TRADITIONALISM

Definire  orientările tradiţionaliste se constituie încă din primele decenii ale secolului al XX-lea în
jurul revistelor Sămănătorul (1901) şi Viaţa românească (1906), care impun cele două
curente ideologice şi culturale, sămănătorismul şi poporanismul;
 au în comun o orientare conservatoare în faţa occidentalizării grăbite şi superficiale
adoptate în procesul de făurire a statului român modern;
 încearcă să realizeze un proiect cultural propriu, diferit de calea modernizării accelerate
apusene: problema ţărănească – împroprietărirea ţăranului cu pământ, problema naţională
– un stat naţional şi unitar al tuturor românilor, cultura naţională bazată pe specificul
naţional.
Reviste  revista Sămănătorul a apărut în 1901 la Bucureşti; impune sămănătorismul prin
conducerea lui Nicolae Iorga,între 1903-1906;
 revista Viaţa românească a fost condusă de Garabet Ibrăileanu până în 1933, apoi de
Mihai Ralea, şi a avut printre colaboratori pe Mihail Sadoveanu, Calistrat hogaş, George
Topîrceanu; în jurul revistei s-a afirmat poporanismul;
 revista Gândirea apare la Cluj-Napoca, în 1921, avându-l ca director pe Cezar Petrescu,
iar din 1926 pe Nichifor Crainic; a grupat în cercul ei creatori din domenii diferite:
pictură, teologie, poezie (Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Radu Gyr);
publicaţia a configurat gândirismul.
Trăsătur Caracteristici ale sămănătorismului şi ale poporanismului: cultul trecutului, interesul pentru
i lumea ţărănească, pledoaria pentru răspândirea culturii în rândul poporului, teoria specificului
naţional.
Gândirismul adaugă ortodoxismul, ideea mistică a neamului şi antioccidentalismul.
Trăsături ale tradiţionalismului în ansamblu:
 preocuparea pentru satul românesc ca vatră a spiritualităţii autohtone;
 spaima de civilizaţia citadină, văzută ca sursă a degradării morale;
 întoarcerea spre trecut (paseismul) ca unic reper moral salvator;
 cultivarea aspectelor tradiţionale (obiceiuri, sărbători, costume, muzică, gastronomie), în
opoziţie cu cele străine;
 predilecţia pentru teme precum pământul şi muncile câmpului, legătura cu pământul,
cultul neamului şi al înaintaşilor, continuitatea generaţiilor, întoarcerea în locurile natale,
casa şi biserica;
 insistenţa asupra temei religioase, mai ales în lirică, prin evocarea scenelor biblice
semnificative şi autohtonizarea lor;
 viziunea idilică asupra vieţii ţărăneşti, surprinsă mai ales în momentele ei de sărbătoare;
 preferinţa pentru specii ca romanul istoric, povestirea şi nuvela socială, romanul social,
drama istorică;
 preferinţa pentru epica în versuri (balada istorică, poemul) şi specii lirice (idila, pastelul,
psalmul tradiţional, oda, imnul);
 tipologia preferată: haiducul, răzeşul, ciobanul, călugărul sau preotul;
 păstrarea formelor prozodice tradiţionale: strofa, ritmul, rima;
 limbajul poetic se caracterizează printr-un registru stilistic arhaic şi popular, vocabular cu
regionalisme;
 respectarea sintaxei, a topicii şi a punctuaţiei consacrate.
Aci sosi pe vremuri
de Ion Pillat
La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis
Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat.
Acelaşi clopot poate, în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Repere critice. Încadrarea în curentul literar

Repere critice: Considerată de către George Călinescu „graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă

paralelă între două veacuri", „Aci sosi pe vremuri" de Ion Pillat este o poezie de factură
tradiţionalistă, inclusă în ciclul „Trecutul viu", care face parte din volumul „Pe Argeş în sus",
publicat în anul 1923.  Ion Pillat este creatorul pastelului spiritual/psihologic în sensul că el
descrie spaţiul rural doar ca pe un fundal pe care proiectează criza lăuntrică provocată fie de trecerea
timpului, fie faţă de înstrăinarea faţă de satul natal, argument că Ion Pillat este poet tradiţional prin
recuzită şi modern prin viziune.
Ipoteza: apartenenţa la tradiţionalism: Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea
trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin tema timpului trecător – „fugit irreparabie tempus".
