Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Relaxarea
2. Corectarea posturii şi aliniamentului corpului
3. Creşterea mobilităţii articulare
4. Creşterea forţei musculare
5. Creşterea rezistenţei musculare
6. Coordonarea, controlul, echilibrul
7. Antrenarea la efort
8. Reeeducarea respiratorie
9. Reeducarea sensibilităţii
Stabilirea obiectivelor se subordonează stării patologice instalate la pacient şi se realizează pe baza evaluării
corecte şi complete realizată de către echipa medicală de recuperare.
Asigurarea funcţionalităţii unei structuri afectate trebuie să ia în considerare o multitudine de factori, care
trebuie să fie readuşi într-un raport armonios de intercondiţionare. De exemplu, recuperarea funcţiei unui
genunchi posttraumatic necesită concordanţă între recuperarea mai multor aspecte (forţă, mobilitate, stabilitate,
echilibru, coordonare etc), deoarece toate se subordonează şi trebuie să rezolve problema principală de
funcţionalitate a membrului inferior = mersul. Doar privind în modul acesta readucerea pacientului la starea de
dinaintea producerii evenimentului patologic (acesta este un obiectiv de tip finalitate), se poate spera la
recuperarea unui maxim funcţional posibil. În concluzie, obiectivele generale şi cele specifice intermediare (ce
se desprind din cele generale), descrise în continuare, se subordonează obiectivelor de tip finalitate.
1. Relaxarea
Relaxarea este astăzi foarte frecvent utilizată în toate cele trei domenii ale kinetoterapiei: profilactică,
terapeutică şi de recuperare.
Relaxarea are un dublu înţeles: din punct de vedere fiziologic, ea reprezintă inversul stării de activitate a unui
muşchi, deci starea de repaus a lui, iar din punct de vedere al sistemului nervos, reprezintă inversul stării de
tensiune. În kinetologie este incompatibilă relaxarea musculară cu starea de anxietate, după cum nici o relaxare
psihică nu poate fi obţinută în prezenţa unui tonus muscular crescut.
De cele mai multe ori în practica kinetoterapiei este necesară obţinerea unei relaxări segmentare, care se poate
obţine utilizând diverse mijloace tehnice: mişcări de scuturare sau balansare a unui segmnet, mişcări ample,
lente, ritmate cu respiraţia etc. Masajul, medicaţia miorelaxantă, electroterapia decontracturantă, termoterapia,
anumite tehnici de kinetoterapie induc din exterior relaxarea, motiv pentru care se vorbeşte de o relaxare
„extrinsecă”, în care pacientul participă pasiv. Se poate vorbi însă şi de o relaxare „intrinsecă”, în care
pacientul însuşi îşi induce starea de relaxare, fiind singura capabilă să asigure inhibiţia reciprocă
psihic↔muşchi, realizând adevărata stare de „linişte” musculară şi psihică.
Există trei mari curente metodologice care realizează relaxare intrinsecă:
1. Curentul oriental, din care fac parte tehnicile promovate de medicina tradiţională japoneză, indiană,
iraniană etc. Se consideră că aceste tehnici stau la baza celui mai perfect şi complet sistem de autorelaxare, dar
necesită timp îndelungat de învăţare şi deprindere, fiind aplicat mai mult în scop profilactic decât terapeutic.
2. Curentul fiziologic are la bază tehnica Jacobson, care constă în identificarea de către bolnav a stării de
tensiune (contracţie) în opoziţie cu cea de relaxare (adică lipsa contracţiei). Este metoda cea mai folosită în
kinetoterapie, fiind uşor de aplicat, uşor de înţeles şi cu rezultate terapeutice obţinute relativ rapid.
Tehnica: poziţionarea-pacient în decubit dorsal, capul srijinit pe o pernă mică, genunchii uşor flectaţi,
sprijiniţi pe un sul, membrele superioare în uşoară abducţie (30º ), mâinile cu faţa dorsală pe pat.
- Timpul I: prologul respirator-pacientul face inspir pe nas (ca şi când se ridică), apoi expir pe gură (ca şi când
se înfundă în pat), timp de 2-4 minute.
- Timpul II: antrenamentul propriu-zis
o se începe cu membrele superioare. Se ridică MS, lăsând pumnul să cadă,
degetele flectate, astfel încât degetele nu mai ating patul. Se menţine această
poziţie 15-30 de secunde, creându-se starea de tensiune, bolnavul fiind în
apnee. Apoi se face un expir brusc („uuf”), MS fiind lăsate să cadă pe pat.
o se trece la membrele inferioare; în inspir, cu talonul pe pat, se flectează un
genunchi, astfel încât acesta să se desprindă de pe pat. Se menţine această
poziţie 15-30 de secunde, în apnee, apoi expir brusc cu un „uuf”, reveindu-se
la poziţia iniţială. Se execută de 2-3 ori cu MI drept, apoi cu cel stâng, apoi cu
amândouă odată.
o Pentru trunchi: în inspir, se face lordozarea coloanei, menţinând poziţia 15-30
secunde, în apnee. Apoi se face un expir („uuf”), trunchiul cade pe pat, având
senzaţia de prăbuşire, cu aplatizarea lombei.
