc.
a) Protidele
Reprezintă substanţele organice azotate, denumite în vorbirea curentă proteine. Ele stau la
baza vieţii, având în organism mai ales rol plastic şi o importanţă deosebită pentru viaţa, sănătatea şi
producţia animalelor.
Protidele diferă ca structură chimică şi ca rol nutritiv, putând avea la bază azotul proteic
acestea fiind proteinele propriu-zise sau azotul neproteic în care se încadrează amidele.
 Proteina se determină prin metoda Kjeldahl, prin care se determină azotul, proteina fiind
calculată apoi prin multiplicarea N cu factorul 6,25, deoarece în proteine N se găseşte în proporţie
de 16%.
Acest mod de determinare a proteinei care cel puţin două neajunsuri deoarece: se consideră
că toate proteinele conţin 16%N, fapt neadevărat, întrucât proteinele sunt formate din amestecuri de
aminoacizi care au un conţinut diferit în N şi că în proteină este convertită întreaga cantitate de N,
însă nu tot azotul determinat prin analiză chimică provine din proteine, o parte fiind azot neproteic.
Din aceste considerente se foloseşte noţiunea de proteină brută.
Proteinele deţin un loc şi un rol aparte în organismele vii, constituind substanţa principală ce
intră în structura ţesuturilor din organe, celule, enzime, hormoni şi produsele animale. În furaje
proteinele se găsesc în proporţii diferite: 18-40 în seminţele de leguminoase, 38-45 în
drojdiile furajere, 50-70 în făinurile de origine animală şi 1,5-3,5 în rădăcinoase, tuberculi şi
nutreţuri grosiere, iar în corpul animal în funcţie de specie, de vârstă şi de stadiul de îngrăşare, între
45 şi 75 din substanţa organică.
Holoproteidele sunt reprezentate de albumine, (ovalbumină, lactalbumină, legumelină,
leucozină), globuline, (gliadina, hordeina), gluteline, histone şi colagene. Acestea îndeplinesc în
organism o serie de funcţii plastice, energetice şi biologice.
Heteroproteidele sunt formate dintr-o holoproteină şi o grupare prostetică. În această grupă
se încadrează: fosfoproteidele, (ovovitelina, caseina), glicoproteidele, mucinele şi mucoidele,
cromoproteidele (hemoglobine şi cloroplastine) şi nucleoproteidele prezente în nucleii celulari.
Peptidele şi polipeptidele sunt substanţe intermediare ce rezultă în cadrul proceselor de
sinteză sau de degradare a proteinelor.
Aminoacizii sunt formaţi dintr-o grupare aminică şi una carboxilică şi constituie elementul
structural al moleculei proteice.
Fiecare specie de animal îşi sintetizează proteinele proprii pe baza aminoacizilor rezultaţi
din scindarea proteinelor din furaje la nivelul intestinului subţire. Este cunoscut faptul că nu toţi
aminoacizii au aceeaşi importanţă pentru funcţia plastică determinând gruparea acestora în trei
categorii:
Aminoacizii esenţiali sau indispensabili, sunt cei ce nu pot fi sintetizaţi de organismul
animal fiind obligatoriu aportul acestora prin hrană. Ei intervin într-o serie de procese biologice şi
fiziologice, formarea de ţesuturi, dezvoltare embrionară, hematopoeză, gametogeneză, ş.a.
În prezent sunt consideraţi aminoacizi esenţiali: lizina, metionina, triptofanul, leucina,
izoleucina, treonina, valina, fenilalanina şi histidina, la care pentru tineretul aviar se adaugă şi
glicina.
Aminoacizii semiesenţiali sau dispensabili, aceştia pot fi sintetizaţi de organism pe baza
unor aminoacizi esenţiali. Prezenţa lor în hrana animalelor asigură reducerea consumului de
aminoacizi esenţiali.
Se încadrează în această categorie: arginina, cistina şi tirozina.
Aminoacizii neesenţiali sau indiferenţi, sunt cei pe care organismul îi poate sintetiza. În
această categorie se încadrează: alanina, serina, prolina, hidroxiprolina, glutamina, acidul aspartic şi
glicina.
Importanţa deosebită a aminoacizilor pentru organismul animal impune necesitatea
cunoaşterii rolului lor fiziologic şi a surselor de asigurare.
Conţinutul în aminoacizi al proteinelor determină eficienţa şi valoarea biologică diferită a
acestora.
Hotărâtor pentru performanţe ridicate de producţii sunt echilibrul în aminoacizi esenţiali şi
semiesenţiali ai raţiei, şi asigurarea lor constantă prin hrană, organismul animal neavând
posibilitatea să-şi creeze rezerve.
Lipsa sau excesul unor aminoacizi din raţie are efecte negative asupra creşterii determinând
o utilizare ineficientă a proteinelor. În unele nutreţuri (seminţe de leguminoase) s-a constatat
prezenţa unor substanţe antiproteice naturale (antitriptoza, antiproteaza) care reduc absorbţia
aminoacizilor rezultaţi din scindarea proteinelor în tubul digestiv.
 Aprecierea valorii biologice a proteinelor se face prin metode biologice şi chimice ca:
indicele de eficienţă a proteinelor dat de raportul între gramele de spor de creştere şi de proteină
ingerată, indicele de utilizare a azotului proteic, indicele valorii biologice ş.a. Cea mai ridicată
valoare biologică o deţin proteinele din furajele animale, urmate de proteinele din drojdiile furajere
şi apoi din furajele vegetale. Din cadrul furajelor vegetale cea mai mare valoare biologică o au
proteinele din şroturile de soia şi în general din leguminoase.

Amidele Sunt substanţe azotate neproteice care cuprind substanţe intermediare ce se

formează în procesul sintezei sau al degradării proteinei, cum sunt: aminoacizii, glicozizii,
(amigdalina, solanina, ş.a.,) alcaloizii (betaina, soina, lupinina).
a) Lipidele
Lipidele din punct de vedere chimic sunt esteri ai glicerinei cu acizi graşi superiori. În
funcţie de coplexitatea structurală acestea fiind grupate în lipide simple (grăsimi neutre, ceride şi
steride) şi complexe (fosfolipide şi cerebrozide).
În lipidele vegetale se găseşte mai ales acidul oleic, iar în cele animale predomină acizii
stearic şi palmitic.
Din cadrul fosfolipidelor lecitina este cea mai răspândită, reprezentând 25 din grăsimea
brută a seminţelor de leguminoase şi 40 din cea de orz.
În nutreţurile vegetale lipidele se găsesc în proporţii cuprinse între 30-40 în seminţele de
oleaginoase, între 1 şi 4 în grăunţe şi între 0,1 şi 0,2 în rădăcinoase şi tuberculi.
În corpul animalelor conţinutul în lipide variază foarte mult în funcţie de specie, vârstă şi
starea de îngrăşare, (viţel la naştere 3-4 grăsime, mielul gras 28, oaia slabă 19, oaia grasă
până la 46 şi porcul gras 60-70 grăsime).
Ca nutrient lipidele au rol energetic.
Prin acizii graşi nesaturaţi, linoleic, linolenic şi arahidonic lipidele intervin în procesele de
creştere şi în funcţii ale organismului în mod asemănător vitaminelor fiind considerate "factori
esenţiali ai creşterii".
c) Glucidele
Fac parte din grupa substanţelor organice fără azot ce se găsesc în mod obişnuit în plante ca
substanţe de rezervă în tuberculi, seminţe, fructe, tulpini, rădăcini şi frunze sau ca ţesut de susţinere
al plantei, celuloza. În plante, glucidele reprezintă până la 50 din substanţa organică în timp ce în
corpul animal acestea se găsesc în cantităţi neânsemnate.
În funcţie de complexitatea structurii moleculare, glucidele pot fi simple reprezentate de
monozaharide (pentoze şi hexoze) şi cxomplexe (dizaharide, trizaharide, polizaharide şi
heterozaharide).
Din grupa glucidelor compuse, atât oligo şi poliglucidele au reprezentanţi foarte răspândiţi
în plante: zaharoza în plante, rădăcini, bulbi, frunze, tulpini, etc.; lactoza în lapte; maltoza derivă
din degradarea enzimatică a amidonului; iar celobioza rezultă din scindarea celulozei sub influenţa
celulazei.
Polizaharidele în principal amidonul şi celuloza, găsindu-se în cantităţi mari în plante au o
importanţă mare pentru alimentaţia animalelor, constituind sursa principală de energie pentru
acestea.
Amidonul, principala substanţă de rezervă a plantelor deţine o pondere de 75 în substanţa
uscată din cartofi, de 50-60 în grăunţele de cereale şi de până la 2 în tulpinile şi frunzele
plantelor, fiind bine sau foarte bine digerat de toate speciile, având digestibilitate de 85-90%.
Glicogenul, cunoscut şi sub denumirea de amidon animal, reprezintă forma de stocare a
glucidelor în organismul animal. Se depozitează în ficat, reprezentând 1-4 din masa acestuia, fiind
folosit pentru menţinerea constantă a concentraţiei glucozei din sânge.
Celuloza, este cel mai răspândit poliglucid în regnul vegetal. Ea intră în structura pereţilor
celulari şi are structură fibrilară ce a determinat atribuirea denumirii de furaje fibroase, produselor
vegetale bogate în celuloză.
 Cantitatea de celuloză din furaje diferă cu specia, stadiul de vegetaţie, ş.a., ea fiind mai mică
în frunze, rădăcini şi fructe 0,4-2, în coaja grăunţelor de cereale 6-12, şi mai mare în fânuri 20-
35 şi respectiv în paie 40-45. Cu cât cantitatea de celuloză este mai mare într-un nutreţ cu atât
valoarea lui nutritivă va fi mai scăzută deoarece tubul digestiv al animalelor nu secretă enzime care
să asigure digestia celulozei. La rumegătoare digestia celulozei se realizează prin enzimele secretate
de bacteriile rumenale care asigură hidroliza celulozei şi transformarea acesteia în acizi graşi
volatili (în principal acid acetic) care sunt utilizaţi de organism ca sursă de energie.
Hemicelulozele, fiind heteropolizaharide: mananul, xilanul, galactanul, se întâlnesc în
seminţele de oleaginoase, în paie ş.a. Sunt mai solubile decât celuloza fiind scindate în tubul
digestiv de fermenţii glicolitici până la xiloză, manoză şi galactoză. Au o digestibilitate şi valoare
nutritivă mai ridicată decât celuloza.
Substanţele incrustante, lignina, cutina, suberina şi substanţele pectice însoţesc şi ele
celuloza fiind inerte din punct de vedere digestiv.
Analiza chimică a furajelor nu pune în evidenţă fiecare glucid în parte ci numai grupele mari
ale acestora. Exceptând celuloza, toate poliglucidele, oligoglucidele şi acizii organici din furaje sunt
încadrate în grupa de “substanţe extractive neazotate” iar celuloza, hemiceluloza, substanţele
incrustante şi o parte din pentozani sunt determinaţi chimic sub denumirea de "celuloză brută".
d) Substanţele organice aflate în cantităţi mici din furaje
Substanţele organice aflate în cantităţi mici din furaje, sunt reprezentate de acizi organici,
glicozizi şi alcaloizi neazotaţi, substanţe tanante, pigmenţi, fitoestrogeni, saponine.
Acizii organici din nutreţuri se găsesc în stare liberă sau combinată, (K, Na, Ca). În cantităţi
mici au efect stimulativ asupra unor funcţii ale organismului, digestie, circulaţie ş.a. În cantităţi
mari însă, pot avea efecte toxice asupra organismului animal. Aceştia sunt: acidul oxalic, tanic,
citric, acetic, lactic, butiric.
Acidul tanic, conţinut de unele plante arboricole, exercită o acţiune astringentă asupra
mucoasei digestive, favorizând constipaţia.
Acidul citric, este întâlnit în cantităţi mai mari în fructe şi are un rol important în
metabolismul energetic.
Acizii lactic, acetic şi butiric, apar în nutreţurile conservate prin murare. Acidul lactic şi
acetic pot fi în proporţie de până la 2 din greutatea silozului. În cantităţi mai mici stimulează
digestia, în cantităţi mari însă provoacă deranjamente gastro-intestinale.
Acidul butiric apare în urma însilozării defectuoase şi este dăunător pentru sănătatea
animalelor, imprimă un miros şi gust neplăcut furajului murat.
Pigmenţii reprezentaţi de β-caroten şi xantofile sunt prezenţi în aproape toate plantele, au
efect favorabil asupra culorii carcasei, a gălbenuşului de ou şi untului.
Fitoestrogenii, întâlniţi în principal în trifoi şi lucerna verde, în cantităţi mari pot influenţa
negativ funcţia de reproducţie la oi şi vaci.
Saponinele se găsesc în special în lucernă şi trifoi. Au acţiune iritantă asupra mucoaselor; şi
pot provoca meteorisme (balonarea animalului) prin producerea în anumite condiţii de gaze sau
spumă persistentă în rumen.
e) Vitaminele şi alte substanţe biologic active
Vitaminele sunt substanţe organice cu molecule complexe, foarte variate ca structură
chimică, cu rol de biocatalizatori ai metabolismului celular îndeplinind în organism o serie de
funcţii deosebit de importante.
Vitaminele se pot clasifica după mai multe criterii, cel mai utilizat fiind după mediul de
solvire, în funcţie de care se împart în vitamine liposolubile şi vitamine hidrosolubile.
a) Vitaminele liposolubile sunt A, D, E, K şi F. Ca urmare a participării lor la formarea
unor hormoni li s-a atribuit şi denumirea de hormono-vitamine.
Vitamina A antixeroftalmică, antiinfecţioasă, retinol, este un alcool cu catenă lungă şi
prezintă mai multe forme A1, A2, A3 cu rol asemănător.
Rolul ei biologic este îndeplinit nu numai de vitamina A ca atare ci şi de precursorii
acesteia, provitaminele A, din care mai importanţi sunt carotenii reprezentaţi prin ,  şi 
carotenul. Cel mai important este  carotenului deoarece se găseşte în cantităţile cele mai mari şi
prin scindarea fiecărei molecule rezultă două molecule de vitamina A.
Vitamina A ca atare se găseşte în ouă (mai ales în gălbenuş) în ficat, lapte, unt, carne.
Animalele îşi asigură această vitamină din precursorii acesteia.
Atât vitamina A cât şi provitaminele sunt depozitate în cantităţi mari în ficat de unde este
mobilizată şi utilizată în perioadele când hrana nu asigură acest necesar.
Vitamina A prin multiplele funcţii biologice ce le deţinute în organism influenţează:
creşterea, reproducţia, producţia, protejează organismul împotriva infecţiilor, protejează epiteliile
mucoaselor şi tegumentului, intervine în mecanismul vederii, în procesul restituţional (de refacere a
ţesutului) în procesul de calcifiere a scheletului, în hematopoeză şi în metabolismul lipidelor,
protidelor şi glucidelor.
Cerinţele animalelor în vitamina A sunt de 60-100 mg caroten sau 48-60 U.I. vitamina A/kg
masă vie pentru întreţinerea funcţiilor vitale.
Sursa de aprovizionare a organismului animal o constituie nutreţurile vegetale,  carotenul,
(leguminoasele, gramineele, până la înflorire). Nutreţurile animale conţin vitamina A, foarte bogată
fiind untura de peşte. Asigurarea vitaminei A pentru animalele exploatate industrial se realizează
prin includerea substanţelor de sinteză - palmitatul sau acetatul de vitamina A - în nutreţurile
combinate.
Vitamina D face parte din grupa sterolilor şi datorită rolului ei se mai numeşte şi vitamina
antirahitică.
Vitamina D include un complex de mai multe vitamine (D1-D6) cu acţiune asemănătoare,
pentru nutriţia animalelor cele mai importante fiind vitaminele D2 şi D3.
În plante se găseşte provitamina D2 sau ergosterolul iar în organismul animal provitamina
D3 sau 7-8 dehidrocolesterolul. Acestea sunt termostabile însă sensibile la oxidare pierzându-şi
treptat proprietăţile antirahitice în contact cu aerul.
Pielea animalelor are au un conţinut ridicat în provitamina D, care, sub acţiunea
componentei ultraviolete a razelor solare este transformată în vitamina D, fapt ce face ca animalele
întreţinute vara pe păşune să nu sufere de lipsa vitaminei D. Organismul animal îşi poate stoca
vitamina D în diferite organe, ficat, rinichi, plămâni, pentru o perioadă de 1-14 săptămâni.