Pillat însuşi a evidenţiat, în volumul de Mărturisiri publicat în 1942, viziunea sa poetică: „viziunea
pământului care rămâne acelaşi, (...) presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului (...) e
trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o
întreagă comunitate umană".
Tema: Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului , dar şi a
repetabilităţii destinului uman, a ciclicităţii vieţii, evocând dragostea „atunci" şi „acum". Ea include
teme şi motive tradiţionaliste: continuitatea generaţiilor, întoarcerea în locurile natale, casa şi biserica .
Tipul de lirism: Comunicarea poetică se realizează în două registre. Lirismul obiectiv are
elemente de narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman’; este un lirism de măști, eul
liric exprimăndu-și sentimentele sub „măștile” bunicului și bunicăi. Lirismul subiectiv, marcat de
prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric (pronume personale, adjective posesive şi verbe
la persoana I şi a II-a singular şi plural), transmite în mod direct sentimentul elegiac şi meditativ.
Totuşi, iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective, se obiectivează prin repetabilitate.
Titlul conține elemente deictice și conturează un timp şi spaţiu mitic, nedefinit („pe
vremuri") drept cadru spaţio-temporal al iubirii. „sosi pe vremuri" sugerează evocarea nostalgică a
trecutului, a iubirii bunicilor. „Aci" sugerează prezenţa eului evocator actual şi revenirea la origini.
Secvenţe poetice. Poezia este organizată în distihuri, care constituie secvenţe poetice:
incipitul, evocarea iubirii de „ieri" a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea
de „acum", epilogul poemului. Versul final liber are rolul de laitmotiv al poeziei. Planul trecutului
(distihurile II-IX) şi al prezentului (distihurile XII-XIX) sunt redate succesiv, utilizând elemente de
simetrie şi opoziţie a planurilor, constituite pe relaţia „atunci" – „acum".
Elemente de recurenţă sunt motivul poetic ambivalent al clopotului, însoţind două
momente esenţiale ale existenţei umane, nunta şi moartea, care devine astfel simbol al trecerii, şi
laitmotivul reprezentat de versul final.
Incipitul, din primele două versuri ale poeziei, fixează prin intermediul metaforei „casa
amintirii" spaţiul rememorării nostalgice a trecutului, un spaţiu mitic care este fie locuinţă a
strămoşilor, fie loc al întâlnirii cuplurilor de îndrăgostiţi, pe vremuri ca şi acum.
Viziunea poetică se construieşte pe reperele deictice (spaţio-temporale) ale unui univers
existenţial rustic, bucolic (natură umanizată prin personificarea plopilor care îmbătrânesc şi
sacralizată prin sunetul clopotului din turnul bisericii vechi din sat).
Imaginar poetic: Elementele asociate casei, „obloane", „pridvor" creează imaginea unei
clădiri vechi, care vine din trecut („De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc"), aparent acoperită de
uitare („Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor"), marcată de trecerea timpului accentuată prin asocierea
cu trecutul istoric şi cu imaginea vizuală a plopilor personificaţi („În drumul lor spre zare îmbătrâniră
plopii."). Termenul „obloane", asociat cu verbul „zăbreliră", sugerează de asemenea ideea unui spaţiu
privilegiat, accesibil numai urmaşului, care este legat afectiv de acele locuri şi de casa bunicilor.
Planul trecutului: Trecutul capătă o aură legendară prin plasarea în epoca haiducilor „când luptară-n
codru şi poteri, şi haiduc". Casa şi peisajul înconjurător par fixate într-o imobilitate atemporală.
Atmosfera rurală, tradiţionalistă, în care apar motive tradiţionaliste (biserica, sugerată de clopot şi de
turnul vechi), contribuie la această senzaţie. Chiar şi iluzia mişcării plopilor către depărtări,
sugerând plecarea, este oprită datorită îmbătrânirii. Versul „aci sosi pe vremuri bunica-mi Caliopi" reia
titlul poeziei, făcând trecerea către evocarea imaginii din tinereţe a bunicii, adusă aici de iubirea bunicului.
Imaginea iubitei de atunci, sosind în „berlină", îmbrăcată după moda timpului „în largă crinolină", reînvie
atmosfera epocii. Numele de inspiraţie mitologică (Kalliope, muza mitologiei epice şi a elocinţei în
mitologia greacă) pare să transfere iubirea lor în mit. Preferinţele literare, „Le lac" de Lamartine şi
„Sburătorul" de Ion Heliade Rădulescu, se asociază cu elementele deictice ale epocii.
