Curs - Fiziopatologia Metabolismului Glucidic 2022-2023

http://www.dreamstime.com/photos-images/glucose-molecule.
html
FIZIOPATOLOGIA
METABOLISMULUI GLUCIDIC
(I)
Fiziopatologia metabolismului glucidic (I)
CUPRINS
• Homeostazia glicemică
– Glicemia - definiție, generalități
– Insulina și efectele ei metabolice
• Biosinteza și secreția insulinei
• Acțiunea insulinei la nivel celular
• Rolul insulinei în metabolismul glucidic/lipidic/proteic
• Insulinosensibilitate vs insulinorezistență
• Diabetul zaharat
– Clasificarea diabetului zaharat
– Factori etiopatogenici
– Fiziopatologia DZ tip 1, DZ tip 2, diabetului gestațional
Homeostazia glicemică
-Glicemia-
• Glicemia reprezintă nivelul plasmatic al glucozei.

• Valoarea normală a glicemiei (normoglicemie /euglicemie) este de 60 -100
mg/dl, conform ADA (American Diabetes Association) și OMS (Organizația
Mondială a Sănătății)
Catabolismul
Aport exogen: celular
Cantitate al glucozei:
Absorbție Glicoliza
Aport endogen: Glicogenogeneza
Glicogenoliza Proteinogeneza
Gluconeogeneza Lipogeneza
Nivelul Glicemiei (60-100 mg/dl)

Hiperglicemie
GLUCAGON
STH (GH)
INSULINA Glicemie: 60-100 mg/dL T3
ADRENALINA
CORTIZOL
Hipoglicemie
• Dezechilibrul metabolismului glucidic poate determina variații ale valorilor

glicemiei față de limitele normale:
- creșteri (hiperglicemii)
- scăderi (hipoglicemii)
• Menţinerea homeostaziei glicemice se realizează cu ajutorul unui aparat reglator
complex, în special hormonal, în care insulina este hormonul hipoglicemiant, iar
glucagonul, catecolaminele, cortizolul, somatotropul etc. sunt hormoni
hiperglicemianţi
Glucoza din sânge

- pătrunde în celulă prin difuziune facilitată de proteinele transportor GLUT-
codificate pe gene distincte și exprimate într-o manieră țesut specifică.
- este transportată în sensul gradientului de concentrație, nu necesită energie (ATP)
- transportul intracelular al glucozei poate fi dependent sau independent de insulină
Proteină Glucoza se
GLUT- suferă Glucoza este
membranară leagă de
transformări eliberată în
cu situs de GLUT-1
conformaționale interiorul
legare spre
și transportă celulei
exteriorul
glucoza spre
celulei
interiorul celulei
-transportorii glucozei-
• Transportorii glucozei sunt structuri proteice care leagă glucoza și o transportă de
o parte și de alta a membranei celulare. Sunt împărțiți în 3 clase (14 tipuri de
transportori) care diferă în funcție de distribuția la nivelul țesuturilor și
sensibilitatea la acțiunea insulinei.
• La nivelul fiecărui țesut este prezent mai mult de un transportor de glucoză.
Transport activ Transport facilitat

(GLUT)
Insulino-senzitiv Majoritatea
țesuturilor (m
scheletici, țes. adipos,
ficat)
Insulino-insenzitiv Epiteliul intestinal Eritrocite, leucocite,
Tubii renali cornee, ficat, creier
Plexul coroid
-transportorii glucozei-
• GLUT-1
– afinitate crescută pentru glucoză; ubicuitari
– la nivel eritrocitar, GLUT-1, prin difuzie facilitată foarte rapidă (de 17.000 ori mai rapidă ca
prin alți transportori) determină o concentrație a glucozei egală în eritrocit și în plasmă
• GLUT-1 și GLUT-3
– la nivelul barierelor hemato-encefalice și hemato-placentare
– nereglați de insulină, implicați în transportul glucozei prin difuziune facilitată
– asigură un nivel glicemic adecvat activității cerebrale și viabilitatea fătului în fața variațiilor
metabolice.
• GLUT-2
– afinitate scăzută pentru glucoză, intervin când există un exces de glucoză în organism
– la nivelul celulelor tubulare renale, hepatocitelor, enterocitelor, celulelor β pancreatice
– transportori bidirecționali
– acționează ca un senzor pentru eliberarea insulinei la nivel pancreatic
– promovează încărcarea hepatocitului cu glucoză, scăzând glicemia
• GLUT- 4
– prezintă răspuns prompt la stimularea acută cu insulină in vivo
– cel mai abundent exprimat în țesuturile sensibile la acțiunea insulinei (adipocite, ficat, mușchi
neted, striat și cardiac)
GLUT Distribuție tisulară Funcții Semnificație clinică
GLUT-1 (afinitate crescută ubicuitar Celulele neoplazice exprimă un
pentru glucoză) eritrocit Aport bazal de glucoză nivel crescut al GLUT-1, pot
internaliza glucoza utilizată ca
sursă de energie pentru
diviziunile celulare rapide
GLUT-2 (afinitate scăzută Intestin, ficat, pancreas, Acționează ca un senzor Diabet zaharat
pentru glucoză, intervin când rinichi pentru eliberarea insulinei
există un exces de G în la nivel pancreatic
organism) Promovează încărcarea
hepatocitului cu glucoză,
scăzând glicemia
GLUT-3 Creier, placentă Celulele neoplazice exprimă

GLUT-3
GLUT-4 Țes. adipos, m. scheletici, Sub control insulinic
miocard, ficat
GLUT-5 (afinitate ↓ pentru Intestinul subțire luminal Transportul fructozei
glucoză)
GLUT-7 Hepatic Transportul glucozei în
reticulul endoplasmic
SGLT-1 Rinichi, intestin Absorbția glucozei În absența sa, glucoza este
(sodium-glucose transport eliminată prin materiile fecale
proteins)
SGLT-2 rinichi Reabsorbția glucozei În absența sa, glucoza filtrată
nu e reabsorbită -> glucozurie
- Metabolizarea glucozei -
Glucoza Glicogen
Exogenă endogen
Glucoza
C6H12O6
Glicoliza
*
DHAP Glicerol
Reducere
Lactat
Alanina Piruvat Trigliceride
Transaminare
NAD NADH
Corpi cetonici Acetil CoA Acizi Grași
citrat
oxaloacetat
Ciclul Krebs DHAP – dihidroxiaceton-fosfat
ATP – adenozin trifosfat
ATP, CO2, H2O
• Glucoza Celula β
2
– Reprezintă stimulul primar al sintezei de insulină
– Este transportată intracelular prin difuziune facilitată
de transportorii de glucoză
– Intracelular declanșează o cascadă de evenimente
• + producția ATP (închiderea canalelor de potasiu
dependente de ATP)
• promovează depolarizarea celulară, cu
deschiderea canalelor de Calciu voltaj
Voltaj dep
depdendente și intrarea ionilor de calciu
intracelular
• ionii de calciu stimulează exocitoza de insulină
depozitată în granulele secretorii
Insulina și efectele ei metabolice
- Biosinteza și secreția insulinei -
• Pancreasul endocrin
– Conține aproximativ 3 milioane de insule Langerhans
– Reprezintă 1-2% din masa pancreatică totală
• Insulele sunt alcătuite din 4 tipuri majore de celule
• Celule β – secretă insulină
• Celule α – secretă glucagon
• Celule δ – secretă somatostatina
• Celule PP – secretă polipeptidul pancreatic
60-80% celule β
25% celule α
2-8% celule δ
• Celule pot fi diferențiate prin
1-2% celule PP
caracteristicile ultrastructurale
ale granulelor lor și prin conținutul
hormonal.
• Secreția celulelor pancreatice este influențată de semnale neuro-umorale

– Prezența glucozei și/sau a insulinei în sângele arterial care irigă regiunea centrală
a insulei Langerhans, unde se regăsesc majoritar celulele β –pancreatice, devine
un semnal reglator al activității lor secretorii (insulele Langerhans fiind considerate
stația de control a homeostaziei glicemice)
– Inervația dublă a insulelor Langerhans controlează secreția celulară
• Adrenergic (inhibarea secreției de insulină)
• Colinergic (stimularea secreției de insulină).
Structura insulinei
Tyr Phe Phe Gly Ar

g Gl
Lanț Beta Pro

Thr u Gly
Cy
Lys s
Thr Asn Cys Val
Tyr
L
Gly Asn
e
Lanț Alpha Ile Glu

Ty
r
Val Le
Leu u
Glu Al
Gln a
Glu
Gln Tyr
Cys Leu Val
Cys Thr Ser Ile Ser Leu
Cys
His
Punți disulfidice Ser
Gly
Cys
Phe Val Asn Gln His Leu
• Insulina
• hormon peptidic anabolizant alcătuit din două lanțuri polipeptidice legate prin
punți disulfidice
• are greutate moleculară mare (~ 5800 Da)
•Este instabilă în administrare orală
• Insulina derivă dintr-un precursor inactiv numit pre-pro-insulină (110 aminocizi)

• Pre-pro-insulina este convertită în pro-insulină la nivelul reticulului endoplasmic al celulelor
β-pancreatice sub acțiunea unor peptidaze.
• De la acest nivel, pro-insulina este transportată la nivelul aparatului Golgi unde este
înglobată în granulele secretorii, care vor fi eliberate în citoplasmă.
• În interiorul granulelor secretorii, sub acţiunea proteazelor, pro-insulina este clivată în
insulină şi peptid C în cantităţi echimolare.
• ionii de calciu stimulează eliberarea conținutului granulelor secretorii (insulină , peptid C,
amilină)
• Secreția insulinei are caracter pulsatil (permite recuperarea sensibilității pentru

insulină a receptorilor celulari).
• Secreția pulsatilă de insulină este responsabilă de aprox 70% din cantitatea de
insulină secretată în condiții bazale.
– O concentrație relativ constantă a glucozei este însoțită de secreția insulinei în
urma unor oscilații rapide, apărute la un interval de 5-15 minute. Această
secreție bazală de insulină are rolul de a modula sinteza de glucoză la nivel
hepatic.
– În condițiile apariției unui puls de glucoză, apar oscilațiile lente. Oscilațiile
lente au o periodicitate de 60-140 minute și sunt strâns cuplate cu oscilațiile
glucozei.
• S-a observat că oscilațiile rapide ale secreției bazale de insulină sunt diminuate la
persoanele cu diabet zaharat tip 2, la cei cu toleranță alterată la glucoză și chiar la
rudele de gradul I ale pacienților cu diabet zaharat tip 2.
-receptorii insulinici-
• Acțiunea insulinei este mediată de legarea ei de

receptorii transmembranari specifici (receptori
insulinici – IR) prin intermediul cărora glucoza este
captată la nivel tisular (hepatic, muscular, adipos)
• Receptorul pentru insulină

– este codificat de o genă de pe cromozomul 19
– face parte din familia receptorilor
tirozinkinazici
– este o glicoproteină heterotetramerică
(conține două subunităţi α extracelulare şi
două subunităţi β - localizate
transmembranar şi intracelular, legate prin
legături disulfurice)
• Fiecare subunitate β prezintă câte un domeniu cu
activitate de tip tirozinkinază aflate în juxtapoziție-
ceea ce permite autofosforilarea reziduurilor de
tirozină.
• Primul eveniment în acţiunea celulară a insulinei
este legarea ei la nivelul subunităţilor α ale IR
• Fixarea insulinei la IR stimulează autofosforilarea
domeniilor tirozinkinazice de la nivelul
subunităţilor β ale IR.
• Urmează o serie de fosforilări ale mai multor tipuri

de substrate proteice intracelulare, care pot
explica efectele fiziologice ale insulinei:
– transferul intracelular al glucozei și al unor aminoacizi,
– sinteza glicogenului,
– activarea lipogenezei,
– inhibarea glicogenolizei și lipolizei
• La final, complexul insulină-IR va fi internalizat, insulina
este degradată în lizozomi iar IR poate fi reciclat.
- Legarea insulinei la
receptorii insulinici va
determina activarea căilor de
semnalizare intracelulare
PI-3K ̸ AKT și RAS ̸ RAF ̸
MAPK, producând două
tipuri de efecte: metabolice
și mitogenice
- Receptorii insulinei sunt

prezenți la nivelul celulelor
(având concentrația cea mai
mare în ficat, mușchiul
scheletic și țesutul adipos)
Efectele insulinei la nivel celular.
Adaptat după Madonnaet et al., Rev. Esp. Cardiol., 2012, 65(4):309–313.
PI3-K: phosphatidylinositol(PI)3-kinase; MAPK: mitogen-activated protein kinase.
• Ţesuturile insulino-dependente (ţesutul muscular striat, ţesutul adipos)- au o densitate