- Timpul III: revenirea la tonusul muscular normal, adică pacientul strânge pumnii, execută grimase prin
contracţia orbicularilor.
Metoda Jacobson va fi încadrată într-un program complex kinetologic.
O altă variantă este tehnica Jacobson inversată, în care faza de contracţie este realizată prin izometrie,
împingându-se segmentul pe pat 5 secunde, oprind apoi brusc acest efort şi comparând mental cele două
senzaţii. Are aplicaţii mai ales la pacienţii care prezintă dureri articulare, segmente imobilizate.
O altă variantă a relaxării fiziologice doar pentru membrele inferioare este relaxarea pendulară. Din şezând,
cu spătarul scaunului sub axilă, se ridică braţul la 90 o, se menţine câteva secunde, apoi se lasă să „cadă” şi să
oscileze ca un pendul.
Au mai fost descrise o serie de alte modalităţi de a realiza relaxarea musculară generală sau numai a toracelui
şi umerilor, cunoscută fiind atitudinea caracteristică a bolnavului dispneic respirator: umerii ridicaţi şi împinşi
înainte, gâtul pare scurtat, toracele superior ridicat, globulos, cu hipertonia muşchilor.
Există şi metode mai simple. Astfel, I. Parow recomandă ca pacientul să stea absolut nemişcat în pat timp de
20 minute, respirând cât mai neforţat, expirând cu pronunţarea unui „ş” sau unui „pfff” etc. Cu timpul, această
şedinţă atrage automat relaxarea musculară generală.
A. Maccagno propune o metodă mai rapidă. Bolnavul, în decubit dorsal, cu perna sub genunchi şi sub cap
(poziţie de relaxare), se „întinde” maxim posibil cu mâinile în sus pe lângă cap şi cu membrele inferioare de
asemenea întinse. Apoi se relaxează din nou, „se întinde” etc.
Un loc aparte în tehnicile de relaxare îl ocupă în ultimul timp biofeedbackul - tehnică prin care se obţine
relaxare cu expunere de concomitenţe funcţionale fiziologice. Ideea de bază este ca pacientul insuşi să-şi
observe, să-şi verifice şi să-şi impună starea de relaxare musculară. Această problematică este amplu dezbătută
în manualele de electroterapie, necesitând o aparatură adecvată.
3. Curentul psihologic utilizează tehnici de tip „central”, care induc prin autocontrol mental imaginativ
relaxarea periferică, influenţând însă şi parotonia viscerală. Autotraining-ul Schultz reprezintă baza relaxării
profunde.
Pentru a putea fi practicat, trebuie să se asigure un confort maxim, o temperatură şi o luminozitate bună, de
preferat chiar semiobscuritate.
1. în prima fază e de preferat ca pacientul să fie întins, cu o pernă sub cap, braţele pe lângă
corp, în uşoară flexie, picioarele spre exterior.
2. în a doua fază, într-un fotoliu confortabil. Antebraţele în flexie de 135º, unghi ce
corespunde exact echilibrului între flexori şi extensori. Picioarele în contact cu solul,
capul sprijinit pe fotoliu sau pe o pernă. Dacă nu dispunem nici de fotoliu, nici de
pernă, putem folosi un scaun, o bancă sau un taburet. Antebraţele pe genunchi, capul
flectat, spate rotund.
Primul exerciţiu:
o se închid ochii
o „sunt calm”- pacientul îşi imaginează că este pe malul mării, la munte sau în
excursie. Această senzaţie trebuie resimţită în toate modurile: vizual, auditiv,
olfactiv, tactil etc.
o „braţul meu drept este greu”. După câteva secunde, această senzaţie este
efectiv resimţită
o „amândouă braţe sunt grele”, „braţele şi picioarele sunt grele”, „tot corpul meu
este greu”
Urmează revenirea prin:
o inspir şi expir profund de 3 ori
o încet se fac mişcări cu braţele, mâinile, piciorele
o „întindeţi-vă!”, „întindeţi-vă complet ca o pisică care se trezeşte din somn!”
o se deschid ochii şi se trece la:
Al doilea exerciţiu:
o se repetă exerciţiul precedent
o „sunt de fapt calm”
o „braţele mele, picioarele sunt grele”
o „braţul drept este tot cald”
o „braţele mele sunt calde”
o „braţele şi picioarele mele sunt calde”
o pe măsură ce se progresează se repetă formulele: „calm-greoi-căldură”
Cu aviz medical se poate continua cu:
o „inima mea bate calm şi tare”
o „respir”
o apoi concentrare pe plexul solar - „plexul meu solar este cald”
o „fruntea mea este rece”
Tot programul se repetă de două ori pe zi.
O altă variantă de lucru a autotraining-ului Schultz se desfăşoară în cinci etape, repetând frazele următoare:
Etapa 1: mâna/piciorul sunt grele
Etapa 2: mâna dreaptă este caldă
Etapa 3: inima mea bate calm şi regulat
Etapa 4: respir calm şi uşor
Etapa 5: fruntea mea este rece
Termenul de mobilitate articulară implică pe lângă intervenţia articulaţiei, participarea şi a altor struc-turi
adiacente acesteia: ligamente, tendoane, muşchi, fascii, vase, nervi, tegumente. În literatura de specialitate se
vehiculează frecvent termenul de flexibilitate, adică „amplitudinea maximă într-o articulaţie care poate fi atinsă
într-un efort de moment cu ajutorul unui echipament sau al unui asistent”. Flexibilitatea se referă la o anumită
articulaţie şi pe o anumită direcţie de mişcare. Termenul contrar flexibilităţii este redoarea articulară sau în
terminologia anglosaxonă „stiffness”.