Rolul biologic principal constă în reglarea metabolismului Ca şi P. Carenţa vitaminei D

provoacă rahitismul la animalele tinere şi osteomalacia la adulte. Aceste maladii apar nu numai în
cazul avitaminozei D ci şi în cazul unui aport insuficient de Ca şi P prin hrană sau când raportul
dintre aceste elemente este necorespunzător.
Vitamina D este mai mult un factor reglator a capacităţii organismului de fixare a calciului
mărind capacitatea de absorbţie a calciului în cazul unui regim alimentar bogat şi diminuând-o într-
unul sărac în Ca.
Vitamina D participă la metabolismul Fe, favorizând absorbţia lui.
Din complexul vitaminic D, vitamina D2 este mai eficace la mamifere în timp ce D3 are o
activitate biologică mai mare la păsări.
Asigurarea vitaminei D se face din provitamina D sub acţiunea razelor ultraviolete, sursa
principală fiind furajele de origine animală cea mai mare cantitate găsindu-se în untura de peşte.
Vitamina E este considerată ca vitamina fecundităţii şi antisterilică. Din punct de vedere
chimic şi al proprietăţiilor se încadrează în grupa tocoferolilor (, ,  şi ), cel mai activ,
reprezentând provitamina E, este  tocoferolul. Tocoferolii au două roluri: de vitamină şi
antioxidant, puterea antioxidantă fiind în raport invers proporţional cu activitatea vitaminică.
Vitamina E influenţează funcţia de reproducţie; influenţează sinteza cromatinei;
condiţionează activitatea glandelor endocrine intervenind în sinteza hormonilor hipofizari; menţine
integritatea ţesutului muscular, menţine stabilitatea membranelor celulare şi a eritrocitelor;
influenţează favorabil procesul restituţional al ţesuturilor; are rol important în metabolismul
substanţelor nutritive (lipide, glucide, inclusiv săruri minerale şi al apei); are rol de protecţie a
organismului împotriva infecţiilor, stimulând sistemul imunitar.
 Carenţa vitaminei E determină frânarea creşterii tineretului, provoacă hemoliza globulelor
roşii, distrofii musculare, apariţia de edeme subcutanate şi tulburări nervoase mai frecvente la
tineretul aviar.
Ca antioxidant vitamina E este cel mai activ sistem natural de apărare faţă de reacţiile
distructive ale peroxizilor rezultaţi din metabolismul energetic şi asigură protejarea acizilor graşi
polinesaturaţi (linoleic, linolic şi arahidonic) împotriva oxidării.
Surse Cel mai ridicat conţinut în vitamina E îl are uleiul de germeni de porumb şi untura de
peşte. Se găseşte în grăunţele încolţite, fânuri, plante verzi, ouă, făinuri furajere animale, laptele şi
subprodusele lui conţin cantităti reduse. Este produsă şi prin sinteză chimică sub formă uleioasă sau
chiar pulbere atomizată şi chiar incapsulată.
Vitamina K cuprinde o grupă din care fac parte mai multe vitamine K (K1-K6). Participând
direct la sinteza protrombinei cu rol important în coagularea sângelui a fost denumită ca vitamina
antihemoragică. Dintre vitaminele K vitamina K3 denumită menadion ce se produce numai prin
sinteză chimică are cea mai ridicată activitate vitaminică.
Vitamina K trebuie asigurată în hrană numai la păsări deoarece la celelalte animale este
sintetizată în cantităţi suficiente de bacteriile din tubul digestiv.
Carenţa vitaminei K se face simţită mai frecvent la pui şi foarte rar la iepuri şi se manifestă
prin hemoragii în ţesuturile profunde (muşchi pectorali şi în pipotă sau la aripi) urmate de o
mortalitate mare de până la 75 din efectiv.
Surse, nutreţurile verzi şi fânurile, morcovii, făina de peşte, făina de carne.
Vitamina F include sub această denumire cei trei acizi graşi nesaturaţi: linoleic, linolenic şi
arahidonic care sunt absolut indispensabili organismului animal care nu-i poate sintetiza şi fără ei
creşterea şi starea de sănătate a animalelor nu poate fi asigurată.
b) Vitaminele hidrosolubile
Sunt reprezentate de vitaminele din complexul B şi vitamina C. Din cadrul complexului B
interes deosebit pentru nutriţia animalelor prezintă vitaminele: B1, B2, B6, B12, acidul nicotinic şi
acidul pantotenic.
Asigurarea vitaminelor complexului B în hrana animalelor nu ridică prea multe probleme
întrucât sunt sintetizate de microorganismele existente în tubul digestiv.
Vitamina B1 cunoscută sub denumirile de tiamină, antiberi-berică sau antinevritică în
organism influenţează procesul de absorbţie a substanţelor nutritive; stimulează sinteza acizilor
graşi din glucide; condiţionează funcţionarea normală a sistemului nervos central şi periferic.
Carenţa în vitamina B1 determină scăderea greutăţii, apariţia tulburărilor nervoase şi
influenţează nefavorabil capacitatea de reproducţie a animalelor.
Sursele cele mai importante sunt: drojdiile, tărâţele, grăunţele, nutreţurile verzi, fânurile,
făinurile animale, ş.a.
Vitamina B2 denumită riboflavină, ovoflavină sau lactoflavină.
În organism intră în structura unor sisteme enzimatice, are rol important în degradarea
glucidelor; intervine în metabolismul protidelor şi lipidelor; în procesul vederii, în hematopoeză,
influenţează funcţia de reproducţie şi creştere.
Lipsa vitaminei B2 din hrană determină: încetinirea creşterii, tulburări digestive, nervoase,
oculare şi ale funcţiei de reproducţie.
Surse: cele mai importante sunt: drojdiile, laptele şi subprodusele lui, tărâţele, şroturile,
nutreţurile verzi, fânurile de bună calitate, etc.
Vitamina B3 reprezentată de acidul pantotenic este denumită şi factorul antidermatitic al
puilor.
În organism acidul pantotenic are rol esenţial în sinteza grăsimii şi a colesterolului; participă
la diferite sisteme enzimatice; influenţează favorabil creşterea şi funcţia de reproducţie.
Lipsa acidului pantotenic are ca efecte: întârzierea creşterii şi dezvoltării penajului la pui;
tulburări ale funcţiei de reproducţie ş.a.
Surse: drojdia uscată, tărâţele, grăunţele, fânul de lucernă, melasa.
 Acidul nicotinic – Vitamina PP, vitamina antipelagroasă, niacin, nicotinamidă sau
vitamina B5. Îndeplineşte rol important în metabolismul protidelor, lipidelor şi glucidelor, prin
participarea sa la formarea a două coenzime.
Lipsa acidului nicotinic în furaje provoacă: ulceraţii ale gurii, pierderea apetitului, pelagră,
greţuri, care pot fi înlăturate prin substanţe bogate în triptofan, organismul fiind capabil să-şi
sintetizeze acidul nicotinic pe baza triptofanului.
Surse: nutreţurile animale, drojdiile, tărâţele, nutreţurile verzi, fânurile.
Vitamina B6 piridoxină, adermină, este esenţială pentru şobolani, porc, câine, om,
microorganisme şi rumegătoarele tinere.
Deţine următoarele funcţii: participă la formarea unor sisteme enzimatice care intervin în
metabolismul protidelor, are o activitate hematopoetică specifică; este indispensabilă procesului de
sinteză a acidului arahidonic din acidul linoleic.
Lipsa vitaminei B6 provoacă la purcei şi viţei tulburări ale vederii, leziuni degenerative ale
nervilor, inapetenţă, leziuni cutanate şi ale mucoaselor iar la păsări scăderea producţiei de ouă.
Surse: nutreţurile animale, drojdiile, tărâţele, grăunţele încolţite, orzul nedecorticat, nutreţul
verde.
Vitamina B12 ciancobalamina se compune dintr-un grup cianid şi un atom de cobalt, fiind
singura vitamină care are în structura sa un atom metalic (Co).
În organism vitamina B12 intervine în metabolismul protidelor şi lipidelor, în hematopoeză;
influenţează funcţia de reproducţie şi procesul de creştere.
Carenţa în vitamina B12 determină la pui şi porci o creştere lentă, nesiguranţă în mers, iar la
păsări scăderea procentului de ecloziune al ouălor, puii eclozionaţi prezintă anomalii ale oaselor.
Surse: nutreţurile de origine animală, reziduurile de fermentaţie de la producerea
antibioticelor.
La rumegătoare această vitamina B12 este sintetizată de microorganismele din rumen cu
condiţia ca hrana să conţină cobalt. Nerumegătoarele (porci, păsări) trebuie să o primească în hrană.
Acidul folic denumit şi folacin îndeplineşte în organism mai multe funcţii ca: intervine în
hematopoeză şi în creşterea embrionară; are rol important în procesul de reproducţie; participă la
sinteza unor aminoacizi.
Carenţa în acid folic determină la pui, întârzierea creşterii, dezvoltarea slabă a penajului,
apariţia depigmentării la penele colorate.
Se găseşte în nutreţurile obişnuite
Biotina–vitamina H, vitamina B7, se găseşte atât sub formă liberă cât mai ales combinată
cu proteinele, formând complexi cu aminoacizi.
Biotina intervine în metabolismul hidraţilor de carbon, în biosinteza acidului oleic şi a
colesterolului, în metabolismul proteic şi în biosinteza acidului asparagic.
Carenţa ei provoacă leziuni cutanate şi perozis (la pui), paralizia trenului posterior (la
purcei), iar la păsările adulte scăderea procentului de ecloziune.
Surse: fânul de lucernă, nutreţurile verzi, drojdiile, grăunţele, melasa şi laptele praf
degresat.
Colina-vitamina B4 a fost inclusă în grupa vitaminelor B pentru că influenţează creşterea
unor microorganisme, deţinând şi alte funcţii în organismul animal. Carenţa ei se manifestă mai
pregnant la păsări. Se găseşte în cantităţi mari în nutreţurile de origine animală, în drojdii, tărâţe,
grăunţe, şroturi, nutreţuri verzi.
Vitamina C – acidul ascorbic sau vitamina antiscorbutică, îndeplineşte în organism
următoarele funcţii: sporeşte rezistenţa organismului faţă de temperaturile scăzute; favorizează
absorbţia gastrointestinală a fierului; influenţează favorabil creşterea puilor; rol în metabolismul
hidraţilor de carbon; sporeşte rezistenţa la infecţii; influenţează funcţia de reproducţie.
Animalele în general nu sunt carenţate în această vitamină, ea găsindu-se în toate furajele
verzi şi suculente (varză, bostănoase, cartofi), în corpul animal este sintetizată în prezenţa vitaminei
A.
 Abaterea de la limitele normale în organism a vitaminelor determină apariţia unor tulburări
cunoscute sub denumirea de "vitaminoze", care se pot datora fie insuficienţei lor (hipovitaminoze),
fie excesului (hipervitaminoze).
În creşterea animalelor cel mai adesea apar hipovitaminozele cu efect direct şi nefavorabil
asupra: creşterii, sănătăţii, funcţiei de reproducţie şi producţiei animalelor.
Simptomele de carenţă vitaminică pot apărea şi datorită prezenţei în hrană a unor
antivitamine, întâlnite în peştele crud, drojdiiile vii şi unele plante care sunt substanţe organice cu
structură analoagă unei vitamine dar cu acţiune antagonică, dicumarolul este antivitamina K,
dezoxipiridoxina şi metoxipiridoxina sunt antivitamine B6.
Aprecierea valorii nutritive pe baza compoziţiei chimice brute a furajelor, prezintă ca
important neajuns faptul că nu evidenţiază modul de folosire a componentelor din furaje de către
organismul animal. În consecinţă s-a simţit nevoia elaborării unor noi metode de apreciere a valorii
nutritive a furajelor.

Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza digestibilităţii

Inconvenientele metodei de apreciere a valorii nutritive pe baza compoziţiei chimice au
condus la elaborarea metodei bazată pe digestibilitatea furajelor care este o metodă mai complexă şi
mai aproape de realitate, deoarece se bazează atât pe analiza chimică a furajului sau raţiei cât şi pe
experimentul efectuat direct pe animal.
Digestia, reprezintă deci totalitatea proceselor de ordin mecanic, chimic şi biologic suferite
de nutreţuri în tubul digestiv, în urma cărora elementele nutritive pot fi absorbite şi asimilate de
organism.
Procesul de digestie prezintă particularităţi în funcţie de specie, ca urmare a particularităţilor
morfologice ale aparatului digestiv, şi a proceselor fiziologice de la nivelul acestuia. (Vezi cartea
“Zootehnie generală şi alimentaţie”).
Prin experienţele de digestibilitate se urmăreşte stabilirea proporţiei în care sunt digerate şi
absorbite substanţele nutritive din nutreţurile ingerate de animale.
Tehnica experimentală adaptată la caracteristicile furajului şi specia animalelor de
experienţă folosite ş.a., constă în:
Animalele echipate cu harnaşamente speciale li se administrează de 2-3 ori/zi furajul
experimentat, cântărindu-se cantitatea administrată şi cea neconsumată şi colectează fecalele. Din
furaje şi fecale se recoltează probe pentru analize (2-10%) de 2-3 ori/zi ce se introduc în recipiente
ermetic închise şi se conservă prin adăugare de cloroform.
Durata experienţei este de 25-30 zile şi se împarte în trei perioade respectiv: perioada
preliminară (3-5 zile); perioada pregătitoare (5-l5 zile); perioada de control propriu-zisă (8-10 zile).
La încheierea fazei experimentale se face analiza chimică a furajului ingerat, a resturilor
neconsumate şi a fecalelor recoltate.
Stabilirea digestibilităţii nutrienţilor şi a valorii nutritive a furajului, exprimată în T.S.D.
(total substanţe digestibile) se face cu ajutorul a trei estimate.
Ingesta (I), cantitatea de furaj ingerată de animalele de experienţă.
Egesta (E) cantitatea de substanţe nedigerate şi neabsorbite eliminate prin fecale.
Digesta, (D) cantitatea de substanţe asimilate de organism, exprimată prin diferenţa dintre
primele două estimate.
I–E=D

Prin raportarea cantităţii de substanţă digerată la de cantitatea ingerată se stabileşte

coeficientul de digestibilitate (CD) al furajului sau substanţei administrată, respectiv: CD = D x
100/I
Pe baza coeficientului de digestibilitate stabilit se poate calcula conţinutul digestibil al
fiecărei substanţe nutritive în parte cu ajutorul relaţiei : Conţinut digestibil = Conţinut chimic
brut (%) x Coeficientul de digestibilitate (%)/100.
 Prin însumarea valorilor parţiale ale fiecărei substanţe nutritive dintr-un furaj se stabileşte
conţinutul total de substanţe digestibile în grame al furajului respectiv T.S.D. sau T.N.D. total
nutrienţi digestibili. TSD se utilizează şi azi în SUA în aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor la
porcine şi păsări, 1 TSD = 4,4 Mcal ED (energie digestibilă).
Întrucât valoarea energetică a substanţelor nutritive este diferită, un gram de glucide şi de
proteină are cca. 4 cal iar de lipide 9 cal, respectiv de 2,25 ori mai mult, se impune echivalarea
izodinamică a acestora prin înmulţirea lipidelor cu factorul 2,25. Rezultă că TSD = S.E.N.
digestibile + proteină digestibilă + celuloză digestibilă + (grăsimi digestibile x 2,25).

Factorii care influenţează digestibilitatea

Experienţele au evidenţiat că digestibilitatea furajelor este influenţată de o serie de factori
care depind de animal, de natura furajului şi de modul de preparare şi administrare.
a) Factori care depind de animal
Datorită particularităţilor morfologice şi funcţionale ale aparatului digestiv specia
animalului influenţează capacitatea de digestie a furajelor.
Astfel, furajele celulozice sunt digerate mai bine cu până la 50% de rumegătoare comparativ
cu alte specii, cu 10-14 mai bine de bovine faţă de ovine, iar cabalinele şi iepurii le disecă mai
bine decât porcii şi păsările. Taurinele valorifică celuloza în proporţie de 55 în timp ce porcii şi
păsările în proporţie de 20.
Nutreţurile concentrate, sunt digerate aproape la fel de bine de către toate speciile de fermă.
În schimb tuberculii sunt cel mai bine valorificaţi nutritiv de porcine, urmând apoi cabalinele,
rumegătoarele şi păsările.
Între rase se înregistrează diferenţe de digestibilitate de 3-4 iar între indivizi de până la
14%. Animalele adulte valorifică mai bine hrana decât animalele bătrâne şi tinere.
b) Factori care depind de natura furajului şi a raţiei
Volumul raţiei prea mare sau prea mic are influenţă negativă asupra digestibilităţii
nutreţurilor, prin accelerarea tranzitului digestiv în primul caz, sau prin diminuarea secreţiilor
digestive în al doilea.
Volumul normal al raţiei este dat de coefientul de saţietate respectiv de raportul dintre
substanţa uscată şi valoarea nutritivă a raţiei.
Coeficientul saţietăţii = S.U. (kg) / U.N.
Compoziţia chimică a furajelor care intră în raţie are o influenţă hotărâtoare asupra
digestibilităţii. La monogastrice conţinutul ridicat în celuloză determină o iritare a mucoasei
digestive şi o evacuare mai rapidă a conţinutului intestinal, diminuând digestibilitatea raţiei.
S-a demonstrat că, pentru fiecare procent de celuloză brută în plus digestibilitatea
substanţelor organice din furaje scade cu 0,88 la bovine, cu 1,26 la cabaline, 1,68 la porcine,
şi cu 2,33 la păsări.
Conţinutul redus în proteină brută, prin reducerea secreţiei glandelor digestive, micşoreză
digestia substanţelor extractive neazotate şi chiar a proteinelor.
Pentru o digestie corespunzătoare raportul dintre componentele azotate şi cele neazotate din
hrană exprimat prin raportul azotat dat de raportul dintre proteina brută şi substanţele neazotate
brute trebuie să fie între anumite limite (1/8-1/10).
Conţinutul raţiei în acizi organici sau substanţe cu acţiune specifică influenţează
digestibilitatea raţiei.
c) Factori ce depind de metodele de preparare şi administrare a raţiei
Aplicarea unor metode de preparare a nutreţurilor poate influenţa digestibilitatea acestora,
prin uşurarea masticaţiei, îmbunătăţirea gustului şi mirosului şi prin stimularea secreţiei glandelor
digestive. În acest sens se practică : spălarea de pământ a rădăcinoaselor şi tuberculiferelor, tocarea
furajelor grosiere, defibrarea cocenilor, măcinarea grăunţelor, fierberea cartofilor. Furajelor
celulozice prin tratamente fizice, chimice şi biologice le creşte consumabilitatea, digestibilitatea şi a
valoarea nutritivă. Tratarea paielor cu o soluţie slabă de NaOH creşte digestibilitatea substanţei
organice cu 30-60.
 Numărul de tainuri şi respectarea orelor de administrare a acestora, determină formarea unor
reflexe condiţionate ce stimulează în mod direct secreţia salivară, gastrică şi a glandelor anexe cu
efecte favorabile asupra digestibilităţii.
Cu toate că digestibilitatea nu poate reda măsura în care substanţele absorbite sunt utilizate
în procesele metabolice şi nici deosebirile dintre nutreţuri, digestibilitatea este considerată şi în
prezent ca o etapă obligatorie în stabilirea valorii nutritive a furajelor.

