1.

Relaxarea

Relaxarea este astăzi foarte frecvent utilizată în toate cele trei domenii ale kinetoterapiei:
profilactică, terapeutică şi de recuperare.
Relaxarea are un dublu înţeles: din punct de vedere fiziologic, ea reprezintă inversul stării de
activitate a unui muşchi, deci starea de repaus a lui, iar din punct de vedere al sistemului nervos,
reprezintă inversul stării de tensiune. În kinetologie este incompatibilă relaxarea musculară cu starea
de anxietate, după cum nici o relaxare psihică nu poate fi obţinută în prezenţa unui tonus muscular
crescut.
De cele mai multe ori în practica kinetoterapiei este necesară obţinerea unei relaxări
segmentare, care se poate obţine utilizând diverse mijloace tehnice: mişcări de scuturare sau balansare
a unui segmnet, mişcări ample, lente, ritmate cu respiraţia etc. Masajul, medicaţia miorelaxantă,
electroterapia decontracturantă, termoterapia, anumite tehnici de kinetoterapie induc din exterior
relaxarea, motiv pentru care se vorbeşte de o relaxare „extrinsecă”, în care pacientul participă pasiv.
Se poate vorbi însă şi de o relaxare „intrinsecă”, în care pacientul însuşi îşi induce starea de relaxare,
fiind singura capabilă să asigure inhibiţia reciprocă psihic↔muşchi, realizând adevărata stare de
„linişte” musculară şi psihică.
Există trei mari curente metodologice care realizează relaxare intrinsecă:
1. Curentul oriental, din care fac parte tehnicile promovate de medicina tradiţională japoneză,
indiană, iraniană etc. Se consideră că aceste tehnici stau la baza celui mai perfect şi complet sistem de
autorelaxare, dar necesită timp îndelungat de învăţare şi deprindere, fiind aplicat mai mult în scop
profilactic decât terapeutic.
2. Curentul fiziologic are la bază tehnica Jacobson, care constă în identificarea de către bolnav a stării
de tensiune (contracţie) în opoziţie cu cea de relaxare (adică lipsa contracţiei). Este metoda cea mai
folosită în kinetoterapie, fiind uşor de aplicat, uşor de înţeles şi cu rezultate terapeutice obţinute relativ
rapid.
Tehnica: poziţionarea-pacient în decubit dorsal, capul srijinit pe o pernă mică, genunchii uşor
flectaţi, sprijiniţi pe un sul, membrele superioare în uşoară abducţie (30º ), mâinile cu faţa dorsală pe
pat.
- Timpul I: prologul respirator-pacientul face inspir pe nas (ca şi când se ridică), apoi expir pe gură (ca
şi când se înfundă în pat), timp de 2-4 minute.
- Timpul II: antrenamentul propriu-zis
o se începe cu membrele superioare. Se ridică MS, lăsând pumnul să
cadă, degetele flectate, astfel încât degetele nu mai ating patul. Se
menţine această poziţie 15-30 de secunde, creându-se starea de
tensiune, bolnavul fiind în apnee. Apoi se face un expir brusc
(„uuf”), MS fiind lăsate să cadă pe pat.
o se trece la membrele inferioare; în inspir, cu talonul pe pat, se
flectează un genunchi, astfel încât acesta să se desprindă de pe pat.
Se menţine această poziţie 15-30 de secunde, în apnee, apoi expir
brusc cu un „uuf”, reveindu-se la poziţia iniţială. Se execută de 2-3
ori cu MI drept, apoi cu cel stâng, apoi cu amândouă odată.
o Pentru trunchi: în inspir, se face lordozarea coloanei, menţinând
poziţia 15-30 secunde, în apnee. Apoi se face un expir („uuf”),
trunchiul cade pe pat, având senzaţia de prăbuşire, cu aplatizarea
lombei.
- Timpul III: revenirea la tonusul muscular normal, adică pacientul strânge pumnii, execută grimase
prin contracţia orbicularilor.
Metoda Jacobson va fi încadrată într-un program complex kinetologic.
 O altă variantă este tehnica Jacobson inversată, în care faza de contracţie este realizată prin
izometrie, împingându-se segmentul pe pat 5 secunde, oprind apoi brusc acest efort şi comparând
mental cele două senzaţii. Are aplicaţii mai ales la pacienţii care prezintă dureri articulare, segmente
imobilizate.