Există trei tipuri de flexibilitate:
1. flexibilitatea dinamică sau kinetică - amplitudinea de mişcare maximă se obţine printr-o
mişcare activă
2. flexibilitatea stato-activă sau activă - amplitudinea de mişcare maximă este obtinută
printr-o mişcare activă menţinită voluntar la acest nivel prin contracţia agoniştilor şi
sinergiştilor şi întinderea antagoniştilor
3. flexibilitatea stato-pasivă sau pasivă - amplitudinea de mişcare maximă este menţinută
într-o poziţie extremă prin propria greutate corporală, cu ajutorul unui echipament sau a
unui asistent
După Gummerson, factorii care influenţează flexibilitatea pot fi:
a) factori interni:
o tipul articulaţiei
o modificări structurale articulare
o elasticitatea musculară, a structurilor conjunctive: tendoane, ligamente, capsulă, elasticitatea
pielii
o capacitatea de contracţie şi de relaxare a muşchiului
o temperatura tisulară
o gradul de hidratare tisulară
b) factori externi:
o vârsta - flexibilitate mare la copii, scade odată cu vârsta
o sexul - flexibilitatea mai mare la femei, datorită influenţelor endocrine
o temperatura mediului ambiant
o momentul din zi
o abilitatea individuală, antrenamentul individual
Astfel:
- pentru refacerea mobilităţii articulare, în cazul afectării ţesutului moale se utilizează:
1. stretchingul
2. inhibiţia activă
- pentru refacerea mobilităţii articulare, în cazul unei afectări articulare se utilizează
1. mobilizări
2. manipulări
Stretchingul reprezintă tehnica prin care ţesutul moale surtat patologic este alungit, crescând astfel
amplitudinea articulară.
Tipuri de stretching:
Orice act motor implica existenta unei forte. Forta este un parametru al miscarii si o calitate fizica a unei
individ cu ajutorul careia se poate misca in spatiu, poate mobiliza un segment in raport cu altul, poate invinge o
rezistenta externa.
Marimea fortei unui muschi depinde de :
1. diametrul de sectiune al muschiului: cu cat diametrul este mai mare, cu atat forta dezvoltata de
muschi este mai mare. Deci pentru a obtine o forta mai mare e nevoie de hipertrofia
muschiului.
2. numarul unitatilor motorii in actiune: antrenamentul fizic creste numarul unitatilor motorii. In
contractie usoara 10-30% din unitatile motorii intra in actiune, in contractile cu forta maxima
75% din unitatile motorii sunt activate iar in pericol, aparare a viatii procentul creste si mai
mult.
3. Frecventa impulsurilor nervoase: centrii nervosi superiori influenteaza forta musculara prin
frecventa cu care trimit muschiului impulsuri nervoase.
4. Sincronizarea activitatii unitatilor motorii activate: activitatea asincrona determina o contractie
lina, lenta, crescanda a intregului muschi, dar cu forta redusa. Sincronizarea, adica fuzionarea
activitatii tuturor unitatilor motorii determina o contractie tetanica puternica.
5. Marimea unitatii motorii: cele mai mici unitati motorii si primele activate produc o forta
musculara mica.
6. Raportul forta/velocitate: scurtarea rapida a muschiului scade forta musculara; alungirea rapida
a muschiului creste forta musculara.
7. Raportul forta/ lungime: forta musculara creste aproximativ linear cu cresterea lungimii initiale
a muschiului.
Modalitatea de exprimare a fortei musculare este contractia musculara. Orice contractie musculara inseamna
tensiune musculara.
Reeducarea forţei musculare reprezintă unul dintre importantele obiective ale kinetoterapiei.
Cauzele scăderii sau pierderii forţei musculare pot fi:
1. scăderea utilizării unui grup sau mai multor grupuri musculare, până la blocarea totală a activităţii
musculare. Este cea mai frecventă situaţie şi apare în caz de :
o Imobilizare - fie a unui segment (dureri articulare, inflamaţie articulară, traumatisme locale,
infecţie etc), fie generală (boli cardiovasculare cu insuficienţă cardiacă, stări postoperatorii,
bronhopneumopatii, anemii, stări caşectice etc.)
o Sedentarismul
o Vîrstnicii care prin lipsa de mişcare instalează decondiţionarea musculară, însă cu potenţial
de a fi refăcută.