Aprecierea valorii nutritive pe baza efectului productiv

Aprecierea valorii nutritive pe baza efectului productiv constituie o etapă superioară, întrucât
compoziţia chimică brută şi digestibilitatea substanţelor nutritive nu iau în considerare şi
interacţiunile ce se stabilesc între hrană şi organismul animal.
Cercetările pe animale pentru determinarea efectului productiv au condus la elaborarea unor
metode directe (metoda grupelor şi metoda perioadelor) şi metode indirecte, care au la bază
determinarea bilanţului nutritiv din corpul animal.
Metoda grupelor constă în utilizarea a două loturi de animale, cât mai omogene, la care pe
lângă furajul de bază administrat lotului martor, la lotul experimental se adaugă furajul sau
substanţa supusă cercetării. Diferenţa de producţie dintre cele două loturi este atribuită furajului sau
substanţei adăugată în plus.
Metoda perioadelor, utilizează un singur lot de animale la care în prima etapă a perioadei
experimentale se administrează furajul de bază, iar în perioada a doua, la furajul de bază se adaugă
furajul sau substanţa cercetată. Pe baza diferenţelor de producţie între cele două perioade se
stabileşte efectul productiv al furajului analizat.

a) Aprecierea valorii nutritive prin metode directe

Pe baza efectului productiv s-au stabilit mai multe unităţi de măsură a valorii nutritive, unele
dintre acestea fiind utilizate şi în prezent.
1) Echivalentul amidon (E.a.) elaborat de cercetătorul german Oskar Kellner stabilit pe
baza efectului productiv al furajului la boii puşi la îngrăşat, exprimat prin grăsimea depusă.
Pe baza experienţelor efectuate, Kellner a calculat şi definit unitatea Echivalentul amidon
(Ea) ce reprezintă cantitatea de amidon pur digestibil care administrată în hrana boilor puşi la
îngrăşat peste raţia de întreţinere produce o cantitate de grăsime egală cu cea depusă de un 100 kg
de furaj. Un kg de amidon pur digestibil administrat peste raţia de întreţinere, depune în organismul
boilor la îngrăşat 248 g grăsime, care a fost luată drept etalon. Spre exemplu dacă porumbul boabe
are valoarea nutritivă egală cu 72 E.a., rezultă că 100 kg de porumb boabe va avea acelaşi efect în
producţia de grăsime cu 72 kg amidon.
2) Unitatea nutritivă ovăz (U.N.) utilizează ca etalon efectul în producerea de grăsime a
unui kg ovăz de calitate mijlocie, care a fost stabilit la 150 g grăsime. Dacă un kg de fân de lucernă
are o valoare nutritivă de 0,45 U.N. înseamnă că acesta produce în corpul animalului un efect
productiv similar cu cel produs de 0,450 kg ovăz.
Această unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor se foloseşte în ţările din estul
Europei, fiind introdusă din anul 1949.
3) Unitatea nutritivă orz (U.F.) sau unitatea furajeră are ca etalon de apreciere efectul în
producţia de lapte a unui kg de orz, care este de 3 kg lapte. Comparativ cu acest etalon s-a stabilit
apoi efectul de producţie al celorlalte nutreţuri.
Cu această unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor se operează în ţările scandinave şi
în Europa de vest.
Exprimarea valorii nutritive a furajelor în diferite unităţi de măsură a impus echivalarea
acestora pe baza puterii calorice. Astfel 1 Ea = 2360 kcal = 1,66 UN şi 1,43 UF; 1 UN = 1414 kcal
= 0,60 Ea şi 0,86 UF iar 1 UF = 1650 kcal = 0,70 Ea şi 1,16 UN.
b) Aprecierea valorii productive prin metode indirecte
 Metode indirecte de determinare a efectului productiv al nutreţurilor, se bazează pe
stabilirea bilanţului nutritiv în organism, respectiv pe determinarea cantităţii de substanţe nutritive
reţinute în organism, exprimată în grame sau kg în cazul bilanţului nutritiv material sau
echivalentul energetic al acestora (cal sau kcal) în cazul bilanţului nutritiv energetic.
a) Bilanţul nutritiv material stabileşte producţia de carne şi grăsime depusă pe baza
azotului şi carbonului din nutreţ reţinut în corp.
În cazul bilanţului nutritiv al azotului, care poate fi pozitiv, negativ sau echilibrat în funcţie
de cantitatea de azot ingerat prin hrană şi eliminat prin fecale, se calculează cantitatea de carne
formată în organism. Pornind de la faptul că în miozina musculară azotul se găseşte în proporţie de
16,67, iar în carnea proaspătă se găseşte 23 miozină, pe baza cantităţii de azot reţinută de
organism se determină cantitatea de miozină musculară, respectiv de carne formată.
Bilanţul nutritiv al carbonului este mai complicat deoarece carbonul poate fi ingerat prin
nutreţuri, apă, şi aerul atmosferic şi eliminat din organism prin fecale, urină, gaze şi producţiile date
(lapte, lână,ouă). În organism carbonul este utilizat la formarea cărnii şi a grăsimii.
În funcţie de cantitatea de carbon reţinută în organism se va calcula cantitatea de carne
formată şi de grăsime depusă, cunsocut fiind că miozina conţine 52,54% iar grăsimea 76,5%
carbon. Bilanţul nutritiv al carbonului poate fi şi el pozitiv, negativ şi echilibrat.
b) Bilanţul nutritiv energetic pune în evidenţă manifestările energetice din corpul
animalului.
În cadrul acestuia se determină energia furajului ingerat din care se scade energia pierdută
prin fecale, urină, gaze de fermentaţie, căldură iradiată în mediul extern, şi energia înglobată în
produsele animaliere rezultate (lapte, ouă, lână), rezultând energia reţinută în organism. (E ingerată
- E eliminată = E reţinută)
Bilanţul nutritiv energetic are o largă aplicabilitate permiţând atât stabilirea a valorii
nutritive a furajelor, cât şi cerinţele energetice ale animalelor pe specii, categorii de producţie şi
categorii de vârstă.
Transformările energetice în organism
Substanţele nutritive din furaje în urma transformării lor de către organism devin energie
potenţială denumită energie productivă sau calorică.
Energia brută (totală) dintr-un furaj se stabileşte prin arderea unui gram substanţă uscată în
bomba colorimetrică şi se exprimă în cal. O probă medie constituită din mai multe nutreţuri are
circa 4500 cal/g, iar nutreţurile bogate în proteine sau grăsimi au între 5700-6400 cal/g.
Din energia brută a furajului ingerat o parte se elimină prin fecale, partea rămasă în corp
reprezentând energia digestibilă.
Din energia digestibilă o parte se pierde prin gazele de fermentaţie şi prin urină, partea
rămasă reprezentând energia metabolizabilă. Din aceasta, o parte este folosită de organism pentru
digestie şi asimilaţie, iar restul reprezintă energia netă.
Energia netă este folosită, o parte pentru întreţinere (circulaţie, respiraţie, deplasare, etc.), iar
ceea ce rămâne este folosită pentru producţii, reprezentând energia productivă.
Metodele de exprimare a valorii nutritive a furajelor în energie sunt folosite pe scară tot mai
largă.
Pornind de la faptul că peste 50 din valoarea energetică a produselor animale este dată de
către grăsime, s-a elaborat unitatea nutritivă energetică (U.N.E.) care corespunde cu 3,5 kcal
E.N.G.(energie netă grăsime) pentru porcine şi păsări şi cu 2,5 kcal E.N.G. pentru taurine.
În prezent în ţara noastră valoarea nutritivă a furajelor şi raţiilor se exprimă în UN ovăz la
toate speciile cu excepţia păsărilor la care se exprimă în T.S.N.D.
c) Aprecierea valorii complete a raţiilor
Valoarea completă a raţiei este dată de modul în care aceasta satisface din toate punctele de
vedere cerinţele organismului în substanţe nutritive şi de efectul ei asupra sănătăţii, creşterii
producţiei şi reproducţiei. O raţie cu valoare completă este cea care conţine toate substanţele
nutritive de care organismul are nevoie pentru desfăşurarea normală a funcţiilor fiziologice şi pentru
realizarea unor producţii mari şi economice.
 Resursele furajere
Sunt considerate nutreţuri toate produsele de origine vegetală, animală, minerală sau de
sinteză, care folosite în hrana animalelor asigură desfăşurarea normală a funcţiilor vitale şi punerea
în valoare a potenţialului productiv al organismului. Totalitatea nutreţurilor de origine vegetală,
animală, minerală, ş.a., alcătuiesc baza furajeră.
Varietatea mare a nutreţurilor a impus necesitatea clasificării lor, folosindu-se criterii
referitoare la provenienţa sau însuşirile acestora. Astfel: după origine nutreţurile pot fi vegetale,
animale, minerale şi de sinteză; după conţinutul în substanţe nutritive por fi concentrate şi
voluminoase; după conţinutul în apă pot fi: apoase (95% apă), suculente (80% apă) şi uscate (15%
apă); după modul de obţinere nutreţurile pot fi: naturale, cultivate şi industriale.
În prezent la noi este adoptată şi folosită următoarea clasificare a furajelor:
1. Nutreţurile fibroase: fânuri, granule şi brichete de plante verzi dezhidratate, făină de
nutreţuri fibroase.
2. Nutreţuri suculente: silozurile, semisilozurile, nutreţuri verzi, borhoturi, rădăcinoase,
tuberculifere, bostănoase, etc.
3. Nutreţuri grosiere: paie de cereale, coceni de porumb, ciocălăi, vreji, plevuri, gozuri II.
4. Nutreţuri concentrate: cultivate, industriale, făinuri proteice de origine animală, făinuri
proteice de origine vegetală, spărturi de cereale (gozuri I).
5. Nutreţuri energetice: grăsimi vegetale de uz furajer, grăsimi animale de uz furajer,
zahăr furajer, glucoză, amidon, melasă.
6. Nutreţuri minerale: macroelemente, microelemente.
7. Aditivi furajeri: vitamine, aminoacizi, antibiotice furajere, substanţe enzimatice,
coloranţi, antioxidanţi.
8. Preparate furajere: nutreţuri combinate, nuclee, premixuri, substituienţi.