↑ de IR.
• Ţesuturile foarte puţin/deloc dependente de acţiunile metabolice ale insulinei (ţesuturi

insulino-independente), au o densitate extrem de ↓ de IR. (ex. celulele din structura
pereţilor vasculari, sistemul nervos - cu excepţia neuronilor din centrul foamei care
conţine celule insulino-dependente).
• Numărul IR poate varia

– În stări fiziologice (exerciţiul fizic, ingestia de alimente):
• ingestia de alimente →↑glucoza serică →↑ insulinemia → ↓ numărului şi
activităţii IR (prin feed-back negativ - down regulation)
• exercițiul fizic → ↓ glucoza serică → ↓insulinemia → ↑ sensibilitatea la
insulină a IR
– În stări patologice – hiperinsulinemia (DZ tip 2) → ↓ numărului de IR →

insulinorezistență (expunerea prelungită la cantităţi plasmatice mari de insulină
induce fenomenul de ’’down-regulation’’ a IR - scăderea numărului de receptori
insulinici la nivel membranar)
Acţiunea insulinei la nivel celular
- Facilitează transportul
glucozei în aproape toate
celulele insulino sensibile
- Crește utilizarea celulară și
stocarea glucozei intracelular
- Crește utilizarea
aminoacizilor
- Promovează sinteza
grăsimilor
- Are funcție mitogenică –
inițiază sinteza ADN,
stimulând astfel creșterea și
diferențierea celulară
Activatori / inhibitori ai secreției insulinice
ALIMENTE
Glucoză, aminoacizi, acizi grași Postprandial, glucoza
provenită din hrana
CELULE INTESTINALE ingerată reprezintă
HIPOTALAMUS
Celule L Celule K principala sursă de energie,
determinând:
PACAP GLP-1 GIP • creșterea glicemiei
• (+) secreția incretinelor
DPP-IV DPP-IV care, la rândul lor,
stimulează sinteza de
insulină.
PANCREAS PACAP
MEDULO
Celule δ Celule α (3-38) SUPRARENALA
+ +
+ Catecolamine
Glucagon CELULE β
+ PANCREATICE PACAP - Pituitary adenylate cyclase-
- activating polypeptide
-
GLP 1 -Glucagon like peptid 1
Somatostatina GIP – polipeptidul insulinotropic glucozo-
Insulina
dependent (Gastric Inhibitory
polipeptide)
Glucoza DPP-IV - Dipeptidyl peptidase-4 (proteoliza)
Activatori/ inhibitori ai secreției insulinice
- S-a observat că administrarea glucozei p.o.

induce un răspuns insulinic mai mare decât
acceași cantitate de glucoză administrată i.v.
- Incretinele: substanțe cu acțiune

insulinotropă eliberate de peretele
intestinal ca urmare a stimulării exercitate
de alimente
- Sunt răspunzătoare de 70% din cantitatea
de insulină secretată postprandial la
individul sănătos
- GLP-1 (Glucagon-like peptide 1),
secretat de celulele L din ileonul distal
și colon
- GIP (Gastric Inhibitory polipepide),
secretat de celulele K din duoden și
jejun
- Sunt hidrolizate/ inactivate rapid de DPP-IV
dipeptidil peptidaza IV ( enzimă ubicuitară)
Activatori/ inhibitori ai secreției insulinice
- Acțiunile metabolice ale incretinelor:
- Stimularea secreției de insulină glucozo-
dependentă
- Inhibă eliberarea de glucagon
- (+) Proliferarea celulelor β-pancreatice
și reducerea ratei apoptozei acestora
- GLP-1
- inhibă secreția de glucagon,
- scade apetitul,
- încetinește evacuarea gastrică
- GIP
- influențează funcția adipocitară (+
sinteza acizilor grași, stocajul de
grăsime)
- stimulează proliferarea
osteoblaștilor
În DZ tip 2 efectul incretinelor este diminuat – e
utilă administrarea de inhibitori DPP-IV (Anti
diabetice orale denumite Gliptine)
- Reglarea sintezei de insulină -
• Reglarea secreţiei de insulină implică intervenția mai multor mecanisme:

– Mecanismul direct (impulsuri parasimpatice vagale)
– Mecanismul de feedback, în funcţie de nivelul glicemiei - între celulele α și β
pancreatice există pe lângă reglarea neuronală și o reglare paracrină (celulele α
stimulează eliberarea insulinei de la nivelul celulelor β pancreatice pe calea
glucagonului, GIP și GLP-1).
– Mecanismul de reglare neuro-reflex (cu participarea centrilor glicoreglatori
hipotalamici)
PC2 – prohormon convertaza 2

PC1/3 – prohormon convertaza 1/3
GLP – glucagon-like peptide 1
GIP - glucose-dependent insulinotropic peptide
http://physrev.physiology.org/content/95/2/513
- Reglarea sintezei de insulină -
• Activarea sistemului nervos simpatic (SNS)
– Apare când există cerere de glucoză (hipoglicemie, activitate fizică intensă)
– inhibă eliberarea de insulină
• Activarea sistemului nervos parasimpatic (SNP)
– Crește înainte și în timpul mesei
– stimulează eliberarea de insulină
Acest sistem complex prin care celula β-pancreatică își adaptează sinteza de insulină în
funcție de c% glucozei din mediul extracelular, poartă denumirea de axa entero-insulară,
în care intervin:
- Nutrienți
- Hormoni
- Semnale neuronale
PC2 – prohormon convertaza 2

PC1/3 – prohormon convertaza 1/3
GLP – glucagon-like peptide 1
GIP - glucose-dependent insulinotropic peptide
http://physrev.physiology.org/content/95/2/513
-Distribuția și utilizarea glucozei postprandial-
Glucoza exogenă - postprandial
<40% depozite >50% - Glicoliza

adipoase
- piruvat care pătrunde în

ciclul Krebs şi generează
energie (ATP);
~ 5% Glicogen
-Distribuția și utilizarea glucozei postprandial-
• În condițiile unui aport alimentar crescut (aportul exogen > necesităţile energetice
ale organismului), poate apărea o creștere importantă a nivelului seric al glucozei
(dar și al aminoacizilor și acizilor grași), denumită hiperglicemie postprandială.
• Hiperglicemia postprandială este de obicei tranzitorie, fiind remisă ca urmare a
creșterii secreției de insulină.
-Hiperglicemia-
Valorile glucozei serice persistent crescute definesc hiperglicemia.
Această tulburare a metabolismului glucidic se regăsește la persoanele cu toleranță
alterată la glucoză și/sau diabet zaharat.
Cauzele hiperglicemiei:
Exces de hormoni hiperglicemianți (glucocorticoizi, adrenalina, hormon de creștere)
Deficit de hormoni hipoglicemianți (deficit absolut/relativ de insulină)
✓ Lipsa insulinei (DZ tip 1, pancreatectomie)
✓ Acțiune deficitară a insulinei (DZ tip 2)
-Distribuția și utilizarea glucozei în repausul alimentar-
• În condiții bazale, după 4-6 ore postprandial,

– glicemia se menține la un nivel de 80-90 mg/dl, situație în care consumul și
producția de glucoză sunt aproximativ egale (cca 2 mg/kg corp/minut)
– producția de glucoză este asigurată prin glicogenoliză (cca 70-80%) și
gluconeogeneză (20-30%)
100%
90% Splahnic
• Glucoza este distribuită predominat țesuturilor care 80%
nu necesită insulină pentru aportul său (țes. cerebral) 70%
60% Mușchi
• Aprox 50% din toată glucoza disponibilă în acestă 50%
perioadă este consumată la nivel cerebral. 40%
Țesutul cerebral este dependent de nivelul glicemiei 30% Cerebral

20%
(nu poate sintetiza glucoză).
10%
Transportul intracelular al glucozei la acest nivel
0%
este insulino-independent
DistribuțiaDistributia
glucozei glucozei în organism
in organism
(țesut glucozo-dependent, insulino-independent)
Restul de 50% din cantitatea de glucoză va fi

distribuită în proporții aproximativ egale la nivel
splahnic și muscular.
• 25% la nivel splahnic 100%

Transportul intracelular al glucozei la acest nivel este 90%
insulino-dependent Splahnic
80%
În condiții bazale, ficatul va asigura energia din 70%
– depozitele de glicogen (glicogenoliză) – care 60% Mușchi
pot furniza glucoza necesară pentru 50%
aproximativ 8 ore de repaus alimentar 40%
– aminoacizi (alanină), glicerol și lactat 30%
(gluconeogeneză). Cerebral
20%
Producția hepatică de glucoză este proporțională cu 10%
consumul tisular de repaus. 0%
in organism
• 25% la nivel muscular
Transportul intracelular al glucozei este insulino-

dependent și se realizează prin intermediul 100%
transportorilor specifici ai glucozei (GLUT-4). 90% Splahnic
Deoarece în repaus alimentar GLUT-4 sunt foarte slab 80%
exprimați, captarea glucozei poate scădea în timpul 70%
nopții până la ≈ 0. 60% Mușchi
În aceste condiții, mușchii vor apela la surse 50%
alternative de energie – glicogen, acizi grași (AG). 40%

30% Cerebral
20%
10%
0%
in organism
Ciclul Randle – metabolismul glucozei în repaus alimentar
• În timpul nopții (repaus alimentar

de 6-8 ore) mușchii își vor asigura
energia din metabolizarea acizilor
grași liberi prin intermediul
Ciclului Randle (competiție G-AG)
UDP – uridin difosfat glucoza

(formă de glucoză utilizată ca
substrat enzimatic – în
metabolismul glucidic nucleotidic)
oxidare
HK – hexokinaza;
PFK – fosfofructo kinaza;
PDH – piruvat dehidrogenaza;
FFA – acizi grași liberi (free fatty
acid);
OOA – acid oxaloacetic
• La indivizii normali, scăderea glicemiei sub 80

mg/dl va determina scăderea secreției de
insulină și declanșarea succesivă a secreției
hormonilor de contrareglare, ordinea sintezei
acestora fiind
1. Glucagon
2. Adrenalină
3. GH
4. Cortizol
• Centrul de control al reacției neuro-

hormonale secundare scăderii glicemiei se
găsește la nivelul hipotalamusului Lippincott’s Ilustrated Reviews: Biochemistry, Third edition, Pamela C Champe, Richard A Harvey,
Denise R Ferrier, 2005
• Descărcarea promptă de glucagon și adrenalină

(hormoni cu acțiune puternic glicogenolitică)
poate readuce singură glicemia la normal
• Adrenalina ↑glicogenoliza, lipoliza, ↓secreția

de insulină
• Glucagonul ↑ glicogenoliza hepatică,
gluconeogeneza
• Are loc eliberarea de ACTH și GH la nivelul
hipofizei anterioare (activarea glucoreceptorilor
hipotalamici)
• Crește sinteza de cortizol
• Cortizolul și GH - intervin în reglarea pe termen
lung a hipoglicemiei
Glicemia va scădea însă în continuare dacă
✓ secreția hormonilor contrareglatori este
inadecvată,
✓ rezervele de glicogen sunt epuizate sau
GH – Growth hormone (hormon de creștere)
✓ există defecte enzimatice ale glicogenolizei
ACTH – Adrenocorticotropic hormone (corticotropina)
• În încercarea de menținere a unui nivel adecvat al

glucozei plasmatice, intervin:
1. Exacerbarea gluconeogenezi renale, prin care

rinichiul crește cantitatea de glucoză furnizată de
la aprox. 10% la 40%, în condițiile prelungirii
postului sau înfometării
2. Mobilizarea musculară a aminoacizilor, utilizați
pentru sinteza glucozei la nivel hepatic prin
gluconeogeneză (GNG)
3. Activarea lipolizei la nivelul țesutului adipos, cu
eliberare de acizi grași și glicerol, care sunt supuși
beta-oxidării hepatice (formare de corpi cetonici)
https://dtc.ucsf.edu/understanding-type-2-diabetes
• Înlocuirea GNG hepatice cu cetogeneza hepatică va

conduce la creșterea concentrației plasmatice a corpilor
cetonici. Aceștia sunt o sursă alternativă de energie
care poate asigura până la 90% din energia utilizată de
creier (organ care utilizează 25% din necesarul
metabolic bazal).
• În acest mod supraviețuirea este prelungită, iar

proteinele musculare sunt conservate în favoarea
creșterii mobilizării acizilor grași din țesutul adipos,
proces posibil datorită insulinopeniei. Convertirea
hepatică a acizilor grași la corpi cetonici e stimulată de
glucagon.
https://dtc.ucsf.edu/understanding-type-2-diabetes
În urma sintezei și secreției, insulina își va realiza efectele metabolice ca urmare a

acțiunii asupra țesuturilor țintă: ficat, mușchi striat și țesut adipos.
Mecanismul de acţiune al insulinei asupra celor 3 metabolisme este complex şi

diferit de la un ţesut la altul.
1. Metabolismul glucidic:
– La nivel hepatic: inhibă gluconeogenza, crește sinteza de glicogen
– În țesutul adipos, în mușchi: crește aportul de glucoză
2. Metabolismul proteic:
– Crește sinteza proteică
3. Metabolismul lipidic:
– Scade degradarea TG (scade nivelul AGL în circulație, inhibă lipaza hormon
senzitivă)
– Activează sinteza TG (crește transportul și metabolismul glucozei în adipocit
(oferă glicerol-3-fosfat pentru sinteza TG); crește activitatea lipoprotein lipazei
→ crește degradarea chilomicronilor cu eliberare de AGL care sunt esterificați
cu glicerol fosfat în adipocit).
Efectele insulinei asupra metabolismului glucidic
Insulina are efect hipoglicemiant:

