COMPRIMATE

Definitie- Comprimatele sunt preparate farmaceutice solide care conţin doze unitare din una sau mai multe substanţe active.
Se obtin prin presarea (comprimarea) substantei active asociate sau nu cu substante auxiliare; sunt destinate administrarii pe cale
orala.
Avantajele :
1.obţinerea unui dozaj corect al substanţei active;
2.posibilitatea prelucrării multor substanţe active sub aceasta formă, în special a principiilor active puţin solubile;
3.posibilitatea prelucrării substanţelor incompatibile în aceeaşi formă farmaceutică;
4.posibilitatea realizării de comprimate cu o cedare imediată, întârziată sau prelungită;
5.prin acoperirea comprimatelor cu un înveliş adecvat se poate: proteja substanţa activă instabilă; masca gustul neplacut al unor
substante active; dirija actiunea medicamentului in anumite portiuni ale tub digestiv;
6. acceptarea de către majoritatea bolnavilor;
7.manipulare usoara;
8.productivitate mare; proces de fabricare complet mecanizat; pret de cost scazut;
9. forma estetica de prezentare si conditionare.
10 conservare buna datorita lipsei umiditatii.
Dezavantajele :
1.dificultatea unor bolnavi de a ingera comprimatele prin înghiţire (nu sunt indicate pentru copii);
2. abs dep de viteza de dezagregare;
3. pot fi iritante pt mucoasa tub digestiv-in special daca contin subst solubile.
4. preformularea şi formularuluiea comprimatelor necesită studii aprofundate; trebuie asigurată desfacerea comprimatelor şi
eliberarea substanţelor active în tubul digestiv

CLASIFICAREA COMPRIMATELOR

In funcţie de calea de administrare :

A.Comprimate administrate pe cale orală - substanţele active se absorb la nivelul tubului digestiv
B.Comprimate administrate pe alte căi

In funcţie de modul de administrare :

A. Comprimate care se înghit (absorbţia s.a. se face în stomac sau intestin):
-ca atare (acoperite sau neacoperite)
-după dizolvare sau dispersare în apă, cu sau fără efervescenţă.
B.Comprimate care se menţin în gură (desfacerea comprimatelor se face în gură)
I. Comprimate din care substantele active se absorb la nivelul tubului digestiv.
1. Comprimatele neacoperite-care se înghit ca atare, comprimate obişnuite
2.Comprimate acoperite care de asemenea se înghit, şi pot fi:
-cu învelişuri gastrosolubile
-cu învelişuri gastrorezistente (sau enterosolubile, comprimate cu acţiune întârziată)
3.Comprimatele efervescente ;
4.Comprimate de mestecat;
5.Comprimate de supt;
6.Comprimate sublinguale;
7.Comprimate bucale;
8.Comprimate cu mai multe straturi;
9.Comprimate cu eliberare modificată (cu acţiune prelungită)
II. Comprimatele care se desfac la nivelul altor organe sau ţesuturi sau care se utilizează în alte scopuri sunt:
1.Comprimatele vaginale;
2.Comprimatele rectale;
3.Comprimatele pentru implante;
4.Comprimatele pentru soluţii;
5.Comprimatele pentru reactivi.

FORMULAREA COMPRIMATELOR
Deoarece tabletele se obţin prin comprimare, pentru o bună desfăşurare a acestei operaţii este necesar ca materialul să aibe o curgere
liberă bună, să posede proprietăţi de compactare şi să se separe uşor de piesele maşinii după comprimare.
Pentru realizarea unui material care să corespundă acestor cerinţe, este de obicei' necesar ca substanţele active să fie asociate cu
substanţe auxiliare sau excipienţi şi de multe ori să se intervină cu un tratament preliminar pentru o mai bună comprimare (respectiv
cu faza de granulare).
Substanţele active
In mare, substanţele care se administrează sub formă de comprimate pot fi:
- substanţe insolubile care îşi exercită efectul local în tractul gastrointestinal (antiacide, absorbante, etc)
- subst mai mult sau mai puţin solubile care au un efect sistemic, după dizolvare în tubul digestiv şi aborbţie prin mucoase.
Când substanţele active sunt insolubile este important ca preparatul să fie uşor redispersabil pentru a produce particule fine cu o
suprafaţă specifică mare.
In cazul substanţelor care trebuie să exercite un efect sistemic, prin formularea corespunzătoare se va urmări realizarea unui
preparat care să se dezagrege şi să elibereze substanţa activă cu o anumita viteză în funcţie de locul la care aceasta se absoarbe în
tubul digestiv. Un rol deosebit îl joacă proprietăţile de solubilitate ale substanţe active la locul de absorbţie.
Substanţele active din comprimate sunt de obicei solide, dar por. fi incluse şi produse lichide sau moi în cantităţi limitate. La
preparare pot surveni dificultăţi în cazul unor substanţe higroscopice sau delicvescente, a unor produse volatile, a unor substanţe
alterabile în prezenţa agenţilor externi, a unor lichide prezente peste anumite proporţii.
Cunoaşterea proprietăţilor fizico-chimice ale substanţei active determină alegerea substanţelor auxiliare potrivite şi a procedeelor
tehnologice adecvate.

Excipienţii
Excipienţi diluanţi
Cand s.m se afla in doze mai mici de 0.05g, este necesara prezenta unui diluant pt a aduce masa comprimatului la aceasta limita

1
minima.(un cpr tb sa aiba masa de cel putin 0.05g).In unele cazuri excipientii diluanti pot lipsi din formula comprimatelor.Sunt de
obicei pulberi inerte de cul alba si se aleg in fct de propr lor : solub sau insolubilitate in apa; putere adsorbanta; pH, etc.
Lactoza pulbere albă, cu gust plăcut, uşor solubilă în apă, puţin higroscopica şi cu reacţie neutră. Este cel mai folosit diluant,
favoriza legarea materialului supus comprimării.Dezagregarea comprimatelor care conţin lactoză poate fi favorizată prin asocierea
acesteia cu amidon .Se recomandă ca diluant în mod special în comprimatele vaginale avan efect benefic asupra pH-ului si florei
vaginale. Dezavantaj: datorită funcţiei aldehidice, lactoza reacţionează în mediu alcalin şi în prezenţa umidităţii cu substanţe cu
gruparea amino, provocând brunificarea comprimatelor; are slabe proprietăţi de curgere.
Zahărul -poate fi utilizat ca diluant în special pentru comprimatele de supt şi pentru cele care trebuie să se dizolve lent.
Comprimatele cu zahăr se dezagregă greu.Avantaj: imprima cpr un gust placut.Dezavantaj: este higroscopic şi poate da dificultate
la comprimare
Glucoza
-datorită gustului dulce poate fi folosită ca diluant în comprimatele de mestecat;
Amidonul (de porumb, grâu sau cartofi), rol imp în dezagregarea comprimatelor; utilizat in proportie de pana la 30% ; rol de
liant; rol de agent de curgere(lubrifiant). Amidonul comercial conţine umiditate în proporţie de 11-14%. După uscare, au 2-4%
umiditate şi sunt indicate când se aplică granularea uscată sau comprimarea directă. Amestecul amidon - lactoză 7:3 serveşte la
obţinerea prin granulare umedă.
Manitolul
-este indicat în special pentru comprimatele de mestecat, deoarece conferă un gust plăcut, răcoritor; este indicat în obtinerea
preparatelor pentru diabetici.
Sorbitolul (izomerul optic al manitolului) indicat pentru compr de supt administrate la diabetici.
Clorura de sodiu se foloseşte pentru comprimatele din care se obţin soluţii (de uz parenteral).
Celuloza microcristalină (Avicel), excipient direct compresibil, este relativ scumpă. Acţionează atât ca diluant - liant cât şi ca
dezagregant.
Fosfatul de calciu dibazic dihidrat

Excipienti lianţi
Lianţii (excipienţii de legare, adezivi, aglutinanţi) au rolul de a mări adezivitatea pulberilor, favorizând legarea lor în granulatele
care apoi, sub acţiunea forţei de presiune formează comprimatul. Alegerea liantului se face tinand cont de compatibilitatea cu
celelalte componente ale comprimatului. Aglutinantul trebuie să aibe proprietăţi adezive suficiente, dar nu excesive pentru a nu
compromite dezagregarea comprimatelor.
Amidonul, deşi nu are putere adezivă puternică, este frecvent folosit ca liant, deoarece are un preţ de cost scăzut, este uşor de
procurat şi de prelucrat pentru granulare şi nu influenţează negativ dezagregarea comprimatelor.
Ca liant amidonul se foloseşte sub formă de mucilag cu o concentraţie de 5-15% . Mucilagul de amidon dă comprimate moi şi
friabile.
Gelatina utilizată sub formă de soluţie 5, 10 sau 20%, adusă la cald peste amestecul de pulbere este un bun liant, comprimatele
rezultate sunt rezistente, cu o viteză mai lentă de dezagregare.
Zahărul se foloseste sub formă de sirop (soluţie 50-65%). Se obţin comprimate cu dezagregare lentă.Este indicat pt compr care se
mentin in gura.
Glucoza soluţie 50% se utilizează pentru aceleaşi scopuri ca siropul de zahăr.
Guma arabică şi guma tragacanta
Derivaţii de celuloză sunt utilizati ca lianti mai frecvent decat gumele in formularea comprimatelor.Metilceluloza (MC); CMC-
NA; Hidroxiproprilmetilceluloza (HPMC); Hidroxipropilceluloza (HPC); Etilceluloza (EC).
Polivinilpirolidona (PVP) este un liant bun, solubil în apă şi în alcool. Utilizarea sol alcoolice de PVP permite uscarea rapida a
granulatelor care se comprima f bine.