Artă poetică: Faptul că urmaşul a ales să eternizeze în creaţia sa iubirea bunicilor, reflectând în
iubirea de acum oglinda iubirii de „ieri" conferă textului poetic caracter de artă poetică.
Laitmotiv: Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei , inundă atmosfera romantică a întălnirii între cei
doi îndrăgostiţi, prefigurând în acelaşi timp simbolic trecerea timpului pentru cuplu prin succesiunea nuntă -
moarte: „un clopot a sunat / de nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat".
Meditaţia poetică: Meditaţia poetică, realizată pe un ton elegiac, accentuează ideea eternităţii iubirii
în ciuda efemerităţii fiinţei umane („Dar ei în clipa asta simţeau c-o să rămână"). Asocierea adjectivului
demonstrativ „asta", care face legătura cu prezentul, cu verbul „simţeau" la imperfect, timp al narării şi al
evocării, sugerează prelungirea simbolică a clipei de iubire, a iubirii înseşi, ca un arc peste timp.
Revenirea brutală la realitate în versurile următoare („De mult e mort bunicul, bunica e bătrână")
accentuează dramatic ideea trecerii ireversibile a timpului („fugit irreparabile tempus"). Sufletul rămas tânăr
se regăseşte în portretele de odinioară, dar nu şi în corpul decrepit („Te vezi aievea numai în ştersele
portrete // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta".)
Planul prezentului: Comparaţia „ca ieri sosi bunica şi vii acuma tu" realizează trecerea la planul
prezentului, cu detalii ce ţin de moda vremii iubita coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită poeme
simboliste, „Balada lunei" de Horia Furtună şi poeme de Francisc Jammes.
Imaginar poetic: Din portretul fizic al iubitelor eul liric reţine simbolic un detaliu: ochii (ieri „ochi
de peruzea", acum „ochi de ametist"). Ochii, oglinda sufletului, au nuanţe de albastru. Albastrul este simbol
al infinitului; prin asociere cu ideea sufletului nemuritor, accentuează ideea dragostei eterne.
Barza, simbol al fidelităţii, accentuează ideea devoţiunii. Prin legătura cu căminul, barza constituie
un element de continuitate între cele două planuri, al trecutului şi al prezentului. Revenirea berzelor,
primăvara, este corespondentul simbolic al revenirii urmaşului, adus de amintiri şi de casa bunicilor – cuib
pentru dragostea lor şi pentru dragostea nouă.
Laitmotivul, repetat în ultimul vers, accentuează trecerea iremediabilă a timpului şi faptul că noul
cuplu se înscrie şi el în ciclul vieţii şi al morţii („Acelaşi clopot poate, (...)/ De nuntă sau de moarte").
La nivel prozodic, muzicalitatea este conferită de elementele prozodice clasice, rima
împerecheată, ritmul iambic, piciorul metric bisilabic, măsura de 13-14 silabe, cât şi de asonanţe şi
imagini auditive (sunetul ritmic al clopotului „în turnul vechi din sat").
La nivel morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent
evocate în poezie. Verbele la timpul prezent ilustrează permanenţa sentimentului de iubire sau
însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi", „te recunoşti", „nu poţi uita"). Verbele la
perfect simplu au rolul de a reda rapiditatea gesturilor. Verbele la alte timpuri trecute accentuează
planul trecutului.
La nivel lexical, specific tradiţionalismului, limbajul poetic foloseşte registrul stilistic popular
cu arhaisme şi regionalisme.folosirea arhaismelor lexicale (berlină, crinolină, poteră) şi a cuvintelor
cu nuanţă arhaică (aievea, pridvor) contribuie la conturarea atmosferei arhaice în planul trecutului.
La nivel stilistic, paralelismul, simetria şi antiteza se asociază cu metafore: „casa amintirii",
epitete metaforice „ochi de peruzea", „ochi de ametist" şi comparaţia.
Concluzie: Aparţinând liricii tradiţionaliste prin idilizarea trecutului, a cadrului rural, „Aci
sosi pe vremuri" este în acelaşi timp o meditaţie elegiacă şi plină de sensibilitate pe tema timpului
trecător.