2. comanda centrală de activare musculară nu mai pleacă în mod normal. Această situaţie se întâlneşte în
afecţiuni ale SNC sau medulare
3. comanda centrală există, dar căile de conducere a acesteia spre muşchi sunt afectate, muşchiul
neprimind influxul nervos
4. metabolismul local muscular nu mai poate asigura o contracţie musculară normală - este cazul
miopatiilor (grup de boli extrem de heterogen ca etiologie, tablou morfopatologic şi clinic)
Exerciţiul rezistiv este o formă a exerciţiului activ în care o contracţie dinamică sau statică trebuie să lupte cu
o forţă externă care i se opune. Forţa externă care creează rezistenţa poate fi manuală sau mecanică.
a) rezistenţa manuală poate fi aplicată de terapeut sau chiar de bolnavi, având o serie de avantaje:
- este utilă mai ales în primele etape ale creşterii forţei musculare, când musculatura este foarte slabă
- indicată când amplitudinea de mişcare trebuie atent controlată pentru a nu crea leziuni articulare sau
ale ţesutului moale
- realizează o bună complianţă cu pacientul
Dezavantaje:
- necesită prezenţa unor profesionişti
- rezistenţa aplicată este limitată de forţa terapeutului
- crează dependenţa pacientului faţă de prezenţa unei alte persoane, situaţie ce se poate prelungi
săptămâni sau chiar luni
b) rezistenţa mecanică implică utilizarea unor echipamente ce permit atât aprecierea valorii rezistenţei
aplicate, cât şi progresia gradată şi calculată a rezistenţei.
1. Contracţia izometrică –muşchiul lucrează contra unei rezistenţe egale cu forţa sa maximă, lungimea fibrei
lui rămânând constantă. Contracţia izometrică se realizează fără deplasarea segmentelor, executându-se în
anumite unghiuri articulare, în funcţie de rolul static sau dinamic al muşchiului în activitatea profesională sau
viaţa zilnică
Din punct de vedere al capacităţii de a genera şi dezvolta forţă musculară, aceste 3 tipuri de contracţii se
ordonează astfel:
Contracţia excentrică Contracţia izometrică Contracţia concentrică
Astfel, cea mai mare tensiune şi deci forţă musculară o realizează contracţia excentrică, iar cea mai mică o
realizează contracţia concentrică. Important este de ştiut şi cu ce consum se realizează astfel de contracţii, adică
randamentul fiecărui tip de contracţie (raportul dintre efectul realizat şi consumul energetic)
Randamentul izometric Randamentul excentric Randamentul concentric
În practică trebuie ţinut seama şi de presiuniea intraarticulară creată de aceste contracţii (mai ales în cazul
unor articulaţii afectate).
Presiunea intraarticulară din:
Contracţia izometrică contracţia concentrică contracţia excentrică
(exemplu: coboratul scarilor)
3. Contractia izokinetica:
este un tip de contractie dinamica in care viteza este reglata astfel ca rezistenta sa fie in raport
cu forta aplicata in fiecare moment al amplitudinii unei miscari
Contracţia concentrică şi excentrică sunt de preferat să se execute cu ajutorul terapeutului, care opune cu mâna
o rezistenţă gradată, mereu cu puţin sub forţa relativă maximă dezvoltată de pacient pentru segmentul respectiv.
Exerciţiile rezistive excentrice şi concentrice realizează contracţii izokinetice. Contracţia izokinetică deplasează
segmentul pe toată amplitudinea lui sau pe o anumită distanţă, dar cu o opoziţie continuă. Dacă rezistenţa opusă
devine egală cu forţa maximă a muşchiului în acel punct, contracţia devine izometrică.
Tipuri de exerciţii care, utilizând rezistenţa la contracţie, determină creşterea performanţei articulare:
1. Contracţia izometrică - tensiunea internă creşte, lungimea fibrei musculare rămâne nemodificată.. În timpul
contracţiei izometrice, circulaţia musculară este suspendată, muşchiul intră în datorie de O2, cu acumulare de
cataboliţi. Pentru a obţine efectele scontate, contracţia izometrică trebuie să realizeze un minimum de 35% din
tensiunea maximă musculară şi de-abia la 2/3 de forţă realizată se poate înregistra hipertrofia musculară. Alături
de valoarea tensiunii care trebuie dezvoltată prin contracţie, durata acesteia este importantă, fiind egală cu
durata unei contracţii fiziologice (ea un poate depăşi 12 secunde, cel mai frecvent fiind de 3-5-6 secunde).
Pauza se impune după acest tip de contracţie, pentru a reface rezervele energetice ale muşchiului.
Metode:
A. Exerciţii unice scurte izometrice zilnice (EUSIZ): o contracţie de 6 secunde/zi.
B. Exerciţii repetitive scurte izometrice zilnice (ERSIZ): 20 de contracţii a 6 secunde cu pauză de 20 secunde
între ele,o şedinţă /zi.
C. Grupajul de trei contracţii a 6 secunde,cu pauză de 30-60 secunde între ele, 2-3 ori/zi.
Rezistenţa este capacitatea fiziologică necesară organismului de a performa activităţi motorii repetitive în
timpul zilei. Rezistenţa musculară reprezintă capacitatea muşchiului de a menţine starea de tensiune musculară
şi de a executa un efort pe o perioadă de timp prelungită. Ea depinde de:
forta musculara
circulatia musculara
metabolismul muschiului
starea generala si starea SNC
Problematica rezistenţei generale reprezintă fundamentul kinetoprofilaxiei şi al antrenamentului la efort,
obiectiv important al kinetoterapiei de recuperare.