Excipienţi diluanţi - lianţi folosiţi in comprimarea directa - se pot clasifica în: solubili şi insolubili.
Dintre cei solubili cei mai folosiţi sunt cei proveniţi de la lactoză, de la zaharoză şi de la glucoza.
Lactoza uscată prin spray, prima substanţă folosită în comprimarea directă, cu putere de diluare slabă (poate lega prin
comprimare directă max 20% substanţă activă). Fast - Fio - Lactose Tabletoza Lactoza anhidră
Zahărul modificat (direct compresibil) este reprezentat de produsele Di-Pac şi Nu-Tab.
Glucoza direct compresibilă (Emdex) Sorbitol direct compresibil Manitolul direct compresibil Celuloza microcristalihă (Avicel)
Există mai multe sorturi, cele mai folosite în comprimarea directă fiind Avicel PH 101 (primul introdus în tehnologia
comprimării) şi Avicel PH 102 (mai aglomerat, cu particule mai mari, mai fluid, dar cu compresibilitate asemănătoare Avicelului
PH 101.
Fosfatul de calciu dibazic dihidrat este cel mai folosit excipient direct compresibil din grupa sărurilor anorganice de calciu.
Fosfatul tricalcic (Tritab)
Sulfatul de calciu dihidrat (Delaflo)
Au fost realizate şi combinaţii de excipienţi direct compresibili. Cel-0-Cal - o combinaţie de 30% celuloză microcristalină şi 70%
sulfat de calciu anhidru.
Celactoză, compus din 25% celuloză microfină şi 75% lactoză monohidrat coprocesate prin uscare prin spray.
Microcellac cu 25% celuloză microcristalină şi 75% lactoză monohidrat.

Excipienti dezagreganti
Au rolul de a favoriza desfacerea comprimatului şi deci dispersarea sa în apă sau în sucurile digestive .Se accelerează astfel
viteza de eliberare şi de dizolvare a substanţei active, absorbţia şi biodisponibilitatea acesteia.
Dezagreganţii sunt substanţe sau amestecuri de substanţe care anulează acţiunea lianţilor şi a forţelor fizice care au dus la
comprimare. Dezagreganţii pot fi adăugaţi înainte de granulare, după granulare sau în ambele faze, caz în care se favorizează mai
întâi dezintegrarea (desfacerea în granulate) şi apoi dezagregarea granulatelor în pulbere.
Amidonul este cel mai utilizat dezagregant, incorporat fie numai în amestecul de pulberi înainte de granulare, fie numai în
granulate, împreună cu lubrifianţii, înainte de comprimare, fie o parte (2/3) în pulbere şi restul (1/3) în granulate.
Ca dezagregant amidonul se foloseşte de obicei în proporţie de 5-20% din masa comprimatului.Este important să fie în prelabil
uscat la 80-90°C (maxim 1,5% umiditate) şi conservat corespunzător .
Derivaţii de celuloză (metilceluloza şi carboximetilceluloza sodică)
Ac-Di-Sol
Celuloza microcristalină se comportă ca dezagregant, când se află în proporţie mai mică de 10% în compoziţia comprimatelor.
Alginaţii
Povidone XL
Amestecurile efervescente asigură desfacerea comprimatului prin producerea de dioxid de carbon, în urma reacţiei dintre un
carbonat şi un acid în mediu apos.
Substanţe tensioactive uşurează pătrunderea apei în comprimatele cu substanţe hidrofobe favorizând desfacerea (laurilsulfat de
sodiu, polisorbat)

Excipienţi lubrifianţi
Sunt prezenti in aproape toate formularile de comprimate. Indeplinesc urmatoarele functii:
1. Lubrifianţii sunt necesari deoarece granulatele (sau pulberile) deformate prin comprimare, exercită o presiune pe peretele
matriţei,si astel poate fi împiedicata expulzarea comprimatelor. Rolul lor este de a reduce frecarea dintre tabletă şi pereţii
matriţei, uşurând expulzarea comprimatului, precum si miscorarea frecarii dintre particule.Se numesc lubrifianţi propriu zişi (cu
acţiune de antifrecare).
2. Diminua aderarea materialului de piesele maşinii. Se numesc antiaderenţi (antiadezivi).
3. Cresc capacitatea de curgere a materialului (granulate sau pulbere); Se numesc glisanţi sau agenţi de curgere.
4. Dau un aspect estetic, lucios, comprimatelor.

Coloranţii: Sunt incorporaţi în tablete fie pentru a ameliora aspectul (scop estetic) fie pentru a evita confuziile dintre diferite
comprimate (scop de securitate).Agentul de colorare se adaugă prin pulverizarea sa sub formă de soluţie alcoolică peste granulate
sau prin incorporarea ca atare în pulberea compusă care apoi se granulează (procedeu care permite obţinerea unei colorări mai
omogene).Cei mai folosiţi sunt coloranţii alimentari: roşu de amarant, galben de tartrazină, albastru de metilen, violet de genţiana.
Aromatizanţii : Sunt folosiţi în special pentru comprimatele care se menţin în gură, sau pentru comprimatele efervescente.
Aromatizarea se realizează de obicei prin pulverizarea unei soluţii alcoolice sau eterice de ulei volatil sau de alt aromatizant peste
granulate, înainte de comprimare. Ele sunt lăsate după amestecare câtva timp în recipiente bine închise pentru a permite pătrunderea
aromei în interior.
Edulcoranţii: Sunt recomandaţi pt compr care se desfac în gură sau pentru cele efervescente.
Cel mai cunoscut edulcorant este zahărul, care are o putere de îndulcire moderată, necesitând proporţii mari în amestec, şi întârziind
astfel dezagregarea.
Zaharina se foloseşte mai ales sub forma sa solubilă - sarea de sodiu. Este necesară în cantităţi mici, având putere de îndulcire de
peste 300 de ori mai mare decât zahărul. Se recomandă pentru diabetici, dar lasă o senzaţie de gust neplăcut.
Ciclamatul de sodiu conferă preparatelor un gust mai plăcut iar puterea sa edulcorantă este de aprox. 30 de ori mai mare decât a
zahărului. Se recomandă de asemenea pentru diabetici. Prin asociere de ciclamat şi zaharină se obţin amestecuri cu efect îndulcitor
sporit.
Aspartamul este un edulcorant artificial nemedicamentos, de 180 de ori mai dulce decât zahărul şi aprobat pentru alimentaţie.
Datorită posibilei acţiuni cancerigene a îndulcitorilor artificiali (ciclamat şi zaharină) se prefera ca gustul dulce să fie asigurat de
hidraţii de carbon.
Stabilizanţii: Sunt mai ales substanţele tampon care fíe că protejează substanţele active de variaţiile de pH în timpul conservării,
fie că reduc acţiunea iritantă asupra mucoasei. Exemple de asemenea substanţe: carbonat, citrat, fosfat, gluconat de calciu, citrat
de sodiu, aminoacizi (glicocol).

PREPARAREA COMPRIMATELOR

Prepararea prin granulare umedă

Este procedeul cel mai răspândit de preparare a comprimatelor.
Principalele faze:
1. obţinerea pulberii compuse din substanţe active şi unii excipienţi (diluanţii,adsorbanţi, edulcoranţi, stabilizanţi, o parte din
dezagreganţi, ş.a.).
2. umectarea : Amestecul de comprimate se umecteaza cu lichidul de aglutinat care va aglomera pulberea. Alegerea agentului de
umectare se face în funcţie de tipul de comprimat. El se poate turna direct peste pulbere sau se poate pulveriza cu un dispozitiv
adecvat. Cantitate insuficienta de lichid genereaza granulate friabile. Cant mai mare de lichid la aglutinare genereaza o masa moale
ce obtureaza ochiurile sitei, iar granulatele se vor usca greu.Lichide : sol de gelatina, mucilagii, sirop simplu.
3. Granularea propriu-zisă : constă în transformarea masei umede în granulate. Masa este forţată să traverseze ochiurile unei
reţele de sită sau orificiile unei plăci perforate. In industrie granularea se face cu aj unei masini de granulat.
4. Uscarea granulatelor se face imediat după formarea lor, cel mai frecvent în etuve sau în uscătoare cu pat fluidizat. Uscarea se
face până ce materialul ajunge la un anumit grad de umiditate. Indepărtarea completă a umidităţii duce la granulate sfărâmicioase.
Temperatura de uscare a granulatelor este de obicei de 50°C, dar se pot folosi şi temperaturi de 80-90°C.
5. Uniformizarea granulatelor efectuată prin cernere, este necesară, deoarece în materialul uscat există granulate aglomerate.
Astfel granulatele lipite intre ele se separa si se obtin particule de dimensiuni bine determinate cu o curgere corespunzatoare.
6. Amestecarea granulatului cu lubrifianti si o parte din dezagreganti.
7. Comprimarea propriu-zisă este faza finală comună tuturor metodelor de obţinere a comprimatelor.