• Stimuleză captarea celulară a glucozei:
✓ activează transportorul membranar
de glucoză
✓ (+) formarea de G-6-P (activează
hexokinaza adipocitară și glucokinaza
hepatică)
• Favorizează utilizarea glucozei ca substrat energetic, prin:
✓ (+) enzimelor căii glicolitice
✓ (+) glicogenogenezei hepatice (prin activarea glicogensintetazei - favorizează
refacerea depozitelor de glicogen)
✓ (-) gluconeogeneza hepatică (inhibă fosforilazele care iniţiază acest proces)
✓ (-) glicogenolizei în ficat și mușchi (inhibă fosforilazele).
Aceste mecanisme explică efectul hipoglicemiant al insulinei.
La persoanele cu diabet zaharat, toate aceste mecanisme sunt alterate și
predomină hiperglicemia.
- Glicoliza-
• Metabolismul glucozei în celulă

– Imediat după pătrunderea glucozei în
celulă, se formează G-6-fosfat
Glucoza + ATP → G-6-P + ADP
Consecințe:
• G-6-P fiind încărcat negativ nu poate ieși din
celulă
• Formarea G-6-P menține o concentrație
scăzută de glucoză intracelular, ceea ce
favorizează continuarea pătrunderii glucozei
în celulă
• Numai ficatul și rinichiul pot reconverti G-6-P
în glucoză pe care o pot elibera în sânge
- Glicoliza -
• Glicoliza reprezintă faza catabolică

a metabolismului glucidic, prin care
glucoza este convertită în 2
molecule de piruvat
– La organismele aerobe, piruvatul este
utilizat pentru sinteza de ATP (ciclul
Krebs) sau convertit în acizi grași (TG)
• Secvență de reacții enzimatice
• Se desfășoară intracitoplasmatic,
nu necesită prezența oxigenului
• Implică două faze, prima
consumatoare de energie (necesită
ATP), cea de-a doua producătoare
de ATP:
- Glicoliza -
Reacțiile 1, 3 și 10 sunt ireversibile din

cauza marii cantități de energie
eliberată de către hidoliza ATP-ului și
din termodinamica inerentă conversiei
enol-fosfatului în cetonă în reacția
piruvat-kinazei ( PK)
Reacția 1: Fosforilarea glucozei de către

membrii familiei hexokinazelor
(hexokinaza IV/ glucokinaza din ficat)
Reacția 3: Conversia fructozo-6-fosfat

în fructozo-1,6- bifosfat de către
fosfofructokinaza (FFK, PFK) – enzima
bifuncțională
Reacția 10: Conversia

fosfoenolpiruvatului în piruvat de către
piruvatkinaza
- Glicoliza -
• 7 dintre reacții sunt reversibile,

catalizate de enzime “constante de
echilibru” care permit reacției să
meargă “înainte” (glicoliză) sau Insulina
“înapoi” (gluconeogeneză) în
funcție de concentrația relativă a
produșilor de reacție
2 Trioze
• Reglarea glicolizei se poate realiza:
1. La nivelul transportorilor de
glucoză GLUT
2. La nivelul hexokinazei (reacția 1)
3. La nivelul fosfofructokinazei (PFK)
(reacția 3)
4. La nivelul piruvat-kinazei (reacția
Insulina
10) - semnalizarea insulinică
activează piruvat kinaza și
promovează astfel glicoliza.
- Glicoliza -
• Faza I (consumatoare de energie):
• 1. Fosoforilarea glucozei de către hexokinază
– Reacție consumatoare de ATP
– Menține o concentrație intracelulară joasă a glucozei, ceea ce permite
continuarea transportului glucozei în celulă prin intermediul transportorilor
specifici
– Este blocată ieșirea glucozei din celulă, întrucât nu există transportori pentru G-
6-P, iar G-6-P nu poate difuza datorită încărcăturii sale negative
– Ficatul conține glucokinază care are o afinitate mai scăzută pentru glucoză
• 2. Convertirea G-6-P în fructozo -6-fosfat (sub acțiunea glucozo-fosfat izomeraza)
– Reacția este reversibilă în condiții celulare normale
– Fructozo-6-fosfatul va fi consumat în reacțiile următoare
• 3. Fosforilarea Fructozo-6-fosfatului (de către Fosfofructokinaza 1), cu producerea
Fructozo-1,6-bifosfat
• 4. Desfacerea hexozei de către Aldolază, cu formarea de Dihidroxiaceton-fosfat
(cetonă) și gliceraldahid 3-fosfat (aldehidă)
• 5. Convertirea rapidă a dihidroxiaceton-fosfatului ( sub acțiunea triozo-fosfat
izomerazei) într-o a doua moleculă de gliceraldahid 3-fosfat
- Glicoliza -
• Faza II (producătoare de ATP):
Întrucât fiecare moleculă de glucoză conduce la formarea a două molecule de trioze,
fiecare reacție din cea de-a doua fază a glicolizei este dublă
• 6. Dehidrogenarea triozelor, adăugarea unei grupări fosfat cu formarea de 1,3

Bifosfoglicerat și NADH (sub acțiunea Gliceraldehid fosfat dehidrogenazei)
• 7. Transferul unei grupări fosfat din poziția 1 a ADP-ului cu formarea de ATP și 3-
fosfoglicerat sub acțiunea fosfoglicerat kinazei
– Până la acest moment au fost consumate 2 molecule de ATP și s-au sintetizat 2
molecule ATP
• 8. Convertirea 3-fosfogliceratului în 2-fosfoglicerat (sub acțiunea fosfoglicerat
mutazei)
• 9. Convertirea 2-fosfogliceratului în fosfoenol piruvat (sub acțiunea enolazei)
• 10. Piruvat kinaza generază piruvat din fosfoenol piruvat, cu sinteza unei molecule
de ATP pentru fiecare moleculă de fosfoenol piruvat convertită
• Semnalizarea insulinică activează fosfoprotein fosfataza 1 conducând la

defosforilarea și activarea piruvat kinazei și promovând astfel glicoliza
- Glicoliza -
• Prin glicoliză glucoza este transformată în piruvat, cu consumul a 2 molecule de

ATP în faza I și sinteza a 4 molecule de ATP în faza II, cu un randament net de 2
molecule ATP și 2 molecule NADH /moleculă glucoză.
• În condiții de aerobioză, reoxidarea 2NADH la 2NAD+ intramitocondrial va genera

un câștig net suplimentar de 4 ATP, în timp ce în anaerobioză NADH e reoxidat prin
conversia piruvat ->lactat sub acțiunea LDH.
• Glicoliza este deci un proces ineficient de generare a energiei în comparație cu

respirația aerobă în care piruvatul este transformat în Acetil CoA și oxidat în CO2
și apă prin ciclul Krebs, în care cele 2 molecule de piruvat generate de o moleculă
de glucoză generează încă 34 molecule de ATP.
-Gluconeogeneza-
• Sursele de glucoză sunt reprezentate de:

– Aportul exogen de glucoză (și precursori ai acesteia: amidon, mono sau
dizaharide) - este inconstant
– Glicogenoliza (glicogenul reprezintă forma de depozit a glucozei)
– Gluconeogeneza (asigură sinteza susținută de glucoză în condițiile
repausului alimentar); e un proces cu viteză redusă de răspuns la
hipoglicemie
-Gluconeogeneza-
• Proces complex, reversul glicolizei, prin care se generează glucoză din produși
neglucidici ai metabolismului intermediar.
• Este caracteristică ficatului (aprox.90%), în mai mică măsură se realizează și la

nivel renal (aprox. 10%)
– în condiții de repaus alimentar, prin intermediul gluconeogenezei (GNG),
ficatul asigură aprox 30% din necesarul glicemic (restul fiind acoperit de
glicogenoliză)
– gluconeogeneza este activată în condițiile postului alimentar sau în stările
insulinopenice
• Sinteza de glucoză se face din cetoacizii rezultați prin dezaminarea aminoacizilor,

acid lactic sau piruvic, glicerol etc.
-Gluconeogeneza-
• Acizii grași (care nu pot fi transformați direct în glucoză) prin oxidarea lor în ficat
furnizează energia necesară desfășurării proceselor de gluconeogeneză în condiții
de inaniție (gluconeogeneza reprezentând unica sursă de glucoză a organismului)
• Controlul global al gluconeogenezei este deținut de

– glucagon,
– glucocorticoizi,
– acidoză (acumularea corpilor cetonici – 2 sunt acizi, favorizează apariția
acidozei metabolice)
• Reglarea GNG se face prin reglarea cantității și activității enzimelor care intervin în
etapele nonreversibile ale glicolizei
• Creșterea raportului glucagon/insulină → legarea glucagonului de receptorii

specifici (hepatici, țesutul adipos) → (+) GNG
• Insulina inhibă gluconeogeneza la nivel hepatic (prin inactivarea fosforilazelor care
iniţiază acest proces) dar inhibă și glicogenoliza.
- Glicogenoliza -
• Procesul prin care are loc mobilizarea glucozei din glicogen la nivel hepatic, renal
și la nivelul musculaturii striate (în timpul efortului fizic)
• Cale catabolică de scindare a glicogenului la G-6-P.
Glicogenul
-Structură și depozitare-
• Resturi de α-glucoză
• Forma de stocare a energiei metabolice
• Aproape toate celulele au granule citoplasmatice de glicogen
• Cea mai mare cantitate de glicogen se află în ficat ( 5% din greutatea ficatului)
• În mușchiul striat, glicogenul reprezintă aprox. 0,7-1% din greutatea lui.
M.E.
• (Granulele de glicogen observate în microsopie electronică, au un diametru de 100-
400 Å)
Glicogenoliza în ficat
La nivel hepatic, sub acțiunea glucozo-6-fosfatazei, G-6-P este transformat în glucoză,

care va efi eliberată în circulație.
Insulina suprimă glicogenoliza.
În deficitul de insulină (relativ - în DZ tip 2 sau absolut- în DZ tip 1 ) lipsa acestui efect
duce la ↑ nivelului glicemic.
Glicogenoliza în mușchi
GLICOGENOLIZĂ → G-6-P
La nivel muscular lipseşte glucozo-6-fosfataza (enzima care transformă G-6-P în
glucoză) →glucoza nu poate fi eliberată în circulaţie → G-6-P pătrunde în calea
glicolizei →piruvat care poate lua următoarele căi metabolice:
- transformare în Acetil-coA care poate:
- să fie oxidată în ciclul Krebs pentru generarea ATP;
- participa la sinteza de AG;
- participa la formarea corpilor cetonici;
- transaminare→ alanină;
- reducere la lactat.
Alanina şi lactatul asigură

suportul gluconeogenezei hepatice.
Efectele insulinei
asupra metabolismului proteic
• Insulina stimulează sintezele proteice, mai ales la nivel hepatic și muscular:
– (+) pătrunderea aminoacizilor în celulă