Nutreţurile de origine vegetală

Nutreturile de origine vegetală include toate resursele vegetale ce pot fi utilizate în hrana
animalelor.
Valoarea nutritivă şi producţia lor sunt influenţate de: sol, climă, lucrările agrotehnice,
specia şi soiul plantei, faza de vegetaţie în care se recoltează, starea sanitară şi modul de conservare.
Nutreţuri verzi
Nutreţurile verzi deţin peste 40% din valoarea energetică a balanţei furajere din ţara noastră,
asigură hrana animalelor o perioadă de 6-7 luni, conţin 80-85% apă şi sunt reprezentate de masa
verde de pe păşuni şi pajiştile naturale sau cultivate, din conveierul verde sau din diferite surse
ocazionale.
Valoarea nutritivă medie a acestor nutreţuri este de 0,15-0,20 U.N./kg cu un conţinut mediu
de 20 g P.d. Au un coeficient de digestibilitate ridicat, cca. 80% şi un grad ridicat de
consumabilitate. Furajele verzi stimulează lactogeneza şi au evidente proprietăţi diuretice.
Nutreţuri suculente de iarnă
Din această grupă fac parte nutreţul murat, rădăcinooasele, tuberculiferele şi bostănoasele ce
se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă.
Nutreţul murat este un furaj de bază pe timpul iernii şi o hrană bogată în substanţe nutritive
şi vitamine, suculentă şi dietetică, la un preţ de cost redus.
Nutreţul murat de bună calitate este galben-verzui-măsliniu, cu miros plăcut, uşor acrişor, cu
un conţinut în acizi organici de 80-120g/kg SU acid lactic, sub 25 g/kg SU acid acetic şi fără acidul
butiric şi propionic. Porumbul murat constituie cel mai bun nutreţ suculent de iarnă, având o valoare
nutritivă de 0,20 U.N. cu 10-12 g P.d./kg.
Nutreţul murat are efecte favorabile asupra productiei şi stării de sănătate a animalelor,
putându-se administra în hrana tuturor speciilor asigurându-se un raport de 1 kg fân la 5 kg siloz şi
administrarea unui adaus de bicarbonat de Na, pentru tamponarea acidităţii şi de cretă furajeră,
pentru aportul de calciu.
 Semisilozul sau semifânul reprezintă nutreţul rezultat din conservarea plantelor furajere cu
un conţinut scăzut în apă (40-50%). Conţinutul mai redus în acizi organici şi mai ridicat în substanţe
nutritive permit utilizarea lui la rumegătoare şi în perioada de gestaţie avansată cu risc mai redus în
comparaţie cu silozul.
Utilizarea nutreţului murat în hrana animalelor are efecte favorabile asupra producţiei şi
stării de sănătate a animalelor, putându-se administra în hrana tuturor speciilor, respectiv: 20-30 kg
în raţia vacilor gestante, 30-40 kg la taurinele adulte la îngrăşat şi 10-20 kg la tineret în funcţie de
vârstă şi masa corporală; la ovine, 2-3- kg la oile lactante şi 4-5 kg/zi la cele la îngrăşat; la suine în
cantitate de 2-3 kg pentru scroafele lactante şi 0,5-2 kg la tineret; la cabaline, se administrează cu
precauţie în cantităţi de maximum 7-9 kg/zi; la păsări 30-100 g/zi la palmipede care-l consumă cu
plăcere şi la curci 50-100 g/zi în funcţie de vârstă.
Rădăcinoasele şi tuberculiferele
Rădăcinoasele şi tuberculiferele se caracterizează printr-un conţinut ridicat în apă (75-90%),
au un conţinut scăzut în celuloză, grăsimi (sub 1%), proteine (1-2%), iar din azotul total cca. 50% se
găseşte sub formă de azot neproteic. Sunt relativ bogate în caroten (cele cu miezul galben) în
vitamina C şi în săruri de potasiu.
Conţinutul ridicat în apă şi glucide le conferă suculenţă şi calităţi gustative bune însă au un
grad mai redus de conservare.
Rădăcinoasele, reprezentate de sfecla furajeră şi semizaharată, morcovul furajer, guliile
furajere, ş.a. au o digestibilitate ridicată a substanţei organice (85-92%), o valoare nutritivă cuprinsă
între 0,12-0,15 UN şi 10-12 g P.d./kg şi sunt consumate cu plăcere datorită suculenţei şi
conţinutului mare în glucide.
Se administrează în cantităţi de până la 30-40 kg/zi la bovinele adulte, 5-15 kg/zi la tineret,
2-3 kg la ovine, 4-6 kg/100 kg şi zi la porcine, 5-10 kg/zi la cabaline, iar la păsări 40g/zi la găini şi
până la 200 g/zi la palmipede.
Tuberculiferele, reprezentate de cartof şi topinambur au un conţinut de 22-26% substanţă
uscată din care cca. 60-65% amidon, un conţinut redus în proteine (1,5-2,0%), în lipide (0,1-0,3%)
şi celuloză (0,6-0,8%) şi mai ridicat în potasiu şi vitamina C. În locul amidonului din cartof,
poliglucidul din topinambur este inulina ce are gust dulce fiind formată din zaharoză.
Valoarea nutritivă a acestora este de 0,23-0,30 U.N. şi 9-10 g.P.d.
În hrana animalelor tuberculiferele se pot administra în cantităţi de: 20-30 kg la taurine, 3-5
kg la porcine, 0,5-1 kg la ovine, iar la păsări 50-100 g.
Bostănoasele sunt reprezentate de dovleacul furajer, bostanul şi pepenele furajer, se
caracterizează prin suculenţă şi digestibilitate ridicată ce fac să fie consumat cu plăcere de animale.
Au o valoare nutritivă de 0,10 U.N. şi 9 g P.d./kg, şi se administrează în hrană sub formă crudă şi
tocată în cantitate de 10-15 kg/zi la vacile de lapte, 30-40 kg/zi la taurinele adulte la îngrăşat, 5-6 kg
la cabaline, 1-1,5 kg/zi la ovine şi 5-8 kg/zi la porcii la îngrăşat în stare fiartă.
Nutreţurile fibroase
Nutreţurile fibroase cuprind nutreţurile bogate în celuloză, fânuri şi grosiere.
Fânurile reprezintă principala sursă furajeră, pentru ierbivore în perioada de iarnă, asigurând
până la 50% din necesarul de proteină şi până la 40% din necesarul de energie, fiind totodată o
importantă sursă de vitamine şi săruri minerale. Valoarea nutritivă a fânurilor depinde de
compoziţia floristică, de stadiul de vegetaţie al plantelor la recoltare, de sistemul de uscare şi de
durata de conservare.
Fânurile au o compoziţie chimică echilibrată când proporţia plantelor este de 30%
leguminoase, 60% graminee şi până la 10% plante comestibile aparţinând altor familii.
După provenienţă fânul poate fi: natural şi cultivat.
În funcţie de condiţiile geografice, fânul natural paote fi de: luncă, câmpie, deal, munte sau
baltă.
Compoziţia botanică diferită a acestora determină diferenţe mari de compoziţie şi valoare
nutritivă care este cuprinsă între 0,30-0,59 UN/kg şi 20-60g P.d./kg.
 Fânul cultivat se produce în scopul completării fânului natural până la acoperirea
necesarului prin cultivarea unor plante furajere ca: leguminoase perene (trifoi, lucernă, sparcetă,
ghizdei); graminee perene (Lolium, Dactylis, Festucă, etc.); borceaguri (ovăz+măzăriche) şi
amestecuri de graminee şi leguminoase perene.
Fânurile de leguminoase perene cultivate (trifoi, lucernă) sunt bogate în proteină (80-135
g/kg), săruri minerale şi vitamine, au o valoare biologică ridicată şi o valoare nutritivă cuprinsă între
0,41-0,62 U.N./kg. Acestea se consumă cu plăcere şi au un grad ridicat de digestibilitate fiind
recomandate în hrană la toate speciile de animale.
Fânurile de borceag, de toamnă sau de primăvară, au o valoare nutritivă ridicată şi un
conţinut echilibrat în proteine şi glucide (raport proteic strâns 1:3).
Valoare nutritivă este cuprinsă între 0,34-0,51 U.N./kg cu 70-90 g P.B.D./kg.
În funcţie de provenienţă, de vârsta animalelor şi de tipul raţiei, fânurile se poate administra
în cantităţi de: 6-10 kg la bovine, până la 12 kg la cabaline şi de 1,5-2 kg la ovine.
Nutreţurile grosiere, sunt reprezentate de produsele secundare rezultate după recoltarea
grăunţelor şi seminţelor plantelor cultivate, respeciv de paiele şi pleava de cereale, vrejii de
leguminoase, cocenii şi ciucălăii de porumb şi capitulele de floarea soarelui. Ele se caracterizează
prin volum mare la unitatea de greutate, conţinut ridicat în celuloză (50% din S.U.) şi digestibilitate
redusă.
Paiele de cereale: de grâu, orz, ovăz, secară şi orez au un conţinut ridicat în celuloză (36-
42%), scăzut în proteine şi grăsimi (3-4%) şi un conţinut de 4-6% cenuşă, fiind sărace în calciu şi
fosfor şi bogate în siliciu.
Datorită conţinutului ridicat în hemiceluloză, celuloză şi lignină, paiele au un coeficient de
digestibilitate de 40-50% la rumegătoare şi de 25-30% la cabaline şi o valoare nutritivă de 0,23-0,37
UN cu 3-18 g P.d./kg.
În raţia animalelor paiele pot intra în cantitate de 2-5 kg la bovine, 1-2 kg la ovine şi 2-3 kg
la cabaline. Pentru creşterea consumabilităţii şi îmbunătăţirea gradului de valorificare se recomandă
prepararea lor prin tocare, saramurare, melasare, murare sau tratarea cu soluţie NaOH.
Cocenii de porumb reprezintă cea mai importantă producţie secundară din sectorul vegetal şi
o rezervă furajeră însemnată ce poate fi utilizată în hrana bovinelor şi ovinelor. Faţă de paie, au un
conţinut de lignină şi celuloză mult mai mic, ceea ce le conferă o valoare nutritivă mai bună 0,33-
0,55 UN cu 18-22 g P.d.
Sub formă tocată sau defibraţi cocenii de porumb se pot administra în cantităţi de 7-10 kg la
bovine şi 2-3 kg la ovine. Preparaţi prin însilozare, melasare, ş.a. se pot utiliza în îngrăşarea
taurinelor, în cantitate de 15-20 kg/zi, sau în hrana vacilor de lapte, acoperind 25-30% din substanţa
uscată a raţiei.
Paiele şi vrejii de leguminoase provin de la treieratul leguminoaselor de sămânţă şi au un
conţinut mai ridicat în proteine (6,4-8,6%) şi o digestibilitate mai ridicată (47-50%) a substanţei
organice comparativ cu paiele de cereale.
Vrejii şi paiele de leguminoase se folosesc cu precădere în alimentaţia ovinelor, care le
valorifică cel mai bine administrându-se 1-2 kg/zi la oile adulte şi 3-5 kg/zi la taurine.
Nutreturile concentrate
Nutreturile concentrate cuprind nutreţurile provenite din seminţele plantelor cultivate:
grăunţe de cereale, boabe de leguminoase, seminţe de oleaginoase precum şi fructele unor plante
care pot fi utilizate în hrana animalelor.
Datorită conţinutului bogat în substanţe nutritive, valorii energetice şi digestibilităţii ridicate,
li s-a atribuit şi denumirea de nutreţuri concentrate.
a) Grăunţele de cereale au un conţinut ridicat în amidon (70%), ce le conferă o valoare
energetică mare, un conţinut de 9-11,8% P.d. cu o valoare biologică mai redusă şi, la unele, un
conţinut ridicat în grăsimi (porumbul, ovăzul). Sunt bogate în săruri minerale, în vitaminele
complexului B şi sărace în vitaminele A, D, C şi E.
Porumbul deţine un loc important în alimentaţia animalelor fiind utilizat în principal, ca
sursă de energie datorită conţinutului ridicat în glucide şi scăzut în celuloză. Conţine 8-10%
proteină cu o valoare biologică mai redusă (datorită unui dezechilibru aminoacid), 4-5% grăsimi şi
1-2% săruri minerale. Are o valoare nutritivă cuprinsă între 1,07-1,28 U.N. şi 60-70 g P.d./kg şi o
digestibilitate ricată, păsările valorificând cel mai bine proteina şi grăsimea iar suinele substanţele
extractive neazotate. Se administrează în hrana tuturor speciilor şi categoriilor de animale sub formă
uruită, putând intra în amestecul de concentrate în proporţie de până la 40% la vacile de lapte, 20-
25% la tineretul bovin, 70-80% la bovinele şi ovinele la îngrăşat, 30% la oile de prăsilă, 40-60% la
tineretul suin de prăsilă, 60-65% la scroafele gestante şi lactante şi 80% la porcii supuşi îngrăşării.
La păsări, porumbul reprezintă cereala de bază, deţinând în structura furajului combinat
până la 70% la găinile ouătoare, 30% la tineretul de înlocuire şi 40-65% la puii broiler.
Orzul intră alături de porumb în cantităţi însemnate în reţetele de nutreţuri combinate şi
amestecul de concentrate, având o valoare energetică ridicată. Are un conţinut ridicat de extractive
neazotate (62-67%), un conţinut de 11,07% proteină brută, 2,75% grăsime brută şi 5,99% celuloză
brută şi o digestibilitate bună.
Orzul are o valoare nutritivă de 1,11 U.N. şi o energie metabolizabilă de 2882 kcal, putând
intra în amestecul de concentrate în proporţie de: 25-35% la taurine, 40% la porcii la îngrăşat şi 15-
20% la purcei şi tineretul suin.
Ovăzul este un nutreţ energetic valoros consumat cu plăcere de toate animalele. Conţine
11,8% proteină, echilibrată în aminoacizi şi cu valoarea biologică ridicată. Are 9,5-15% celuloză, 5-
6% grăsime şi un conţinut mare în hidraţi de carbon (53,9%), în fosfor uşor asimilabil şi în
vitaminele complexului B.
Conţinutul ridicat în celuloză determină o digestibilitate mai redusă (70%) comparativ cu a
orzului şi porumbului.
Ovăzul este recomandat în alimentaţia reproducătorilor şi cabalinelor, putând deţine până la
50% din raţia de concentrate.
Sorgul fiind o plantă productivă (până la 10 to/ha) mecanizabilă şi cultivabilă în zonele
secetoase, se utilizează pe scară mai largă ca plantă furajeră. Are un conţinut în substanţe nutritive
şi o valoare energetică asemănătoare cu porumbul, fiind recomandat îndeosebi în alimentaţia
animalelor supuse la îngrăşat.
Triticale este o cereală hibrid, cu un conţinut în energie mai mare decât cel al secarei şi de
proteină (11,6%) mai mare decât la secară şi chiar la grâu fiind utilizată tot mai mult în furajarea
animalelor.
b) Boabele de leguminoase respectiv (soia, mazăre, bob, lupin ş.a.) au un conţinut ridicat
de proteine (22-40%), în vitaminele B şi E, în calciu şi mai ales în fosfor şi mai redus în vitaminele
C şi D iar unele (soia) conţin cantităţi mai mari de grăsime. Majoritatea lor conţin substanţe
antinutritive (inhibatoare) care reduc disponibilitatea aminoacizilor, absorbţia grăsimilor şi a
glucidelor implicit valoarea lor biologică fiind necesară tratarea termică înainte de utilizarea lor în
furajare.
În hrana animalelor, boabele de leguminoase au rolul de echilibrare a raţiilor în proteine şi
se folosesc numai sub formă uruită.
Mazărea Este un furaj bogat în proteină 22-23% însă cu o valoare biologică mai redusă,
bogat în hidraţi de carbon (50%), în vitamine (A,B) lecitină şi săruri de Ca, P, K, cu o valoare
energetică ridicată şi o digestibilitate ridicată, fiind recomandată în hrana tuturor animalelor, are o
valoare nutritivă medie de 1,09 U.N. (1,06-1,11 U.N.) şi 198 g P.d./kg fiind recomandată în hrana
reproducătorilor masculi, a tineretului în creştere şi a animalelor producătoare de lapte, carne, ouă,
lână. Se administrează în cantităţi de 0,5 kg/cap/zi la tauri şi tineretul taurin; până la 1,5 kg/zi la
vaci, 1 kg/zi la cai şi 60-80g/zi la ovine.
La suine mazărea poate deţine 15-20% din amestecul de concentrate influenţând favorabil
gustul cărnii şi favorizează o consistenţă mai ridicată a grăsimii, iar la păsări poate deţine 10% din
structura raţiei.
Bobul cu cele trei varietăţi (Vicia faba major, Vicia faba equina, Vici faba minor) este mai
puţin cultivat cu toate că are o valoare nutritivă mai ridicată şi proteină cu valoare biologică mai
mare decât mazărea şi realizează producţii mai mari şi mai constante decât aceasta. Bobul are o
valoare nutritivă de 1,0 U.N. şi 229 g P.d./kg, fiind recomandat şi utilizat în hrana animalelor în
mod asemănător cu mazărea.
Lupinul cu cele trei varietăţi ale sale: galben, albastru şi alb, depăşeşte toate leguminoasele
în conţinutul proteic (33,8-40,2%) iar glucidele sunt reprezentate în principal de pentozani şi nu de
amidon.
Valoarea nutritivă este de 1,16 U.N. şi 341 g P.d./kg. la lupinul galben, 1,19 U.N. şi 263 g.
P.d./kg la lupinul albastru şi 0,9 U.N. şi 253 g P.d./kg la lupinul alb.
Datorită alcaloizilor lupinină şi sparteină, ce-i conferă gustul amar, se utilizează pe scară
redusă în hrana animalelor fiind consumat cu dificultate şi necesitând preparări speciale.
Soia se foloseşte rar ca atare în hrana animalelor, cel mai frecvent fiind utilizat şrotul
rezultat de la extracţia uleiului.
Seminţele de soia se situează printre leguminoasele cu cel mai ridicat conţinut în grăsimi
(20,6%) şi proteine (34,9-45,1%) cu valoarea biologică cea mai ridicată dar mai sărace în
metionină, fiind cea mai valoroasă sursă de proteină vegetală pentru suine şi păsări.
Având în structura sa, factori antiproteinogenetici şi saponine este obligatorie inactivarea
acestora prin tratamente termice adecvate.
Prin extrudare din soia integrală se obţine “full fat soia” cu valoare energetică şi proteică
ridicate (cca. 3900 kcal EM/kg şi 38% proteină brută), foarte digestibil pentru păsări şi porci.
Seminţele de soia au o valoare nutritivă de 1,38 U.N. şi 288 g P.d./kg şi se folosesc uruite în
proporţie de 10-15% în amestecul de concentrate la bovine, până la 10% din structura raţiei la suine
şi până la 25% la păsări.
În această categorie de furaje mai intră seminţele de măzăriche, de fasoliţă, de linte, de latir,
care se folosesc pe scară mult mai redusă în alimentaţia animalelor.
c) Seminţele de oleaginoase (in, cânepă, floarea soarelui, rapiţă, muştar alb, ş.a.), datorită
conţinutului ridicat în grăsimi (27-53%) şi proteine (10-25%), au o valoare nutritivă şi o
digestibilitate ridicate şi un conţinut ridicat în fosfor şi calciu.
Seminţele de in se administrează animalelor mai mult în scop dietetic, întrucât substanţele
pectice pe care le conţin prin înmuiere, formează un mucilagiu ce constituie un veritabil pansament
al mucoasei gastrice. Prezenţa unor glicozizi toxici (linamarina) impune tratarea termică, înaintea
folosirii lor.
Valoarea nutritivă ridicată, 1,89 U.N. şi 194 g P.d./kg şi calităţile dietetice fac ca seminţele
de in să fie recomandate în alimentaţia viţeilor şi mânjilor în perioada de înţărcare şi păsărilor în
perioada de năpârlire, sub formă de supe sau ca adaus în amestecul de concentrate.
Seminţele de floarea soarelui se folosesc ca atare în alimentaţia animalelor numai cu totul
ocazional. Ele constituind materie primă pentru extragerea uleiului, în urma căruia rezultă şroturile
sau turtele, subproduse foarte importante pentru nutriţia animalelor.
Seminţele de floarea soarelui au un conţinut ridicat în grăsime 27,4%, în proteină 13-15,5%
şi în celuloză 18-26%, sunt bogate în aminoacizi esenţiali, cu excepţia lizinei şi în vitaminele
complexului B. Nedecorticate au o valoare nutritivă de 1,11 U.N., 102-132 g P.d./kg şi o valoare
energetică ridicată de 2978 kcal EM/kg pentru păsări. Nedecorticate pot fi incluse în structura
amestecurilor concentrate în proporţii maxime de 5% la păsări şi tineretul suin, 10% la suinele
adulte, şi 15-20% la rumegătoare.
Seminţele de rapiţă au o valoare nutritivă ridicată de 1,64 U.N. conferită de conţinutul
ridicat în grăsime (38-41%) şi în proteină (19-21%). Proteina din rapiţă conţine toţi aminoacizii
esenţiali, având o valoare biologică apropiată de cea a soiei (95%). Prezenţa glicozizilor:
progoitrina, sinigrina, gluconapina, diminuează valoarea proteinei din rapiţă şi favorizează formarea
de compuşi toxici cu sulf ce au efect iritant asupra mucoasei digestive.
Datorită efectului antitiroidian seminţele de rapiţă pot fi utilizate în furajarea animalelor
supuse îngrăşării, şi la puii de carne în proporţie maximă de 8-10% din raţie numai după tratarea
termică.
 Nutreţurile rezultate în urma prelucrării industriale a materiilor prime vegetale
Sunt reprezentate de subprodusele sau reziduurile rezultate de la industriile extractive sau
fermentative, având o valoare nutriţională diferită în funcţie de calitatea materiilor prime şi
tehnologia aplicată în prelucrarea lor.
a) Subprodusele de la industria morăritului
Sunt reprezentate de: zoană sau gozurile de cereale, tărâţa, făina furajeră şi praful de moară.
Zoana se utilizează cu mare precauţie în hrana animalelor datorită seminţelor toxice pe care
le poate conţine. Se administrează în cantităţi de până la 1,5 kg la taurine, 1 kg la porcii la îngrăşat
şi 10-15% din amestecul de concentrate la păsări.
Tărâţele rezultate în urma măcinării grăunţelor de cereale sunt formate din stratul aleuronic,
embrionul şi celule parenchimatoase cu amidon, reprezintă 20-26% din greutatea grăunţelor.
Tărâţele sunt bogate în proteine, vitaminele complexului B, în săruri de fosfor şi magneziu şi
mai sărace în săruri de Ca. Fosforul fitic împiedică absorbţia sărurilor de Ca, Fe şi Mg.
Tărâţele de grâu şi secară sunt cele mai valoroase, au o valoare nutritivă de 0,77 U.N. şi 121
g P.d./kg şi efect favorabil asupra producţiei de lapte. Ele sunt consumate cu plăcere şi se utilizează
mai mult în hrana rumegătoarelor putând reprezenta 50% din amestecul de concentrate, 20% la
porcine şi 10-20% la păsări.
b) Subprodusele de la extracţia uleiurilor vegetale
Şrotul de soia este cea mai valoroasă resursă proteică vegetală, fiind recomandat în
alimentaţia tuturor speciilor şi categoriilor de vârstă pentru echilibrarea azotată şi aminoacidică a
raţiilor şi reţetelor de furaje combinate. Totodată este un înlocuitor al proteinei animale din structura
înlocuitorilor de lapte.
Şrotul de soia are conţinut ridicat în proteină digestibilă şi un raport favorabil între
aminoacizii esenţiali, apropiat de cel al proteinelor animale.
Are o valoare nutritivă de 1,24 UN şi 40 g P.d./kg putând deţine o pondere de 25-30% din
amestecul de concentrate la vacile cu producţii mari de lapte şi tineretul taurin, de 25% la miei,
tineretul ovin şi la purcei şi tineretul suin şi de 10-30 % la păsări.
Şrotul de floarea-soarelui În funcţie de materia primă din care provine (seminţe întregi sau
decorticate) şi de tehnologia de extracţie (presare sau solvenţi) turtele sau şroturile rezultate au un
conţinut variabil în proteină (21-37%) şi în celuloză (14-37%).
Şroturile de floarea-soarelui au un conţinut ridicat în metionină şi o valoare nutritivă de
0,77-1,09 U.N. cu 234-330 g. P.d./kg.
Şrotul de floarea-soarelui poate intra în proporţie de 10-25% din structura raţiei la vacile de
lapte, tineret şi tauri; 10-20% la oi şi tineretul ovin, 10-15% la purcei şi tineret suin şi 8-10% la
păsări.
Şrotul de rapiţă prin conţinutul în aminoacizi esenţiali este un furaj proteic valoros (36%
proteină brută) bogat în fosfor şi calciu având o valoare nutritivă de 0,96 U.N. cu 250-290 P.d./kg.
Conţinutul în tioglicozizi şi gustul amar al şrotului provenit din soiurile vechi de rapiţă
limita utilizarea lui numai la rumegătoare în proporţie maximă de 10-15% din amestecul de
concentrate.
Soiurile noi de rapiţă libere de acid erucic şi glucozinolaţi au deschis posibilitatea utilizării
şrotului şi în furajarea altor specii de animale decât rumegătoarele (păsări, porci).
Şrotul de germeni de porumb este bogat în amidon şi proteină dar sărac în substanţe
minerale, are o valoare nutritivă de 1,20 U.N. şi 150 g. P.d./kg. furaj şi se poate administra la toate
speciile de animale. În cantităţi mari la vacile de lapte (peste 1,5 kg) şi porci (peste 0,5 kg)
influenţează negativ calitatea untului şi a slăninii.
c) Subprodusele de la industria zahărului
Produsele secundare de la industria zahărului sunt: tăieţei de sfeclă, melasa, vinaza şi
zahărul furajer.
Tăieţeii de sfeclă pot fi utilizaţi în furajare în stare umedă sau uscaţi. În stare umedă tăieţeii
de sfeclă conţin 93-94% apă şi în stare uscată cca. 8% apă. Au o valoare nutritivă de 0,08 UN şi 6 g
P.d./kg în stare umedă şi 0,89 UN şi 60 g P.d. în stare uscată, gust plăcut şi consumabilitatea
ridicată.
În hrana bovinelor la îngrăşat se pot administra zilnic 40-60 kg tăieţei umezi sau 4 kg. tăieţei
uscaţi, şi 20-25 kg. tăieţei umezi sau 2 kg. tăieţei uscaţi în cazul vacilor de lapte.
La ovine se pot administra zilnic 2 kg tăieţei umezi şi 0,2-0,3 kg uscaţi iar la porcii la
îngrăşat 3 kg. tăieţei umezi şi 0,3-0,4 kg uscaţi, după o obişnuire treptată cu consumul acestora.
Melasa rezultă în urma procesului de cristalizare şi al rafinării zahărului, fiind sub forma
unui sirop dens, brun-roşcat cu gust dulceag şi miros de caramel. Este bogată în zahăr (50-60%) şi
în microelemente (Fe, Cu, Zn, Co, Mn), proteină (9%) formată în principal din amide. Valoarea
nutritivă este: 0,8% U.N. şi 50-70 g. P.d. /kg.
Se foloseşte în hrana animalelor numai diluată cu apă (în raport de 1:9) şi în amestec cu alte
furaje, fie ca energizant sau corector de gust, fie ca liant la producerea brichetelor şi a furajelor
granulate. Se administrează în cantităţi de: 1,5-2 kg/cap/zi la vacile în lactaţie şi caii de muncă, 2-4
kg la taurinele la îngrăşat, 0,1-0,2 kg la ovine la îngrăşat şi 0,2-03 kg la porci la îngrăşat.
d) Subprodusele de la industria amidonului
În industria amidonului se pot folosi ca materie primă cartoful, porumbul, grâul. La
extragerea amidonului prin procesul de spălare, rezultă borhotul format din învelişurile boabelor şi
o parte din amidonul şi glutenul conţinut de acestea.
Borhotul sau pulpa de cartofi În stare proaspătă are o valoare nutritivă de 0,05 U.N. şi 7 g
P.d. /kg iar în stare uscată 0,52 U.N. şi 78 g P.d./kg.
Se administrează cu precădere la animalele la îngrăşat, 30-35 kg proaspăt şi 3-5 kg uscat la
taurine, 3-5 kg proaspăt şi 0,5 kg uscat la ovine.
Borhotul de porumb este format din învelişul boabelor, amidonul şi glutenul rămase după
extragerea amidonului fiind mai valoros decât cel de cartofi. În stare proaspătă conţine cca. 75%
apă şi are o valoare nutritivă de 0,32 U.N. cu 22 g P.d. în stare proaspătă şi 1,22 U.N. cu 122 g P.d.
în stare uscată, administrându-se la animale în aceeaşi cantitate ca borhotul de cartofi.
Glutenul se obţine ca produs secundar la producerea amidonului. Conţine 40-60% proteină
şi se foloseşte ca sursă de proteină şi energie în hrana puilor şi păsărilor în cantităţi limitate.
e) Subproduse de la industria spirtului
La fabricarea spirtului procesele fermentative a amidonului determină pe lângă producerea
alcoolului şi o serie de modificări a compoziţiei borhotului, crescând ponderea conţinutului în
proteină şi a valorii biologice a acesteia şi a conţinutului în vitaminele complexului B şi în acizi
organici.
Borhotul de spirt poate fi în stare proaspătă, cu un conţinut de până la 94% apă, sau în stare
uscată. Conţinutul în principi nutritivi şi valoarea nutritivă a borhotului variază în funcţie de materia
primă folosită fiind cuprins între 0,05-0,09 UN cu 7-23 g P.d. în stare proaspătă şi între 0,52-1,16
UN cu 122-127 g P.d. în stare uscată.
El este sărac în vitaminele A şi D şi mai bogat în săruri minerale. Borhotul de porumb este
mai bogat în principi nutritivi şi are un grad mai ridicat de digestibilitate decât borhotul de cartofi.
Borhoturile de spirt proaspete se folosesc cu precădere în furajarea rumegătoarelor la
îngrăşat în cantităţi de până la 60-80 kg/zi la taurine şi 5 kg/zi la ovine în amestec cu fibroase tocate
asigurându-se minim 14% celuloză în raţie.
f) Subproduse de la industria berii
Produse secundare de la industria berii sunt borhotul de bere, drojdia de bere şi colţii de
malţ.
Borhotul de bere conţine învelişul boabelor de orz, amidon şi strat aleuronic. În stare
proaspătă conţine 25-30% S.U., 6% proteină, iar în stare uscată 90% substanţă uscată, 22-25%
proteină, având o valoare nutritivă de 0,17 U.N. cu 40 g P.d./kg borhotul proaspăt şi 0,90 U.N. cu
193 g P.d./kg borhotul uscat. El are un evident efect stimulator asupra producţiei de lapte fiind
recomandat cu precădere în hrana femelelor lactante, în cantităţi de 15-20 kg.zi proaspăt şi 3 kg/zi
uscat la vaci, respectiv 1-2 kg/zi proaspăt şi 0,5-0,7 kg./zi uscat, la oi.
 Drojdia de bere rezultă în urma procesului de fermentare a mustului de bere, fiind un furaj
valoros ca urmare a conţinutului ridicat în proteină (46%) în vitaminele complexului B, în
ergosterină şi săruri de fosfor, S, Cu, Zn, aflate în combinaţii uşor asimilabile şi săracă în calciu.
Proteina are o valoare biologică apropiată de a proteinei animale fiind foarte bogată în aminoacizii
esenţiali.
Are o valoare nutritivă de 0,36 UN cu 113 g P.d./kg în stare proaspătă şi de 1,16 UN cu 420
g P.d./kg în stare uscată şi se poate utiliza în hrana tuturor speciilor şi categoriilor de animale, fiind
recomandată cu precădere la păsări şi suine.
Nutreţurile de origine animală
Constituie cele mai valoroase nutreţuri proteice, au valoarea biologică cea mai ridicată,
datorită conţinutului lor ridicat şi echilibrat în aminoacizi esenţiali, vitamine şi săruri minerale.
Rezultă ca produse secundare, de la industrializarea cărnii, peştelui şi laptelui şi ca produse
principale de la serviciile de ecarisaj.
Au un grad de digestibilitate ridicat (68-94%) şi sunt utilizate îndeosebi în hrana păsărilor şi
suinelor, specii ce solicită cantităţi mai mari de proteine cu valoare biologică ridicată. Făinurile de
carne, sânge, carne-oase, pene-viscere nu sunt admise în furajarea rumegătoarelor putând provoca
unele boli ca boala vacii nebune.
a) Făinurile proteice animale Sunt reprezentate de făina de carne, făina de sânge, făina de
carne-oase, făina de peşte, făina de cadavre, făina de pene-viscere, făina de pene ş.a. Acestea au
până la 75% proteine, cu valoare biologică ridicată şi o mare eficacitate pentru procesele de creştere
şi reproducţie şi pentru producţia de carne, lapte şi ouă.
Conţinutul acestora în principalele componente şi valoarea lor nutritivă sunt redate în tabelul
14.
Tabelul 14.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a unor sortimente de făinuri proteice de animale
Substanţe nutritive brute Valoarea
(%) nutritivă/kg
Cenuş
Sortimentul S. P. G. S.E. P.d En.
ă U.
U. B. B. N . kca
brută N.
% % % % g l
%
Făină de: - 10, 145
91,5 66 2,5 12,5 1,48 655
carne 5 0
- carne-oase 143
91,5 47,5 8,5 2,4 33,1 0,77 407
(cadavre) 1
121
- sânge 90,5 83,0 0,4 3,5 3,6 1,08 782
6
- pene 90,4 81,8 4,1 0,3 4,2 1,06 612 -
- pene- 239
95,1 66,5 4,1 23,1 1,4 1,26 517
viscere 1
20, 155
- peşte 95,5 35,7 2,9 36,5 1,21 321
4 9
- oase 94,0 22,5 6,0 3,2 62,3 - - -
după K. HENRING citat de O.POPA şi colab. 1980