Procedee speciale de granulare pe cale umedă

Cea mai folosită metodă modernă de granulare pe cale umedă este granularea în pat fluidizat (sau prin fluidizare). Se foloseşte un
uscător în pat fluidizat, adaptat pentru granulare. Pulberea este plasată în recipientul cu fundul perforat prin care trece un curent
puternic de aer cald (introdus sub presiune sau aspirat cu ajutorul vidului).
Peste pulberea agitată datorită curentului de aer se pulverizează cu o anumită viteză un lichid de umectare. Particulele se
aglomerează astfel în granulate care sunt imediat uscate în curentul de aer cald. După umectarea completă şi formarea granulatelor,
se opreşte pulverizarea lichidului de granulare dar se continuă suflarea de aer cald care usucă particulele.
Operaţia este foarte rapidă, se obţin granulate uniforme, cu condiţia să fie reglate cu precizie debitul de aer şi de lichid de umectare
precum şi temperatura de lucru.
Granularea prin uscare prin spray- mai puţin întâlnită la prepararea comprimatelor, foloseşte o suspensie de substanţă activă şi de
excipienţi într-o soluţie adezivă de liant, care este uscată prin pulverizare în curent de aer cald, când se obţin granulate cu curgere
liberă, sferice şi cu proprietăţi de compresibilitate corespunzătoare. Timpul de uscare este scurt iar expunerea produsului la căldură
este minimă, de aceea procesul se recomandă pentru substanţe sensibile la oxidare sau la hidroliză.
Granularea în turbină sau în amestecător este de asemenea mai puţin folosită pe scară industrială pentru prepararea comprimatelor.
Extruderea este un procedeu de granulare în care masa de pulbere, mai umezită decât în procesul de granulare obişnuit este forţată
să treacă prin orificiile unei plăci de oţel, fiind împinsă.de un şurub helicoidal (ca în cazul maşinii de tocat carne). Şnururile de
material obţinute sunt culese, uscate si tăiate.După extrudere se pot obţine microgranule ("pelete") prin sferonizare (operaţie care
dă forma sferică granulatelor).In industrie au fost realizate amestecătoare granulatoare cu mare viteză de rotaţie care efectuează
amestecarea pulberilor, umectarea şi formarea granulatelor prin agitarea masei umectate în acelaşi aparat, într-un timp foarte scurt.

Prepararea prin granulare uscata

Prin aceasta metoda se comprima subst sensibile la temp sau instabile in prezenta apei. Prin acest procedeu, agregarea particulelor

3
din pulbere nu are loc prin umectare sau prin adăugarea de agent de legare, ci se produce sub acţiunea presiunii înalte. Cand
adeziunea particulelor este prea mica si nu asigura compactarea se adauga substante solide cu rol liant( lactoza, zaharoza, PEG
4000).
Granularea pe cale uscata implica 2 faze imp:
1. comprimarea amestecului de pulberi :
a) sub formă de brichete - comprimate mari, dure, realizate cu maşini de comprimat puternice. Procedeul se numeşte brichetare
(precomprimare). Brichetele trebuie să fie suficient de tari pentru ca prin sfărâmare să nu producă o cantitate mare de pulbere.
b) sub formă de foi compacte- Operaţia se numeşte compactare şi are un randament superior brichetării.
2. Mărunţirea produsului compactat şi cernerea pentru obţinerea granulatelor de anumite dimensiuni. Comprimatele
obţinute prin procedeul de granulare uscată au un timp de dezagregare mai mic decât cele rezultate prin granulare umedă.

Comprimarea directă
Procedeu prin care tabletele se comprima direct dupa amestecarea s.a cu excipienti direct compresibili fara a mai fi necesara
transformarea prealabila a materialului in granulat.
Are 2 faze:
1. Obtinerea pulb compuse ;
2. Comprimarea.
Avantajele comprimarii directe constau in: randament mai mare, economie de timp, obtinerea de comprimate mai omogene si mai
exacte, imbunatatirea stabilitatii fiz-chimice a produsului.In general subst cristaline se comprima mai usor decat pulberile fine
amorfe deoarece poseda capacitate de comprimare mai buna si pot fi deformate relativ usor. O conditie pt reusita comprimarii
directe este ca subst sa fie uscata si sa aiba o densitate optima.
Dificultati se traduc prin calitatea materialului de comprimat si modul de fractionare a masinii (functionalitate necorespunzatoare
prin aderarea materialului pe poanson, desfacerea comprimatelor in straturi, variatii in masa pt comprimat).
Factorii care influenţează comprimarea directă:
- sistemul de cristalizare şi anume: - cristalizarea substanţelor în sistemul paralelipipedic (cubic), respectiv prezenţa muchiilor
tăiate cu unghi drept şi substanţele sub formă de cristale adunate în pachete mai mari uşurează comprimarea, spre deosebire de
particulele apropiate de forma sferică, fără suprafeţe plane distincte, care nu au proprietăţi de comprimare.
- tendinţa particulelor de materie de a se rupe şi de a produce noi suprafeţe de contact, favorizează comprimarea directă.
prezenţa apei de cristalizare, care uşurează repartiţia forţelor de presiune exercitate la nivelul masei de pulbere, acţionând
asemănător lubrifianţilor, este favorabilă comprimării.
caracteristicile de plasticitate respectiv proprietăţile substanţei de a suferi o deformare remanentă sub acţiunea forţelor de
comprimare, antrenând o creştere a suprafeţei de contact şi a coeziunii, favorizează de asemenea comprimarea.
folosirea unor maşini de comprimat rotative, cu dispozitive de alimentare forţată, şi cu poansoane cu suprafaţa plană, permite
realizarea unor comprimate omogene cu o duritate satisfăcătoare.
formularea corectă a comprimatelor, respectiv alegerea judicioasă a materiilor prime (excipienţi şi substanţe active) este esenţială
în reuşita comprimării directe.
Principalii excipienţi recomandaţi pentru obţinerea tabletelor prin comprimarea directă au fost descrişi în cadrul materiilor prime
utilizate la prepararea comprimatelor.
Tot pentru favorizarea comprimării directe au fost realizate varietăţi ale unor substanţe active sensibile la factorii externi (umiditate,
căldură, oxigen, lumină) printr-un procedeu de "coprocesare". Un exemplu de substnaţă activă coprocesată, care poate fi folosită
în comprimarea directă este "acidul ascorbic C-90" realizat de firma Roche. La fel s-au obţinut produse coprocesate cu
acetaminofen (paracetamol), ibuprofen ş.a.

Comprimarea propriu-zisă
Ultima fază a procesului de obţinere a comprimatelor, indiferent de metoda folosită este comprimarea propriu-zisă, operaţie prin
care un anumit număr de particule solide (pulbere sau granulate) este supus unor forţe opuse dirijate de la exterior către interior,
operaţie care duce la micşorarea volumului amestecului prin transformarea acestuia într-un tot compact. Forma pe care o ia
comprimatul depinde de forma matriţei (tiparului) în care s-a făcut comprimarea.
Maşini de comprimat
Pentru operaţia de comprimare se folosesc diferite tipuri de maşini, însă principiul după care ele lucrează este practic identic,
etapele principale ale procesului fiind: umplerea matriţei cu material, comprimarea şi expulzarea comprimatului. . Piesele de bază
ale unei maşini de comprimat sunt: 3. Matriţa - piesă care dă forma şi mărimea comprimatului, constituită dintr-o placă de oţel
foarte rezistentă în care se află unul sau mai multe orificii de regulă cilindrice, corespunzătoare ca mărime diametrului
comprimatelor.
Cele două poansoane - unul inferior şi unul superior, care exercită presiunea, realizând comprimatul. Poansoanele sunt adaptate
perfect la orificiul matriţei în care se pot mişca liber în sus şi în jos, fără a avea însă vreun joc. Pâlnia de alimentare (distribuitorul)
în care se toarnă materialul de comprimat şi care are rolul de a încărca matriţa.O maşină de comprimat mai are şi alte părţi
componente, necesare funcţionării acestor piese importante.
Tipuri de maşini de comprimat:
• maşini cu excentric (cu o singură lovitură sau cu o singură matriţă)
• maşini rotative
Maşini de comprimat cu excentric
Caracteristic -> pâlnia de alimentare este mobilă, ea se mişcă în plan orizontal pentru a aduce materialul de comprimat deasupra
matriţei care este fixă, montată pe o placă orizontală. In interiorul matriţei se mişcă în plan vertical poansoanele, iar materialul adus
de distribuitor este comprimat în urma presiunii exercitată de sus în jos de către poansonul superior.
Maşini de comprimat rotative
Au pâlnia de alimentare fixă, pe când matriţele şi poansoanele sunt mobile. Matriţele (în număr mare) sunt fixate pe un platou
circular, denumit şi coroană sau tambur rotativ, care se învârteşte în plan orizontal în jurul axei sale. Poansoanele sunt inserate pe
şine montate deasupra şi sub tamburul rotativ. Coroana cu matriţe şi şinele cu poansoane se rotesc cu aceeaşi viteză, în aceeaşi
direcţie, astfel că o matriţă este totdeauna asociată cu o pereche de poansoane aflându-se în acelaşi plan pe direcţie verticală. Ceea
ce este caracteristic acestui tip de maşini de comprimat este că se realizează o comprimare simultană de către ambele poansoane
care exercită o presiune gradată şi lentă asupra materialului. Astfel se evită includerea de aer în comprimat şi se obţin comprimate
cu structură şi duritate uniformă.
în timpul lucrului, datorită unor factori tehnologici pot apare o serie de dificultăţi care au drept consecinţă obţinerea de comprimate
necorespunzătoare sau diminuarea randamentului.
Dificultăţile se pot datora:
fie materialului de comprimat,
fie modului de funcţionare a maşinii, fíe ambelor cauze.
Un material insuficient uscat duce la aderarea de piesele maşinii în special de poansoane (rezultă comprimate cu ciupituri la
suprafaţă). O cantitate insuficientă de lubrifiant poate duce de asemenea la lipirea materialului şi la obţinerea de comprimate cu
suprafaţă rugoasă, cu striaţiuni. Un material necorespunzător poate împiedica funcţionarea liberă a poansoanelor şi înţepenirea
maşinii = griparea.