O altă variantă a relaxării fiziologice doar pentru membrele inferioare este relaxarea
pendulară. Din şezând, cu spătarul scaunului sub axilă, se ridică braţul la 90o, se menţine câteva
secunde, apoi se lasă să „cadă” şi să oscileze ca un pendul.
Au mai fost descrise o serie de alte modalităţi de a realiza relaxarea musculară generală sau
numai a toracelui şi umerilor, cunoscută fiind atitudinea caracteristică a bolnavului dispneic respirator:
umerii ridicaţi şi împinşi înainte, gâtul pare scurtat, toracele superior ridicat, globulos, cu hipertonia
muşchilor.
Există şi metode mai simple. Astfel, I. Parow recomandă ca pacientul să stea absolut
nemişcat în pat timp de 20 minute, respirând cât mai neforţat, expirând cu pronunţarea unui „ş” sau
unui „pfff” etc. Cu timpul, această şedinţă atrage automat relaxarea musculară generală.
A. Maccagno propune o metodă mai rapidă. Bolnavul, în decubit dorsal, cu perna sub
genunchi şi sub cap (poziţie de relaxare), se „întinde” maxim posibil cu mâinile în sus pe lângă cap şi
cu membrele inferioare de asemenea întinse. Apoi se relaxează din nou, „se întinde” etc.
Un loc aparte în tehnicile de relaxare îl ocupă în ultimul timp biofeedbackul - tehnică prin
care se obţine relaxare cu expunere de concomitenţe funcţionale fiziologice. Ideea de bază este ca
pacientul insuşi să-şi observe, să-şi verifice şi să-şi impună starea de relaxare musculară. Această
problematică este amplu dezbătută în manualele de electroterapie, necesitând o aparatură adecvată.
3. Curentul psihologic utilizează tehnici de tip „central”, care induc prin autocontrol mental
imaginativ relaxarea periferică, influenţând însă şi parotonia viscerală. Autotraining-ul Schultz
reprezintă baza relaxării profunde.
Pentru a putea fi practicat, trebuie să se asigure un confort maxim, o temperatură şi o
luminozitate bună, de preferat chiar semiobscuritate.
1. în prima fază e de preferat ca pacientul să fie întins, cu o pernă sub cap, braţele
pe lângă corp, în uşoară flexie, picioarele spre exterior.
2. în a doua fază, într-un fotoliu confortabil. Antebraţele în flexie de 135º, unghi
ce corespunde exact echilibrului între flexori şi extensori. Picioarele în contact
cu solul, capul sprijinit pe fotoliu sau pe o pernă. Dacă nu dispunem nici de
fotoliu, nici de pernă, putem folosi un scaun, o bancă sau un taburet.
Antebraţele pe genunchi, capul flectat, spate rotund.
Primul exerciţiu:
o se închid ochii
o „sunt calm”- pacientul îşi imaginează că este pe malul mării, la
munte sau în excursie. Această senzaţie trebuie resimţită în toate
modurile: vizual, auditiv, olfactiv, tactil etc.
o „braţul meu drept este greu”. După câteva secunde, această senzaţie
este efectiv resimţită
o „amândouă braţe sunt grele”, „braţele şi picioarele sunt grele”, „tot
corpul meu este greu”
Urmează revenirea prin:
o inspir şi expir profund de 3 ori
o încet se fac mişcări cu braţele, mâinile, piciorele
o „întindeţi-vă!”, „întindeţi-vă complet ca o pisică care se trezeşte din somn!”
o se deschid ochii şi se trece la:
Al doilea exerciţiu:
o se repetă exerciţiul precedent
o „sunt de fapt calm”
 o „braţele mele, picioarele sunt grele”
o „braţul drept este tot cald”
o „braţele mele sunt calde”
o „braţele şi picioarele mele sunt calde”
o pe măsură ce se progresează se repetă formulele: „calm-greoi-căldură”
Cu aviz medical se poate continua cu:
o „inima mea bate calm şi tare”
o „respir”
o apoi concentrare pe plexul solar - „plexul meu solar este cald”
o „fruntea mea este rece”
Tot programul se repetă de două ori pe zi.
O altă variantă de lucru a autotraining-ului Schultz se desfăşoară în cinci etape, repetând
frazele următoare:
Etapa 1: mâna/piciorul sunt grele
Etapa 2: mâna dreaptă este caldă
Etapa 3: inima mea bate calm şi regulat
Etapa 4: respir calm şi uşor
Etapa 5: fruntea mea este rece