Povestea lui Harap-Alb

Parti cularitățile operei

Opera literară “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult. A
fost publicată în anul 1877 în revista “Convorbiri literare” și a fost considerată ”o
adevărată epopee a poporului român” de Garabet Ibrăileanu. Basmul este o specie
a genului epic, în proză, cu personaje și acțiuni fantastice, în care se prezintă lupta
dintre bine și rău. Finalul este fericit, viziunea despre lume este optimistă. Apar
cifre și obiecte magice. Spre deosebire de structura basmelor populare, basmul cult
are un autor cunoscut, un erou principal atipic, care este lipsit de puteri fantastice,
iar numărul probelor este amplificat.
Privind orientarea tematică, opera este un bildungsroman. O primă dovadă
cu ajutorul căreia putem încadra opera în această orientare constă în faptul că pe
parcursul operei eroul se maturizează. La început, Harap-Alb este fiul cel mai mic
dintre cei trei băieți ai unui crai dintr-un ținut îndepărtat. Este nevoit să parcurgă un
drum inițiatic, ceea ce implică formarea și definitivarea personalității
protagonistului. Trecând peste toate probele, Harap-Alb primește drept răsplată
mâna fetei Împăratului Roș, alături de împărăția unchiului său.
O altă dovadă prin intermediul căreia se poate afirma că opera este un
bildungsroman este prezența antagoniștilor al căror rol nu este să-l piardă pe
Harap-Alb, ci să-l ajute pe erou să se maturizeze. Spânul are un rol esențial în
inițierea eroului, dobândind statut de pedagog neîndurător. S-a propus și
interpretarea potrivit căreia Spânul este un alter ego al eroului, o imagine a sinelui
negativ, purificată prin probele inițiatice. Ursul și Cerbul reprezintă simbolic etape
ale maturizării: confruntarea cu Ursul înseamnă maturizarea fizică, dobândirea
forței primare, iar confruntarea cu Cerbul înseamnă maturizarea voinței, a
spiritului, deoarece Harap-Alb reușește, în sfârșit, să-și domine instinctele,
ascultând sfatul Sfintei Duminici.
Titlul este “un orizont de așteptare”, așa cum a spus și Hans Robert Jauss.
Este un element paratextual care captează atenția cititorului. Este reprezentat de
numele dat de Spân protagonistului, atunci când cel din urmă îi promite că îl va
sluji până va muri și va învia. Așadar, este un titlu eponim.
Tema principală o constituie lupta dintre bine și rău. Binele îl reprezintă
Harap-Alb, în timp ce forțele răului sunt întruchipate de Spân. O trăsătură a
originalității lui Creangă se remarcă prin prezența temei destinului, destin pe care
personajul principal trebuie să și-l îndeplinească, parcurgând un drum inițiatic.
 Un prim episod semnificativ prin care se reflectă tema este cel al coborârii
fiului de crai în fântână. Deși este sfătuit de tatăl său să nu se lase însoțit de Spân,
personajul principal nu se uită în gura acestuia, acceptând tovărășia Spânului după
ce se rătăcește într-o pădure-labirint. Această scenă evidențiază lipsa de experiență
a protagonistului, care fusese până atunci protejat la casa părintească. El ignoră
răul, astfel cade în capcana Spânului: “Și de azi înainte eu o să fiu nepotul
împăratului… iară tu sluga mea”. Schimbarea identității înseamnă, de fapt,
începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește contrastul dintre
esență și aparență. Are loc jurământul lui Harap-Alb pe ascuțișul sabiei-simbol, și
anume că îl va sluji pe Spân până moarte.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea
răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a
devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a
învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, îi duce Spânului
fata Împăratului Roșu și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Fata îl demască pe
Spân, iar acesta îi taie capul lui Harap-Alb. Spânul este ucis de cal, iar fata îl
readuce la viață pe Harap-Alb, folosindu-și puterile supranaturale. Astfel, Harap-
Alb se căsătorește cu fata Împăratului Roșu și dobândește împărăția Împăratului
Verde. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie
în final pozitivistă a autorului.
Incipitul este un element de structură semnificativ. Prin intermediul lui se
face trecerea de la lumea reală a cititorului la lumea fantastică a basmului. Constă
în formula inițială: “Amu cică era odată într-o țară”, ceea ce fixează destul de vag
coordonatele spațio-temporale. Ca în incipitul oricărui basm, este surprins o
situație de echilibru, un crai avea trei feciori.
Perspectiva narativă este un alt element de structură semnificativ. Naratorul
este obiectiv, deoarece relatează evenimentele la persoana a III-a. Este un narator
omniscient și omniprezent. Focalizarea este zero, viziunea fiind “dindărăt”. Spre
deosebire de basmul popular, narațiunea se îmbină cu dialogul, funcțiile acestuia
fiind multiple: dinamizarea acțiunii, rol în caracterizarea personajelor, asigurarea
progresiei evenimentelor. Astfel, se asigură și caracterul scenic al textului.
În opera lui Creangă, este esențială originalitatea limbajului. Se
caracterizează prin umor și oralitate. Umorul reiese din ironie, scene comice, ”la
plăcinte înainte, la război înapoi”, diminutive, “buzișoare”, caracterizarea
personajelor, fiul împăratului fiind numit “boboc” de către narator. Oralitatea este
asigurată în text, printre altele, de expresii populare: “vorbă să fie”.
 Concluzionând, se poate afirma că opera literară “Harap-Alb” de Ion
Creangă constituie o capodoperă incontestabilă a literaturii române. Creangă
reușește să impresioneze cu stilul său original.