Comprimatele acoperite (Compressi obducti) reprezintă o categorie importantă de comprimate administrate pe cale orală.
Acoperirea comprimatelor este procesul farmaceutic de învelire a acestora cu unul sau mai multe straturi continue formate din
amestecuri de diferite substanţe.
Există trei procedee importante de acoperire a comprimatelor şi anume:
- acoperirea cu zahăr (operaţie cunoscută şi sub numele de „drajefiere")
- acoperirea cu pelicule
- acoperirea prin comprimare.
Acoperirea comprimatelor se face în diferite scopuri:
- protejarea substanţelor active sensibile la acţiunea factorilor externi (umiditate, oxigen, lumină)
- mascarea gustului şi mirosului neplăcut al unor substanţe medicamentoase.
- obţinerea de preparate cu acţiune dirijată în intestin prin acoperirea cu învelişuri gastro-rezistente (enterosolubile)
- separarea componentelor incompatibile prin includerea lor în diferite straturi de acoperire. In acest caz se pot obţine şi
preparate cu cedare gradată a substanţelor active, pe măsura desfacerii învelişurilor.
- obţinerea unor preparate mai uşor de administrat, datorită formei şi suprafeţei netede, lucioase identificarea mai uşoară a
produsului prin acoperirea cu un înveliş de o anumită culoare (sporirea securităţii) şi ameliorarea aspectului (scop estetic).
In FR X, ele sunt incluse în monografia Comprimate, sunt denumite Compressi obducti = nuclee de comprimate, acoperite cu
unul sau mai multe straturi continui şi uniforme, constituite din zahăr sau alte substanţe dulci (drajeuri) sau cu pelicule subţiri din
diferite substanţe (comprimate filmate); masa învelişului nu trebuie să fie mai mare decât masa nucleului.
Acoperirea cu zahar (drajefierea)
Este cea mai veche şi încă cea mai răspândită metodă de acoperire a comprimatelor. Operaţia se realizează în turbine sau cazane
de drajefiere, recipiente mai mult sau mai puţin sferice (de obicei în formă de sferă turtită sau de mandarina) care se rotesc în jurul
axei lor înclinată într-un unghi de aproximativ 25°-45°. Turbinele de drajefiere sunt echipate cu dispozitive care permit suflarea în
interior a aerului cald sau rece şi aspirarea prafului.
învelişul se aplică pe nucleele obţinute prin comprimare. Nucleele pot avea diferite forme cel mai frecvent formă lenticulară.
Nucleele trebuie să fie suficient de rezistente şi de dure, să nu provoace ruperea învelişului, să se dezagrege în timp util după
dizolvarea învelişului şi să dea, după acoperire produse corespunzătoare ca formă şi mărime. La dimensionarea nucleelor trebuie
avut în vedere că învelişul reprezintă de / obicei 30-50% din masa drajeului final (deci masa aproape se dublează).
Etapele drajefierii:
1. izolarea (dacă este necesar)
2. subacoperirea (saupredrajefierea)
3. stratificarea sau îngroşarea (formarea învelişului propriu-zis)
4. netezirea şi colorarea
5. lustruirea.
1. Izolarea nu este obligatorie. Ea constă în acoperirea nucleului cu un strat izolator care evită pătrunderea umidităţii, asigură
rezistenţa mecanică a sâmburelui, împiedică trecerea unor componente din nucleu în straturile de acoperire. Pe nucleele desprăfuite
se aplică pelicule de rezine sau polimeri organici sub formă de soluţie în solvenţi neapoşi volatili (alcool etilic, metilic, alcool
izopropilic, acetonă, acetat de etil, clorură de etilen). Ca formatoare de film se folosesc shellac, acetoftalat de celuloză, acetat de
polivinil, polimeri acrilici. învelişul se toarnă uşor peste nucleele aflate în rotaţie în turbină sau se pulverizează sub formă de spray.
Pt creşterea impermeabilităţii pentru apă se pot asocia subst hidrofobe ca: ulei de ricin, ceruri, parafină, unt de cacao.
2.Subacoperirea sau predrajefierea constă în acoperirea nucleului cu un înveliş care să-i modifice profilul, aducându-1 apropiat de
forma finală a drajeului, o formă netedă, cu margini rotungite, fără a se observa muchiile sâmburelui iniţial.
Pentru aceasta se aplică 3-5 învelişuri pe baza de sirop concentrat de zahăr asociat cu un compus macromolecular şi operaţia are
drept scop atât rotunjirea nucleului cât şi favorizarea aderării straturilor ulterioare care formează învelişul de zahăr în faza de
îngroşare. Operaţia se mai numeşte "gumare" deoarece siropul concentrat care se toarnă peste sâmburi (în prealabil izolaţi dacă a
fost necesar) conţine gelatină, PVP, gumă arabică sau un derivat de amidon. In continuare, sâmburii semiuscaţi sunt trataţi cu o
pulbere adsorbantă formată dintr-un amestec de zahăr şi amidon care mai poate să conţină, talc sau carbonat de calciu. Aerul cald
insuflat în turbina în mişcare usucă nucleele, apoi operaţia se repetă.
3. Stratificarea (aplicarea, învelirea) este faza care duce la formarea învelişului de zahăr propriu-zis al drajeului (sau corpul
drajeului). Operaţia constă în adăugarea peste sâmburi a unor soluţii de zahăr de concentraţii diferite: la început în sirop mai
concentrat şi foarte cald (când în urma uscării se depun cristale de zahăr mai mari) şi în final un sirop mai diluat pentru a rezulta
prin uscarea la temp. mai mică, un grăunte de zahăr foarte fin şi alb la suprafaţa drajeurilor care sunt astfel netezite. Siropul poate
să conţină şi alte componente ca amidon şi carbonat de calciu. Uneori între aplicările de sirop se pot intercala acoperiri cu pulbere
adsorbantă.
4. Netezirea şi colorarea constau în aplicarea câtorva învelişuri dintr-un sirop mai diluat conţinând şi colorantul dorit (dacă drajeul
urmează a avea o anumită culoare).
Unii autori includ netezirea în stratificare, şi ea se realizează folosind un sirop mai diluat şi o uscare fără încălzire (la t.camerei).
Stratificarea împreună cu netezirea constă într-un număr mare de aplicări de straturi (aproximativ 30) iar comprimatele acoperite
au o masă apropiată de cea finală. Operaţia poate dura mai multe zile.
Colorarea se face după îngroşare, de cele mai multe ori odată cu netezirea, folosind un sirop care conţine un colorant (hidrosolubil
sau un pigment insolubil). Cei mai indicaţi sunt coloranţii solubili, dizolvaţi în sirop. Concentraţia iniţială a colorantului (de 3-5%)
se poate mări la aplicările ulterioare. După colorare şi netezire, drajeurile se usucă la 40-50°C, câteva ore.
5. Lustruirea (şlefuirea) are drept scop imprimarea luciului caracteristic suprafeţei drajeurilor. Se poate face cu ceruri (de albine,
de carnauba sau ceruri sintetice) care se introduc în turbină fie sub formă de soluţii diluate într-un solvent volatil cu care se
pulverizează drajeurile, fie sub formă de bucăţi care se rotesc un timp împreună cu drajeurile.
Lustruirea poate fi înlocuită cu lăcuirea (aplicarea unei pelicule de shellac sau de altă rezină la suprafaţa drejeurilor).