În kinetoterapia de recuperare, pe lângă testarea forţei musculare, este necesară şi testarea rezistenţei
musculare. Testarea se face de obicei cu greutăţi între 15-40% din forţa maximă, cronometrând timpul
menţinerii contracţiei sau executându-se o activitate simplă, calculând numărul de repetări la încărcarea
respectivă şi într-un anumit ritm.
Pentru realizarea acestui obiectiv, principiul metodologic este de a creşte durata exerciţiului, la intensități
joase de efort. Se folosesc exerciţii dinamice cu rezistenţă, urmărindu-se atingerea oboselii prin creşterea
duratei exerciţiului. O eficienţă similară cu a acestor exerciţii este cea dată de sporturile terapeutice şi terapia
ocupaţională.
Oboseala, inversul rezistenţei, apare în corelaţie cu solicitările la care a fost supus sistemul neuromuscular.
Oboseala ce apare la performarea unui efort dovedeşte că a existat sau a apărut o defecţiune în ciclul: comanda
şi conducerea motorie prin SNC → activarea motoneuronilor → propagarea neuro-musculară → cuplarea
excitaţie-contracţie → substrat energetic disponibil → acţiunea aparatului contractil → circulaţie locală
sangvină
6. Coordonarea, controlul, echilibrul
Exprimă modalitatea în care etajele nervoase supramedulare comandă şi monitorizează mişcarea şi în acelaşi
timp cum mediul extern prin intermediul periferiei influenţează deciziile etajelor superioare.
Controlul, coordonarea şi echilibrul fac parte din procesul larg neurokinetic denumit „controlul motor” care
poate fi definit ca „abilitatea de a realiza ajustări ale posturii dinamice şi a regla mişcările corpului şi
membrelor”. Controlul motor se dezvoltă în 4 etape, pe măsura dezvoltării sistemului nervos, începând de la
naştere.:
1. mobilitatea = abilitatea de a iniţia şi executa o mişcare pe toată amplitudinea ei
fiziologică
2. stabilitatea = capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale şi antigravitaţionale
ca şi poziţiile mediane ale corpului
3. mobilitatea controlată = capacitatea de a executa mişcări în timpul oricărei posturi
de încărcare prin greutatea corporală cu segmentele distale fixate (kinematică în lanţ
închis)
4. abilitatea = capacitatea de a manipula şi explora mediul înconjurător, segmentul
distal al membrelor fiind liber (kinematică în lanţ deschis)
A. Controlul
Se referă la „abilitatea de a activa un grup limitat de unităţi motorii ale unui singur muşchi fără a fi activaţi şi
alţi muşchi. Controlul este un act conştient orientat în mod special spre o activitate şi reprezintă acţiunea
etajelor superioare ale nevraxului asupra motoneuronilor alfa medulari. Acest control mai este denumit şi
„control direct”, spre deosebire de „controlul indirect”, în care nevraxul SNC acţionează asupra motone-
uronilor gamma şi prin intermediul acestora acţionând asupra motoneuronilor alfa. Calea acestui control
neuromotor nu are nevoie de antrenament, ci doar de conştientizarea raportului senzitivo-motor pentru
realizarea activării unui muşchi sau a unei mişcări simple la un moment dat. Este o cale strict excitatorie, fără
vreo influenţă inhibitorie. Controlul unui muşchi se referă la realizarea contacţiei acestuia, adică la realizarea
unei forţe.
În kinetoterapie, problema controlului muşchilor individual ia o mare importanţă în primele etape ale
recuperării din patologia neuromotorie. Educarea sau reeducarea mobilizatorilor primari (muşchilor agonişti)
reprezintă un proces dificil care cere atât concentrare cât şi o participare intensă a individului. Pacientul trebuie
să înţeleagă perfect ce i se spune, să fie relaxat, să coopereze, să fie odihnit, posturat corect, astfel încât să nu
aibă dureri pe traiectul arcului de mişcare. Orice perturbare a propriocepţiei face dificilă învăţarea, iar o pertur-
bare a telerecepţiei excude orice posibilitate de control.