Făinurile proteice animale se utilizează în alimentaţie în vederea echilibrării proteice a

raţiilor şi a ridicării valorii biologice a acestora.
Făina de peşte prin compoziţia complexă şi valoarea biologică foarte ridicată, reprezintă
furajul de origine animală cel mai valoros, prezentând o importanţă deosebită pentru furajarea
păsărilor şi a tineretului suin. Valoarea biologică mare este determinantă atât de gradul ridicat de
corelare al aminoacizilor (70%), conţinutului în aminoacizi cu sulf, în factorii de creştere cât şi a
conţinutului ridicat în Ca şi P, în microelemente (Mn, Cu, Zn) şi vitamine (mai ales B12).
Aminoacizii limitanţi pentru făina de peşte sunt leucina şi arginina.
Calitatea făinei de peşte depinde de materia primă folosită, întâlnindu-se două tipuri: făină
de peşte grasă (10-20% grăsime) cu un grad de conservabilitate redus şi slabă care se poate folosi
un timp mai îndelungat în hrana animalelor. Indiferent de tip aceasta trebuie să fie proaspătă, cu un
conţinut minim de 50% proteină, 30% fosfat de calciu şi maximum 4% sare şi 9% umiditate, fără
impurităţi şi miros rânced. În funcţie de compoziţia chimică, valoarea nutritivă este cuprinsă între
0,73-1,14 U.N. şi 320 - 530 g.P.d/kg.
Făina de peşte se foloseşte îndeosebi în furajarea tineretului aviar şi suin, deţinând 2-3% din
structura nutreţului combinat.
b) Laptele şi subprodusele lactate
Colostrul reprezintă secreţia lactată din primele 5-6 zile de la fătare, este mai bogat în
substanţă uscată, proteine, (îndeosebi globuline), grăsimi şi săruri minerale.
Laptele este bogat în calciu şi sărac în Fe şi Mn, fiind singurul furaj de origine animală care
conţine citraţi de Ca, K, şi Mn.
Datorită conţinutului şi compoziţiei complexe (peste 100 de componente), laptele integral
este un aliment complet, fiind furajul de bază pentru prima perioadă de viaţă întrucât corespunde pe
deplin necesităţilor metabolico-digestive ale nou-născuţilor. Are o digestibilitate ridicată a
componentelor sale (94-100%). Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a laptelui diferă de la o
specie la alta precum şi în funcţie de stadiul lactaţiei.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a laptelui şi subproduselor lactate sunt redate în
tabelul 15.

Tabelul 15
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a laptelui şi subprodusele lactate
(prelucrare după diferiţi autori)
Lapte
Lapte Lapte Lapte
ecrem Zară
Specificare integr integra ecrem Zer Zară
at praf
al l praf at
praf
Substanţe nutritive %
S. U. 12,5 96,9 9,0 90,5 6,6 9,2 92,1
proteina 3,5 24,8 3,5 25,6 0,7 3,6 32,4
grăsime 3,7 26,2 0,1 4,8 0,2 0,8 6,4
lactoză 4,6 40,2 4,6 53,4 5,0 4,1 43,3
cenuşă 0,7 5,4 0,8 6,7 0,7 0,7 10,0
Valoarea nutritivă
U.N. 0,30 1,45 0,17 1,30 0,10 0,10 1,42
P.d. g 35 236 30-32 308 9 28 290
E.D. kcal 672 4823 380 3975 213 310 3172
E.M. kcal 560 4019 308 3229 134 195 1996