Acoperirea pe bază de pulberi

Este o operaţie asemănătoare drajefierii clasice, cu deosebirea că zahărul este înlocuit parţial sau total pentru strafiticare cu
pulberi insolubile foarte fine (talc, carbonat de calciu, amidon, ş.a.) adăugate peste nuclee, sub formă de suspensii concentrate,
fluide, în sirop de zahăr sau în soluţie diluată de gumă arabică, alternativ cu pudrarea lor ca atare pe nuclee, procedeu care uşurează
uscarea şi grăbeşte stratificarea. în practică pudrarea este foarte dificil de realizat şi uneori se renunţă la ea, pulberile fiind aplicate
doar ca suspensii. Colorarea se face cu sirop de zahăr şi colorant.

5
 Prin această metodă se obţine un înveliş mai puţin dur decât cel realizat doar cu zahăr, dar mai plastic şi mai rezistent la
umiditate şi căldură. Procedeul este mai rapid şi mai economic, decât cel care foloseşte doar sirop pentru stratificare.
Acoperirea cu pelicule
Este un procedeu modern, care prezintă numeroase avantaje faţă de drajefiere:
- micşorarea timpului de lucru
- creşterea mică în volum şi masă a preparatului (2-3% comparativ cu 30-50%)
- păstrarea formei iniţiale a preparatului
- posibilitatea inscripţionării sau trasării de linii pentru divizarea compr acoperit
- adaptarea uşoară la regulile de bună practică a fabricaţiei (GMP)
- posibilitatea de automatizare a procesului
- posibilitatea realizării de preparate cu acţiune prelungită sau întârziată.
Acoperirea cu pelicule (sau filmarea, acoperirea cu film) se face prin depunerea,
de obicei prin pulverizare, a unui strat subţire de polimer, în jurul comprimatului nucleu. Polimerul este în prealabil dizolvat într-
un solvent sau într-un amestec de solvenţi. Soluţia de acoperire mai conţine şi alte ingrediente: plasticizanţi, coloranţi.
Acoperirea prin pulverizare se poate face în turbine de acoperire sau prin suspendare în curent de aer. Condiţiile de uscare permit
îndepărtarea solventului, formându-se un depozit subţire de material de acoperire în jurul fiecărui nucleu.

Formularea materialului de acoperire

Ca formatori de film se folosesc în special derivaţi de celuloză (hidroxipropilmetilceluloză, metilceluloză, etilceluloză,
acetoftalat de celuloză), derivaţi acrilici, metacrilici sau vinilici, poiietilenglicoii cu masă moleculară mare asociaţi cu acetoftalat
de celuloză, iar dintre produsele naturale shellacul.
Ca plasticizanţi se folosesc:
- esteri ai acidului ftalic (cel mai des întâlniţi)
- esteri de acizi graşi, compuşi naturali
- poiietilenglicoii, propilenglicol, glicerina (în special pentru derivaţi celulozici).
Aplicarea învelişurilor de macromolecule se face sub formă de soluţie, deci în formularea materialului de acoperire intră şi
solvenţii. Se pot folosi solvenţi organici polari sau nepolari în funcţie de natura macromoleculelor, de cele mai multe ori
recurgându-se la sisteme de solvenţi. Tehnicile modeme au tendinţa de a folosi apa ca solvent, deşi operaţia de acoperire durează
mai mult necesitând o uscare prelungită şi existând pericolul descompunerii unor substanţe active sensibile la umiditate şi
căldură.
Solvenţii organici volatili asigură o acoperire rapidă, în schimb procedeul este dezavantajos din mai multe puncte de vedere şi
anume:
- există pericolul contaminării mediului ambiant şi a operatorului cu vapori de solvent
- se pot produce aprinderi de vapori proveniţi de la solvenţi inflamabili
- preţul de cost al instalaţiilor care trebuie să asigure protecţie este foarte mare
A.
- solvenţii respectivi au preţ de cost ridicat.
In formularea materialului de acoperire mai pot intra coloranţi, cei mai indicaţi fiind pigmenţii insolubili în apă, care asigură o
colorare uniformă şi prin opacitatea lor măresc intensitatea coloraţiei filmului subţire care acoperă comprimatul.
Uneori la obţinerea filmului de polimeri se folosesc pulberi insolubile.
Acoperirea cu pelicule se poate realiza în turbină sau în dispozitive de suspendare în aer (în pat fluidizat).

Pelicule de acoperire a comprimatelor

După scopul urmărit, filmele de acoperire pot fi:
- filme obişnuite (neenterice), solubile în apă şi în suc gastric
- filme enterice (gastrorezistente), insolubile în apă şl în suc gastric, solubile în suc intestinal.
Dacă prin învelire se urmăreşte numai protejarea substanţei active de agenţii externi, realizarea unui preparat uşor de administrat
şi cu aspect estetic, se folosesc filme obişnuite (pentru acoperire de protecţie sau filme neenterice).
Dacă se urmăreşte dirijarea acţiunii medicamentului în intestin se folosesc filme gastrorezistente (enterice). Acoperirea enterică se
face pentru prevenirea descompunerii unor substanţe active în mediu acid, pentru protejarea stomacului de efectul iritant al unor
substanţe active sau pentru a mări biodisponibilitatea substanţelor care sunt absorbite preferenţial la nivelul intestinului.

Produse pentru acoperirea neenterică

Sunt folosiţi în special derivaţii de celuloză şi anume: hidroxipropilmetilceluloza, metilceluloza, etilceluloză, compuşi care
formează filme clare, nelipicioase, cu rezistenţă mecanică mare, putând fi asociaţi cu diferiţi solvenţi.
Se prezintă în diferite grade de polimerizare şi sunt în stare avansată de puritate, permiţând un control strict de calitate.
Etilceluloza, insolubilă în apă, se foloseşte mai nou şi sub formă de pulbere, în suspensie, alături de un plasticizant.
Polivinilpirolidona, macromoleculă solubilă în apă, în sucurile digestive şi în solvenţi organici formează filme care după uscare
devin lipicioase, neajuns ce poate fi înlăturat prin adăugare de plasticizant sau de talc.
Polietilenfilicolii, compuşi solubili în apă, parţial solubili în solvenţi organici, dau
filme higroscopice.

Produse pentru acoperirea enterică

Cele mai folosite materiale pentru învelirea enterică sunt:
- derivaţii de celuloză: acetoftalatul de celuloză
- derivaţii polivinilici: acetoftalatul de polivinil
Toate aceste substanţe, datorită grupărilor carboxilice libere existente în scheletul polimeric, au solubilităţi diferite în funcţie de
pH.
Sunt aproape insolubile în apă la pH scăzut dar odată cu creşterea valorii acestuia, solubilitatea se măreşte (pH mai mare de 5,2,
acetoftalatul de celuloză devine solubil, iar solubilitatea sa creşte odată cu mărirea pH-ului).
Acri laţii - cunoscuţi şi sub numele de produse Eudragit, sunt lacuri de rezine acrilice.
Compuşii respectivi au solubilităţi diferite în soluţii acide sau alcaline în funcţie de tipul de polimer: cationic sau amonic.
Pentru acoperire enterică se utilizează Eudragit tip anionic (copolimeri anionici ai acidului metacrilic şi ai esterilor săi): Eudragit
L, Eudragit S sau amestecul acestora,
Acoperirea enterică se poate obţine fie prin pulverizarea soluţiei de polimer peste comprimate, fie prin folosirea soluţiei de acrilat
ca liant la granulare.
Pentru acoperirea enterică se mai pot folosi şi produse naturale ca:
Şerlacul (Schellac) substanţă rezinoasă formată de o insectă cu solzi (Laccifer Lacca), care se hrăneşte cu seva unor plante. Şerlacul
se prezintă sub formă de solzi de culoare galbenă până la brun-portocaliu, tari şi casanţi, solubili în soluţii alcaline şi în alcool la
cald.
Dă pelicule fragile a căror calitate este ameliorată prin asociere cu plasticizanţi. Se recomandă utilizarea produsului farmaceutic,
obţinut prin purificarea şerlacului natural cunoscut sub numele de "Pharmaceutical glaze" sau "Candy-glaze" şi livrat sub formă de
soluţii stabile, deoarece în stare uscată se alterează rapid.
Cheratina, scleroproteină extrasă din coarne, pene sau copite; se desface în intestin, sub acţiunea tripsinei.
Tot sub acţiunea enzimelor din intestin (a lipazelor) se desfac substanţele grase, care nu sunt formatoare de filme, ele se folosesc
în asociere cu alte substanţe cu consistenţă scăzută pentru a conferi o mai mare rigiditate învelişului sau pentru a uşura aplicarea
uniformă a straturilor.
Se utilizează asocieri de alcool cetilic cu gume, balsam de Tolu şi alte componente sau combinaţii de ceruri (de albine, carnauba şi
esteri sau eteri de celuloză, gliceride ale acizilor graşi şi săruri biliare.
Acoperirea prin comprimare
Este un procedeu de învelire la care se foloseşte o tehnologie complet diferită, acoperirea realizându-se prin comprimarea
materialului granular care formează învelişul în jurul unui comprimat nucleu.
Odată cu dezvoltarea aplicării filmelor de acoperire, procesul de învelire prin comprimare şi-a pierdut din importanţă, astăzi fiind
folosit mai ales pentru separarea materialelor incompatibile din punct de vedere chimic, unul din ele putând fi plasat în nucleu şi
celălalt în stratul de acoperire.
Comparativ cu drajefierea, acoperirea prin comprimare scurtează timpul de lucru şi fiind o operaţie realizată în absenţa apei, se
foloseşte cu succes pentru acoperirea nucleelor cu substanţe sensibile la acţiunea umidităţii. Rezultă un înveliş mai uniform decât
cel obţinut prin acoperirea cu zahăr în turbină, iar comprimatele acoperite sunt mai uşoare şi mai mici, deci sunt mai uşor de
administrat.
Există două tipuri de maşini pentru realizarea acoperirii prin comprimare:
- care servesc doar la aplicarea stratului exterior peste comprimatele nuclee
-care fac într-un proces continuu comprimarea nucleului şi acoperirea. Din această categorie cele mai folosite sunt maşinile
cunoscute sub numele de "Manestry Dry Cota".
Pentru realizarea unor comprimate uniform acoperite este necesar ca nucleul să aibe forma şi mărimea potrivită. Sâmburele trebuie
să fie mai mic în diametru decât comprimatul final cu 2-3 mm în funcţie de dimensiunile tabletei acoperite. Masa învelişului nu
trebuie să fie mai mică decât a nucleului (chiar de 2-3 ori mai mare).
In nucleu sunt prelucrate în mod obişnuit s.a. sensibile la lumină şi umiditate, învelişul este format de obicei din substanţe inerte,
dar poate conţine şi substanţe active incompatibile cu cele din nucleu. In înveliş poate fi incorporată doza de atac a substanţei active
în cazul preparatelor cu acţiune prelungită. La produsele enterosolubile stratul de acoperire este constituit din materiale insolubile
cu suc gastric.
Tablete încastrate - sunt o variantă a tabletelor acoperite prin comprimare. în acest caz nucleul nu este acoperit integral, suprafaţa
sa superioară fiind complet expusa.