– ↑ sinteza de acizi nucleici (stimulează ADN și ARN polimeraza)
– ↑ sinteza de riboză pe calea șuntului ribozofosfaților
– Accelerează transcripția ADN
– (+) formarea legăturilor peptidice între aminoacizi
– Activează ciclul Krebs și ↑ ATP-ul necesar sintezelor proteice
• În diabetul zaharat (în condiții de insulino-deficiență) apare topirea masei

musculare, vindecarea tardivă a leziunilor, imunodeficiența.
Efectele insulinei
asupra metabolismului lipidic
1. Inhibă lipaza hormon-sensibilă,
promovează depozitarea trigliceridelor
în adipocit și scade eliberarea acizilor
grași din țesutul adipos
2. Inhibă producția hepatică de VLDL
(scade nivelul AG disponibili pentru
sinteza VLDL)
3. Activează lipoprotein lipaza (LPL) –
crește catabolismul chilomicronilor și
VLDL
4. Crește expresia LDL receptor-related
protein (LRP) pe membranele
plasmatice, crescând astfel clearence-ul
resturilor de chilomicroni
5. Crește expresia LDL receptor (LDL-R) și
astfel crește clearence-ul LDL
CE-cholesterol ester, CETP – cholesteryl ester transfe protein, HDLn – HDL nativ, HL –
hepatic lipase, HSL – hormone-sensitive lipase, LPL – lipoprotein lipase, SR B1 –
scavenger receptor B1, TAG - triacylglycerol
Efectele insulinei
6. Determină supresia sintezei

postprandiale de chilomicroni
7. Stimulează activitatea lipazei hepatice –
enzima care controlează metabolismul
HDL (îndepărtarea conținutului de
trigliceride din HDL)
8. Crește captarea AG la nivelul țesutului
adipos
9. Crește sinteza AG la nivel hepatic
(activează acetil CoA carboxilaza,
responsabilă de carboxilarea ireversibilă
a acetil CoA → malonil CoA, substrat
pentru sinteza AG)
10. Stimulează sinteza de colesterol
(activează HMG CoA reductaza)
CE-cholesterol ester, CETP – cholesteryl ester transfe protein, HDLn – HDL nativ, HL –
hepatic lipase, HSL – hormone-sensitive lipase, LPL – lipoprotein lipase, SR B1 –
scavenger receptor B1, TAG - triacylglycerol
Efectele insulinei
11. Scade β-oxidarea hepatică a AG
(inactivează carnitin acil transferaza,
CAT, responsabilă de transportul AG prin
membrana mitocondrială)
12. Orientează metabolizarea AG pe calea
sintezei de TG (activează triglicerid
sintetaza)
13. Stimulează sinteza hepatică de
lipoproteine (prin activarea sintezei de
apoproteine)
14. Stimulează metabolizarea periferică a
lipoproteinelor ( activarea sintezei
receptorilor celulari specifici pentru
lipoproteine + activarea
lipoproteinlipazei), astfel încât, deşi
insulina (+) sinteza hepatică de
lipoproteine, nivelul plasmatic al
acestora este menţinut în limite
normale.
CE-cholesterol ester, CETP – cholesteryl ester transfe protein, HDLn – HDL nativ, HL – hepatic lipase, HSL
– hormone-sensitive lipase, LPL – lipoprotein lipase, SR B1 – scavenger receptor B1, TAG - triacylglycerol
, NEFA – non esteriified fatty acid, LCAT – lecitin col acil transferase, ABCA1 – ATP-binding cassette
family
Alte efecte ale insulinei
• Intervine în reglarea presiunii arteriale

– reglează funcția vasculară (↑ eNOS)
– favorizează reabsorbția sodiului la nivel renal, crescând activitatea canalelor de sodiu
cotransport Na-fosfat, schimbătorul Na-H, Na/K ATP aza
• Intervine în menținerea echilibrului fluido-coagulant - s-a demonstrat că în rezistența la
insulină apare un status procoagulant, la care participă:
– disfuncția plachetară (hiperreactivitate trombocitară)
– un nivel crescut de fibrinogen (fibrinogenul poate suferi procese de glicare
nonenzimatică → scăderea legării proteinelor fibrinolitice)
– formarea unei rețele compacte de fibrină, rezistentă la fibrinoliză
– creșterea vâscozității sângelui, la care paticipă rigiditatea hematiilor - consecință a
glicozilării structurilor proteice conținute (inclusiv a hemoglobinei)
• Împreună cu glucagonul, insulina reglează metabolismul glicemic la nivel hepatic
– Scăderea raportului insulină/glucagon în repausul alimentar favorizează GLICOGENOLIZA
și GLUCONEOGENEZA
– Creșterea raportului insulină/glucagon în timpul alimentației favorizează
GLICOGENOGENEZA și GLICOLIZA
• În diabetul zaharat
– insulina este fie insuficientă, fie există rezistență în periferie la acțiunea ei
– ficatul funcționează într-o manieră analoagă cu statusul de repaus alimentar cu
prevalența GLUCONEOGENEZEI și GLICOGENOLIZEI.
-insulinosensibilitate și insulinorezistență-
• Captarea și utilizarea glucozei la nivel celular sunt dependente atât de răspunsul

insulinosecretor cât și de sensibilitatea țesuturilor la insulină
• Între sensibilitatea la insulină și captarea glucozei există o relație directă: cu cât

sensibilitatea la insulină este mai mare, cu atât captarea glucozei este mai mare -
și invers.
• În ceea ce privește răspunsul insulinosecretor și sensibilitatea la insulină –

acestea sunt invers proporționale – secreția de insulină crește când sensibilitatea
la insulină scade - și invers.
-insulinorezistența-
• Insulinorezistența este definită ca starea în care un nivel al insulinei plasmatice

care ar fi eficient la majoritatea subiecților normali, nu induce efectele biologice
caracteristice ale acestui hormon (are un efect biologic redus față de normal)
• Insulinorezistența este substratul fiziopatologic al sindromului metabolic
• Cauzele insulinorezistenței:
– Produși anormali ai celulei β-pancreatice (moleculă anormală de insulină,
seroconversie incompletă a proinsulinei la insulină)
– Prezența unor anticorpi: Ac anti insulinici / Ac anti receptor insulinic
– Antagoniști insulinici circulanți în concentrații crescute
– Produși adipocitari circulanți în cantitate crescută (AGL crescuți prin lipoliză
excesivă, TNFα↑, IL6↑)
– Defecte ale țesuturilor țintă (defecte ale receptorilor insulinici/defecte post
receptor)
• În cele mai multe cazuri, insulinorezistența este determinată de un defect post-

receptor, la nivelul căii intracelulare de semnalizare a insulinei
• Posibilele mecanisme de apariție a insulinorezistenței sunt reprezentate de:

– down-regularea, deficiența sau polimorfismele genetice (care afectează
fosforilarea reziduurilor de tirozină de la nivelul receptorilor insulinei),
– funcție anormală a receptorului GLUT 4
– anomalii funcționale ale PI-3 kinazei
• În timp ce efectele metabolice ale insulinei sunt variabil afectate de

insulinorezistență, efectele mitogene, mediate prin calea MAPK, rămân intacte (și
par să contribuie la apariția complicațiilor vasculare în diabetul zaharat).
• Eșecul țesuturilor țintă de a răspunde

eficient la acțiunea insulinei va determina:
– Scăderea aportului de glucoză la nivel
celular
▪ creșterea lipolizei la nivelul țesutului
adipos (mai ales la nivelul țesutului
adipos visceral) conduce la creșterea
fluxului acizilor grași liberi în circulație
▪ acizii grași liberi acționeză la nivel
muscular (unde reduc utilizarea
glucozei mediată de insulină) și hepatic
(unde cresc producția de glucoză,
↑VLDLc și determină scăderea HDLc)
prin alterarea acțiunii insulinei Patogeneza sindromului metabolic și a insulinorezistenței
(conform Eckel RH et al., The Lancet, 2005, 365: 1415-1428;
– Deficitul supresiei gluconeogenezei cu permisiune de Copyright din partea Elsevier).
VLDL: Very low density lipoprotein; LDLc: Low-density lipoprotein;
hepatice HDLc: High-density lipoprotein; AGL: Acizi Grași Liberi;
PCR: Proteina C Reactivă; IL-6: Interleukina 6; TNF-α: Factorul de necroză
tumorală-α.
• Insulinorezistența reprezintă elementul cheie

implicat în producerea dislipidemiei.
• Insulinorezistența se corelează pozitiv cu
nivelul citokinelor pro-inflamatorii (în
obezitate și DZ tip 2 există niveluri crescute
ale citokinelor proinflamatorii)
• În prezența insulinorezistenței efectul
vasodilatator al insulinei asupra endoteliului
ar putea fi supresat, rezultând vasoconstricție
• Hiperinsulinemia compensatorie asociată
insulinorezistenței poate determina
reabsorbția sodiului la nivel renal cu apariția
hipertensiunii arteriale (insulina crește
activitatea canalelor de sodiu cotransport Na-
fosfat, schimbătorul Na-H, Na/K ATP aza)
Insulinorezistența a fost asociată: Patogeneza sindromului metabolic și a insulinorezistenței

(conform Eckel RH et al., The Lancet, 2005, 365: 1415-1428;
- cu apariția complicațiilor cronice în DZ tip 1 cu permisiune de Copyright din partea Elsevier).
- atât cu patogeneza bolii cât și cu cea a VLDL: Very low density lipoprotein; LDLc: Low-density lipoprotein;
HDLc: High-density lipoprotein; AGL: Acizi Grași Liberi;
complicațiilor diabetului în DZ tip 2. PCR: Proteina C Reactivă; IL-6: Interleukina 6; TNF-α: Factorul de necroză
tumorală-α.
Diabetul zaharat
-Clasificare etiopatogenică-
• Diabetul zaharat reprezintă un grup heterogen de afecțiuni de etiologii diferite

caracterizate prin hiperglicemie cronică şi alte tulburări metabolice apărute ca
rezultat al unor defecte în secreţia şi/sau acţiunea insulinei.
• Acestea sunt însoţite de

– complicaţii acute (hipoglicemie, cetoacidoza, coma hiperglicemică
hiperosmolară fără cetoacidoză) şi
– complicații cronice (micro- şi macro-angiopatia diabetică)
• Clasificarea etiopatogenică:
– Diabet zaharat tip 1
– Diabet zaharat tip 2
– Diabet gestațional
– Alte tipuri specifice de diabet
Diabetul zaharat
• Diabet zaharat tip 1 (DZ tip 1)

– (distrucția celulelor β pancreatice → deficit absolut de insulină)
– poate fi autoimun sau idiopatic
• Diabet zaharat tip 2 (DZ tip 2)

– poate varia de la rezistență la insulină, la deficitul relativ de insulină până la
defect de secreție cu sau fără rezistență la insulină
• Diabet gestațional
– este produs prin mecanismele DZ de tip 1 sau 2,
– apare în timpul sarcinii
– este determinat de modificările hormonale şi metabolice specifice acestei stări
fiziologice
Diabetul zaharat
• Alte tipuri de diabet zaharat:
– defect genetic de funcționare a celulelor β pancreatice (MODY – maturity onset

diabetes of young),
– defecte de acțiune a insulinei (insulinorezistență)
– endocrinopatii (hiperseceție de hormoni cu efect hiperglicemiant, cu antagonizarea
efectelor insulinei):
• sindrom Cushing (glucocorticoizi în exces)
• feocromocitom (catecolamine în exces)
• acromegalie (hormon de creștere în exces)
• glucagonom, tireotoxicoză etc.
– indus medicamentos/chimic (acid nicotinic, diuretice tiazidice, hormoni tiroidieni,
glucocorticoizi, α şi β-blocanţi adrenergici, contraceptive orale, α-interferon, fenitoin,
vacor),
– infecții (rubeola congenitală, virusul citomegalic),
– forme neuzuale de diabet mediat imun (Ac anti insulină, Ac anti receptor de insulină)
– sindroame genetice care pot asocia și diabet zaharat (Sindrom Down, Klinefelter,
Turner, Prader-Wili etc.)
DIABETUL ZAHARAT TIP 1
1. Epidemiologia DZ tip 1
2. Patogeneza DZ tip 1
- distrucția autoimună a celulelor β-pancreatice
- evenimentele precipitante ale procesului autoimun
3. Genetica DZ tip 1
4. Morfopatologia pancreatică în DZ tip 1
5. Manifestări clinice în DZ tip 1

6. Fiziopatologia DZ tip 1
7. Principii de tratament în DZ tip 1
8. “Luna de miere”/ remisia parțială a DZ tip 1
-Epidemiologie-
• Diabetul zaharat tip 1 reprezintă ≈ 5-10% din totalitatea formelor de diabet zaharat
• Poate apărea la orice vârstă, un număr aproximativ egal de copii şi adulţi
dezvoltând DZ tip 1; de obicei apare la persoane cu vârste sub 30 ani
• ≈ 5 % dintre femeile cu diabet gestaţional au o formă de DZ tip 1
• La nivel mondial DZ tip 1 afectează 30 milioane de persoane, prezentând o
creștere anuală de aproximativ 3%, mai ales la copiii sub 15 ani
Numărul copiilor (0-14 ani) cu DZ

tip 1: estimare IDF din anul 2015;
(conform IDF Diabetes Atlas- 7th edition, 2015, pag. 64;
Permisiune de Copyright din partea IDF);
AFR- Africa; EUR- Europa; OMAN- Orientul Mijlociu şi
Africa de Nord; ANC- America de Nord şi
Zona Caraibiană; ASAC- America de Sud şi Centrală; ASE-
Asia de sud-est; PV- Pacificul de Vest.
-Epidemiologie-
• Cea mai recentă esimare IDF (2015) situează Europa pe locul întâi în lume cu cea
mai mare prevalență și incidență a cazurilor de DZ tip 1 la copii (în România în
anul 2015, numărul copiilor cu DZ tip 1 a fost de 1.6 la 1000 locuitori)
• La copiii caucazieni DZ tip 1 este principala formă de diabet
• La copiii africani DZ tip 2 şi DZ tip 1 apar în proporţii relativ egale
Numărul copiilor (0-14 ani) cu DZ

tip 1: estimare IDF din anul 2015;
(conform IDF Diabetes Atlas- 7th edition, 2015, pag. 64;
Permisiune de Copyright din partea IDF);
AFR- Africa; EUR- Europa; OMAN- Orientul Mijlociu şi
Africa de Nord; ANC- America de Nord şi
Zona Caraibiană; ASAC- America de Sud şi Centrală; ASE-
Asia de sud-est; PV- Pacificul de Vest.
-Patogeneză-
• DZ tip 1 se caracterizează prin