Laptele integral praf rezultat prin deshidratarea laptelui proaspăt, se prezintă ca o pulbere
fină, uniformă de culoare albă cu nuanţă gălbuie cu gust şi miros plăcut de lapte fiert. Are o
digestibilitate uşor mai scăzută decât a laptelui proaspăt datorită transformărilor ce apar în procesul
de preparare rezultând compuşi inactivi sau enzimorezistenţi care se elimină prin fecale.
Laptele ecremat are un conţinut redus de grăsime (0,01-0,02%) şi în vitamine liposolubile
 Proaspăt, laptele ecremat, are o valoarea nutritivă de 0,14 U.N. şi 30 g P.d./kg, utilizându-se
cu precădere la viţeii şi purceii sugari. La viţei se administrează de la vârsta de 3 săptămâni prin
substituirea treptată a laptelui integral cu lapte ecremat în raport de 1:2, putându-se administra până
la 8-10 kg./zi; la purcei la înţărcare până la 1 kg/zi/cap şi la tineretul suin 1-2 kg/zi.
Laptele ecremat praf conţine 10-11% apă, 24-25% proteină, 4-4,8% grăsime şi 53,4%
lactoză (SEN), are o valoare nutritivă de 1,32 U.N. cu 298 g.P.d./kg şi o digestibilitate mai scăzută
decât în stare proaspătă. Se utilizează pe scara largă în preperarea substituienţilor de lapte şi a
nutreţurilor de tip starter şi prestarter.
Zara este produsul secundar obţinut de la fabricarea untului, în stare proaspătă conţine cca.
91% apă, 3,4% proteină şi 0,5% grăsime. Are o digestibilitate ridicată şi o valoare nutrititvă de 0,15
U.N. şi 34 g P.d./kg în stare proaspătă şi de 1,38 U.N. cu 292 g P.d./kg în stare uscată.
Este recomandată în îngrăşarea porcilor, 1-2 kg/cap/zi în stare proaspătă. Sub formă uscată
se introduce în nutreţurile combinate pentru porci şi viţei.
Zerul este produsul secundar de la prepararea brânzeturilor şi conţine 93,4% apă, 0,7%
proteină, 0,2% grăsime şi 5% lactoză. Are o valoare nutritivă de 0,10 U.N. şi 6 g P.d./kg, fiind
recomandat în furajarea viţeilor după vârsta de 2 luni, în cantitate de până la 10 kg./zi.
La porcine se poate administra în amestec cu concentratele sau ca atare în cantităţi de 10-12
kg la scroafele lactante, 5-10 kg la tineret şi până la 25 kg/zi la porcii la îngrăşat, influenţând
favorabil calitatea cărnii.
c) Grăsimea de uz furajer include seul, untura de porc nedirijată ce nu intră în consumul
uman, uleiul vegetal de soia sau de floarea-soarelui şi se utilizează în scopul echilibrării energetice a
nutreţurilor combinate, la prepararea înlocuitorilor de lapte şi pentru îmbunătăţirea digestibilităţii şi
palatabilităţii furajelor.
Comparativ cu seul rumegătoarelor, untura de porc are o digestibilitate mai ridicată (90-
95%), energia metabolizabilă mai mare (8,6kcal/g) şi punctul de topire mai mic (34-400C) fiind mai
bine valorificată. Uleiurile vegetale, cu toate că sunt mai bine digerate datorită conţinutului mai
mare în acizi graşi nesaturaţi au un efect productiv mai mic decât grăsimile animale.
Grăsimile de uz furajer se pot administra în proporţie de până la 5% la rumegătoare, 3% la
găini ouătoare şi până la maxim 10% la tineretul aviar şi suin. Ele trebuie să fie proaspete sau
stabilizate în prealabil cu substanţe antioxidante.
Nutreţurile de origine minerală
Se folosesc pentru echilibrarea raţiilor furajere în elemente minerale, nutreţurile vegetale şi
animale nesatisfăcând în întregime cerinţele animalelor în aceste elemente. În acest scop sunt
utilizate ca principale surse de săruri anaorganice: carbonaţi, sulfaţi, oxizi, cloruri.
Clorura de sodiu (sarea de bucătărie) constituie deopotrivă o sursă de Na şi Cl, se
administrează în hrana animalelor sub formă măcinată la păsări şi porci şi sub formă de bulgări la
rumegătoare şi cabaline.
Necesarul de clorură de sodiu diferă în funcţie de specie, categoria de vârstă şi structura
raţiei, fiind la bovine de 25-60 g la adulte, 5-20 g la tineret, la cabaline 20-40 g, la ovine 5-12g, la
porcine 5-40 g, la păsări 0,05-1,5 g/animal/zi.
În zonele deficitare în iod se recomandă folosirea sării iodate (5g iodură de potasiu/kg sare).
Depăşirea dozelor menţionate, mai ales când apa nu este asigurată la discreţie, poate produce
intoxicaţii, cele mai sensibile la depăşirea dozei fiind păsările şi porcii.
Carbonatul de calciu (CaCO3) sau creta furajeră reprezintă sursa de calciu cel mai des
utilizată în vederea echilibrării conţinutului raţiei în acest macroelement (Ca). Se obţine prin
măcinarea rocilor de calcar formate din 93% CaCO3 şi 3% nisip. Ea trebuie să conţină 39% calciu şi
cantităţi mici de fier, iod şi alte elemente minerale necesare organismului animal. Cantitatea
administrtă în hrana animalelor depinde de conţinutul în calciu al raţiei, de tipul de alimentaţie
folosit (pe bază de nutreţuri însilozate) şi sezon, fiind la bovine de 50-80 g/zi, la ovine şi suine de
15-25 g/zi iar la păsări 1% din substanţa uscată a raţiei, exceptând găinile ouătoare la care se adaugă
în proporţie de 6,0-6,5% din amestecul furajer.
 Făina de oase cu toate că este de origine animală şi conţine şi proteină (22,5%) cu o valoare
biologică redusă, este utilizată în exclusivitate ca furaj mineral. Componenta minerală a acesteia
reprezintă 64-70%, şi este formată din fosfat tricalcic, carbonat de calciu, citrat şi lactat de calciu,
fosfat disodic, fosfat de magneziu, etc. Raportul Ca/P favorabil şi accesibilitatea ridicată a celor
două elemente îi conferă calitatea de furaj mineral valoros, recomandat în alimentaţia tuturor
speciilor de animale. Se poate administra în cantităţi de 10-20 g la ovine şi porcine, 30-50 g la
taurine şi cabaline. În furajele combinate destinate păsărilor şi porcilor făina de oase intră în
proporţie de 0,5-0,7%.
Fosfaţii furajeri utilizaţi ca sursă de fosfor şi calciu în hrana animalelor, sunt reprezentaţi
de: fosfatul monocalcic, fosfatul dicalcic, fosfatul tricalcic, fosfatul monosodic, fosfatul disodic şi
polifosfaţii. Aceştia participă în structura furajelor combinate în cantitate de 0,6-0,8%, şi sunt
recomandaţi mai ales în hrana tineretului în creştere şi a femelelor lactante.
În categoria resurselor minerale intră: făina de scoici, cojile de ouă şi spuma de defecaţie.
Proteinele de biosinteza
În această categorie de nutreţuri se încadrează drojdiile furajere. Ele trebuie să se
caracterizeze prin: aromă şi gust plăcut, şi prin stabilitate biochimică. Pe lângă conţinutul ridicat în
proteine şi aminoacizi cu o valoare biologică ridicată, în vitamine şi microelemente, drojdiile conţin
şi enzime cu o acţiune amilolitică şi proteolitică, precum şi substanţe hormonale şi factori
neidentificaţi de creştere.
În producerea lor se utilizează suşe de levuri selecţionate din genul Torula, Candida şi
Monillia ce se cultivă pe diverse substraturi: paie, coceni, deşeuri de lemn, melasă, zer, metanol,
petrol, parafine, gaz metan, cărbuni, etc.
Drojdiile furajere au o valoare nutritivă cuprinsă între 1,15-1,20 U.N. în stare uscată şi un
conţinut de 40-60% proteină brută, au o digestibilitate ridicată: 70-90%. Conţinutul mai scăzut în
metionină şi cistină determină o valoare biologică mai redusă a proteinei din drojdiile furajere, fiind
necesară introducerea în raţie a unor nutreţuri bogate în aceşti aminoacizi.
Drojdiile furajere se utilizează cu precădere în furajele combinate pentru porci şi păsări în
proporţie de 3-6% sau în înlocuitori de lapte. La taurine se recomandă îndeosebi viţeilor (0-3 luni)
taurinelor de reproducţie şi eventual vacilor de mare producţie, şi se administrează în cantitate de 3-
6% din structura raţiei furajere asigurându-se un consum zilnic de 0,3-0,4 kg/cap.
Experienţele efectuate pe pui au demonstrat că drojdiile furajere cultivate pe n-parafine au
efecte productive mai favorabile (3-5% spor ponderal şi 5-8% consum specific) decât cele cultivate
pe melasă. Folosite ca unică sursă de proteină la animalele de laborator drojdiile furajere au produs
în timp leziuni necrotice şi hemoragice la nivelul ficatului.
Înlocuitorii de proteină
Sunt reprezentaţi de aminoacizii de sinteză şi substanţele azotate neproteice de sinteză.
Aminoacizii sintetici se pot obţine atât prin sinteza chimică: lizina, metionina, triptofanul cât
şi prin biosinteză sau din hidrolizate proteice (cistina şi acidul glutamic).
Utilizaţi în nutriţie aminoacizii sintetici permit atât substituirea unor nutreţuri proteice cât şi
echilibrarea raţiilor în aminoacizi esenţiali ridicând valoarea biologică a acestora. Au o mare
stabilitate, fapt ce permite păstrarea lor îndelungată. Se adaugă în proproţie de 0,05-1% în
amestecurile de nutreţuri în funcţie de: nivelul proteic şi valoarea biologică a proteinei din raţie, de
specie, de categoria de vârstă şi direcţia de exploatare a animalelor. Supradozarea lor are efecte
dăunătoare putând produce intoxicarea animalelor.
Substante azotate neproteice sintetice
Posibilitatea utilizării compuşilor simpli, pe bază de azot în hrana animalelor ca sursă de azot a
fost demonstrată experimental încă de la începutul secolului XX.
Datorită microorganismelor din rumen, ce-şi pot sintetiza proteina proprie pe seama azotului
amidic, substanţele azotate sintetice neproteice (S.A.S.N.) pot înlocui până la 30-50% din necesarul
zilnic de proteină vegetală. Simbionţii rumenali descompun până la stadiul de amoniac peste 50%
din proteina din nutreţurile ingerate. Acest fenomen are loc şi în cazul administrării în hrană a
S.A.N. care prin descompunere eliberează amoniac ce este utilizat în sinteza proteinei bacteriene cu
o valoare biologică superioară proteinei vegetale. Ajunse în cheag şi intestinul subţire, bacteriile
rumenale, în procesul de digestie sunt descompuse pe cale enzimatică până la stadiul de aminoacizi
ce sunt folosiţi de macroorganism în sinteza proteinelor proprii.
Dintre înlocuitorii sintetici de proteină cea mai largă utilizare în hrana rumegătoarelor o are
ureea şi izobutilidendiureea.
Ureea, diamida acidului carbonic [CO(NH2)2]numită şi carbamidă sau carbodiamida se
prezintă sub formă de granule sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust sărat, foarte
hirgoscopică, foarte solubilă în apă, în alcool şi insolubilă în eter şi glicerină.
În alimentaţie se recoamndă numai ureea furajeră ce conţine 44-46% azot deoarece ureea
folosită ca îngrăşământ chimic poate conţine minerale toxice. Are un coeficient de utilizare de 60-
70% dintr-un gram de uree, rezultând 1,8g proteină digestibilă. Rezultă că o tonă de uree retardată
poate substitui teoretic 2,5 to proteină digestibilă ce se poate asigura din 7 to. de şroturi de floarea-
soarelui, 12 to de mazăre sau 30 to de porumb. În rumen sub acţiunea ureazei are loc scindarea
rapidă a ureei (mai ales în primele două ore de la furajare) în amoniac (NH3) şi dioxid de carbon.
Când ureea nu este retardată parte din amoniac se resoarbe în sânge, la nivelul ficatului este
resintetizat în uree ce se elimină din organism pe cale renală.
Cea mai mare parte din amoniacul rezultat este folosit de microorganismele din rumen
pentru sinteza proteinelor proprii. Gradul de utilizare a amoniacului de către microsimbionţii
rumenali depinde de conţinutul raţiei în glucide uşor fermentascibile care pe de o parte asigură
energia necesară dezvoltării şi multiplicării bacteriene, iar pe de alta asigură un mediu rumenal acid.
În mediul acid are loc fixarea amoniacului sub formă de săruri de amoniu ale acizilor graşi volatili
şi se reduce activitatea ureazei (ph-6,4) şi pericolul intoxicării cu amoniac.
În cazul producerii în exces a amoniacului, peste capacitatea de transformare a ficatului,
acesta trece în circulaţia generală şi determină stări de intoxicare, ce pot apărea în perioada de
acomodare sau în caz de supradozare, care în funcţie de gravitatea fenomenului se manifestă prin
hipersalivaţie şi timpanism, apatie, hiperexcitabilitate, frisoane puternice, transpiraţie, tulburări în
coordonarea mişcărilor, decubit lateral cu picioarele întinse şi imobilizate, puls slab, rumenul îşi
încetează activitatea şi animalul intră în comă.
Pentru prevenirea intoxicaţiilor cu uree se recomandă administrarea de acizi organici (lactic,
acetic, propionic) şi glucide uşor fermentascibile în hrana animalelor. Cele mai potrivite sunt
nutreţurile bogate în amidon (orzul şi porumbul) sau cele bogate în glucide simple (sfecla de zahăr,
porumbul masă verde şi melasa). Lucerna conţine unele substanţe ce favorizează dezvoltarea
microflorei care converteşte azotul amoniacal, diminuând totodată activitatea ureazei. Sulful
condiţionează buna valorificare a ureei, adausul de 2-3% floare de sulf din cantitatea de uree
retardează scindarea ureei în rumen şi favorizează sinteza aminoacizilor cu sulf.
Nivelul proteic al raţiei influenţează şi el gradul de utilizare a azotului neproteic, cu cât este
mai redus până la o anumită limită, cu atât ureea este mai bine valorificată.
Ureea se poate folosi în alimentaţia tuturor categoriilor de rumegătoare, dar numai după
atingerea funcţionalităţii depline a rumenului. Se poate administra în cantitate maximă de 0,3g/kg
masă vie. În funcţie de vârstă la taurine se recomandă ca doză zilnică maximă: 60 g la tineretul de
un an, 70-90 g la tineretul de 2 ani şi 150 g la adulte. La ovinele adulte se poate administra cel mult
15 g uree pe zi. Introducerea ureei în raţie trebuie să se facă treptat, respectiv 10 g/100kg masă vie
în primele trei zile cu majorarea treptată şi atingerea nivelului maxim în 10-14 zile, în vederea
dezvoltării microorganismelor capabile să valorifice azotul neproteic. În cazul întreruperii
administrării ureei din diverse motive este absolut obligatorie reluarea în totalitate a procesului de
adaptare a animalelor, cu consumul acesteia.
O condiţie esenţială în utilizarea ureei este dispersarea uniformă a acesteia în masa
nutreţului în care se înglobează.
Starea reprezintă un concentrat proteic pentru rumegătoarele adulte rezultat prin înglobarea
ureei în amidonul din cereale (porumb, grâu, orz, ovăz) gelatizat în urma unor tratamente
hidrotermice speciale (extrudare).
 Izobutilidendiureea (IBDU) este o substanţă azotată neproteică de sinteză, sub formă de
pulbere sau granule de culoare albă, inodoră, cu gust specific ce conţine 32% azot şi poate fi
folosită în hrana rumegătoarelor.
Datorită stabilităţii ridicate, a absenţei unor microelemente cu acţiune nocivă în compoziţia
sa şi a degradării lente în amoniac, este practic netoxică.
Aditivii furajeri
Aditivii furajeri cuprind un grup divers de substanţe biologice de sinteză care incluse în mod
selectiv în componenţa furajelor combinate au efecte favorabile asupra producţiei şi stării de
sănătate a animalelor. Ei acţionează în mod divers prin completarea valorii biologice a hranei,
menţinerea calităţii furajelor, îmbunătăţirea calităţilor gustative ale acestora, stimularea proceselor
de digestie şi absorbţie, a proceselor de biosinteză, etc.
În această categorie se încadrează: antibioticele, probioticele, prebioticele, antioxidantele,
preparatele enzimatice, proteinele iodate, cocciodiostaticele şi corectorii de gust ai hranei.
Antibioticele sunt substanţe produse de anumite microorganisme (ciuperci inferioare sau
bacterii) sau de sinteză care administrate în cantităţi foarte mici împiedică dezvoltarea unor
microorganisme (efect bactericid). Ele nu acţionează nici ca principi nutritivi, nici ca factori
indispensabili ci prin acţiunea lor asupra florei bacteriene influenţează favorabil dezvoltarea
organismului.
Distrugând flora intestinală dăunătoare şi favorizând sinteza proteinelor şi a vitaminelor,
antibioticele contribuie la întărirea organismului şi la o mai bună valorificare a hranei.
După O.M.S. cantitatea considerată biostimulatoare şi care n-ar produce fenomenul de
antibiorezistenţă la microflora intestinală ar fi de 20 ppm respectiv 20 g antibiotic la tona de furaj.
În ultima perioadă se manifestă o tendinţă de reţinere în utilizarea antibioticelor datorită
remanenţei acestora în produsele animale şi a efectelor secundare ce le pot provoca omului prin
consum alimentar înregistrându-se ca urmare se înregistrează tendinţa de înlocuire a antibioticelor
de uz furajer din hrana animalelor cu probioticele care oferă avantaje similare fără a antrena şi
posibilele efecte nedorite.
Coccidiostaticele intră în structura nutreţurilor combinate destinate puilor de găină pentru
prevenirea şi combaterea coccidiozei aviare produsă de Eimeria sp.
Coccidiostaticele sunt utilizate în hrana tineretului aviar până la vârsta de 16 săptămâni
(când deja s-a instalat imunitatea specifică), peste această vârstă pot influenţa negativ ouatul, iar în
cazul puilor de carne se scot din hrană cu 5 zile înainte de sacrificare
Probioticele reprezintă alternativa la utilizarea antibioticelor de uz furajer, fiind introduse de
dată recentă în practica creşterii animalelor. Ele reprezintă culturi de celule vii, bacteriene sau
micotice, care administrate în concentraţie de câteva milioane/gram stabilizează flora microbiană
digestivă, îmbunătăţind performanţele productive şi rezistenţa la boli a animalelor. Pe lângă
probioticele bacteriene, în ultima perioadă o importanţă tot mai mare revine drojdiilor utilizate în
prezent pe scară mult mai largă atât la mono cât şi la poligastrice (Sălăjan Gh. şi col. 1996) acestea
având un cost de producţie mult mai redus decât cele bacteriene.
Probioticele bacteriene au la bază tulpini selecţionate de Lactobacillus bulgaricus subspecia
delbrueckii, iar cele din categoria drojdiilor au la bază tulpini selecţionate de Saccharomyces
cerevisiae cum sunt: Sc 47, 1026, SC, SB.
Prebioticele sunt definite ca fiind “substanţe care favorizează dezvoltarea şi multiplicarea
microorganismelor probiotice în tubul digestiv al animalelor”. Din acestă grupă de substanţe fac
parte oligozaharide (manani, glucomanani, etc.), acizi organici (propionic, lactic, acetic, etc.) sau
acizi minerali (fosforic, clorhidric, etc.). Administrate separat sau concomitent cu un probiotic,
prebioticele crează în tractusul intestinal condiţii favorabile dezvoltării microorganismelor utile.
Enzimele de uz furajer sunt biocatalizatori chimici cu rol important pentru digestia şi
metabolismul substanţelor nutritive.
Preparatele enzimatice de uz furajer se pot prezenta fie sub forma unor extracte lichide sau
ca culturi bacteriene selecţionate deshidratate. Ele au activitate enzimatică specifică şi constituie
aditivi furajeri pentru efectul lor favorabil asupra proceselor de digestie şi asimilaţie a unor
componente din structura raţiilor furajere. În cantităţi foarte mici enzimele asigură predigestia unor
cantităţi mari de furaje proces ce se continuă în tubul digestiv. Au o acţiune reversibilă intervenind
atât în procesele de descompunere a nutrienţilor ingeraţi cât şi în cele de sinteză a componentelor
ţesuturilor şi organismelor.
Din multitudinea enzimelor cunoscute în prezent, unele dintre ele au intrat în practica
curentă a nutriţiei animalelor, cum sunt: carbohidrazele (amilaza, maltaza, celulaza, hemicelulaza)
care degradează amidonul, celuloza, hemiceluloza, pentozanii până la stadiul de monozaharide;
proteazele care pot hidroliza proteinele până la stadiul de aminoacizi dar care pot cataliza şi reacţia
inversă de sinteză a unor legături peptidice; esteraze şi lipaze ce accelerează descompunerea
grăsimilor în glicerină şi acizi graşi; pectinaze (pectinesperaza, poligalacturonaza) care hidrolizează
pectinele.
Proteinele iodate datorită conţinutului lor în acizi aminaţi iodaţi, au o acţiune similară cu a
glandei tiroide, favorizând dezvoltarea glandei mamare şi secreţia lactată. Cel mai frecvent se
foloseşte cazeina iodată cu un conţinut de 5-10% iod legat organic. Adminstrată la vaci în cantitate
de 3-6 g/100 kg masă vie produce o creştere a producţiei de lapte cu 18-20% şi a procentului de
grăsime cu 50%. Efectul cel mai puternic se înregistrează la vacile cu producţii ridicate şi după
lactaţia a III-a.
La puii în vârstă de 4-6 săptămâni administrată în hrană în proporţie de 0,01-0,02%
amplifică sporul ponderal cu 17-18%.
Anabolicele stimulează sinteza proteică la nivel celular şi totodată prin inhibarea proteinazei
reduce catabolismul proteic. Majoritatea substanţelor anabolice sunt de natură hormonală cum sunt:
hormonul de creştere, rod al ingineriei genetice care administrat la vaci determină un spor al
producţiei de lapte cu 15-30%, iar la porcii la îngrăşat un spor de creştere mai mare cu 19% şi o
reducere a ţesuturilor adipoase din carcasă cu 44%; preparatele Ralgro, Symovex şi Compredose
utilizate pe scară largă în SUA prin implantare la baza urechii, determină o reducere a consumului
specific cu 10% şi o creştere a sporului în greutate cu 15-20%.
Datorită posibilei remanenţe a produselor hormonale în carne şi lapte (dar şi datorită
supraproducţiei de carne şi lapte şi concurenţei acerbe de pe piaţă), Uniunea Europeană a hotărât
interzicerea utilizării hormonilor naturali sau artificiali în alimentaţia animalelor, în SUA fiind
permisă utilizarea hormonilor mai ales la vacile de lapte.
Corectorii de gust Consumul de hrană şi implicit performanţele de creştere, sunt influenţate
de calităţile gustative ce conferă palatabilitate hranei.
Prin urmare încorporarea în nutreţurile combinate a unor substanţe dulci (glucoză, zahăr,
melasă, zaharină, ciclamat de sodiu), înlocuitori de carne (glutamat de sodiu), şi substanţe
aromatizante, se stimulează ingestia zilnică de hrană pe cale reflexă, prin excitarea analizorilor
gustativi şi olfactivi.
Substanţele tranchilizante prin acţiunea lor sedativă asigură prevenirea şi diminuarea stării
de stress (din timpul transportului, la întreţinerea liberă în boxe comune, întreţinerea pe păşune a
tăuraşilor) influenţând favorabil sporul ponderal.
Pigmenţii se utilizează în special la păsări în vederea asigurării unei pigmentaţii plăcute a
puilor broiler, a gălbenuşului de ou şi mai nou a untului şi a unor brânzeturi, a culorii păstrăvului. Ei
aparţin grupului carotinoidelor folosindu-se în acest sens extractul din lucernă în cantitate de 0,2-
0,3% ce are un conţinut de 1500 mg/kg xantofilă şi 750 mg/kg caroteni şi extractul de boia ce
conţine capsantină şi capsorubina.
Substanţe antioxidante pot fi substanţe de sinteză sau compuşi naturali ce diminuează sau
stopează procesele de peroxidare a grăsimilor şi de degradare a vitaminelor liposolubile din furaje
(provitamina A şi ergosterolii). Din punct de vedere chimic antioxidanţii sunt donatori de atomi de
oxigen
Procesul de peroxidare (râncezire) a grăsimilor este influenţat în mod direct de suprafaţa de
contact a grăsimii cu oxigenul, de temperatura ridicată, de intensitatea luminii şi timpul de
expunere, de prezenţa oxigenului şi a metalelor, de componenţa în acizi graşi nesaturaţi, care se
oxidează foarte uşor.
 În industria furajelor combinate se folosesc ca substanţe antioxidante: etoxiquinul