Comprimate speciale pentru administrare per orală

1 .Comprimate multistraturi
Se administrează intern prin înghiţire; se diferenţiază de cele convenţionale prin aceea că sunt formate din mai multe porţiuni de
granulate, comprimate unul peste altul, pentru a forma o tabletă compusă din două sau mai multe straturi sau dintr-o tabletă învelită
în altă tabletă (un nucleu şi un înveliş).
Se realizează in special pentru a separa componentele incompatibile care sunt incluse în straturi diferite.Se mai folosesc pentru a
asigura o cedare în 2 sau mai multe etape sau pentru a da un aspect multistratificat preparatului. In general fiecare porţiune este
colorată diferit pentru a se evidenţia multistratificarea preparatului.

2. Comprimate efervescente
Comprimatele efervescente sunt comprimate în general solubile, a căror desfacere este asigurată de un amestec generator de gaz în
momentul contactului cu apa. Acest amestec este de obicei format dintr-un acid organic donor de protoni şi o componentă alcalină
furnizoare de dioxid de carbon.
Reacţia de efervescenţă poate avea loc şi cu alte amestecuri care eliberează în loc de dioxid de carbon, oxigen; asemenea preparate
se utilizează mai rar, de obicei extern.
Majoritatea comprimatelor efervescente sunt pentru uz intern şi se administreaza după dizolvarea în apă. Prezintă un dublu avantaj:
-preparatul se adm uşor, dioxidul de carbon imprima un gust placut soluţiei
-se măreşte biodisponibilitatea substanţei medicamentoase.
Exemple de comprimate efervescente:
- comprimate cu antibiotice, cu bromuri, cu săruri de calciu, cu clorură de potasiu, cu vitamine, cu digoxină, cu L-dopa, cu
metadonă, cu acid acetilsalicilic ş.a.
- tablete îndulcitoare pentru alimentaţie
- preparate pentru curăţirea dinţilor (cu enzime)
- preparate pentru obţinerea soluţiilor de curăţire şi întreţinere a lentilelor de contact
- preparate pentru sterilizarea instrumentelor chirurgicale
- preparate pentru uz veterinar ş.a.
Excipientii sunt alesi in fct de calea de adm (intern/extern) sau in fct de scopul dorit.
Principalii adjuvanţi sunt: amestecul efervescent, lianţii, lubrifianţii, eventual diluanţii şi alte componente ca: edulcoranţi,
aromatizanţi, coloranţi.
Cel mai frecvent efervescenţa este produsă de degajarea de dioxid de carbon iar amestecul este compus dintr-un acid şi o sursă de
carbonat. Cei mai folosiţi sunt acizii organici: acidul citric şi acidul tartric . Ca sursă de carbonat se utilizează în special carbonatul
acid de sodiu. In ape de gură, sursa de efervescenţă este degajarea de oxigen. Acesta provine din descompunerea în mediu apos a
perboratului de sodiu anhidru.
Prepararea comprimatelor efervescente
Tehnologia de preparare a compr efervescente prezintă unele probleme şi foloseşte procedee care nu se întâlnesc în fabricarea
comprimatelor obişnuite.
La preparare sunt neceare condiţii speciale pentru mediul de lucru. Esenţiale pentru prevenirea lipirii materialului de piesele
maşinii sunt o umiditate relativă scăzută şi o temperatură moderată spre rece în spaţiul de lucru.
Cel mai frecvent comprimatele efervescente se obţin după prealabilă granulare pe cale umedă.
Aceasta se poate face:

7
a) pentru toate componentele amestecate la un loc (granulare globală) sau
b) separat pentru componentele acide şi separat pentru cele alcaline, urmând ca granulatele uscate să se amestece şi să se
comprime.
Comprimatele efervescente se mai pot realiza prin granulare pe cale uscată sau mai rar prin comprimare directă.
O metodă de granulare globală pe cale umedă se bazează pe eliberarea la cald a apei de cristalizare, denumită şi "metoda
fuziunii la cald". Ea constă în încălzirea amestecului care conţine carbonaţi sau carbonaţi acizi alături de acid citric hidratat
9 9 )

(aprox. 8,5% apă) la o temperatură relativ scăzută, pentru a se forma o masă umezită, uşor de prelucrat. Procesul este greu de
controlat deoarece eliberarea apei, care este dependentă de temperatură, nu este uniformă în toată masa de amestec.
Granularea globală se mai poate realiza folosind lichide de granulare nereactive: alcool etilic sau izopropilic, uneori soluţie
alcoolică de PVP.
Metoda de granulare globală în pat fluidizat se realizează în uscător cu pat fluidizat în care se plasează amestecul efervescent
menţinut în suspensie de curentul puternic de aer. O cantitate de lichid de granulare, de obicei apă, este introdusă în dispersie
fină, provocând o reacţie momentană înainte de vaporizare. Aceasta determină producerea reacţiei dintre componente până la un
anumit grad şi formarea unui singur granulat din cele două componente reactive.
Ambalarea şi păstrarea comprimatelor efervescente sc face în tuburi de aluminiu sau în flacoane dc sticlă, ai căror pereţi sunt
impermeabili pentru aer şi umiditate.
Recipientele se închid etanş, cu dopuri prevăzute eventual cu capsule deshidratante cu silicagel. O metodă avantajoasă de
condiţionare este ambalarea unitară în folii duble (din aluminiu şi material plastic).
Comprimatele efervescente trebuie să se dizolve sau să se disperseze cu efervescenţă în apă, la temperatura camerei (20°C ± 1°C)
fără agitare, in max. 5 minute.