B. Coordonarea
Patologia coordonării apare în leziunile cerebelului care asigură controlul coordonării precum şi ale sistemului
extrapiramidal care influenţează coordonarea. Incoordonări pot apare şi în leziuni ale muşchilor, nervilor
periferici, ale măduvei posterioare, ale zonelor frontale şi postcentrale ale cortexului cerebral. Clinic întâlnim o
serie de manifestări ale tulburărilor de coordonare:
o ataxia - pierderea stabilităţii posturale, tulburări în iniţierea şi realizarea mişcării
o adiadocokinezia - incapacitatea de a estima amplitudinea de mişcare pentru o anumită
acţiune
o disinergia - decompensarea mişcărilor prin ruperea mişcărilor voluntare ale unei acţiuni în
componentele sale
o tremor intenţional - tremurătura membrelor când se încearcă execuţia unei activităţi
o tremurături neintenţionate, care apar în repaus
o nistagmus - mişcări involuntare ale globilor oculari, laterale, circulare, în sus sau în jos
o disartria - tulburări de vorbire
o mişcările coreiforme - mişcări neregulate, bruşte, cu răsuciri fără scop, disritmice cu
distribuţie variabilă
o mişcările atetozice - continue, lente, aritmice ale extremităţilor
o balism - mişcări bruşte ale membrelor, ample, mai ales pe o parte a corpului (hemibalism)
Refacerea sau/şi antrenarea coordonării se desfăşoară în mai multe etape, prin formarea unor noi engrame:
1. acţiunea ce urmeză a fi executată trebuie mai întâi desmembrată, „ruptă în bucăţele”
suficient de simple pentru a putea fi performate corect. Fiecare mişcare sau
„bucăţică” se performează lent, cu urmărirea atentă nu numai a execuţiei, ci şi a
senzaţiilor resimţite în timpul ei. Se antrenează cu răbdare prin sute şi mii de
repetiţii aceaşi mişcare
2. odată mişcarea înţeleasă, începe automatizarea acesteia, însă având grijă să nu apară
oboseala, întrucât ea însăşi poate accentua incoordonarea. Se fac 2-4 repetiţii urmate
de pauză, apoi numărul repetiţiilor va creşte progresiv
3. în momentul în care pacientul execută fără greşeală mişcarea, fără să apară vreun
semn de cocontracţie a altor muşchi se va creşte treptat efortul, atât viteza de
execuţie, cât şi rezistenţa opusă mişcării, urmărindu-se continuu acurateţea mişcării.
Orice incorectitudine de execuţie se va regăsi mai târziu în engramă
4. se încep cuplările subunităţilor rezultate din desintetizarea mişcării, subunităţi
antrenate ca mai sus.
Cuplarea dă naştere unei noi mişcări, mai complexe, care va fi tratată în acelaşi mod ca şi subunităţile iniţiale.
Cu fiecare subunitate nou introdusă, viteza de execuţie şi rezistenţa va fi redusă , urmând ca ulterior să crească,
odată cu antrenamentul. Astfel se va realiza treptat engrama care se va forma în sistemul extrapirami-dal.
C. Echilibrul corpului se definește ca „procesul complex ce interesează recepţia şi organizarea inputului sen-
zorial ca şi programul şi execuţia mişcărilor, elemente ce asigură postura dreaptă, adică menţinerea permanentă
a centrului de gravitație în cadrul bazei de susţinere”. Controlul permanent al posturii este o caracteristică a
unui sistem nervos sănătos, permițând stabilitate şi iniţiere mişcărilor dorite. Orice perturbare în echilibru, în
controlul postural alterează eficacitatea mişcărilor. De aceea corectarea echilibrului este primul scop al
asistenţei de recuperare la pacienţii care prezintă astfel de tulburări. Cei doi termeni de „stabilitate” şi
„echilibru”, deşi asemănători, nu sunt egali.
Echilibrul reprezintă menţinerea liniei gravitaţioanale a corpului în interiorul poligonului de susţinere.
Stabilitatea este proprietatea unui corp de a-și recâştiga echilibrul fără să cadă, atunci când acesta este
perturbat. Stabilitatea este invers proporţională cu înălţimea centrului de greutate al corpului şi direct
proporţională cu mărimea poligonului de susţinere.
Echilibrul dinamic este rezultatul a trei factori:
a. individul cu capacităţile lui anatomo-funcţionale
b. activităţile, mişcările pe care individul le execută la un moment dat
c. condiţiile mediului în care individul îşi performează activităţile
Pierderea echilibrului fie în ortostatism, fie în mers poate apare în următoarele patologii:
- sindrom de neuron motor central
- leziuni cervicale care anihilează reflexele poziţionale ale gâtului în raport cu corpul
- leziuni ale urechii interne - leziuni vestibulare
- tulburări senzoriale
În prezenţa unui bolnav cu tulburări de echilibru trebuie să analizăm 2 aspecte:
- care sunt bolile şi mecanismele prin care acestea au dus la tulburarea echilibrului
- cât de severă este această tulburare, apreciată prin aplicarea scalelor de evaluare
Exprimă modalitatea în care etajele nervoase supramedulare comandă şi monitorizează mişcarea şi în acelaşi
timp cum mediul extern prin intermediul periferiei influenţează deciziile etajelor superioare.
Controlul, coordonarea şi echilibrul fac parte din procesul larg neurokinetic denumit „controlul motor” care
poate fi definit ca „abilitatea de a realiza ajustări ale posturii dinamice şi a regla mişcările corpului şi
membrelor”. Controlul motor se dezvoltă în 4 etape, pe măsura dezvoltării sistemului nervos, începând de la
naştere.:
5. mobilitatea = abilitatea de a iniţia şi executa o mişcare pe toată amplitudinea ei
fiziologică
6. stabilitatea = capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale şi antigravitaţionale
ca şi poziţiile mediane ale corpului
7. mobilitatea controlată = capacitatea de a executa mişcări în timpul oricărei posturi
de încărcare prin greutatea corporală cu segmentele distale fixate (kinematică în lanţ
închis)
8. abilitatea = capacitatea de a manipula şi explora mediul înconjurător, segmentul
distal al membrelor fiind liber (kinematică în lanţ deschis)
A. Controlul
Se referă la „abilitatea de a activa un grup limitat de unităţi motorii ale unui singur muşchi fără a fi activaţi şi
alţi muşchi. Controlul este un act conştient orientat în mod special spre o activitate şi reprezintă acţiunea
etajelor superioare ale nevraxului asupra motoneuronilor alfa medulari. Acest control mai este denumit şi
„control direct”, spre deosebire de „controlul indirect”, în care nevraxul SNC acţionează asupra motone-
uronilor gamma şi prin intermediul acestora acţionând asupra motoneuronilor alfa. Calea acestui control
neuromotor nu are nevoie de antrenament, ci doar de conştientizarea raportului senzitivo-motor pentru
realizarea activării unui muşchi sau a unei mişcări simple la un moment dat. Este o cale strict excitatorie, fără
vreo influenţă inhibitorie. Controlul unui muşchi se referă la realizarea contacţiei acestuia, adică la realizarea
unei forţe.