– insuficiența absolută a secreției insulinice
– debut relativ rapid, cu simptome evidente (poliurie, polidipsie, polifagie, scădere
ponderală)
– tendință la cetoacidoză
• Caracteristica DZ tip 1 este distrucția selectivă a unui singur tip de celulă insulară
- distrucția aproape completă a celulelor β-pancreatice
- mențierea celulelor α (secretoare de glucagon) și δ (secretoare de somatostatină)
• Distrucţia progresivă autoimună a celulelor β-pancreatice determină un deficit absolut

de insulină.
• Procesul autoimun apare la persoane cu predispoziție genetică și este inițiat de triggeri
din mediul înconjurător.
• Patogeneza DZ tip 1 implică sincronizarea factorilor genetici și de mediu ( o serie de
factori de mediu acționează ca triggeri în cazul indivizilor susceptibili genetic)
-Patogeneză-
• Factorii genetici:
– Diabetul zaharat tip 1 este o afecțiune poligenică,
– Cei mai importanți determinanți genetici sunt locus-ul de histocompatibilitate
HLA (regiunea HLA - 6p21, notată IDDM1) și regiunea genei insulinei de pe
brațul scurt al cromozomului 11 - 11p5, notată IDDM2.
– Alele HLA asociate cu susceptibilitatea pentru DZ tip1 sunt:
– HLA clasa I: A1, B8, B18
– HLA clasa II: DR3/DR4, DQ2/DQ8
– Există 18 regiuni ale genomului (numerotate 1-18 ) ale cărui polimorfism se

asociază cu risc ↑ pentru DZ tip 1.
– Fiecare regiune este denumită IDDM (insulin dependent diabetes mellitus).
Regiunile conţin una sau mai multe gene. Regiunea IDDM 1 care conţine
genele HLA (human leucocyte antigen) are cea mai mare prevalenţă a
modificărilor asociate cu risc crescut pentru DZ tip 1.
-Patogeneză-
• Procesul autoimun:
– Mecanismul prin care sistemul imun distruge celulele β-pancreatice nu este pe
deplin elucidat
– Ipoteza cea mai acceptată este cea a interacțiunii dintre limfocitele T (care au
o afinitate modificată față de celulele β-pancreatice) și celulele β-pancreatice,
cu declașarea apoptozei celulare.
– Modificarea răspunsului imun pare să fie reprezentată de lipsa selecţiei
negative a limfocitelor T, etapă a maturării limfocitelor T la nivelul timusului,
ce constă în îndepărtarea, prin inducerea apoptozei, a acelor limfocite T ai
căror receptori recunosc structurile self.
• Apoptoza celulelor β-pancreatice în procesul de insulită (caracteristic DZ tip 1) se
datorează:
- fie contactului direct dintre limfocitele T şi aceste celulele,
- fie expunerii celulelor β-pancreatice la mediatori solubili secretaţi de limfocitele T
(interleukina 1, interferon ϒ, TNFα, radicalii liberi de oxigen, oxidul nitric etc.)
-Patogeneză-
• Au fost descrise mai multe tipuri de autoanticorpi (autoAc) asociaţi cu riscul crescut de
apariţie a DZ tip 1 clinic manifest :
- Anticorpi anti-celule insulare, ICA (Islet Cell Antibodies);
- Anticorpi anti-GAD-65 (Glutamic Acid Decarboxylase, decarboxilaza acidului
glutamic, enzimă prezentă la nivelul celulelor β-pancreatice, necesară pentru
transformarea glutamatului în Acid gama-amino butiric GABA);
- Anticorpi anti-insulină, IAA (Insulin autoantibodies)
- Anticorpi anti-tirozin fosfatază (ICA 512 sau IA2A)
- Anticorpi anti-transportor al zincului specific insulelor (ZnT8)
• Apariţia autoAc precede cu mult timp (uneori ani) apariţia DZ tip 1 clinic manifest.
• Prezenţa unui singur tip de autoAc este asociată cu un risc relativ mediu de apariţie a
DZ tip 1 (aproximativ 20%).
• Prezenţa a doi sau mai mulţi autoanticorpi ↑ riscul de apariţie a afecţiunii la peste
75%.
• Rolul autoanticorpilor în patogenia DZ tip 1 nu este pe deplin cunoscut, aceştia
putând fi iniţiatorii procesului autoimun sau doar „martorii” unui proces autoimun.
-Patogeneză-
• Factori de mediu:
– Procesul distructiv la nivelul celulelor β-pancreatice se desfăşoară în timp,
astfel încât
• nu poate fi stabilit momentul debutului procesului autoimun
• este dificilă stabilirea unei legături între factorii de mediu şi apariţia DZ 1
1. Infecții
– S-a demonstrat legătura dintre DZ tip 1 şi
• rubeola congenitală (sunt prezenţi Ac anti–antigene β-celulare)
• infecția cu virus urlian (efectul citopatic direct al virusului urlian, în lipsa
unui proces autoimun)
– S-a studiat asocierea între apariţia DZ tip 1 şi infecţia cu enterovirusuri
(Coxsakie), retrovirusuri, fără rezultate concludente (infecțiile virale par să
reprezinte un factor de agravare a unui proces diabetogen latent,
decompensat de procesul infecțios acut)
2. Există studii care analizează implicarea factorilor alimentari în apariţia DZ tip 1
(lipsa alăptării în primele luni de viaţă, carenţa de vitamina D, ↑ conţinutului de
nitraţi în alimentaţie etc.).
-Morfopatologie pancreatică-
• Aspectul pancreatic la debutul clinic al DZ tip 1 este unul heterogen, fiind

evidențiate 3 tipuri de modificări:
a) insule pseudoatrofice, fără celule β-pancreatice (≈ 70% din insulele
pancreatice au aspect pseudo-atrofic);
b) insule cu aspect normal, cu un număr normal de celule β -pancreatice;
c) insule cu aspect de insulită, cu un număr variabil de celule β aflate în plin
proces de distrucţie mediată imun; insulita constă într-un infiltrat majoritar
limfocitar, cu limfocite T).
• Aspectul heterogen al leziunilor constatat la momentul debutului clinic al bolii

demonstrează că DZ tip 1 este o afecţiune cu evoluţie patogenică cronică, deși
din punct de vedere clinic debutul bolii este perceput ca fiind acut.
• După mai mulți ani de evoluție se evidenţiază doar insule pancreatice fără
celule β (aspect pseudoatrofic).
• Absenţa necrozei sugerează o dezvoltare progresivă a bolii.
-Etapele dezvoltării DZ tip 1-
• Deși debutul clinic al DZ tip 1 este deseori

brusc, există o perioadă lungă între inițierea
procesului autoimun și apariția bolii.
• Hiperglicemia și cetoza apar târziu în cursul
bolii, după ce mai bine de 90% din celulele
β-pancreatice au fost distruse.
În acest interval de timp, sunt parcurse mai
multe etape:
✓ Prezența unei predispoziții genetice
✓ Intervenția unui factor precipitant al
procesului autoimun
✓ Distrucția autoimună a celulelor β-
pancreatice
✓ Afectarea primei faze a secreției insulinice
✓ Diabet clinic manifest
Robbins & Cotran Pathologic Basis of Disease E-Book
-Etapele dezvoltării DZ tip 1-
• La debutul clinic al DZ tip 1, majoritatea pacienţilor prezintă încă o secreţie

reziduală de insulină (insuficientă însă pentru menţinerea homeostaziei glicemice
şi pentru inhibarea cetogenezei), dovedită prin detectarea peptidului C
• În timp, peptidul C plasmatic dispare→sugerează continuarea procesului
autoimun, cu distrugerea în totalitate a celulelor β-pancreatice.
• Din momentul debutului clinic, lipsa insulinoterapiei se poate solda, în timp scurt
(10-15 zile pentru copii şi 30 de zile pentru adulţi), cu decesul pacientului prin
cetoacidoză severă.
• În momentul diagnosticării, aproape toţi pacienţii prezintă valori plasmatice ↑ ale

hemoglobinei glicate (dovadă a hiperglicemiei cronice).
-Criterii de diagnostic-
• Simptomatologie tipică (poliurie, polidipsie, scădere ponderală nejustificată) –

prezentă în aprox. 1/3 din cazuri
• Investigații de laborator:
– Glicemie “a jeun” > 126 mg/dl
– OGTT – Glicemie la 2h > 200 mg/dl;
– HbA1C > 6,5%;
• Teste suplimentare:
• Peptid C < 0,3 nmol /L (N: 0,3-1,03 nmol/L);
• Autoanticorpi prezenți (>95% din cazuri);
-consecințe fiziopatologice ale deficitului sever de insulină-
Diagnosticul DZ tip 1 se formulează

de cele mai multe ori în urgenţă.
Pacientul prezintă
– stare generală alterată,
– poliurie,
– polidipsie
– ↓ ponderală cu polifagie
Instalarea simptomelor este cu atât
mai abruptă cu cât vârsta de debut
este mai mică.
Principalele țesuturi țintă ale insulinei
(ficat, celule musculare, țesut adipos)
nu pot prelua elementele nutritive
provenite din alimente.
Astfel apare un deficit energetic la
nivel celular, care poate explica și
prezența asteniei.
Persistența deficitului energetic în

contextul consumului depozitelor
nutritive existente (la nivelul celulelor
musculare, hepatice și al țesutului
adipos) va determina scăderea
ponderală și polifagia.
Consecințele deficitului de insulină:

1. Scăderea utilizării glucozei
2. Lipoliza devine sursa alternativă de
energie
- Este activată lipaza
hormonosensibilă
- Are loc eliberarea unor cantități
importante de AGL în circulație;
AGL împiedică captarea glucozei
în țesuturi → agravarea
hiperglicemiei
3. Scade sinteza hepatică de acizi

grași și colesterol (căi insulino-
dependente)
4. Scade metabolizarea periferică a
lipoproteinelor de tip VLDL și LDL
(deficitul de insulină duce la o activare
redusă a lipoprotein-lipazei care
hidrolizează trigliceridele conținute în
aceste complexe lipoproteice), cu
creșterea concentrației lor plasmatice
(hiperlipoproteinemie secundară).
Investigațiile biochimice pot evidenția
creșterea lipemiei (lipide totale),
trigliceridelor și colesterolului
plasmatic. Pot astfel apărea
manifestări clinice de ateroscleroză.
5. Sunt stimulate β-oxidarea

acizilor grași, cetogeneza și
gluconeogeneza (crește producția
hepatică de glucoză, cu
hiperglicemie bazală)
6.Hiperglicemia determină
creșterea osmolalității plasmatice,
cu deshidratare celulară și
stimularea setei (polidipsie)
7. depășirea pragului renal de

reabsorbție tubulară a glucozei (180
mg/dl) determină apariția glucozuriei
și a poliuriei (glucoza este un element
osmotic activ) → deshidratare
extracelulară hipertonă (pierderile de
apă sunt proporțional mai mari decât
cele de sodiu) și deshidratare
intracelulară (menținerea unui cerc
polidipsie-poliurie).
Hipernatremia atrage apa din celule
realizând o deshidratare globală (extra
și intracelulară), parțial compensată
prin sete și polidipsie.
Temporizarea prezentării la medic

face ca >70% din cazurile de DZ tip 1
să fie diagnosticate în cetoacidoză
(>50% fiind cetoacidoze severe cu
pH<7,20), urmare a dezechilibrului
dintre insulinemia foarte scăzută și
hiperglucagonemie.
8. Stimularea cetogenezei
Metabolizarea hepatică a AGL este orientată preferenţial spre degradarea oxidativă (β-
oxidare), cu formarea unor cantităţi importante de acetil-CoA (și ulterior de corpi cetonici).
În condiţii normale, acetil-CoA poate fi metabolizată pe următoarele căi:
- ciclul Krebs (insulino-dependentă);
- sinteza de acizi graşi ( insulino-dependentă);
- sinteza de colesterol (insulino-dependentă);
- sinteza de corpi cetonici (insulino-independentă).
În deficitul sever de insulină, primele trei căi metabolice insulino-dependente sunt afectate.
- Când producţia hepatică de corpi cetonici depăşeşte capacitatea de metabolizare

şi eliminare urinară a acestora, apare cetoacidoza diabetică (acidoza metabolică ).
• Coma CETOACIDOZICĂ
Complicație acută majoră a DZ tip 1
• Cauze: asocierea a 2 condiții