3. Comprimate care se desfac la nivelul cavităţii bucale

O categorie importantă de comprimate speciale o reprezintă cele care se desfac la nivelul cavităţii bucale. Din această grupă se
disting următoarele tipuri:
- comprimatele de supt
- comprimatele de mestecat
- comprimatele sublinguale şi comprimatele bucale.
Comprimate de supt
Sunt comprimate care se dizolvă sau se dezagregă lent în gură în contact cu secreţia salivară, acţionând la nivelul mucoasei bucale
sau faringiene.
Sunt indicate pt tratarea afectiuniilor locale ale cavitatii buco-faringiene şi pentru combaterea alergiilor sau tendinţei de uscare a
gurii si o posibilă acţiune generală a s.a. incluse în comprimatele de supt, când pătrund în sistemul de irigare sanguină a mucoasei
bucale şi apoi în circulaţia generală.
Comprimatele de supt au forme diferite, de obicei sunt plate şi subţiri, cu margini rotunjite pentru a nu leza mucoasa, şi cu o
suprafaţă de contact cât mai mare cu cavitatea buco-faringiană. Sunt mai mari decât comprimatele obişnuite (masa l,5-3g), au un
timp de dezagregare crescut, exercitându-şi acţiunea locală cel puţin 5-10 minute. Pentru a se obţine efectul dorit, comprimatele
nu trebuie să fie roase sau sfărâmate.
Se recomandă adaus de aromatizanţi şi de corectori de gust .
Ca substanţe medicamentoase în comprimatele de supt se întâlnesc: vitamine, antibiotice, substanţe antiseptice, anestezice locale,
antihistaminice, corticosteroizi, substanţe decongestive, astringente, analgezice, aromatizante sau combinaţii.
Ca excipienti: Diluanţii - cel mai utilizat este zahărul. Acesta măreşte timpul de dezagregare, det creşterea vâscozităţii salivei, ceea
ce permite o cedare treptată a substanţei active.
Lianţii -trebuie să aibe o acţiune energică. In cazul preparării prin granulare umedă se folosesc mucilagii de gume (arabică,
tragacanta), dispersii coloidale de metilceluloză, gelatină sau polivinilpirolidonă, sirop de zahăr, sirop de amidon.
In formularea comprimatelor de supt nu intră excipienţi dezagreganţi.
Conform FR IX, comprimatele de supt trebuiau să se desfacă în maximum 60 de minute.
Comprimate de mestecat
Sunt indicate pentru pacienţii care au greutăţi la înghiţirea compr întregi sau pentru copii, neobişnuiţi cu ingerarea lor cu apă.
Desfacerea comprimatelor de mestecat are loc în gură, dar absorbţia substanţei active se face în stomac sau intestin.
Prezintă avantajul unei biodisponibilităţi superioare, prin eliminarea fazei de dezagregare în stomac sau intestin. Pot fi administrate
şi în absenţa apei, iar datorită gustului plăcut conferit de excipienţii folosiţi, sunt acceptate în special de copii.
Cele mai utilizate comprimate de mestecat sunt cele cu substanţe antiacide (cu compuşi de aluminiu şi magneziu); calmează durerile
şi arsurile de pe tract, de la nivelul mucoasei esofagiene şi apoi din stomac.
Comprimatele de mestecat se mai folosesc în pediatrie pentru administrare de vitamine. Se întâlnesc şi comprimate de mestecat
contra răcelii şi comprimate cu analgezice. Sunt indicate şi pentru persoanele în vârstă care de asemenea prezintă greutate la
înghiţirea comprimatelor ca atare.
Cei mai indicaţi excipienţi provin din miere prin uscare sau din melasă, zahărul compresibil, glucoza, lactoză, manitol (cel mai
utilizat)sorbitol, edulcoranţi artificiali: aspartam, ciclamat, zaharină sau edulcoranţi semisintetici ca derivaţii din licviriţie.
Nu se folosesc dezagreganţi, comprimatele sfărâmându-se în gură prin masticaţie.
Comprimate sublinguale şi bucale
Sunt comprimate care plasate sub limbă sau între obraz şi gingie pot produce un efect sistemic prin cedarea medicamentului dat
unei mari vascularizatii la acest nivel.
Pentru a fi eficiente trebuie să aibe doze terapeutice mici (10-15 mg). Este de dorit ca substanţele să nu aibe un gust neplăcut care
ar stimula salivaţia.
Pe cale sublinguala se administrează în special vasodilatatoare coronariene (nitroglicerină, dinitrat de izosorbit), bronhodilatatoare
(sulfat de izoprenalină) vasocontrictoare cerebrale (ergotamină) iar pe cale bucală mai ales hormoni Sexuali.
Rezorbţia se face mai rapid când comprimatul este introdus sub limbă şi mai încet dacă este plasat între obraz şi gingi. Pe toată
perioada cât medicamentul se află la locul de absorbţie, pacientul tb să se abţină de la mâncat, băut, fumat şi mestecat şi chiar să
evite a vorbi, pentru a se asigura menţinerea comprimatului pe loc. Se va evita pe cât posibil înghiţirea salivei, care ar duce o parte
din substanţa activă în stomac şi intestin, micşorând absorbţia prin mucoasa bucală.
Comprimatele sublinguale se folosesc de obicei pentru o acţiune instantanee (debut al acţiunii la maxim 5' de la administrare).
Comprimatele bucale sunt folosite mai ales pentru administrare dc hormoni .
Pentru o mai uşoară acceptare de către pacienţi gustul şi mirosul neplăcul al unor substanţe pot fi mascate prin adaos de edulcoranti
şi aromatizanţi. Se va evita utilizarea zaharinei. Se preferă zaharurile naturale.

Comprimate administrate pe alte căi

Comprimate vaginale
Comprimatele se administrează intravaginal în tratamentul infecţiilor locale, dar şi pentru absorbţie sistemică sau la nivelul
ţesutului vaginal.
Cele mai frecvente infecţii sunt cele produse de Candida albicans şi de Haemophilus vaginalis şi cele mai folosite substanţe active
sunt: nistatina, clotrimazolul, metronidazolul şi sulfonamidele.
Pentru a uşura dezagregarea se recomandă umectarea cu apă înainte de introducerea în vagin.
Comprimatele vaginale au o masă mai mare decât cele convenţionale (l-l,5g), sunt plate sau în formă ovală, formă de pară sau de
cilindri ascuţiţi la un capăt sau la ambele, în general forme care să uşureze administrarea şi să le diferenţieze de alte tipuri.
Tratamentul infecţiilor durează de obicei două săptămâni, administrându-se 1-2 comprimate o dată sau de două ori pe zi.
Se recomandă ca administrarea comprimatelor vaginale să se facă concomitent cu acidularea mediului, obţinută cu acid lactic,
boric, alginic, citric sau tartric, componente introduse în formulare la care se asociază eventual şi hormonii estrogeni.
Cel mai folosit diluant al comprimatelor vaginale este lactoza, care prezintă avantajul că este transformată de bacilul Doderlein în
acid lactic, împiedicând extinderea infecţiilor vaginale. Din acest motiv uneori lactoza este considerată chiar un principiu activ,
contribuind la reducerea pH-ului vaginal la cel normal fiziologic.
Alături de lactoza se mai pot folosi ca diluanţi glucoza, zaharoză, galactoză. După modul de formulare, comprimatele vaginale pot
fi:convenţionale (cu desfacere obişnuită);efervescente;spumogene.
Comprimate rectale
Sunt mai rar utilizate pentru administrare rectală, în locul supozitoarelor. Ele sunt formulate astfel încât să se dezagrege repede în
volume mici de apă (o cantiate egală sau de 2-3 ori mai mare decât comprimatele), pentru a forma o pastă care să elibereze substanţa
medicamentoasă în formă absorbabilă.
Comparativ cu supozitoarele, comprimatele rectale prezintă o stabilitate mai mare, nefiind necesară păstrarea la rece. Se pot formula
comprimate rectale cu aspirină sau cu penicilină G cu stabilitate relativ bună.
Pentru asigurarea unei suprafeţe alunecoase care să favorizeze introducerea în rect se pot folosi filme de hidroxipropilmetilceluloză
sau se poate face lubrifierea tabletelor cu un gel. Adăugarea unor superdezagreganţi (Ac-Di-Sol, Poliplasdone XL) favorizează
desfacerea rapidă a tabletelor.
Implantele
Sunt tablete foarte mici compuse din substanţă activă de obicei fără excipient, cu un diametru de 2-3 mm, preparate aseptic, pentru
a fi sterile, deoarece sunt inserate în ţesuturile organismului prin procedee chirurgicale. Ele se absorb lent, timp de săptămâni sau
luni de zile. Se utilizează pentru administrarea de hormoni ca stilbestrol, testosteron, acetat de dioxicorton.
Dimensiunea particulelor de substanţă activă este foarte importantă şi trebuie să fie suficient de mare pentru a se asigura o viteză
lentă de absorbţie. Comprimatele trebuie să fie foarte dure pentru a se facilita implantarea şi pentru a se obţine cedarea încetinită a
substanţei active după administrare.
Sub formă de implante frecvent se folosesc şi peletele sau insertele introduse sub piele cu ajutorul injectoarelor speciale sau prin
incizie chirurgicală. Sunt preparate care de asemenea asigură un efect pe termen lung şi evită injectarea repetată sau administrarea
pe cale orală.
Sistemul Norplant este un implant cu levonorgestrel care poate asigura după inserare subcutanată, un efect anticoncepţional de
durată. Se prezintă sub formă de capsule ermetic închise formate dintr-un copolimer de metilsiloxan - metilvinilsiloxan conţinând
36 mg levonorgestrel (progestativ sintetic). Şase capsule sunt inserate sub pielea antebraţului prin incizie cu injector special. După
termenul de utilizare sunt îndepărtate.
Tablete pentru diferite folosinţe
Deoarece comprimatele se pot realiza cu echipamente economice şi permit prelucrarea unor doze unitare de substanţe solide în
diferite forme şi dimensiuni, îşi găsesc aplicaţii în diverse domenii, nu numai în scop terapeutic.
Tabletele pentru reactivi sunt relativ stabile şi reunesc mai multe ingrediente într-o singură doză putând fi folosite pentru teste
calitative şi cantitative în laborator.
S-au realizat comprimate utilizate de diabetici în aprecierea nivelului de zahăr şi pentru a detecta prezenta cetonelor sau aldehidelor
în urină. Adăugarea acestor tablete la o anumită cantitate de apă produce o soluţie pentru un test.
Alte tablete se folosesc pentru detectarea prezentei albuminei şi pentru decelarea urmelor de sânge în urină. în prezent tabletele
pentru reactivi sunt înlocuite cu teste sofisticate, mai rapide, constituite de fâşii de hârtie, pe bază de biotehnologie.
Se mai întâlnesc comprimate pentru purificarea apei, comprimate cu îndulcitori artificiali, cu produse nutritive pentru dietă, cu
dentrifice, cu dezinfectante şi produse de curăţire în general, cu fertilizatoare pt plantele de seră şi chiar cu coloranţi pentru ouă.