În kinetoterapie, problema controlului muşchilor individual ia o mare importanţă în primele etape ale
recuperării din patologia neuromotorie. Educarea sau reeducarea mobilizatorilor primari (muşchilor agonişti)
reprezintă un proces dificil care cere atât concentrare cât şi o participare intensă a individului. Pacientul trebuie
să înţeleagă perfect ce i se spune, să fie relaxat, să coopereze, să fie odihnit, posturat corect, astfel încât să nu
aibă dureri pe traiectul arcului de mişcare. Orice perturbare a propriocepţiei face dificilă învăţarea, iar o pertur-
bare a telerecepţiei excude orice posibilitate de control.
B. Coordonarea
Patologia coordonării apare în leziunile cerebelului care asigură controlul coordonării precum şi ale sistemului
extrapiramidal care influenţează coordonarea. Incoordonări pot apare şi în leziuni ale muşchilor, nervilor
periferici, ale măduvei posterioare, ale zonelor frontale şi postcentrale ale cortexului cerebral. Clinic întâlnim o
serie de manifestări ale tulburărilor de coordonare:
o ataxia - pierderea stabilităţii posturale, tulburări în iniţierea şi realizarea mişcării
o adiadocokinezia - incapacitatea de a estima amplitudinea de mişcare pentru o anumită
acţiune
o disinergia - decompensarea mişcărilor prin ruperea mişcărilor voluntare ale unei acţiuni în
componentele sale
o tremor intenţional - tremurătura membrelor când se încearcă execuţia unei activităţi
o tremurături neintenţionate, care apar în repaus
o nistagmus - mişcări involuntare ale globilor oculari, laterale, circulare, în sus sau în jos
o disartria - tulburări de vorbire
o mişcările coreiforme - mişcări neregulate, bruşte, cu răsuciri fără scop, disritmice cu
distribuţie variabilă
o mişcările atetozice - continue, lente, aritmice ale extremităţilor
o balism - mişcări bruşte ale membrelor, ample, mai ales pe o parte a corpului (hemibalism)
Refacerea sau/şi antrenarea coordonării se desfăşoară în mai multe etape, prin formarea unor noi engrame:
1. acţiunea ce urmeză a fi executată trebuie mai întâi desmembrată, „ruptă în bucăţele”
suficient de simple pentru a putea fi performate corect. Fiecare mişcare sau
„bucăţică” se performează lent, cu urmărirea atentă nu numai a execuţiei, ci şi a
senzaţiilor resimţite în timpul ei. Se antrenează cu răbdare prin sute şi mii de
repetiţii aceaşi mişcare
2. odată mişcarea înţeleasă, începe automatizarea acesteia, însă având grijă să nu apară
oboseala, întrucât ea însăşi poate accentua incoordonarea. Se fac 2-4 repetiţii urmate
de pauză, apoi numărul repetiţiilor va creşte progresiv
3. în momentul în care pacientul execută fără greşeală mişcarea, fără să apară vreun
semn de cocontracţie a altor muşchi se va creşte treptat efortul, atât viteza de
execuţie, cât şi rezistenţa opusă mişcării, urmărindu-se continuu acurateţea mişcării.
Orice incorectitudine de execuţie se va regăsi mai târziu în engramă
4. se încep cuplările subunităţilor rezultate din desintetizarea mişcării, subunităţi
antrenate ca mai sus.
Cuplarea dă naştere unei noi mişcări, mai complexe, care va fi tratată în acelaşi mod ca şi subunităţile iniţiale.
Cu fiecare subunitate nou introdusă, viteza de execuţie şi rezistenţa va fi redusă , urmând ca ulterior să crească,
odată cu antrenamentul. Astfel se va realiza treptat engrama care se va forma în sistemul extrapirami-dal.
C. Echilibrul corpului se definește ca „procesul complex ce interesează recepţia şi organizarea inputului sen-
zorial ca şi programul şi execuţia mişcărilor, elemente ce asigură postura dreaptă, adică menţinerea permanentă
a centrului de gravitație în cadrul bazei de susţinere”. Controlul permanent al posturii este o caracteristică a
unui sistem nervos sănătos, permițând stabilitate şi iniţiere mişcărilor dorite. Orice perturbare în echilibru, în
controlul postural alterează eficacitatea mişcărilor. De aceea corectarea echilibrului este primul scop al
asistenţei de recuperare la pacienţii care prezintă astfel de tulburări. Cei doi termeni de „stabilitate” şi
„echilibru”, deşi asemănători, nu sunt egali.
Echilibrul reprezintă menţinerea liniei gravitaţioanale a corpului în interiorul poligonului de susţinere.
Stabilitatea este proprietatea unui corp de a-și recâştiga echilibrul fără să cadă, atunci când acesta este
perturbat. Stabilitatea este invers proporţională cu înălţimea centrului de greutate al corpului şi direct
proporţională cu mărimea poligonului de susţinere.
Echilibrul dinamic este rezultatul a trei factori:
d. individul cu capacităţile lui anatomo-funcţionale
e. activităţile, mişcările pe care individul le execută la un moment dat
f. condiţiile mediului în care individul îşi performează activităţile
Pierderea echilibrului fie în ortostatism, fie în mers poate apare în următoarele patologii:
- sindrom de neuron motor central
- leziuni cervicale care anihilează reflexele poziţionale ale gâtului în raport cu corpul
- leziuni ale urechii interne - leziuni vestibulare
- tulburări senzoriale
În prezenţa unui bolnav cu tulburări de echilibru trebuie să analizăm 2 aspecte:
- care sunt bolile şi mecanismele prin care acestea au dus la tulburarea echilibrului
- cât de severă este această tulburare, apreciată prin aplicarea scalelor de evaluare
Influenţarea funcţiei respiratorii prin diversele tehnici ale kinetologiei reprezintă nu numai un obiectiv al
acesteia, ci poate fi considerată ca un capitol aparte, cu principii, tehnici şi metode particulare.
Există două aspecte diferite când se dezvoltă acest subiect. Pe de o parte, este vorba de preocuparea pentru
reglarea unei bune respiraţii, în cadrul unui program de kinetoterapie, indiferent de obiectivele urmărite de acel
program. Majoritatea exerciţiilor fizice sunt executate pe timpii de respiraţei (inspiraţie-expiraţie) nu numai în
ideea ritmării şi duratei unei mişcări, ci şi pentru a realiza o ventilaţie suficientă consumului de O 2 muscular
crescut. În plus, respiraţia ritmată şi conştientizată devine un element relaxator în pauze sau la sfârşitul
programului de lucru fizic. Pe de altă parte, kinetoterapia respiratorie este un mijloc principal terapeu-tic şi de
recuperare pentru deficitul funcţional respirator din cadrul bolilor bronhopulmonare sau extrapulmona-re cu
răsunet respirator.
În bolile cardiovasculare de asemenea trebuie să se acorde o atenţie deosebită respiraţiei în cadrul
programului de kinetoterapie sau kinetoprofilaxie, atât pentru înbunătăţirea schimburilor gazoase, cât şi pentru
influenţarea directă aspra circulaţiei pe care o are respiraţia în sine. În sfârşit, antrenarea respiraţiei face parte,
obligatoriu, din programul kinetic de recuperare a oricărui bolnav imobilizat, indiferent de cauză.
Reeducarea respiratorie ae ca obiective secundare:
- Relaxarea musculaturii respiratorii
- Drenaj bronho-pulmonar
- Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare
- Mobilizarea cutiei toracice prin mişcări pasive
- Reeducarea tipurilor de respiraţie: - costal superioară (claviculară), costal inferioară, diafragmatică, completă
- Tonifierea (pe amplitudine maximă) a grupelor musculare implicate în actul respirator
- Promovarea controlului/coordonării respiraţiei (frecvenţa, controlul volumului curent, ritmul, controlul fluxu-
lui de aer) în repaus – mişcare - efort
- Formarea deprinderii de a respira corect în repaus – mişcare - efort
- Relaxare generală/scăderea durerii prin hiperventilaţie
9. Reeducarea sensibilităţii
Reeducarea sensibilităţii:
- Obţinerea capacităţii de a sesiza excitaţia specifică în exterocepţie-propriocepţie-interocepţie
- Performarea capacităţii de localizare topografică a unei excitaţii specifice
- Recompunerea pe homunculus-ul senzitiv a „hărţii sensibilităţii”
- Creşterea capacităţii de discriminare specifică pentru toate tipurile de sensibilitate (exterocepţie-propriocepţie-
interocepţie)
- Promovarea tipurilor de sensibilitate la copil, conform etapelor de dezvoltare psiho-neuro-motorie
- Menţinerea unui nivel optim al sensibilităţii, necesar asigurării calităţii vieţii la persoanele de vârsta a III-a
- Perfecţionarea unor tipuri complexe de sensibilităţi specifice unor activităţi umane (simţul spaţio-temporal,
simţul prehensiunii, simţul instrumentului muzical, simţul sportiv)
- Sesizarea stării de anormalitate a unor atitudini deficiente/+mişcări substituite
- Recuperarea componentelor de sensibilitate a funcţiei oro-faciale: masticaţie/gust, deglutiţie, olfacţie, fonaţie
+ capacitate de comunicare
- Recuperarea capacităţii de sensibilitate a funcţiilor sfincteriene (urinar/anal);
- Reeducarea şi recuperarea sensibilităţii la nivelul aparatului genital
- Reeducarea şi recuperarea sensibilităţii echilibrului la nivelul aparatului vestibular
- Moderarea hiperesteziilor