- Deficitul ABSOLUT de insulină, cu următoarele consecințe:
• Creșterea lipolizei în țesutul adipos și a nivelului plasmatic de AGL
• Creșterea captării AGL de către ficat și a disponibilității de substrat pentru
cetogeneză
- Excesul de GLUCAGON, cu următoarele consecințe:
• Creșterea transportului AGL din citosolul hepatocitului în mitocondrii prin
activarea sistemului carnitinic
• Creșterea -oxidării mitocondriale a AGL cu exces de acetil-CoA care va fi utilizat
pentru cetogeneză
8. Stimularea cetogenezei – consecințe:
În cetoacidoza severă din DZ

decompensat pot apărea:
Hiponatremie prin
-pierderi renale de sodiu care însoțesc
eliminările crescute de corpi cetonici (ac.
β-hidroxi butiric și acidul acetoacetic
eliminați urinar fixează sodiul)
-inhibiția pompelor membranare Na/K
(are loc intrarea Na în celule cu
hiponatremie și ieșirea K din celule, cu
hiperpotasemie)
Hiperpotasemia determină tulburări de
ritm cardiac care pot duce la scăderea
DC prin scăderea umplerii ventriculare
diastolice (explicată și prin hipovolemie)
9.↓sintezelor proteice şi
hipercatabolismul proteic determină:
- complicaţii infecţioase (prin ↓
sintezei de Ac (Ig));
- vindecare cu dificultate sau
cronicizare a leziunilor (scade
sinteza citokinelor şi a factorilor de
creştere, cu rol în reparaţia
tisulară);
- hipercatabolism proteic →
“topirea” progresivă a masei
musculare şi apariţia sindromului
de insuficienţă proteică (↓C%
plasmatice a proteinelor).
Dereglarea glicemiei în DZ tip 1
-Principii de tratament-
Diabetul zaharat fiind o boală nevindecabilă, tratamentul trebuie adaptat din

perspectiva vârstei - deci a speranței de viață a persoanei diagnosticate, obiectivul
tratamentului fiind menținerea parametrilor biochimici alterați cât mai aproape de
normal.
• În tipul 1 de DZ, mijloacele terapeutice sunt reprezentate de:

– Insulinoterapie
– Dietă
– Efort fizic
• Obiectivele tratamentului
– Înlăturarea simptomelor
– Ameliorarea calității vieții
– Prevenirea complicațiilor acute, cronice și a morții premature
– Tratamentul complicațiilor și al afecțiunilor asociate
-Principii de tratament-
• Tratamentul insulinic
• Trebuie introdus imediat după diagnostic și menținut tot timpul vieții (funcție β-pancreatică complet și
definitiv compromisă)
• Administrarea insulinei se realizează s.c. la nivelul peretelui abdominal, periombilical, în regiunea
deltoidiană, la nivelul coapselor sau fesier
• Locul injectării trebuie schimbat cu 2-3 cm la nivelul aceleiași zone (iar dacă este necesară schimbarea
zonei, trebuie ținut cont că cea mai rapidă absorbție a insulinei se realizează după injectare la nivelul
peretelui abdominal, în timp ce absorbția cea mai lentă se realizează după injectarea în regiunea
deltoidiană)
• Administrarea s.c. asigură o intrare în acțiune a insulinei la 30 min și epuizarea efectului în 7-8 ore
• Doza: 0,6 – 1 ui/kg/zi;

• După inițierea insulinoterapiei, în următoarele luni se va observa un câștig ponderal important, pacientul
revenind la greutatea anterioară instalării bolii.
• La un interval de săptămâni sau luni de la instituirea tratamentului insulinic poate apărea remisia
tranzitorie a diabetului
– Remisie totală (se poate întrerupe tratamentul insulinic, cu menținerea unei glicemii normale,
HbA1C normală, insulinemie plasmatică și peptid C normale)
– Remisie parțială (scade necesarul insulinic <0,5 U/kg corp sau cu > 50% față de necesarul insulinic
inițial, cu menținerea parametrilor biologici normali)
- “Luna de miere ” sau remisia parțială a DZ tip 1 -
“Luna de miere ” sau remisia parțială a DZ tip 1
• Insulino-terapia ↓ hiperglicemia și supresează autoimunitatea împotriva

celulelor β → îmbunătățește starea insulelor (controlul glicemic bun, mai puține
citokine proinflamatorii și scade nivelul stresului oxidativ) → îmbunătățirea
activității joncțiunilor gap între celulele β
• Secreția este resincronizată și este redobândită funcția insulară normală.
• Tratamentul însă doar încetinește (nu poate opri) distrucția autoimună a

celulelor β pancreatice; într-un final acestea vor fi distruse în totalitate iar funcția
de sinteză va fi pierdută, de această dată ireversibil.
• Această remisie tranzitorie imediat după instituirea tratamentului la pacienții cu

DZ tip 1 reprezintă fenomenul de “lună de miere”, foarte cunoscut dar puțin
înțeles (prima dată documentat de Jackson et al. în 1940)
- “Luna de miere ” sau remisia parțială a DZ tip 1 -
• Durata perioadei de remisie este variabilă, de la câteva săptămâni, la câteva luni,

excepțional depășind 1-2 ani.
• În această perioadă este preferabilă continuarea insulino-terapiei, chiar în doze
mici (3-5 U/zi), respectarea regimului alimentar, autocontrolul frecvent al glicemiei
și glucozuriei.
• Durata periodei de remisie este dependentă de:

– Glicemia de debut și pH-ul la debut;
– Durata simptomelor;
– Vârsta la debut.
• După încheierea remisiei diabetului urmează faza cronică, în care pacienții

necesită insulinoterapie permanentă pentru supraviețuire.
1. Epidemiologia DZ tip 2
2. Etiopatogenia DZ tip 2
- Factori genetici
Susceptibilitate genetică (poligenică)
Insulinorezistența
Obezitatea
» Rolul acizilor grași liberi în exces
» Rolul inflamației
» Rolul adipokinelor
» Disfuncția beta-celulară
Insulinodeficiența
- Factori de mediu
3.Morfopatologia pancreatică în DZ tip 2
4. Fiziopatologia DZ tip 2
5. Evoluția naturală a DZ tip 2
6. Diabetul gestațional
-Epidemiologie-
• DZ tip 2 cuprinde un grup heterogen de Scăderea funcției secretorii β celulare

boli în care sunt prezente în proporții
variabile două defecte metabolice
majore:
- Deficitul secretor al celulelor β
pancreatice
- Rezistența țesuturilor țintă la acțiunea
insulinei
• Din totalul pacienților diabetici din țara

noastră, cca 85% prezintă de DZ tip 2
• Datele oferite de studiul PREDATORR

(studiu național privind Prevalența Diabetului,
Prediabetului, Supraponderii, Obezității, Creșterea producției Scăderea captării
Dislipidemiei, Hiperuricemiei și Bolii Cronice hepatice de glucoză periferice a glucozei
de Rinichi), publicate în anul 2014, au arătat o
prevalență a diabetului zaharat de 11,6%
(aproape 2 milioane de români prezentau Insulinorezistența periferică
această patologie). Adaptat după DeFronzo RA, Diabetes 2009,58:773-95
-Epidemiologie-
• Forma tipică este cea care apare la persoane cu vârstă peste 40 ani, cu exces ponderal.
• Obezitatea și insulino-rezistența sunt elementul definitor pentru majoritatea cazurilor de
DZ tip 2 (peste 80%)
• Diagnostic
– Există o perioadă prediagnostică lungă - luni/ani (inițial capacitatea β secretorie
pancreatică poate fi normală sau crescută la persoanele supraponderale, epuizarea
secreției celulelor β pancreatice apărând în timp)
– De cele mai multe ori, diagnosticul este stabilit după efectuarea unor analize de rutină
la persoane asimptomatice
– Creșterea frecvenței obezității și sedentarismului a determinat creșterea diagnosticării
DZ tip 2 la copii și adolescenți
• Simptomatologie
– La debut – pauci simptomatic
– Uneori apar oboseală inexplicabilă, amețeli, vedere încețoșată
– Persoanele cu DZ tip 2 nu au tendință la cetoacidoză
Diagnostic diferențial DZ tip 1 – DZ tip 2
DZ tip1 DZ tip2 Observații

Vârsta la debut < 30 ani >40 ani Există și excepții
Tendința la cetoză Mare Rară, dar posibilă (în
prezența unor
infecții, SCA,
pancreatită etc.)
Tablou clinic Elocvent Variabil
Greutate corporală Normală/↓ Frecvent ↑ (80%) Prezența obezității
nu infirmă DZ tip1
Insulinemie Deficit absolut, sever Variabilă (↓/N/↑) Se poate doza
peptidul C
Asociere cu alte boli Posibilă Nu
autoimune
Insulino-terapie Obligatoriu Uneori (DZ tip2
insulinonecesitant)
-Patogeneză-
• DZ tip 2 este o patologie complexă care implică interacțiunea între factorii genetici, factori de
mediu și un status proinflamator.
• Nu există cauză de tip autoimun
1. Factorii genetici
– Susceptibilitatea genetică este bine exprimată la persoanele cu DZ tip2, deoarece:
• În aprox. 50% din cazuri sunt prezente AHC de diabet
• Pentru gemenii monozigoți concordanța este de până la 100%
• Rudele de gradul I ale persoanelor cu DZ tip 2 au un risc de 5-10X mai mare de a
dezvolta DZ tip 2 față de populația generală
– Defectele genetice pot interesa gene care controlează
• sinteza/secreţia insulinei la nivelul celulelor β-pancreatice (conducând la instalarea
unui deficit hormonal) și/sau
• acţiunea insulinei
– DZ tip 2 este o boală poligenică - afectarea poligenică induce o susceptibilitate
genetică care se exprimă ca DZ doar prin interacţiunea cu factorii dobândiţi.
– Factorii genetici şi factorii dobândiţi acţionează în sens diabetogen, determinând
scăderea sintezei de insulină şi/sau insulinorezistenţă.
-Patogeneză-
• Defectele genetice pot interesa:

• gena insulinei (cromozomul 11),
• gena receptorului insulinic (cromozomul 19),
• gena glucokinazei (cromozomul 7),
• gena transportorilor de glucoză (GLUT2, GLUT 4),
• gena peptidului amiloidogen (IAPP / amilina, co-secretat odată cu insulina
în celula β pancreatică),
• gena glicogen-sintetazei (cromozomul 19),
• gene mitocondriale care controlează secvențe metabolice post-receptor
• Studiile genomice au identificat aprox 30 loci care cresc minor/moderat riscul de a dezvolta
de-a lungul vieții DZ tip 2
-Patogeneză-
• Tipuri de defecte genetice posibil implicate în generarea insulino-rezistenței:

- de tip prereceptor (insulină anormală);
- de tip receptor
- număr ↓ de receptori insulinici
- săderea afinității receptorilor pentru insulină (receptori anormali)
- activitate ↓ a receptorilor insulinici - defect de legare a insulinei la IR
datorită obezităţii şi hiperinsulinismului
- alterarea funcțiilor receptorilor (altele decât legarea insulinei) – scăderea
activității tirozinkinazei, autofosforilarea receptorului
- de tip postreceptor (defect intracelular)
- alterarea transportorilor glucozei
- defecte enzimatice: ↓ capacităţii de activare a tirozinkinazei (cu
↓transportului glucozei prin membrane ca urmare a transmiterii anormale
a semnalului)
-Patogeneză-
2. Factorii de mediu
a. Activitatea fizică
- Crește sensibilitatea la insulină, ameliorează toleranța la glucoză
- Sedentarismul are efect invers, favorizează obezitatea
- Efortul fizic pare să aibă un efect protector împotriva apariției DZ tip 2 la
persoane cu ereditate diabetică sau toleranță alterată la glucoză, prin
ameliorarea sensibilității la insulină și prevenirea obezității
b. Factorul nutrițional
- Alimentaţia hipercalorică →obezitatea (în special de tip abdominal) cu rol cert
în apariţia DZ tip 2;
- Există o corelație inversă între nivelul AGL din repausul alimentar și
senzitivitatea la insulină. ↑ AGL → acumulare de produși intermediari toxici
(DAG) intracelular care atenuează semnalizarea pe calea IR.
-Patogeneză-
c. Obezitatea abdominală (androidă, truncală sau
superioară)
- este corelată pozitiv cu DZ tip 2
- cu cât indexul masei corporale este mai mare, cu
atât riscul de DZ este mai crescut.
- țesutul adipos nu este doar un depozit ci și un
organ endocrin care reacționează la modificările de
status metabolic
- La nivelul țesutului adipos se sintetizează:
➢ Citokine adipoase (adipokine)
• Nivelul de adiponectină ↓ în obezitate
contribuie la insulino-rezistență
➢ Citokine proinflamatorii secretate ca răspuns la
excesul de nutrienți ( AGL, glucoză) →rezistența la
insulină și disfuncția celulelor β.
-Patogeneză-
superioară)
- Creșterea nivelului AGL
➢ În circulația portală determină insulinorezistență
hepatică (manifestată prin creșterea debitului
hepatic de glucoză)
➢ În circulația generală – la nivelul mușchiului
scheletic intră în competiție cu glucoza (ciclul
Randle) cu scăderea consumului glucozei cu până
la 50% → agravarea hiperglicemiei
➢ La nivel celular - în macrofage și celule β

pancreatice, AGL activează o serie de complexe
citoplasmatice multiproteice (inflamazomi) →
secreția IL-1β→ mediază secreția altor citokine
pro-inflamatorii
-Patogeneză-
superioară)
- Creșterea glucozei serice
- stimulează celulele β pancreatice care vor sintetiza insulină
și proinsulină → pseudo-hiperinsulinism (↑proinsulina,
↓insulina)
- Insulinorezistența
- precede dezvoltarea hiperglicemiei
- este de obicei acompaniată de hiperfuncția celulelor β și
hiperinsulinism în stadiile preococe de evoluție a diabetului
- Imposibilitatea creșterii secreției de insulină pentru a
menține un status normoglicemic va conduce la
hiperglicemie cronică și complicații pe termen lung ale
diabetului.
- Scăderea ponderală la persoanele cu obezitate
abdominală se asociază totdeauna cu ameliorarea
toleranței la glucoză
-Patogeneză-
d. Stresul sever şi prelungit

