Mierea de albine este un produs alimentar complex care poate fi destul de uşor

falsificat prin o mulţime de procedee si tehnici clasice sau moderne. Cum să ne asigurăm că
mierea este naturală?

Mierea este unul dintre cel mai frecvent falsificate produse alimentare. În general,
falsificarea mierii se realizează prin hrănirea cu zahar a albinelor, însă poate fi supusă şi la
alte tipuri de falsificări, mult mai nocive.

Astfel, pentru mărirea consistenţei se foloseşte amidon sau diverşi hidrocoloizi, pentru
corectarea gustului şi aromei sunt utilizaţi diverşi îndulcitori sintetici (zaharină, ciclamaţi,
aspartam) sau aromatizanţi naturali sau sintetici. Falsificarea culorii se poate realiza cu caramel
sau culori de anilină, iar pentru a se mări durata de păstrare se apelează la diverşi conservanţi
cum sunt: acidul salicilic, boric, benzoic şi sărurile lor.

De cele mai multe ori, pentru a creste cantitatea de miere producatorii folosesc sirop de
porumb, zahar invertit, gelatina si apa.

Trebuie ştiut că nu există metode simple şi sigure prin care să se garanteze autenticitatea
mierii. Dacă dorim sa fim siguri, singura cale este aceea a analizelor de laborator. Totuşi, pentru
a reduce riscurile consumului de miere falsificată, în condiţiile în care nu testam produsul la un
laborator, putem face cu uşurinţă următoarele teste:

Testul aromei: În cazul în care produsul testat provine îndeosebi de la o anumită specie
de plantă, aroma trebuie să poată fi imediat asociată cu acea plantă. De exemplu, în cazul mierii
poliflore aroma va fi chiar buchetul floral. Daca mierea poliflora nu are aromă, sau dacă aroma
sa este vagă ori prea intensă, atunci probabil mierea este contrafăcută.
 Testul aspectului: Dacă privită în lumină mierea arată perfect limpede, atunci este foarte
probabil să fie contrafăcută. De asemenea, acel minim aspect tulbure sau de impurităţi ar fi de
dorit să fie omogen.

Testul chibritului: Introducem câteva beţe de chibrit cu gămălia în miere. Lăsăm beţele
câteva minute, apoi încercăm să le aprindem. Dacă beţele nu se aprind, atunci cu siguranţă
mierea nu este bună.

Testul culorii: Punem puţină miere într-o linguriţă. Cu vârful unui creion chimic
amestecăm circa un minut în miere. Dacă mierea nu işi schimbă culoarea există o bună
probabilitate ca ea sa fie naturală.

Testul fluidităţii: Introducem în borcanul cu miere o linguriţă şi o ridicăm. La început

trebuie să curgă continuu, iar spre final – când mai este foarte putina în linguriţă – să curgă
„elastic”, discontinuu, însă nu în picături. Dacă mierea nu respectă aceste 2 cerinţe, ea nu este
naturală.

Este important de ştiut că zaharisirea (cristalizarea) mierii nu ii reduce deloc calităţile

terapeutice. Mierea pusă în lichide fierbinţi pentru a fi lichefiată, aşa cum este de regulă se
găseşte în magazine, îşi pierde o parte dintre calităţi. Zaharisirea mierii nu ne dă însă prea multe
informaţii despre autenticitatea sa: timpul de zaharisire depinde atât de tipul de miere, cât şi de
temperatura de păstrare. Mierea de salcâm, mai săracă în glucoză (substanţă greu solubilă în apă)
şi mai bogată în fructoză (substanţă uşor solubilă în apă), ar trebui să se zaharisească mai greu.
Mierea de rapiţă, în schimb, se cristalizează foarte uşor, în câteva zile de la extracţie.

Întrebarea care se pune este cât de nocivă pentru sănătatea noastră este mierea
contrafăcută. Răspunsul depinde de modul în care a fost contrafăcută. Mierea falsificată nu mai
are aceeaşi putere curativă ca mierea 100% naturală (deoarece concentraţiile de enzime, vitamine
şi minerale scad) şi, în plus, poate contribui la apariţia unor boli grave, riscul cel mai important
fiind acela de diabet.