(Santoquinul) este cel mai utilizat conservant al grăsimilor. Este un antioxidant metabolic ce-şi
continuă acţiunea stabilizatoare şi în organismul animal; lecitina obţinută de la extracţia uleiului din
soia sau floarea-soarelui constituie, datorită conţinutului în colină, acizi graşi nesaturaţi şi
fosfolipide, un aditiv furajer valoros, folosit în industria înlocuitorilor de lapte şi nutreţurilor
combinate ca emulgator.
Cercetările au demonstrat că pe parcursul activităţii metabolice în ţesuturi rezultă mai mult
oxigen decât cel strict necesar, care contribuie la accelerarea proceselor oxidative din organism, şi
modificări fiziologice nedorite la nivelul celulelor şi ţesuturilor. Ca urmare, introducerea
antioxidanţilor în hrana animalelor crescute intensiv a devenit o practică curentă, mai ales la
speciile şi categoriile de animale mai sensibile din acest punct de vedere: pui de carne (mai ales
dacă există probleme de microclimat); păsări şi porci de reproducţie, găini ouătoare (mai ales dacă
hrana conţine micotoxine) etc.
Substanţe emulgatoare au rolul de a menţine particulele de grăsime din lichide în stare de
emulsie. Sunt incorporate în mod curent în înlocuitorii de lapte şi a preparatelor de vitamina AD3E
sau A+E hidrosolubile.
Cel mai frecvent se foloseşte ca emulgator lecitina, care datorită conţinutului în colină şi
fosfolipide este metabolizată şi utilizată ca substanţă nutritivă în organismul animal.
Substanţe conservante, se folosesc pentru conservarea cerealelor şi furajelor combinate
granulate cu un grad mai ridicat de umiditate. Prin efectul bactericid şi fungicid previn procesele de
degradare a acestora.
Conservantul cel mai des utilizat este acidul propionic care pe lîngă efectul puternic fungicid
şi bactericid este şi un nutrient valoros. Produsele conservate cu acid propionic se pot manipula şi
consuma de animale fără incompatibilităţi şi riscuri de intoxicare.
Agenţi detoxifianţi În condiţii de umiditate crescută (peste 15%), în nutreţuri (îndeosebi în
concentrate) se pot dezvolta o serie de mucegaiuri (Fusarium sp., Aspegillus sp., Penicillium sp.,
etc.) producătoare de micotoxine (aflatoxine, ochratoxine, zearalenona).
Micotoxinele influenţează negativ ingesta de nutreţ, starea de sănătate, performanţele
zootehnice ale animalelor, cele mai sensibile fiind păsările şi porcii, însă rumegătoarele (datorită
florei rumenale) sunt mai rezistente.
Agenţii detoxifianţi au la bază glucomananii esterificaţi, extraşi din drojdii care au o
capacitate de legare a micotoxinelor foarte ridicată (ex. 80 mg zearalenonă/g de glucomanan).
Zeoliţii naturali prin proprităţile lor de absorbţie şi schimb ionic, fixează cationii polivalenţi
în locul celor monovalenţi, favorizează utilizarea mai bună a azotului din hrană. În această categorie
se încadrează Tufurile vulcanice şi Glauconitul.
Nutreturile combinate
Nutreţurile combinate reprezintă amestecuri produse pe scară industrială, alcătuite dintr-un
sortiment bogat şi variat de furaje, precis dozate şi echilibrate în principi nutritivi, încât să constituie
raţii cu o valoare completă sau o secvenţă a raţiei. Sunt folosiţi pe scară tot mai largă pentru că:
asigură organismul animal cu substanţe nutritive dozate într-un raport optim în funcţie de vârstă,
starea fizioligică şi nivelul de producţie; asigură sporirea performanţelor de producţie şi o
exploatare mai bună a potenţialului genetic; asigură menţinerea sănătăţii animalelor şi reducerea
procentului de pierderi; favorizează creşterea productivităţii prin mecanizarea alimentaţiei.
Clasificarea nutreţurilor combinate se poate face după criterii diverse distingându-se
următoarele categorii:
Nutreţuri combinate complete sunt nutreţurile ce pot alcătui în exclusivitate raţia,
conţinând toate substanţele nutritive necesare speciei şi categoriei căreia îi sunt destinate. Ele se
utilizează pe scară largă în exploatarea intensivă a păsărilor, porcilor sau pentru unele categorii de
tineret taurin şi ovin.
În funcţie de faza de creştere şi îngrăşare nutreţurile combinate complete pot fi: prestarter
(de prepornire), starter (de pornire), grower (de continuare a creşterii) şi finisher (de finisare). În
funcţie de scopul urmărit, de specia, categoria şi faza fiziologică acestea pot fi: tineret aviar de
înlocuire, tineret aviar de reproducţie, găini de reproducţie, găini ouă consum, scroafe gestante,
scroafe lactante, vieri, etc.
Nutreţul combinat prestarter conţin componente cu un grad de digestibilitate ridicat, cu un
nivel energetic, proteic şi vitaminic foarte ridicat, 20-30% PBD, şi sunt formate din nutreţuri bogate
în proteine cu valoare biologică mare (lapte praf, şrot de soia, făină de peşte, etc.) şi cereale tratate
termic pentru dextrinizarea amidonului. Se administrează în hrană până la greutatea de 10 kg la
porci şi miei, în primele 5-6 zile la puii broiler şi în primele 40-60 zile la viţei.
Nutreţul combinat starter este destinat tineretului în vârstă ceva mai ridicată, are în
componenţa sa furaje cu o valoare biologică ceva mai mică şi o proporţie mai redusă a nutreţurilor
de origine animală. Se administrează la vârsta de 1-2 săptămâni la puii broiler, între 11-20 kg
greutate vie la purcei, la mieii în greutate de 10-15 kg şi la viţeii în vârstă de 2-6 luni.
Nutreţurul combinat “grower” (de continuare) are un nivel proteic şi o valoare biologică a
proteinei mai scăzute şi se administrează în continuare la tineret în perioada cât ritmul de creştere
este mare (3-5 săptămâni la puii broiler, 21-30 kg la purcei şi 15-30 kg la miei).
Nutreţul combinat “finisher” (de finisare) se administrează în ultima fază a îngrăşării în
vederea îmbunătăţii calităţii carcasei prin sporirea suculenţei, perselarea cărnii şi pigmentarea pielii.
Este bogat în pigmenţi carotenoidici, are o valoare energetică mai ridicată şi un nivel proteic mai
redus. Din el se scot materiile prime şi aditivii care influenţează negativ calitatea cărnii (făina de
peşte, antibioticele, anabolizantele, ş.a.)
Nutreţurile combinate de completare (denumite şi nuclee sau concentrate proteino-
vitamino-minerale sau preamestecuri) sunt combinaţii formate din amestecuri proteice, vitamine şi
minerale, ce se folosesc pentru completarea şi echilibrarea reţetelor de bază sau a raţiilor care nu
asigură nivelul proteic, vitaminic şi mineral corespunzător categoriei de animal căruia îi sunt
destinate. Aceste concentrate proteino-vitamino-minerale (PVM) nu se administrează singure ci
numai după completare cu alte materii prime furajere, rezultând astfel o raţie completă.
Nutreţurile combinate speciale sunt reprezentate de substituienţii de lapte, supernuclee şi
premixurile de prevenţie şi intervenţie.
Substituienţii de lapte sunt combinaţii complete ce asigură o valoare nutritivă similară
laptelui matern şi calităţi igienice deosebite, fiind folosiţi la viţei, miei şi purcei.
Supernucleele denumite la noi şi zooforturi sunt amestecuri de aditivi furajeri: vitamine,
microelemente, substanţe medicamentoase ş.a., în doze corespunzătoare cerinţelor speciei şi
categoriei de vârstă căruia îi sunt destinate.
Acestea se încorporează în nutreţurile combinate în proporţii cuprinse între 0,5% şi 1%.
Premixurile de prevenţie şi intervenţie sunt preparate furajere ce au în componenţă substanţe
medicamentoase, antibiotice, coccidiostatice, transchilizante, sedative, etc., ce se încorporează în
nutreţurile complete sau în cele de completare în scopul de a preveni sau combate anumite boli cât
şi pentru fortificarea organismului, îmbunătăţirea ritmului de creştere şi a consumului specific.
Prepararea nutreturilor
În furajarea animalelor nutreţurile pot fi administrate ca atare sau după o prealabilă
preparare. Prin prepararea nutreţurilor se urmăreşte ridicarea gradului de consumabilitate, a
digestibilităţii, a valorii nutritive şi a randamentului de utilizare a acestora. În cazul nutreţurilor
alterate sau toxice prepararea asigură recondiţionarea şi detoxifierea acestora, iar în cazul unor
produse secundare sau subproduse agricole sau industriale, se urmăreşte îmbunătăţirea valorii
nutritive şi a valorii biologice a acestora.
Prepararea nutreţurilor se poate realiza prin metode diferite ce pot fi grupate în: metode
fizico-mecanice menite să asigure curăţirea de impurităţi, mărunţirea, înmuierea, opărire sau
fierbere; metode chimice aplicate îndeosebi furajelor grosiere; metode biologice ce constau în
utilizarea de fermenţi, bacterii sau enzime.
În practica curentă se aplică anumite procedee de preparare:
- la grăunţele de cereale şi boabele de leguminoase se practică mărunţirea prin uruire sau
măcinare, extrudarea, prăjirea, înmuierea, opărirea, încolţirea, dospirea, ş.a.;
- la uruieli şi făinuri se aplică înmuierea şi opărirea;
 - la rădăcinoase, tuberculifere şi bostănoase se aplică: recondiţionarea, spălarea, tocarea,
fierberea, zdrobirea, amestecarea cu alte nutreţuri şi murarea;
Fibroasele şi grosierele pot fi îmbunătăţite considerabil sub raportul însuşirilor gustative,
gradului de consumabilitate şi a valorii nutritive prin aplicarea unor metode de preparare ca:
tocarea, înmuierea, saramurarea, melasarea şi tratarea chimică cu substanţe alcaline.
Alimentaţia normată
Necesarul de hrană propriu fiecărei specii, rase, categorii de vârstă şi producţii.se exprimă în
energie şi substanţe nutritive. Alimentaţia raţională a animalelor se face pe bază de norme şi raţii.
Norma de hrană reprezintă cantitatea de energie şi de nutrienţi necesară organismului pe
timp de 24 ore. Ea trebuie să cuprindă necesarul de energie, substanţă uscată, proteină digestibilă,
aminoacizi, vitamine şi săruri minerale.
În stabilirea normei de hrană se ţine cont de asigurarea necesarului de nutrienţi pentru
funcţiile vitale, la care se adaugă necesarul pentru susţinerea procesului de creştere la animalele
tinere, pentru starea fiziologică şi pentru producţia sau producţiile realizate.
Raţia furajeră reprezintă sortimentul de furaje ce asigură cantitativ şi calitativ cerinţele
nutriţionale prevăzute în norma de hrană pentru un animal, pe timp de 24 ore.
Necesarul de substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiilor vitale
Acesta s-a stabilit pe baza experienţelor efectuate pe animalul aflat în repaus fizioligic şi
productiv, urmărindu-se menţinerea constantă a greutăţii corporale.
La animale, necesarul pentru funcţiile vitale reprezintă 36-65% din raţia zilnică. Acesta
diferă foarte mult de la o specie la alta şi de la o producţie la alta fiind cuprins între 36% la porcii la
îngrăşat şi 65% la găinile ouătoare.
Norma de hrană pentru funcţiile vitale este influenţată de factori interni şi externi. Dintre
factorii interni (endogeni) fac parte masa şi dimensiunile corporale ale animalelor. Consumul total
pentru funcţiile vitale este mai mare la animalele mari însă pe unitate de masă este mai scăzut decât
la animalele mici care pe unitatea de suprafaţă corporală au un consum de energie mai mare.
În cadrul speciilor necesarul diferă de la o rasă la alta, iar în cadrul rasei diferă în funcţie de
sexul şi categoria de vârstă a animalelor fiind mai mare la tineret decât la animalele adulte datorită
metabolismului mai intens şi mobilităţii mai mari.
Necesarul de energie netă, exprimată în U.N. este de:
 1,3 .U.N./100 kg la suine de 100 kg;
 0,9 U.N./100 kg la suine de 200 kg;
 1,0 U.N./100 kg la bovine adulte;
 1,1 U.N./100 kg la cabaline adulte;
 1,3 U.N./100 kg la ovine adulte.
Dintre factorii exogeni, necesarul de energie este influenţat în primul rând de anotimp, de
temperatura mediului ambiant, de temperatura apei şi nutreţurilor, de structura raţiei, ş.a.
La toate speciile, dar mai ales la păsări anotimpul prin temperatura mediului ambiant
influenţează necesarul pentru funcţiile vitale. Dacă temperatura depăşeşte limitele zonei de confort
(neutralitate termică) animalele trebuie să-şi pună în funcţiune mecanismul de termoreglare, fapt ce
duce la consum de energie şi la mărirea necesarului pentru funcţiile vitale.
Structura raţiei influenţează şi ea, preponderenţa fibroaselor sporeşte energia consumată în
procesul de digestie şi asimilaţie.
Starea de întreţinere a animalelor, cele într-o stare mai bună de întreţinere au activitate
musculară mai intensă, consumând o cantitate mai mare de energie pentru întreţinerea funcţiilor
vitale
În stabulaţie, pentru menţinerea animalelor în staţiune cheltuielile de întreţinere cresc faţă de
metabolismul bazal cu cca. 3%.
În perioada de păşunat necesarul de energie pentru funcţiile vitale creşte datorită mişcării.
Cheltuielile de energie pentru deplasarea masei corporale sunt aproximativ aceleaşi la toate speciile,
exceptând animalele mari la care sunt puţin mai mici. Acestea sunt în medie 0,6 kcal/kg/km la
ovine, 0,48 kcal/kg/km la bovine.
 Dacă la cheltuielile de energie pentru deplasare se adaugă şi cheltuielile pentru poziţia “în
picioare” 0,1 kcal/kg/oră şi pentru schimbarea de poziţie (staţiune-decubit) 2,5 kcal/100 kg masă
vie, necesarul de energie creşte faţă de metabolismul bazal cu 19%. În practica curentă necesarul de
întreţinere a funcţiilor vitale la animalele scoase la păşune se majorează cu 30%.
Pe lângă energie hrana trebuie să conţină în anumite limite toate substanţele nutritive de care
organismul are nevoie.
Necesarul de proteină pentru întreţinerea funcţiilor vitale se stabileşte administrând
animalului o raţie fără proteină şi determinând cantitatea de azot excretată în urină. Azotul excretat
în urină reprezintă cantitatea de proteină corporală (gN x 6.25) catabolizată, pentru întreţinerea
funcţiilor vitale, care este de fapt cantitatea de proteină necesară întreţinerii funcţiilor vitale.
Necesarul de proteină digestibilă pentru funcţiile vitale este de: 60-80 g/100 kg la bovine;
65-70 g/100 kg la ovine; 60-100 g/100 kg la porcine; 60-80 g/100 kg la cabaline; 3 g/kg la păsări.
Sărurile minerale au un rol deosebit în buna funcţionare a activităţilor organismului. Lipsa
lor din hrana animalelor timp mai îndelungat, duce la utilizarea sărurilor circulante şi apoi a celor
din ţesuturi, provocând tulburări funcţionale grave (digestive, nervoase, ş.a.).
În general necesarul de săruri minerale pentru funcţiile vitale se asigură prin furajele
administrate, întrucât animalele aflate în repaus productiv se menţin timp îndelungat în echilibru
mineral, nefiind necesară suplimentarea hranei cu săruri minerale.
Cerinţele de apă Apa deţine un rol deosebit de important în organism, prin faptul că: ea intră
în compoziţia tuturor ţesuturilor şi organelor; este mediul în care se produc toate reacţiile
biochimice; asigură vehicularea substanţelor nutritive şi a produselor de dezasimilaţie; participă la
reglarea temperaturii corpului. Ca urmare se recomandă asigurarea ei la discreţie.
Cantitatea de apă necesară animalelor depinde de: natura nutreţurilor administrate;
temperatura şi umiditatea atmosferică.
Necesarul de apă pentru 24 ore este de 5-6 l/kg S.U. la taurine; 2-3 l/kg S.U.la cabaline,
ovine, porci şi 1,5-2 l la păsări.
Necesarul de substanţe nutritive pentru productii
Energia furnizată de hrană este pusă la dispoziţia organismului pentru asigurarea funcţiilor
vitale şi elaborarea diferitelor producţii. Gradul de utilizare a energiei în scop productiv depinde de:
potenţialul biologic al animalului, de capacitatea productivă a acestuia, de calitatea hranei, ş.a.
Gradul de transformare a substanţelor nutritive (S.N.) în diferite producţii se exprimă prin
coeficientul de utilizare (C.U.) ce se stabileşte pentru fiecare component în parte (energie, proteină,
etc.)
S.N. stocată în produs (g) x 100
C.U.% = ----------------------------------------------------------
S.N.ingerată – S.N. utilizată pentru întreţinere
La stabilirea cerinţelor în substanţe nutritive pentru producţie se folosesc S.N. conţinută în
unitatea de produs (kg) şi coeficienţii de utilizare.
S.N./unitate produs x 100
Necesar de S.N. = -------------------------------------
C.U.
Necesarul de substanţe nutritive pentru funcţia de reproducţie
Hrana prin nivelul şi calitatea sa influenţează funcţia de reproducţie (instinctul genezic,
cantitatea şi calitatea elementelor sexuale, precum şi vitalitatea, viabilitatea şi nivelul producţiei la
viitorii produşi), 60-80% din cauzele sterilităţii sunt de natură nutriţională.
Necesarul de substanţe nutritive pentru femelele de reproducţie
Fecundaţia, nidaţia, dezvoltarea normală a embrionului şi a fătului precum şi crearea de
rezerve în organismul femelei gestante, depind în mod direct de cantitatea şi calitatea hranei
administrate.
În prima parte a gestaţiei, cu toate că metabolismul bazal al femelei creşte, cerinţele nutritive
sunt reduse cantitativ deoarece masa embrionilor nu creşte prea mult, la nivelul gestaţiei având loc
mai mult procese de ordin calitativ (diferenţiere celulară, diferenţiere tisulară şi organogeneza). În
schimb, calitatea furajelor are o importanţă hotărâtoare în formarea şi evoluţia noului produs.
În partea a II-a a gestaţiei, ca urmare a ritmului intens de creştere al fetusului şi a modificării
compoziţiei lui chimice este necesară suplimentarea raţiei cantitativ şi calitativ. Suplimentarea raţiei
trebuie să se facă începând cu vârsta de 90 zile a gestaţiei la vacă şi oaie, 30 zile la scroafă şi 5 luni
la iapă.
Necesarul de proteină din hrană în perioada de gestaţie este în general de 12-15%. La vaci
este considerat optim 14% iar la scroafe 14-16% respectiv 100-110 g/U.N.
Cerinţele în săruri minerale sunt mari în perioada de gestaţie în special de Ca şi P iar la
scroafă şi de Fe datorită dezvoltării scheletului la fetus.
În timpul gestaţiei sunt necesare vitaminele cu rol în metabolismul protidic şi mineral
respectiv vitamina A şi D, la scroafă fiind necesare şi vitaminele complexului B.
Necesarul de substanţe nutritive pentru reproducătorii masculi
La stabilirea necesarului de hrană se are în vedere asigurarea vigorii sexuale şi meţinerea
activităţii sexuale o perioadă cât mai lungă de timp. Acesta diferă în funcţie de specie, vârstă şi
intensitatea de utilizare la reproducţie fiind de 2-3 UN cu 120-140 g P.d./UN la tauri, de 2-3,5 UN
cu 120-140 g Pd/UN la armăsar, de 1,0 UN cu 120-140 g Pd/un la berbec şi de 3 UN cu 120-140g
P.d/UN la vier.
La speciile la care activitatea de reproducţie este sezonieră (cabaline, ovine) pregătirea
masculilor prin suplimentarea hranei se face cu 30-45 zile înainte de începerea campaniei de montă.
Hrana trebuie să conţină suficiente săruri minerale îndeosebi cele aflate în cantităţi mai mari
în produsul seminal, (K, Na, Ca, P, Cl, Zn, Cu, Mn, ş.a.) precum şi vitamine. Carenţa în vitamine
atrage tulburări în procesul de spermatogeneză, apărând malformaţii la spermatozoizi.
Necesarul de substanţe nutritive pentru animalele în creştere
La tineret necesarul de hrană se stabileşte în funcţie de sporul de creştere programat a se
realiza şi compoziţia chimică a acestuia. Acesta este în general de 0,8-1 kg/zi la viţei şi mânji, 0,2-
0,3 kg/zi la miei şi 0,2-0,4 kg/zi la purcei.
La stabilirea necesarului, pe lângă sporul de creştere se va avea în vedere şi gradul de
valorificare a hranei şi natura furajelor administrate.
În general pe seama unei U.N. se produce un spor în greutate a cărui caloricitate este de
1414 kcal.
La stabilirea necesarului se ţine cont de cantitatea de grăsime şi proteină înglobată în sporul
de creştere şi de valoarea energetică a acestora (5,7 kcal/kg proteină şi 9,5 kcal/kg grăsime).
De exemplu la taurine la un spor mediu zilnic de 1 kg cantitatea de grăsime conţinută este de
200 g iar cea de proteină de 180 g. Valoarea calorică (caloricitatea) a sporului realizat este: 2926
kcal (180 x 5,7 = 1026,0 kcal + 200 x 9,5 = 1900 kcal)
2926 : 1414 = 2,07 U.N./kg spor
Coeficientul de transformare a energiei nete din hrană în energie netă produs variază în
funcţie de specie şi vârstă (viţeii de 6 luni 37,2%, de 18-24 luni 14,2%; purcei 51,5%, la porcii de
125 kg 60% şi de 175 kg 40% iar la puii de găină de 8 săptămâni 60% şi la 5 luni 41,5%).
Aplicând coeficientul de transformare a energiei din hrană în energie depusă în corp rezultă
un necesar de: 5,56 U.N./kg spor pentru viţeii de 6 luni 2,07 x 100/37,2 şi de 14,57 UN pentru
tăuraşii de 18-24 luni 2,07 x 100/14,2.
Necesarul de proteină se află în strânsă legătură cu necesarul în energie. Concomitent cu
cerinţele în energie cresc şi cerinţele în proteină .În general la tineret necesarul în proteină este mai
mare la începutul perioadei de creştere (100-120 g P.d./U.N.) şi scade spre sfârşitul creşterii la 80-
90 g P.d./U.N.
Cerinţele animalelor în creştere pentru lipide, îndeosebi pentru factorii de creştere, (acidul
linoleic, linolenic şi arahidonic), sunt de 5-15g/kg masă vie la începutul creşterii şi 0,5-1,0 g/kg
masă vie la finele perioadei de creştere.
 Necesarul de vitamine diferă în raport cu specia şi vârsta tineretului. Tineretul ierbivor are
cerinţe mai mari pentru vitamina A şi D iar sugarii au în plus cerinţe şi pentru vitaminele
complexului B.
Necesarul de săruri minerale depinde de masa corporală a animalului, de sporul de creştere
şi de coeficientul de utilizare a mineralelor din furaje de către organism care este de 30-50%. El se
reduce cu înaintarea în vârstă a animalelor ca urmare a diminuării ritmului de creştere scăzând de la
10-20g Ca şi 7-8 g P la începutul creşterii la 5-6 g Ca şi 3-4 g P la finele acesteia.
Necesarul de substanţe nutritive pentru producţia de carne şi grăsime
Prin îngrăşare în sensul strict al noţiunii se înţelege acumularea printr-o alimentaţie specială
de energie potenţială în corp, îndeosebi sub formă de grăsimi. În prezent conţinutul noţiunii de
îngrăşare s-a modificat înţelegându-se acumularea de carne şi grăsime în corpul animalului printr-o
alimentaţie conformă tipului de îngrăşare.
Depunerile de proteină în corpul animalelor la îngrăşat au loc numai pe baza proteinelor
ingerate, în timp ce formarea grăsimii poate avea loc pe baza la toţi principii nutritivi din hrană
(lipide, glucide, proteine).
Stabilirea necesarului de energie pentru producţia de carne şi grăsime se face pe baza
compoziţiei chimice a sporului în greutate şi a coeficientului de utilizare a energiei din hrană în
sinteza tisulară.
Compoziţia chimică a sporului variază în funcţie de vârstă şi specie, conţinutul în grăsime şi
caloricitatea sporului în greutate cresc pe măsura înaintării în vârstă şi în greutate a animalelor.
Randamentul de utilizare a energiei din furaje în producţia de carne şi grăsime, în cazul
amidonului este de 70% la porci, 64% la rumegătoare şi 57% la păsări, iar în cazul proteinei 62% la
porci, 55% la păsări, 50% la bovine şi 46% la ovine.

Compoziţia chimică şi caloricitatea sporului ponderal la taurinele la îngrăşat

Vârsta Apă Grăsime Proteine
Kcal/kg
(luni) (%) (%) (%)
3 63,3 12,8 20,9 2397
3-6 46,3 34,8 13,6 4069
6-19 46,7 34,2 15,4 4120
21-34 35,5 53,1 7,0 5433
40-45 8,4 88,8 2,8 8740
Sursa O.Popa- 1984

Pornind de la valoarea calorică medie a sporului în greutate (6000 kcal/kg spor) şi

randamentul de utilizare a energiei din furaje în producţia de carne şi grăsime se calculează
necesarul de hrană la care se adaugă necesarul pentru întreţinerea funcţiilor vitale.
Necesarul de proteină este de 120-130 g P.d./U.N. la animalele tinere şi 70-80 g P.d./U.N. la
adulte. La porcii la îngrăşat nivelul proteic al furajului combinat trebuie să fie cuprins între 16-12%
în funcţie de vârstă, iar la puii broiler între 23 şi 19%.
Necesarul de săruri minerale trebuie să fie cu puţin mai mare decât necesarul de întreţinere.
Necesarul de substanţe nutritive pentru producţia de lapte
Necesarul de hrană pentru producţia de lapte depinde de compoziţia chimică a laptelui şi de
cantitatea produsă.
Pe baza cercetărilor s-a constatat că în producţia de lapte energia din furaje este utilizată cu
un randament mai mare cu cca. 10% decât în producţia de carne şi grăsime (60-70% faţă de 42-
72%).
 Necesarul de energie pentru producerea unui litru de lapte se stabileşte în funcţie de
caloricitatea lui dată de componenţii chimici şi caloricitatea lor şi de coeficientul de conversie a
energiei din furaje în energie lapte.
Echivalentul energetic în producţia de lapte al principalelor unităţi de exprimare a valorii
nutritive sunt:
1 U.N. ovăz = 1680 Kcal E.N.L. (energie netă lapte)
1 U.F. orz = 2100 kcal E.N.L.
1 E.A. = 2800 kcal E.N.L.
Luând ca exemplu un litru de lapte de vacă cu 4% grăsime, 3,6% proteine şi 4,5% lactoză:
- caloricitatea lui va fi:
- 40 g grăsime x 9,2 kcal = 368 kcal
- 36 g proteine x 5,7 kcal = 205 kcal
- 45 g lactoză x 3,9 kcal = 175 kcal
Total = 748 kcal/l lapte
- raportând energia calorică a laptelui la echivalentul caloric al unităţii nutritive rezultă un
necesar de:
748
(------------- = 0,4452)
1680
Necesarul de proteină se stabileşte pe baza conţinutului în proteină al laptelui şi a
coeficientului de utilizare a azotului din hrană în producţia de lapte care este de 60-74% la vaci,
64% la scroafă şi 74% la oi.
36 x 100
În cazul exemplului luat rezultă că necesarul de proteină digestibilă = ---------- = 60 g /l
lapte 60
Necesarul de energie şi proteină pentru producerea unui litru de lapte la principalele specii
de fermă este de:
- la vacă de 0,45 U.N. şi 50 g P.d.
- la iapă de 0,35 U.N.şi 35 g P.d.
- la oaie de 0,8 U.N. şi 80 g P.d.
- la scroafă de 0,9 U.N. şi 90 g P.dD.
Asigurarea sărurilor minerale are o mare importanţă pentru femelele lactante deoarece prin
lapte se elimină cantităţi mari, în special Ca şi P.

Necesarul de substanţe nutritive pentru producţia de ouă

Oul conţine toate substanţele necesare organismului fiind un aliment complet. Prin producţia
de ouă organismul păsării sintetizează şi furnizează pe baza componentelor sanguine cantităţi mari
de substanţe care echivalează cu de 5-6 ori greutatea ei corporală.
La păsări consumul de hrană pentru întreţinerea funcţiilor vitale este mai ridicat datorită
metabolismului mai intens, a mobilităţii şi intensităţii de creştere sporite, a temperaturii corpului
mai ridicată şi a suprafeţei corporale mai mari pe unitatea de masă. Acesta este însă compensat de
valorificarea superioară a hranei atât în producţia de ouă cât şi în producţia de carne.
La calcularea necesarului de energie metabolizabilă produsă se iau în considerare cantitatea
de masă ou produsă pe zi şi caloricitatea acesteia stabilită pe baza compoziţiei chimice:
Astfel 100 g masă ou conţine
- 13 g proteine x 5,7 = 74,1 kcal
- 0,9 g glucide x 4 = 3,6 kcal
- 11,5 g lipide x 9,5 = 109,3 kcal
Total = 187 kcal E.N./ 100 g masă ou
La păsări gradul de conversie a energiei metabolizabilă din hrană în energie netă ou este de
79%. Rezultă că pentru o kcal ou sunt necesare 1,27 kcal energie metabolizabilă în furaj.
187 x 1,27 = 237,49 kcal E.M./100g ou
 Cantitatea de masă ou produsă pe zi se calculează pe baza intensităţii ouatului şi a greutăţii
medii a oului.
La o intensitate de ouat de 80% şi o greutate de 60 g a oului o găină va produce zilnic:
80 x 60 237,49 x 48
------------- =48g masă ou iar necesarul de energie este:------------------- =113,99kcal EM/zi
100 100
Dacă furajul combinat are o valoare energetică de 2700 kcal E.M./ kg, necesarul de furaj
pentru o găină pe zi va fi de:

346,71 x 1000
------------------------=128,41gfuraj/zi
2700

Necesarul de proteină. se stabileşte în funcţie de conţinutul oului în proteină care este de

13%, coeficientul de digestibilitate a proteinei 80% şi coeficientul de utilizare a proteinei din furaj
în producţia de ouă de 50%. Rezultă că pentru producerea a 100 g masă ou sunt necesare:

13 x 100 100
------------ x ---------- = 32,5 g proteină
80 50
Folosind exemplul anterior, cele 48 g masă ou produse zilnic de găină conţin 6,24 g
proteină, necesarul de proteină din hrană va fi:

6,24 x 100 100

--------------- x ---------- = 15,6 g proteină
80 50

Pe lângă energie şi proteină o impostanţă hotărâtoare pentru nivelul producţiei de ouă

revine raportului energie/proteină, a raportului aminoacidic şi al asigurării elementelor minerale
şi vitaminelor în structura furajului combinat.

BIBLIOGRAFIE
1. Marcu N. (2003) “Zootehnie generală” Ed. Risoprint Cluj-Napoca
2. Marcu N., D. Mierliţă (2006) “Zootehnie generală şi alimentaţie” Ed. Digital Data Cluj-Napoca
3. Popa O. şi col. (1984) “Alimentaţia animalelor domestice“ Ed. Did. şi Ped. Bucureşti