- poate contribui la apariția diabetului pe fondul susceptibilității genetice
- în condiții de stres, hipersecreția hormonilor de contrareglare poate
decompensa un metabolism glucidic fragil pe fondul predispoziției genetice
e. Fumatul şi consumul de alcool în cantităţi mari
f. Prezența unor patologii asociate
- endocrinopatiile - ↑ secreţiei hormonilor hiperglicemianţi (acromegalie,
sindrom Cushing, glucagonom, feocromocitom, tireotoxicoză);
- medicamentele diabetogene (diuretice tiazidice, glucocorticoizi, etc.);
g. Sarcina → modificări hormonale şi metabolice complexe (Diabet gestaţional);

- malnutriţia intrauterină a fătului care afectează dezvoltarea normală a
celulelor β-pancreatice → DZ la vârsta adultă.
-Morfopatologia pancreatică-
• Scăderea masei β celulare pancreatice

– La pacienții cu DZ – numărul celulelor β este redus, încă din stadiile
preliminare ale diabetului (IFG, IGT)
– Scăderea masei celulelor β apare în special prin apoptoza lor precoce
– Se pare că neogeneza (formarea de celule β din celule exocrine ductale ) și
replicarea celulelor β sunt normale, dar ineficiente - nu pot asigura înlocuirea
celulelor distruse
– Hiperglicemia de durată accelerează moartea β-celulară, întrucât induce
eliberarea de citokine proinflamatorii (IL-1, TNF-alfa, etc) care (+) apoptoza
• Modificările β celulare pot fi datorate și:
– Acumulării de precursori insulinici incomplet prelucrați
– Acumulării ectopice de AGL în interiorul celulei β
– Acumulării de depozite de amiloid la nivelul insulelor
pancreatice prin depunerea peptidului amiloidogen insular
(IAPP – Islet Amyloid polypeptide, Amilina)
Acumulare de lipide ectopice în celulele β pancreatice

-Mecanismele disfuncției celulei β-pancreatice-
Mecanismele disfuncției celulei β-pancreatice în DZ tip 2:
1. Acumularea ectopică de AGL care compromit funcția celulei β și ↓ eliberarea de

insulină (“lipotoxicitate”)
2. Impactul hiperglicemiei cronice (“glucotoxicitate”)
3. Efectul anormal “incretinic” → secreție ↓ GIP și GLP-1, hormoni care
promovează eliberarea de insulină
4. Depozitele de amiloid la nivel insular
5. Polimorfismele genetice asociate cu ↑riscului de-a lungul vieții pentru DZ tip2
apărute în gene care controlează secreția de insulină
-Mecanisme fiziopatologice-
• Factorii implicați în patogenia diabetului zaharat sunt reprezentați de:

– Insulino-rezistență (tulburare inconstantă)
– Insulino-deficiență (tulburare constantă și indispensabilă apariției DZ tip 2)
Rezistența periferică crescută la acțiunea insulinei →

scăderea consumului periferic al glucozei → hiperglicemie
Distrugerea celulelor β pancreatice cu scăderea masei

beta celulare (secundar apoptozei celulare)
Scăderea capacității funcționale a celulelor β de a secreta

insulina
Prima secvență
fiziopatologică în DZ tip 2, Insulinorezistența
este insulinorezistenţa.
Aceste tulburări
explică ↓ captării
glucozei de către
Hiperinsulinismul apare INSULINOREZISTENȚA
ţesuturile
secundar. insulinodependente
Hiperinsulinism
Hiperglicemie
compensator
Cu durată limitată
• Creșterea insulinorezistenței periferice are ca substrat un defect genetic ce

interesează țesuturile insulino-depedente, în teritoriul post-receptor ( ex.scăderea
activității glicogen sintetazei musculare și hexokinazei hepatice)
• În această etapă inițială răspunsul secretor pancreatic este normal
• Pentru a învinge rezistența periferică, secreția insulinică crește →

hiperinsulinismul funcțional (compensator):
• cu durată limitată datorită
- ↓ capacităţii secretorii a celulelor β-pancreatice (determinată de factorul
genetic);
- persistenţei factorilor care induc insulinorezistenţă (obezitatea).
• ocazional poate induce episoade de hipoglicemie urmate de consum
alimentar crescut și plus ponderal (!)
• Hiperglicemia cronică și suprasolicitarea celulei β-pancreatice vor induce:

– Scăderea caracterului pulsator al insulinei
– Dispariția fazei precoce a răspunsului insulinic după administrarea glucozei i.v.
– Întârzierea secreției insulinei (alterarea senzorului glucozei la nivelul celulei
pancreatice) cu același decalaj față de creșterea glicemică
– Scăderea absolută a secreției insulinice
Scăderea secreţiei de insulină şi insulinorezistenţa se influenţează reciproc şi

determină:
- hiperglicemie bazală prin ↑ producţiei hepatice de glucoză, determinată iniţial de
insulinorezistenţă (ficatul este rezistent la insulina endogenă secretată în cantităţi
normale sau ↑), iar ulterior şi prin deficitul de secreţie a celulelor β-pancreatice;
- hiperglicemie postprandială determinată de insulinorezistenţă (↓captarea glucozei

în muşchi şi în ţesutul adipos).
• La persoanele cu tulburare de glicoreglare (prediabet) se pot evidenția atat

insulinorezistența cât și (pseudo) hiperinsulinismul (datorat creșterii procentului
de proinsulină în circulație) – efectul hipoglicemiant al proinsulinei este mic (5%
față de cel al insulinei), acești pacienți prezintă de fapt hipoinsulinism încă de la
debutul bolii
• Condiția pentru trecerea din fazele preclinice în faza franc hiperglicemică

(hiperglicemie persistentă – DZ clinic manifest) este reprezentată de instalarea
deficitului secretor insulinic, care apare treptat (ani).
• Valori ale glicemiei constant crescute (hiperglicemie) determină:

– o insulinemie a jeun mare (hiperinsulinism relativ),
– o producție hepatică crescută de glucoză și
– scăderea utilizării periferice a glucozei.
↑SECREȚIA Prin feedback -
HIPERGLICEMIA DE INSULINĂ
(+) prin feedback +
↓ SECRETIA ȘI
(hiperinsulinism
initial) EXPRESIA IR*
* Mai ales la nivelul membranelor adipocitului
!!! cerc vicios : insulina în exces nu se mai poate lega de IR→ glicemia ↑ şi mai
mult, secreţia de insulină este mai mult (+) → ↓ a capacităţii pancreasului de a
sintetiza insulină (“epuizarea” pancreasului).
!!! hiperinsulinism iniţial→ hipoinsulinism final
• Sediile insulino-rezistenței
1. La nivelul mușchilor scheletici
– Fiziologic, este utilizată aprox. 80% din glucoza ingerată sau infuzată
– Incapacitatea insulinei de a stimula utilizarea sau depunerea glucozei sub

formă de glicogen la nivel muscular va impacta major homeostazia glucidică
– Scade transportul și încorporarea glucozei
– Sunt implicate mecanisme de reducere a semnalizării intracelulare a insulinei
(mecanism postreceptor)
• Defectul pare a fi localizat pe calea ce reglează translocarea
transportorului de glucoză GLUT-4 către membrana celulară a fibrelor
musculare
• → NU se sintetizează glicogen muscular
• → ↑ glicemia posprandial
2. La nivel hepatic
– Fiziologic, insulina (-) GNG
• Direct, prin blocarea fosfoenolpiruvat carboxikinazei
• Indirect, prin scăderea substratelor gluconeogenetice (aminoacizi, AGL
disponibile)
– ↓ semnalizării insulinei va determina creșterea producției hepatice de

glucoză (prin creșterea glicogenolizei și gluconeogenezi hepatice)
– Șoarecii knock-out pentru receptorul hepatic de insulină (LIRKO) dezvoltă

insulinorezistență hepatică severă cu scăderea toleranței la glucoză
3. La nivel adipocitar
– Fiziologic, insulina suprimă lipoliza
– ↓ semnalizării insulinei conduce la

• Insuficienta supresie a lipolizei adipocitare → creșterea concentrației
acizilor grași liberi circulanți și depunerea lor ectopică
• AGL circulanți în exces amplifică insulinorezistența
• Excesul de AGL intră în competiție cu glucoza în oxidare → (-) enzimele
glicolizei→ ↑dezechilibrul glicemic
• nivelul circulant crescut al AGL se corelează cu rezistența crescută la
insulină (și mai puțin cu expansiunea țesutului gras, fiind întâlnite și la
persoane normoponderale cu insulinorezistență)
– Șoarecii knock-out pentru receptorul adipos de insulină (FIRKO) sunt rezistenți
la creșterea ponderală și la intoleranța la glucoză prin supraalimentare
4. La nivel cerebral
– Anumiți neuroni din hipotalamus și alte zone cerebrale sunt insulino-
dependenți, semnalizarea insulinică la acest nivel fiind implicată în reglarea
sațietății
– ↓ semnalizării insulinei conduce la instalarea unei rezistențe a

hipotalamusului la acțiunea centrală de reducere a apetitului pe care o
exercită insulina
– Șoarecii knock-out pentru receptorul cerebral de insulină (NIRKO) dezvoltă
hiperfagie și obezitate de aport și de asemenea creșterea producției hepatice
de glucoză (demonstrând implicarea hipotalamuslui și în reglarea
metabolismului glucidic la nivel hepatic)
-Evoluție naturală-
• Diabetul zaharat tip 2

– este o afecțiune progresivă
– apare doar în condițiile eșecului celulelor β-pancreatice de a sintetiza o
cantitate de insulină prin care să contracareze insulinorezistența periferică
Disfuncția β-celulară apare cu mult timp înainte de diagnosticul bolii, încă din
stadiile de glicemie bazală alterată și toleranță alterată la glucoză
• În fazele inițiale toleranța la glucoză este menținută normală prin creșterea
efortului insulinosecretor ca mecanism compensator la insulinorezistență
• În faza clinic manifestă a DZ tip 2 sunt prezente atât insulinorezistența cât și
insulinodeficiența
– Efortul insulinosecretor de durată al celulelor β-pancreatice poate iniția sau accelera procesul
de declin al funcției β-pancreatice
– După apariția scăderii toleranței la glucoză, declinul funcției β-celulare se accelerează
• Progresia disfuncției celulelor β-pancreatice și moartea lor progresivă
(apoptoza) duce ca în final toți pacienții cu DZ tip 2 să necesite tratament cu
insulină
DIABETUL ZAHARAT
• Diabetul zaharat este asociat cu apariția complicațiilor acute și cronice
• Complicațiile acute ale diabetului zaharat sunt reprezentate de:
• Hipoglicemie
– presupune ↓ concentrației glucozei serice la un nivel care poate determina
pierderea stării de conștiență, dacă nu este tratată.
• Hiperglicemie
– presupune ↑ concentrațiilor glucozei serice
– apare atunci când concentrația insulinei este scăzută
– netratată determină apariția comei hiperglicemice hiperosmolare sau a ceto-
acidozei, o complicație potențial fatală.
DIABETUL ZAHARAT
• Evoluția naturală a diabetului se asociază cu apariția complicațiilor cronice