CONTROLUL CALITĂŢII COMPRIMATELOR

Control ui calităţii comprimatelor -urmăreşte determinarea principalelor caracteristici ale acestora şi constă în:
-control organoleptic -prin care se determină aspectul, forma, culoarea, gustul şi mirosul
-controlul fizic -prin care se determină dimensiunile, uniformitatea masei (masa medie şi masa individuală), rezistenţa mecanică,
dezagregarea
-controlul chimic - prin care se efectuează identificarea, dozarea substanţelor active ,uniformitatea conţinutului şi dizolvarea
substanţei active (când este cazul)
-controlul microbiologic - prin care se determină contaminarea microbiana şi fungică (limitata -conform prevederilor FR X..,
monografia „Controlul microbian al preparatelor nesterile")
Controlul organoleptic
Conform FR X, comprimatele neacoperite au formă de discuri şi alte forme, aspect uniform, margini întregi, suprafaţă plană sau
convexă, gustul, mirosul şi culoarea caracteristice substanţelor folosite.
Pot prezenta unele inscripţionări sau şanţuri (linii de divizare) pe una sau pe ambele feţe.
Aceleaşi caracteristici se urmăresc şi în cazul comprimatelor acoperite, cu meriţiunea că suprafaţa este de obicei lucioasă, iar
comprimatele sunt albe sau colorate.
Controlul acestor caracteristici poate da indicaţii privind uniformitatea dispersării componentelor (omogenitatea), uniformitatea
învelişului, modificări care apar în cursul procesului tehnologic, sau în timpul conservării.
Controlul fizic
Diametrul şi înălţimea comprimatelor se determină cu dispozitive adecvate.
De obicei există un raport optim între diametru şi înălţime; comprimatele au în mod uzual diametre de -6,7,8,10, 12 mm. Controlul
dimensiunilor dă informaţii privind corectitudinea funcţionării maşinii de comprimat.
Uniformitatea masei (FR X)
Conform FR X se determină masa medie a 20 comprimate şi apoi, comprimatele se cântăresc individual (uniformitatea masei).
In FR sunt stabilite abaterile procentuale admise ale maselor individuale faţă de masa medie calculată, abaterile variind în funcţie
de masa comprimatului
Testul dă informaţii privind fabricaţia corectă şi buna supraveghere a operaţiei de comprimare.
Rezistenţa comprimatelor ia rupere (FR X, supliment 2004) -sinonim Duritate (Hardness).
Determinarea măsoară, în condiţii bine defmite, forţa necesară pentru a provoca ruperea comprimatelor prin strivire.
Determinarea se efectuează pe 10 comprimate, utilizând diverse aparate; cu greutăţi - Erweka (kg), cu presiune pneumatică -Van

9
Kell,aşezând fiecare comprimat în acelaşi fel (pe direcţia radíala sau perpendicular pe suprafaţa comprimatului faţa de direcţia de
aplicare a forţei).
Friabilitatea comprimatelor neacoperite (FR X, supliment 2004) Friabiliiafea este fenomenul prin care suprafaţa
comprimatelor se deteriorează sau prezintă semne de abraziune sau de rupere, sub acţiunea şocurilor mecanice sau a frecării. Se
determină în condiţii bine definite. Aparate utilizate: friabilator Roche, Van Keli.
Se iau în lucru 20 comprimate (în cazul copmprimatelor < 0,65g) şi 10 comprimate (în cazul celor cti o masă > 0,65g) şi se supun
testului.
Friabilitatea se exprimă sub forma cantităţii (masei) pierdute, care trebuie să fíe < 1% faţă de masa iniţială.
Rezistenţa comprimatelor nu poate depăşi o anumită limită astfel încât comprimatele să-şi păstreze mtegriíaiea la manipulare
(cursul fabricaţiei, ambalării, transportului, depozitării şi utilizării) şi să se dezagrege în timpul prevăzut, pentru a elibera substanţa
activă.
Dezagregarea
Prin testarea dezagregării se determină timpul necesar desfacerii comprimatelor în granulate şi apoi în particule primare (în cazul
comprimatelor obţinute prin granulare umedă), sau în particule primare( în cazul comprimatelor obţinute prin comprimare directă)
într-un mediu de dezagregare similar cu fluidele biologice,
In FR X, sunt descrise 2 metode de dezagregare:
-una în care se foloseşte un dispozitiv cu sită şi agitare mecanică (metoda A); aparatele şi condiţiile de lucru simulează condiţiile
„in vivo" -peristaltismul intestinal; testul se efectuează pe 6 comprimate,
-si alta în care se foloseşte un vas conic de 100 ml, ce conţine 50mî apă încălzită la 37±2°C, vasul agitându-se prin rotire uşoară de
2 ori/minut (metoda B); metoda se aplică în căzui comprimatelor efervescente.Testul se efectuează pe un comprimat.
Conform prevederilor FR X:
-comprimatele neacoperite trebuie să dezagrege în apă în cel mult 15 minute, dacă nu se prevede altfel
-comprimatele acoperite trebuie să se dezagrege în soluţie acidă de pepsină în cel mult lh, dacă nu se prevede altfel
-comprimateJe acoperite enterosolubile nu trebuie să se dezagrege în soluţie de pepsină în 2 ore, şi trebuie să se dezagrege în
soluţie alcalină de pancreatină,în cel mult 1 oră, dacă nu se prevede altfel
-comprimatele efervescente trebuie să se dezagrege sau să se disperseze în apă cu efervescenţă în cel mult 5 minute.
Controlul chimic
Identificarea şi dozarea substanţei active se efectuează conform prevederilor monografiilor individuale sau specificaţiilor
produsului.
Determinarea uniformităţii conţinutului
Se efectuează în cazul comprimatelor care conţin cantităţi mici (conc. reduse) de substanţe active (<2%).
Determinarea se efectuează pe 10 comprimate, pe care se dozează, individual substanţa activă, printr-o metodă analitică adecvată.
Conţinutul individual în substanţa activă al fiecărui comprimat este cuprins în limite stabilite (85 - 115% din conţinutul mediu).
De obicei, această determinare exclude necesitatea determinării uniformităţii masei.
Testul de dizolvare
Se efectuează numai dacă este prevăzut în monografia respectivă. Testul de dizolvare oferă informaţii orientative cu privire la
comportamentului după administrare, implicit asupra biodisponibilităţij substanţei active din comprimat.
In FR X sunt descrise 2 aparate pentru testarea dizolvării:
-aparatul cu coşuleţ rotativ ,adecvat pentru testarea dizolvării din capsule sau comprimate care au tendinţa de flotare
-aparatul cu paletă se foloseşte pentru comprimate Testul se efectuează în condiţii care să simuleze, pe cât posibil condiţiile „în
vivo".
Viteza de dizolvare este influenţată de numeroşi factori dependenţi de:
-proprietăţile substanţelor active
-tipul de aparat folosit
-condiţiile de lucru
In general, în monografii se specifică condiţiile testului, cu referiri la:
-natura şi volumul mediului de dizolvare
-temperatura mediului de dizolvare
-viteza pe rotaţie pe minut
-cantitatea de probă prelevate pentru analiză
-intervalul de timp dintre două prelevări
Pe baza rezultatelor obţinute la dozarea substanţei active după fiecare prelevare se trasează curbele de dizolvare (pe abscisă
– concentraţia substanţei active şi pe ordonată. - timpul), stabilindu-se profilul de dizolvare a substanţei active din comprimatul
analizat.
Controlul microbiologic
Microorganismele pot proveni din materii prime, în special din cele de origine naturală (de exemplu amidon).
In general calitatea materiilor prime şi fabricaţia, condiţionarea, depozitarea şi distribuirea comprimatelor trebuie să se facă în
condiţii care să asigure calitatea microbiologică a acestora.
Calitatea microbiologică a comprimatelor trebuie să corespundă prevederilor oficiale referitoare Ia „Preparate pentru
administrare pe cale orală sau rectaiă" (categoria 3);
-nr. total de microorganisme aerobe viabile : max. IO3 bacterii/g
-fungi filamentoşi şi levuri: max. 102 /g
-Escherichia coli: absent/1g
11