– Nefropatia diabetică,
– Retinopatia diabetică,
– Neuropatia diabetică,
– Boala vasculară periferică,
– Boala cardio-vasculară
• Apariția complicațiilor cronice este asociată cu factori de risc precum

hiperglicemia, hipertensiunea arterială, dislipidemia, obezitatea abdominală,
fumatul, durata diabetului, etnia.
• Sceening-ul complicațiilor cronice și al factorilor de risc permite detecția, tratarea
precoce și astfel previne progresia acestora.
Diabetul gestațional
Tipuri de hiperglicemie în sarcină

- Diabet zaharat preexistent
DZ tip1
DZ tip 2
- Diabet gestațional (a 3a categorie distinctă de diabet
zaharat în cadrul clasificării patogenice)
* Diabetul gestațional reprezintă intoleranța la glucoză
diagnosticată în trimestrul 2 sau 3 de sarcină, care nu a
fost decelată/considerată ca și diabet zaharat înaintea
sarcinii.
Epidemiologie*
- 203.9 milioane de femei cu diabet in 2017
- Estimare: 313.3 milioane de femei cu diabet în 2040
- 16.2% din femeile care au născut în 2017 au avut o
formă de hiperglicemie pe parcursul sarcinii
- 86.4% din hiperglicemiile din timpul sarcinii sunt de
fapt diabet gestațional
- În Europa prevalența diabetului gestațional este de
aproximativ 6.7%
http://vidassaludable.info/wp-content/uploads/2016/10/gestational- *Standards of Medical Care in Diabetes, Jan 2018, ADA
diabetes-mellit.jpg
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/28531829
• În sarcina fiziologică:
1) ↑estrogenul şi progesteronul→hiperplazia
celulelor β-pancreatice →↑ secreţia de insulină
2) ↑ hormonii glucocorticoizi și apare hormonul
lactogen placentar uman (HLPU)→↑ rezistenţă
tisulară la insulină (deficit relativ de insulină).
Sarcina evoluează→↑ placenta → ↑ cantitatea de
HLPU → ↑ insulinorezistenţei periferice (după
săptămâna 24 de gestație).
Glicemia gravidei este menţinută în limite normale

prin stabilirea unui echilibru între creşterea
rezistenţei tisulare la insulină şi creşterea secreţiei
de insulină.
• Când insulinorezistența > hipersecreţia de
insulină apare diabetul gestaţional.
http://vidassaludable.info/wp-content/uploads/2016/10/gestational-
• Acesta se poate exprima ca o ↓ a toleranţei la
diabetes-mellit.jpg glucoză sau ca DZ propriu-zis.
• Diabetul gestaţional - apare în a doua

jumătate a sarcinii, când funcţia celulelor
β-pancreatice nu poate contrabalansa
insulinorezistenţa periferică (determinată
de profilul hormonal existent).
✓ Include orice grad de intoleranţă la
carbohidraţi cu debut în timpul sarcinii
• Factori de risc pentru diabetul gestațional:

– Obezitate severă
– Antecedente personale de diabet
gestaţional sau naștere de copil macrosom
– Glucozurie
– Sindromul ovarelor polichistice
– Istoric familial puternic de DZ tip 2
– Apartenența la grup etnic cu risc crescut de
diabet zaharat
diabetes-mellit.jpg
Screening-ul pentru diabet gestațional se realizează la

fiecare sarcină astfel:
- Evaluarea riscului pentru diabet gestațional la prima
vizită prenatală
- Efectuare de rutină a glicemiei și glucozuriei
- Există două stategii recomandate*
- 1. Test de încărcare orală cu 75 g glucoză
- 2. Test de încărcare orală cu 50 g glucoză (obligatoriu în săpt 24-
28 de sarcină, chiar dacă testele anterioare au fost normale)
- Testul de încărcare orală cu 50 g glucoză –
rezultate:
- Glicemia după o oră <140 mg/dl (normal)
- Glicemia după o oră >140 mg/dl (impune efectuarea
testului de toleranță la glucoză orală cu 100 g glucoză)
- Testul de toleranță la glucoză orală cu 100 g
glucoză – valori normale ale glicemiei:
diabetes-mellit.jpg
From: Screening for Gestational Diabetes: US Preventive Services Task Force Recommendation
Statement
JAMA. 2021;326(6):531-538. doi:10.1001/jama.2021.11922

JAMA. 2021;326(6):531-538. doi:10.1001/jama.2021.11922

Criterii de diagnostic pentru diabetul gestațional:

• Glicemie a jeun ≥ 92 mg/dl
Sau
• TTGO: Glicemie la 1 oră ≥ 180 mg/dl sau
Glicemie la 2 ore ≥ 153mg/dl
Sau
• HbA1c ≥ 6,5%
• Oricare dintre cele de mai sus pot susține
diagnosticul de diabet gestațional
diabetes-mellit.jpg
Managementul glicemiei pe parcursul sarcinii:

• Menținerea nivelului glicemic cât mai aproape
de normal, dar fără apariția hipoglicemiei
• Schimbarea stilului de viață (nutriție adecvată,
mișcare – aprox 30 minute/zi, menținerea unei
greutăți corporale optime)
• Insulinoterapie
Țintele controlului glicemic în sarcină

• Automonitorizare (glucotest) - înainte de masă,
la 1 oră respectiv 2 ore după masă
• HbA1c < 6%
diabetes-mellit.jpg
• De obicei, după naştere, toleranţa la glucoză a mamei

revine la normal. Doar un mic procent dintre paciente
continuă să prezinte DZ, de obicei de tip 2 (foarte rar
DZ tip 1).
• Este recomandată re-testarea la 4-12 săptămâni

după naștere pentru toate pacientele care au
prezentat modificări ale profilului glicemic apărute
pe parcursul sarcinii, prin determinarea glicemiei (și
eventual TTGO cu 75 g glucoză):
– Femeile cu rezultate normale vor fi retestate
odată la 3 ani
– Pacientele cu toleranță alterată la glucoză vor fi
retestate anual
diabetes-mellit.jpg
Factorii de risc pentru mamă
- deces intrauterin;
- naştere de copii macrosomi (G la naştere > de 4000 g şi cu adipozitate distribuită
predominant troncular)
- pacientele cu DZ gestaţional au un risc foarte ↑ (50 %) de a dezvolta în următorii 20
de ani DZ tip 2→indicaţie de a efectua anual glicemia à jeun.
-la următorele sarcini ↑ riscul apariţiei diabetului gestaţional
Factorii de risc pentru făt
• hiperglicemia mamei→ glucoza traversează placenta→ hiperglicemie la făt→

hiperinsulinism la făt→(+) creșterii fetale (macrosomie).
• distocia de umăr la nou născut din cauza distribuţiei particulare a ţesutului adipos
(la naştere pe cale vaginală→ ! mamele cu diabet gestaţional au indicaţie de
naştere prin cezariană).
• hiperglicemia mamei a fost asociată cu creșterea riscului de moarte fetală
intrauterină pe parcursul ultimelor 4-8 săptămâni de gestație
• Hipoglicemia noului-născut în primele ore după naştere (hiperinsulinism fără
hiperglicemie)
• Riscul de obezitate și DZ tip 2 în copilărie/tinerețe.
https://www.diabetes.ie/living-with-diabetes/diabetes-pregnancy/gestational-diabetes/
https://www.idf.org/type-2-diabetes-risk-assessment/
Bibliografie
1. International Textbook of Diabetes Mellitus, RA Defronzo & Co-2004- John Wiley &
Sons Ltd
2. Phase transitions in pancreatic islet cellular networks and implications for type-1
diabetes- I. J. Stamper & Co, Phys Rev E Stat Nonlin Soft Matter Phys. 2014 January ; 89(1):
012719
3. Joslin’s- Diabetes Mellitus, 13th Edition
4. Pathologic Basis of Disease (8th edition)- Robbins and Cotran, Saunders Elsevier, 2010
5. Diabetes and Atherosclerosis: Epidemiology, Pathophysiology, and Management-
Joshua A. Beckman, JAMA. 2002 ;287(19):2570-2581
6. Harrison's Principles of Internal Medicine, 18 th Edition
7. Medicină Internă , Bolile cardiovasculare – metabolice, sub redacția L. Gherasim, Ed
Medicală
8. Lippincotts Illustrated Reviews Biochemistry 5th edition, Richard A Harvey, 2011
9. Standards of Medical Care in Diabetes, American Diabetes Associatio, Jan 2018
http://care.diabetesjournals.org/content/41/Supplement_1
10. The Pathobiology of Diabetic Complications-A Unifying Mechanism- Michael
Brownlee, DIABETES, VOL. 54, JUNE 2005, 1615-25
11. The role of protein kinase C activation and the vascular complications of diabetes-
Das Evcimen N, King GL- Pharmacol Res 2007 Jun;55(6):498-510
12. Hypofibrinolysis in diabetes: a therapeutic target for the reduction of cardiovascular
risk- Kearney et al. Cardiovasc Diabetol (2017) 16:34
13. Glycated albumin: a potential biomarker in diabetes. FREITAS, PAC; EHLERT,
LR and CAMARGO, JL. Arch. Endocrinol. Metab. 2017, vol.61, n.3, pp.296-304.
14. Pathophysiology, 5th edition, Lee-Ellen Copstead, Jaquelyn Banasik, 2013

Curs - Fiziopatologia Metabolismului Glucidic 2022-2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs - Fiziopatologia Metabolismului Glucidic 2022-2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

http://www.dreamstime.com/photos-images/glucose-molecule.

• Glicemia reprezintă nivelul plasmatic al glucozei.

Nivelul Glicemiei (60-100 mg/dl)

• Dezechilibrul metabolismului glucidic poate determina variații ale valorilor

Glucoza din sânge

Transport activ Transport facilitat

GLUT-3 Creier, placentă Celulele neoplazice exprimă

• Secreția celulelor pancreatice este influențată de semnale neuro-umorale

Tyr Phe Phe Gly Ar

Lanț Beta Pro

Lanț Alpha Ile Glu

• Insulina derivă dintr-un precursor inactiv numit pre-pro-insulină (110 aminocizi)

• Secreția insulinei are caracter pulsatil (permite recuperarea sensibilității pentru

• Acțiunea insulinei este mediată de legarea ei de

• Receptorul pentru insulină

• Urmează o serie de fosforilări ale mai multor tipuri

- Receptorii insulinei sunt

• Ţesuturile insulino-dependente (ţesutul muscular striat, ţesutul adipos)- au o densitate

• Ţesuturile foarte puţin/deloc dependente de acţiunile metabolice ale insulinei (ţesuturi

• Numărul IR poate varia

– În stări patologice – hiperinsulinemia (DZ tip 2) → ↓ numărului de IR →

- S-a observat că administrarea glucozei p.o.

- Incretinele: substanțe cu acțiune

• Reglarea secreţiei de insulină implică intervenția mai multor mecanisme:

PC2 – prohormon convertaza 2

PC2 – prohormon convertaza 2

Glucoza exogenă - postprandial

<40% depozite >50% - Glicoliza

- piruvat care pătrunde în

• În condiții bazale, după 4-6 ore postprandial,

Țesutul cerebral este dependent de nivelul glicemiei 30% Cerebral

Restul de 50% din cantitatea de glucoză va fi

• 25% la nivel splahnic 100%

• 25% la nivel muscular

Transportul intracelular al glucozei este insulino-

alternative de energie – glicogen, acizi grași (AG). 40%

• În timpul nopții (repaus alimentar

UDP – uridin difosfat glucoza

• La indivizii normali, scăderea glicemiei sub 80

• Centrul de control al reacției neuro-

• Descărcarea promptă de glucagon și adrenalină

• Adrenalina ↑glicogenoliza, lipoliza, ↓secreția

• În încercarea de menținere a unui nivel adecvat al

1. Exacerbarea gluconeogenezi renale, prin care

• Înlocuirea GNG hepatice cu cetogeneza hepatică va

• În acest mod supraviețuirea este prelungită, iar

În urma sintezei și secreției, insulina își va realiza efectele metabolice ca urmare a

Mecanismul de acţiune al insulinei asupra celor 3 metabolisme este complex şi

Insulina are efect hipoglicemiant:

• Metabolismul glucozei în celulă

• Glicoliza reprezintă faza catabolică

Reacțiile 1, 3 și 10 sunt ireversibile din

Reacția 1: Fosforilarea glucozei de către

Reacția 3: Conversia fructozo-6-fosfat

Reacția 10: Conversia

• 7 dintre reacții sunt reversibile,

• Reglarea glicolizei se poate realiza:

• 6. Dehidrogenarea triozelor, adăugarea unei grupări fosfat cu formarea de 1,3

• Semnalizarea insulinică activează fosfoprotein fosfataza 1 conducând la

• Prin glicoliză glucoza este transformată în piruvat, cu consumul a 2 molecule de

• În condiții de aerobioză, reoxidarea 2NADH la 2NAD+ intramitocondrial va genera

• Glicoliza este deci un proces ineficient de generare a energiei în comparație cu

• Sursele de glucoză sunt reprezentate de: