FARMACOLOGIA PANCREASULUI ENDOCRIN

INSULINA
 Insulina este principalul hormon care controlează
metabolismul intermediar;
 Efectul principal – scăderea glucozei sanguine;
 Secreția scăzută sau absența insulinei conduce la DZ,
boală cu incidenta crescută în țările dezvoltate, epidemică
chiar;
Istoricul descoperirii insulinei
 Descoperirea insulinei este atribuită cercetătorilor
Banting si Best;
 Câteva evenimente, care au condus la aceasta, trebuie
menționate, astfel:
• 1.Paul Langerhans (student german la Medicină)
notează în anul 1869 că pancreasul conține 2 tipuri de
celule: celule acinare (secretă enzime digestive) si celule
insulare (cu alte funcții);
• 2.Minkowski și von Mering au arătat în 1889 că absența
pancreasului (extirparea chirurgicală) la câine determină
un sindrom similar DZ la om;
• Au urmat foarte multe încercări de a extrage substanța
pancreatică resposabilă de controlul glucozei sanguine;
• 3.Gurg Zuelzer (internist din Berlin) a încercat pe la
începutul anilor 1900 să trateze pacienți cu DZ, aflați în
stare gravă, cu extract de pancreas;
• Evoluția a fost favorabilă pentru moment, însă pacienții
intrau din nou in comă; cînd extractul a fost retras, aceștia
au decedat;
• 4.E.L.Scott (student la Universitatea din Chicago) a
încercat izolarea principiului activ prin 1911;
• Acesta a folosit un extract alcoolic (nu foarte diferit de cel
folosit ulterior de Banting si Best) în tratamentul câinilor
cu diabet;
• Rezultatele au fost promițătoare, dar, întrucît nu a
beneficiat de metode precise de dozare a glicemiei,
profesorul său a considerat aceste experimente ca fiind
neconcludente;
• 5.Nicolae Paulescu (fiziolog român), prin experimentele
sale (între 1916-1920), a constatat că injectarea de extract
pancreatic la cîine a redus glucoza și corpii cetonici în
urina câinilor cu diabet;
• Deși el a publicat rezultatele cercetărilor sale, valoarea lor
a fost apreciată abia după câțiva ani;
• Premilu Nobel pentru Medicină și Fiziologie a fost
atribuit mai apoi lui Banting (chirurg) și MacLeod
(profesor de fiziologie la Toronto) în anul 1923;
• Banting a anunțat că împarte premiul cu Best, student în
anul IV la Medicină, cu care a efectuat cercetările;
• Cei doi au obținut un extract pancreatic cu care
au reușit să scadă concentrațiile plasmatice ale
glucozei la câinii cu diabet;

• Fiziologie
• Insulina este o proteina simplă alcatuită din 51
aa, aranjați în 2 lanțuri polipetidice: Aα, având 21
aa și Bβ, având 30 aa;
• Insulina umană are o GM= 5808;
• Cele 2 lanțuri sunt legate prin punți di-sulfurice;
• Insulina este secretată de celule insulare β (B)-
pancreatice din insulele Langerhans;

• Aceste insule mai conțin alte 3 tipuri celulare:

celule α (A) – secretă glucagon;
• celule D – secretă somatostatină;
• celule PP - secretă polipeptide pancreatice;
• Sinteza si eliberarea insulinei
• Ca și alți hormoni, insulina se află inițial sub
formă de precursor (pre-proinsulina), alcătuit
dintr-un singur lanț polipeptidic mare prezent la
nivelul RER;
• Precursorul este transportat în aparatul Golgi
unde suferă o primă scindare proteolitică, cu
punerea în libertate a proinsulinei;
• Proinsulina, sub actiunea unei proteaze, dă
naștere la insulina + peptidul C (connecting
peptide);
• Peptidul C asigură plierea corectă a celor 2 lanțuri
și menținerea punților bisulfurice;
• Insulina și peptidul-C sunt stocate în granulele
celulelor β-insulare;
• Mai apoi, acestea sunt secretate și eliberate
împreună prin exocitoză;
• Funcția peptidului C nu este foarte clară;
• Poate fi dozat, ca indicator al producției
endogene de insulină;
• Insulina este eliberată ca răspuns la variațiile
concentrațiilor plasmatice ale glucozei (glicemia);
• Glucoza intră în celulele β-insulare cu ajutorul
unui transportor, denumit Glut;
• Glucoza este rapid fosforilata în G-6-fosfat;
• Se produce și o crestere a ATP –ului intracelular;
• G-6-P determină un influx de Ca 2+, care conduce
la fuzionarea granulelor secretorii cu membrana
celulara;
• Insulina este eliberată mai apoi printr-un proces
de exocitoză;
• Insulina este secretată continuu (secreția bazală),
însă la valori scăzute în perioadele interdigestive,
dar și ca răspuns la creșterea glucozei sanguine;
• Secretia de insulina este modulată de foarte mulți
factori: gastrina, secretina și colecistokinina
stimuleaza secretia;
• Alți factori care stimulează secreția sunt:
aminoacizii (arginina, leucina), acizii grași,
sistemul colinergic și unele medicamente
(sulfoniluree);
• Adrenalina si SNV simpatic inhibă eliberarea
insulinei;
• Adrenalina crește glucoza sanguină prin efect α2
(inhibă eliberarea insulinei) si β2 (stimularea
glicogenolizei musculare si hepatice);
• SNV colinergic (vagul) stimulează secreția de
insulină;
• Concentrația plasmatica a insulinei 20-50
pmoli/l;
• Valoarea este scazută la cei cu DZ insulino-
dependent și foarte crescută la cei cu insulinom
pancreatic;
• Efectele insulinei
• 1.Metabolismul glucidic
• Inhibă glicogenoliza și gluconeogeneza în ficat;
• Stimulează sinteza de glicogen;
• Crește utilizarea glucozei (favorizează glicoliza);
• Crește captarea musculară a glucozei;
• 2.Metabolismul lipidic
• Crește captarea glucozei în țesutul adipos;
• Intensifică metabolismul glucidic la acest nivel;
• Rezultă glicerol, care mai apoi este esterificat cu ajutorul
acizilor grași, rezultînd trigliceride;
• Crește sinteza acizilor grași în țesutul adipos și în ficat;
• Inhibă lipoliza prin inactivarea (defosforilarea) lipazei;
3.Metabolismul protidic
• Crește captarea aminoacizilor și stimulează sinteza
proteică în mușchi;
• Scade catabolismul protidic și oxidarea aminoacizilor în
ficat;
• Alte efecte ale insulinei
• Favorizează trecerea în mediul intracelular a K+, Ca2+ și a
fosfatului anorganic;
• Datorită acestei acțiuni, insulina este indicată în
tratamentul hiperkaliemiei (Insulină + glucoză i.v.);
• Insulina este un hormon anabolic;
• Insulina stimulează proliferarea celulară precum și
creșterea somatică și viscerală, inclusiv în viața fetală;
• Insulina, glucagonul și homeostazia glucozei
• A). La individul normal, glucoza sanguină, pe nemâncate, este
menținută la valori de 4,4-5 mM (sub 100 mg/dl), iar acizii
grași pe la 450 mcM;
• În absența alimentelor din tractul GI, insulina este furnizată în
primul rând din ficat și din acizii grași (din țesutul adipos);
• În perioada de post, insulina plasmatică scade, iar glucagonul
crește;
• Aceasta conduce la o creștere a glicogenolizei hepatice și a
gluconeogenezei;
• Scăderea insulinei favorizează lipogeneza în țesutul adipos;
• În timpul postului, majoritatea țesuturilor folosesc acizii grași
(prin oxidare), economisind astfel glucoza (pentru SNC);
• B). În timpul ingestiei alimentare, glicemia crește datorită
absorbției intestinale a glucidelor;
• Creșterea glucoezei sanguine (120-140 mg/dl) stimulează
secreția unor factori (incretine) din intestin, care împreună cu
stimularea nervoasă, vor conduce la secreția de insulină;
• Sub acțiunea insulinei, glucoza va fi preluată de către ficat,
musculatura striată și țesutul adipos;
• Scade producția hepatică de glucoză, lipoliza este inhibată și
cresc procesele de oxidare ale glucozei la nivel global;
• Creierul este sensibil la concentrațiile plasmatice ale glucozei
și va trimite impulsuri reglatorii asupra homeostaziei
energetice a organismului;
• Îngroșarea săgeților semnifică intensitatea acțiunii;
• Liniile întrerupte semnifică un efect redus sau nul;
• Mecanismul de acțiune
• Insulina acționează asupra unor receptori specifici;
• Receptorul este un complex glicoproteic
transmembranar cu dimensiuni mari;
• Receptorul este compus din 2 subunități , situate strict
extracelular și 2 subunități  transmembranare, cu
acțiune tirozin-kinazică;
• Legarea insulinei de subunitatea  determină fosforilarea
subunităților ;
• Acestea vor conduce la fosforilarea altor proteine
intracelulare țintă;
• DIABETUL ZAHARAT
• DZ este o boală metabolică ce se caracterizează prin:
• 1.Hiperglicemie (creșterea glucozei sanguine)
• 2.Glicozurie (glucoza în urină)
• 3.Poliurie (consecința diurezei osmotice, provocate de
prezența glucozei în urină);
• Poliuria conduce la deshidratare și sete, fapt ce va
conduce la 4). Polidipsie;
• 4.Polidipsie (ingestie crescută de apă);
• Deficitul de insulină conduce la slăbirea și emacierea
organismului (catabolism proteic crescut, sinteza
scăzută);
• Criterii pentru diagnosticul diabetului zaharat
• 1). Simptome specifice diabetului + glicemie 200 mg/dl (≥ 11,1 mM)
determinată la întâmplare (fără vre-o legătură cu timpul de la ultima
masă) sau
• 2). Glucoza plasmatică pe nemâncate ≥ 7,0 mM (126 mg/dl); postul
înseamnă nici un aport caloric cel puțin 8 h sau
• 3). Glucoza plasmatică la 2 h ≥ 11,1 mM (200 mg/dl) în timpul testului
de toleranță la glucoză pe cale orală sau
• 4). HbA1c ≥ 6,5% (hemoglobina glicozilată, înseamnă creșteri ale
proprției glicozilate a unor proteine, inclusiv Hb, în prezența unor
valori mari ale glucozei sanguine;
• (Adaptat după Diabet Care, 2010)
• Complicațiile DZ
• Unele sunt acute:
• cetoacidoza diabetică;
• coma hiperglicemică;
• coma hipoglicemică;
• coma diabetică hiperosmolară;
• Altele sunt cronice:
• macroangiopatia diabetică (ateroscleroză accelerată
la pacienții diabetici);
• microangiopatia diabetică (afectează vasele mici ale
retinei și rinichilor );
• DZ este de două tipuri:
• DZ tip 1 (diabet zaharat insulino-dependent,
DZID sau diabet cu debut juvenil)

• DZ tip 2 (diabet zaharat non-insulino-dependent,

DZNID sau diabet cu debut la maturitate)
Caracteristici DZ tip 1 DZ tip 2
1.Debut (vîrsta) de obicei  30 ani de regulă  40
ani
2.Modul de debut brusc progresiv
3.Stare nutriție adesea slab adesea obez
4.Simptome polidipsie, fagie, urie asimptomatic
5.Cetoacidoza prezentă absentă
6.Insulina endogenă absentă variabil
7.Terapia insulinică obligatorie uneori
8.ADO ineficace de obicei eficace adesea
9.Dieta cu insulină cu/fără ADO
Medicamentele antidiabetice
Tratamentul DZ
Medicamentele antidiabetice se împart în două
clase:
I.Insulina
II.Antidiabeticele orale (ADO)
I.Insulina.Tipuri de insuline
• Insulina este esențială și indispensabilă în
tratamentul pacienților cu DZ tip 1 (de obicei
tineri sau adolescenți și, uneori, copii);

• Insulina este indicată și la pacienții cu DZ tip 2

(în cazul unor afecțiuni intercurente, intervenții
chirurgicale etc);
Clasificarea insulinelor
A). Insuline cu durată scurtă de acțiune (0-8 h)
• 1.Lispro (Humalog)
• Are un debut al acțiunii la 10-20 min, efectul
maxim la 1-2 h și durata de 2-4 h;
• 2.Insulina aspartat (Novalog)
• Debut 10-20 min, maxim 1 h și durata 3-5 h;
3.Insulina regular
• Debut în 30-60 min, efect maxim în 2-3 h și
durata de 5-7 h;
• 4.Promt Insulin Zn Suspension (Semilente)
• Debut în 30-60 min, efect maxim în 2-3 h și
durată de 5-7 h
B).Insuline cu durată intermediară (2-16 ore)
• 1.Isophane Insulin Suspension (NPH,Neutral
Protamine Hagedorn)
• Debut în 1-2 h, efect maxim în 5-7 h și durată de
13-18 h;
• 2.Insulin Zn Suspension (Lentă)
• Debut în 1-3 h, efect maxim în 4-8 h și durata de
13-20 h;
C).Insuline cu durată lungă (4-36 ore)
• 1.Extended Zn Suspension (Ultralentă)
• Debut în 2-4 h, efect maxim în 8-14 h și durat de
18-36 h;
• 2.Insulin Glargine (Lantus)
• Debut în 2-4 h, fără vîrf, durata pînă la 24 h.
• Farmacocinetică
• Insulina este distrusă în tubul digestiv;
• Din acest motiv, ea se administrează numai pe
cale parenterală;
• Calea obișnuită este cea subcutană;
• În situații de urgență (coma hiperglicemică,
cetoacidoza diabetică) se administrează pe cale
i.v.;
• Se poate absorbi și pe cale pulmonară, sub formă
de aerosoli (o cale de perspectivă);
• Se metabolizează în ficat și rinichi;
• Principalele aspecte farmacocinetice ale
insulinelor au fost prezentate mai sus;
• În trecut s-a folosit insulină de origină animală,
bovină sau porcină;
• În prezent, insulina folosită este cea umană,
obținută prin tehnologia ADN recombinat;
• Dozarea se face în unități de acțiune;
• Principala problemă în tratamentul cu insulină –
fluctuațiile mari ale concentrațiilor plasmatice ale
acesteia și implicit, ale glucozei sanguine;
• Pentru corectarea acestor probleme, au fost
produse tipurile de insuline menționate mai sus
(cu acțiune scurtă, intermediară și lentă);
• Se pot face combinații între acestea;
• Asocierea Insulinei Glargine cu Insulina cu
acțiune scurtă va reduce riscul de hipoglicemie
nocturnă;
• În prezent sunt disponibile (nu pe scară foarte
largă) pompe care reglează cantitatea de insulină
injectată după un senzor glucidic (care detectează
glicemia);
• Efectele adverse
• Hipoglicemia este printre cele mai notabile
• Este foarte frecventă;
• Dacă durează prea mult timp se instalează leziuni
grave și ireversibile ale creierului;
• Tratamentul hipoglicemiei – băuturi dulci, 1-2
cuburi de zahăr;
• În coma hipoglicemică – glucoză 20 % sau 33 % iv
sau glucagon im;
• Hipoglicemia provocată de insulină poate da
naștere la un efect de rebound (hiperglicemie),
prin eliberare de hormoni contrareglatori (efect
Somogyi);
• Astfel este hiperglicemia înaintea micului dejun
după un atac hipoglicemic nesesizat în timpul
somnului, fapt ce poate preta la greșeli
terapeutice;
• Este bine de știut acest efect, pentru a nu crește,
ci mai degrabă să scădem dozele de insulină
seara;
• Indicațiile terapeutice ale insulinei
• 1.DZ tip 1 – de obicei se asociază o insulină cu
durată intermediară (isophan insulina), pentru a
asigura un nivel bazal redus de insulină, cu una
cu durată scurtă (insulină solubilă, ordinară,
regular) înainte de masă;
• 2.Tratamentul de urgență al cetoacidozei
diabetice - numai insulină solubilă pe cale i.v.;

• 3.Majoritatea pacienților cu DZ tip 2, în cele din

urmă vor necesita insulină;

• 4.Tratamentul de scurtă durată al pacienților cu

DZ tip2 în timpul afecțiunilor intercurente
(operații, infecții, infarct miocardic);
• 5.În timpul sarcinii pentru diabetul de sarcină
necontrolat prin dietă;
• 6.Hiperkaliemia (tratamentul de urgență)-
insulină + glucoză i.v., pentru a scădea K+ din
sînge și a-i favoriza trecerea în mediul
intracelular;
• II.Antidiabetice orale (ADO)
• Se mai numesc hipoglicemiante orale;
• Principalele ADO sunt biguanidele
(metforminul), sulfonilureele (glibenclamid) și
glitazonele antidiabetice (rosiglitazone);
acarboza este un inhibitor de -glucozidază;
• A).Biguanide
• Scad glucoza sanguină;
• Mecanismul este complex și incomplet elucidat; -
metforminul – principalul reprezentant;
• Acesta scade glicemia, LDL și VLDL;
• Este indicat la pacienții cu DZ tip 2 obezi, singur
sau în combinație cu sulfonilureele, glitazone sau
insulina;
• Efectele adverse constau în tulburări digestive
(anorexie, greață, diareea) și acidoză lactică;
• Este contraindicat în sarcină, afecțiuni renale și
hepatice severe;
• Interferează cu absorbția vitaminei B12 (în
administrare îndelungată);
• B).Sulfonilureele
• Efectul hipoglicemiant a fost observat
întîmplător după o sulfamidă folosită pentru
tratarea febrei tifoide;
• Primele folosite au fost tolbutamida și
clorpropamida
• Clorporpamida nu mai este folosită în prezent –
produce un efect de tip disulfiram (înroșirea
feței), hiponatremie și intoxicație cu apă (efecte
similare excesului de ADH);
• Tolbutamida mai este utilă;
• Din generația a-II-a fac parte glibenclamida
(Maninil), glipizida (Minidiab) și glimepirida
(Amaryl);
• Mecanismul principal – stimulează celulele -
insulare să producă insulină;
• Acționează asupra unor receptori KATP de pe
suprafața celulelor -insulare;
• Blochează canalele KATP și împiedică pătrunderea
K+ în celulă, produc depolarizare, favorizează
pătrunderea Ca2+ și secreția de insulină;
• Stimulează pofta de mîncare și creșterea
ponderală;
• Glibenclamidul este de evitat la cei cu suferință
renală și la pacienții vîrstnici;
• Hipoglicemia - efect advers - apare frecvent;
• C).Alte medicamente (stimulează secreția de
insulină)
• Repaglinide și nateglinide acționează ca și
sulfonilureele;
• Blochează canalele KATP de pe celulele -insulare;
• Sunt medicamente de dată recentă;
• D).Glitazonele antidiabetice
• Sunt tiazolidindione cu efect hipoglicemiant;
• Ciglitazona – un analog al clofibratului – a
scăzut glicemia (efect descoperit întîmplător);
• Afectează toxic ficatul;
• Rosiglitazona (Avandia) și pioglitazona sunt
mai bine bine tolerate;
• Mecanismul de acțiune: se leagă de un receptor
nuclear denumit receptorul activator al
proliferatorului peroxizomal (PPAR);
• Acest receptor mediază câteva efecte asupra
metabolismului lipidic și glucidic (crește captarea
acizilor grași și a glucozei în țesuturi);
• Produc creștere ponderală și retenție hidrică;
• Sunt contraindicate în sarcină și la femei care
alăptează;
• Rosiglitazona comportă un risc cardiovascular mai
mare;
• Folosirea concomitentă a nitraţilor şi a insulinei
creşte riscul de IMA;
• Glitazonele sunt indicate în:
• 1). Ca monoterapie;
• 2). În combinaţie cu biguanide sau sulfoniluree;
• 3). În combinaţie cu biguanide, sulfoniluree şi
insulină;
• Deşi sunt foarte eficace, aceste medicamente sunt
utilizate tot mai mai limitat din cauza efectelor
adverse:
• 1). Creşterea ponderală;
• 2). Insuficenţa cardiacă;
• 3). Demineralizarea osoasă şi riscul de fracturi la
femei;
• 4). Agravarea suferinţelor c-v (posibile pentru
rosiglitazonă);
• 5. Riscul oncogen posibil.
• Acarboza
• Inhibitor de -glucozidază intestinală;
• Este indicată la pacienții cu DZ tip 2;
• Întîrzie absorbția hidraților de carbon și astfel
scade glicemia postprandială;
• Efecte adverse: balonări, diaree, flatulența, dureri
abdominale;
• Miglitolul
• Se aseamănă cu acarboza ;
Medicament T ½ (h) Durata (h) Metaboliţi activi
Sulfoniluree
Generaţia I
1. Acetohexamida 0,8-2,4 12-18 +
2. Clorpropamida 24-48 60 +
3. Tolbutamida 3-28 6-12 -
Generaţia II
1. Gliburida 2-4 16-24 +/-
2. Glipizida 1-5 12-24 -
3. Glimepirida 5-9 > 24 +
Biguanide
1. Metformin 4-8 18-24 -
Meglitinide
1. Repaglinide 1 4-6 -
2. Nateglinide 1-2 4 -
Inhibitori de alfa-
glucozidază
1. Acarboza 2 4-6 +/-
Tiazolidindione
1. Pioglitazona 26-30 zile -
2. Rosiglitazona 4 zile -
Antidiabetice de ultimă oră
I. Analogi ai amylinului
• PRAMLINIDE (SYMLIN®). Este un analog sintetic al
hormonului amylin.
• Se foloseşte pe cale injectabilă, acţiunea principală
constând în modularea glicemiei postprandiale. Este
indicat în ambele tipuri de diabet, de tip 1 şi 2.
• Medicamentul deprimă eliberarea glucagonului,
întârzie golirea stomacului şi are o acţiune anorexică
prin mecanism central.
II. Agonişti ai receptorului GLP-1
• Sunt medicamente analogi sintetici ai GLP (glucagon-
like polipeptide) cu acţiuni multiple precum:
stimularea secreţiei de insulină, deprimarea eliberării
postprandiale a glucagonului, încetinirea glirii
stomacului şi anorexie prin mecanism central.
EXENATIDE (BYETTA®)
• Este indicat ca terapie adjuvantă la cei cu DZ tip 2 şi
care primesc metformin sau derivaţi de sulfoniluree.
• Exenatide (BYETTA®) este disponobil ca preparat
injectabil, 250 mcg/ml. Se administrează pe cale s.c.
cu circa o oră înainte de masă.
• LIRAGLUTIDE (VICTOZA®)
III.Inhibitori ai dipeptidil-peptidazei 4 (DDP-4)
SITAGLIPTIN (JANUVIA®) Sitagliptin este indicat fie ca
monoterapie, fie în combinaţie cu metformin,
sulfoniluree sau glitazone
• Este folosit pe cale orală la cei cu DZ tip 2.
SAXAGLIPTIN (ONGLYZA®). Este un medicament
similar cu sitagliptinul.
GLUCAGONUL
• Este cele de-al doilea hormon secretat de
pancreas;
• Este secretat mai ales de celulele A- insulare;
• Este un polipeptid ce conține 21 aa;
• Principalul stimul endogen al secreției de
glucagon este concentrația plasmatică a
aminoacizilor, îndeosebi a l-argininei;
• Secreția este stimulată și de scăderea glicemiei
și a acizilor grași din plasmă;
• Adrenalina și stimularea simpatică crește secreția;
• Somatostatinul inhibă secreția de glucagon;
• Acțiunile sale sunt într-o oarecare măsură
similare cu acțiunile  ale adrenalinei
(îndeosebi cele metabolice);
• Efectele sale metabolice sunt contrare celor ale
insulinei;
• Este indicat pentru tratamentul hipoglicemiei la
pacienții în comă (hipoglicemică);
• Se poate administra pe cale i.m., s.c. sau i.v.;
• Avantaj – poate fi administrat și de personal
nemedical, pe cale i.m.;
• Glucoza nu poate fi administrată decît i.v. și
necesită personal medical;
• Altă indicație – intoxicația acută cu beta-
adrenolitice;
SOMATOSTATINUL
• Este secretat de celulele D ale insulelor
Langerhans;
• Este secretat și de către hipotalamus,
somatostatinul fiind factorul inhibitor ale
eliberarii de STH;
• Inhibă eliberarea de insulină si glucagon;
• Octreotidul = analog octapeptidic al
somatostatinului;
• Este indicat in tratamentul unor tumuri gastro-
entero-pancreatice (VIP-om, tumori carcinoide)
secretante, acromegaliei și a unor adenoame
hipofizare;
• Alta indicație – oprirea sîngerărilor din varicele
esofagiene;
 FARMACOLOGIA CORTICOSUPRARENALEI

• CORTICOSUPRARENALA (CSR)
• Este parte a glandei suprarenale - glandă situată
la nivelul polului superior al rinichilor;
• Alături de CSR mai face parte și
medulosuprarenala (MSR);
• CSR are 3 zone concentrice:
• 1.glomerulara – secreta aldosteron = hormon
mineralocorticoid cu rol in reglarea
metabolismului Na și apei;
• 2.fasciculată – secreta glucocorticoizi =
hormoni cu efecte antiinflamatoare,
imunosupresive etc.;
• 3.reticulată – secreta hormoni sexuali
androgeni;

• Mineralocorticoizii (aldosteronul este

principalul hormon endogen) reglează echilibrul
hidro-electrolitic;
• Glucocorticoizii au acţiuni asupra
metabolismului glucidic si protidic;
• Principalele efecte pentru care sunt utilizati în
practica medicală sunt cele antiinflamatoare și
imunosupresive;
• Scăderea sintezei de glucocorticoizi determină
boala Addison (slabiciune musculară, scăderea
TA, anorexie, scădere ponderală, hipoglicemie si
depresie);
• Boala Addison – prin mecanism autoimun sau
prin tuberculoza renala;

• Insuficiența CSR poate apărea și ca o consecință

a tratamentului prelungit cu glucocorticoizi
exogeni (efect advers iatrogen);
• Hipersecreția de glucocorticoizi – sindromul
Cushing;

• Hipersecretia de mineralocorticoizi –
• 1). Hiperaldosteronism primar sau sindrom
Conn (cauză de HTA);
• 2). Hiperaldosteronism secundar, prin actiune
excesiva a SRAA (afecțiuni renale, ciroza
hepatică, insuficența cardiacă congestivă);
• GLUCOCORTICOIZII
• Mecanismul de acțiune
• Efectele gluccorticoide sunt rezulatatul interactiunii
glucocorticoizilor cu niste receptori intracelulari;
• Acesti receptori controleaza transcripţia genică;
• Dintre aceștia mai fac parte și receptorii pentru:
• - mineralocorticoizi
• - steroizii sexuali
• - hormonii tiroidieni
• - vitamina D si acidul retinoic
• Prin interactiunea dintre corticosteroizi și
receptorii intracelulari se formeaza complexe care
migrează la nivelul nucleului;
• La nivel nuclear, aceste complexe se leagă de
anumite porţiuni ale ADN;
• Mai departe se produce supresia sau stimularea
unor procese de transcripţie genică;
• Glucocorticoizii induc sinteza anexinei -1
(denumita anterior lipocortina -1) și astfel se
explică efectul antiinflamator al acestora;
• Anexina -1 inhibă fosfolipaza A 2;
• Efectele glucocorticoizilor
• Hiperglicemie;
• Balanța negativă a calciului – osteoporoza;
• Efecte antiinflamatoare si imunosupresive;
• Deprimă fenomenele inflamatorii acute (eritem, caldura,
durere, tumefiere) și cronice (reactii proliferative);
• Deprimă activitatea limfocitelor T ajutătoare;
• Deprimă activitatea fibroblastelor;
• Scad activitatea osteoblastelor și cresc activitatea
osteoclastelor – osteoporoza;
Efecte asupra mediatorilor inflamatori:
• -1). Scăderea producției de eicosanoide;
• -2). Scăderea sintezei de citokine (IL-1, IL-2, IL-3,
IL-4, IL-5, IL-6, IL-8,TNF-γ, GM CSF);
• -3). Scăderea concentrațiilor plasmatice ale
fracțiilor complementului;
• -4). Scade sinteza de NO, scade eliberarea de
histamină din bazofile, scade producția de IgE;
• Efecte adverse
• 1). Hematologice (leucocitoza, limfopenie, eozinopenie,
alterarea raspunsului inflamator)
• 2). Digestive (ulcer peptic, pancreatita, greata, voma)
• 3). Metabolice (hiperglicemie, hiperlipidemie, obezitate)
• 4). Musculo-scheletale (miopatie, insuficiența creșterii,
osteoporoză);
• 5). Oculare (cataracta subcapsulară);
• 6). Nervos-centrale (insomnie, depresie, nervozitate,
psihoze);
• 7). Hidro-electrolitice (retenție de Na+, pierdere de K+,
balanță negativă a Ca2+, hipertensiune);
• 8. Endocrine (supresia axului hipotalamo-hipofizo-
corticosuprarenalian,antagonizarea insulinei,tiroidei)
• 9. Cutanate (subțierea pielii, purpura, echimoze, acnee,
hirșutism)
• 10. Facies cushingoid, obeziatate tronculara, sindrom de
abstinență;
• Indicatii terapeutice
• 1. Afecțiuni alergice: edem angioneurotic,
astmul, înțepături de albine, dermatita de
contact, reacții postmedicamentoase, rinita
alergica, boala serului, urticaria;
• 2. Boli vasculare (boli de colagen): arterita, LES,
polimiozita, artrita reumatoida, arterita
temporala;
• 3. Oftalmologie: uveita, conjunctivita alergică,
coroidita, nevrita optică;
• 4. Gastroenterologie: boala inflamatoria a
intestinului = ileita terminala (boala Crohn) și
rectocolita ulcerohemoragica;
• 5. Hematologie: anemia hemolitica autoimuna,
leucemia, purpura trombocitopenica idiopatică;
• 6. Inflamatii sistemice: sindromul de detresă
respiratorie acută (ARDS= acute respiratory
distress syndrome);
• 7. Osteoarticulare: artrite, bursite, tenosinovite;
• 8. Neurologice: edemul cerebral
(dexametazona), scleroza multiplă;
• 9. Transplantul de organ: prevenirea respingerii
grefei;
• 10. Pulmonare: astmul bronșic, pneumonia de
aspirație, sarcoidoza;
• 11. Renale: sindromul nefrotic;
• 12. Cutanate: dermatita atopică, neurodermita,
micosis fungoides, pemfigus, dermatita seboreică;
• 13. Tiroidiene: tiroidita subacută, exoftalmia
malignă;
Sinteza indicațiilor terapeutice
• I.Terapia de substituție a bolii Addison (insuficiența
CSR);
• II.Tratament antiinflamator/imunosupresiv: astmul
bronsic, afectiuni inflamatorii ale pielii, ochilor, nasului
(eczeme, conjunctivite, rinite alergice) – aplicare topica,
reacții alergice severe, boli autoimune si cu manifestari
inflamatorii (artrita reumatoida, boli de colagen, boala
inflamatorie intestinală, anemia hemolitica, purpura
trombocitopenica idiopatică), prevenirea respingerii de
grefă;
• III.Afectiuni neoplazice: boala Hodgkin, leucemia
acută limfoblastică;
• Glucocorticoizi cu potență mică: cortizonul și
hidrocortizonul
• Glucocorticoizi cu potență medie: prednisonul,
prednisolonul, metilprednisolonul și
triamcinolonul
• Glucocorticoizi cu potență mare: dexametazona
și betametazona
• Glucocorticoizii pot fi administrați pe mai
multe căi:
• calea orală (per os) – prednisonul
• calea parenterală (im sau iv)–
hdrocortizonul, metilprednisolonul,
betametazona, dexametazona
• calea cutanată (topică) – fluocinolonul,
flumetazona, triamcinolonul
• calea inhalatorie (aerosoli) – beclometazona
• Alte căi: injectarea intraarticulară, infiltrații
periarticulare, injectarea intralezională ;
• Glucocorticoizi de uz oral și parenteral
• 1. BETAMETAZONA (CELESTENE, CELESTONE)
comprimate de 0,6 mg și sirop 0,6 mg/5 ml; sol injectabilă
(im, iv, intralezional sau intraarticular) 4 mg/ml;
• 2. CORTIZON (CORTIZON ACETAT),tablete de 5, 10 și
25 mg; sol injectabilă 50 mg/ml;
• 3. DEXAMETAZONĂ ACETAT – susp.injectabilă im,
intralezional sau intraarticular 8 mg/ml și 16 mg/ml;
• 4. DEXAMETAZONĂ SODIU FOSFAT 24 mg/ml, sol
injectabilă iv;
• 5. HIDROCORTIZONUL (CORTIZOL) comprimate de 5,
12 și 20 mg;
• 6.HIDROCORTIZON ACETAT sol injectabilă
(intralezional sau intraarticular)
• 7.HIDROCORTIZON SODIU HEMISUCCINAT, sol
injectabilă im sau iv, flacon de 100, 250, 500 și 1000 mg;
• 8.METILPREDNISOLON SODIU SUCCINAT (SOLU-
MEDROL), flacon injectabil de 125, 250 și 500 mg;
• 9. METILPREDNISOLON ACETAT (DEPO-MEDROL)
sol injectabilă 20, 40 și 80 mg (im, intralezional și
intraarticular);
• 10. PREDNISOLON, tablete 5 mg, sirop 5 și 15 mg/5 ml;
• 11. PREDNISOLON ACETAT , 25 și 50 mg sol injectabilă
(intaarticular, țesuturi moi);
• 12. PREDNISOLON SODIU FOSFAT, sol inj. 20 mg/ml
(im, i.v. și intraarticular sau intralezional)
• 13. PREDNISON,tablete de 1 mg, 2,5 mg, 5 mg, 10 mg, 20 și
50 mg; sirop 1,5 mg/ml;
• 14. TRIAMCINOLON (KENACORT),tablete de 4 și 8 mg;
• 15. TRIAMCINOLON ACETONID,sol inj.,10 și 40 mg (im,
intraarticular sau intralezional); mai exista și sub forma
de triamcinolon diacetat sau hexacetonid sol. inj.;
• Există și alte cîteva preparate cortizonice de uz
topic:
• Flumetazona pivalat
• Fluocinolona acetonid
• Fluocortolona (Flumetol)
• Mometazona (Elocom)
• Medicamentele glucocorticoide pot fi
administrate și la nivel ocular, nazal sau în
conductul auditiv extern sub formă de picături
(oto gutae, rino gutae etc);
• MINERALOCORTICOIZII
• Sunt secretați de zona glomerulară (zona externă)
a CSR;
• Acțiunea principală: cresc reabsorbția Na+ la nivel
tubular distal și favorizează excreția de K+ și H+;
• Secreția excesivă de mineralocorticoizi:
sindromul Conn (retenție marcată de Na+ și apă,
creșterea lichidului extracelular, hipo K+, alcaloză
și hipertensiune);
• Secreția și sinteza aldosteronului sunt reglate de
compoziția electrolitică a plasmei și de către
angiotensina II;
• Hiponatremia și hiperkaliemia stimulează
celulele glomerulare ale CSR să producă
aldosteron;
• Angiotensina II favorizează sinteza și eliberarea
de aldosteron;
• Mecanismul de acțiune: aldosteronul se leagă de
niște receptori intracelulari;
• Receptorii pentru aldosteron se găsesc în mai
puține țesuturi țintă: rinichi, vezică urinară,
colon;
• Interacțiunea ligand-receptor favorizează
transcripția ADN-ului proteinelor specifice și
creșterea precoce a numărului de canale de sodiu
(în membrana apicală a celulelor tubulare renale)
și, mai tîrziu, a moleculelor de ATP-ază Na+/K+ -
dependentă în membrana bazo-laterală a acestor
celule;
• Spironolactona = diuretic antialdosteronic;
• Spironolactona are și unele acțiuni antagoniste
asupra receptorilor pentru androgeni și
progesteron
• De aici și efectele adverse precum impotența,
ginecomastia;
• Eplerenona: mecanism similar și efecte adverse
mai reduse;
• Mineralocorticoizii sunt indicați în terapia de
substituție în cazul insuficientei secreții;
• Principalul medicament cu acțiuni
mineralocorticoide este Fludrocortizonul;
• Există și cîteva medicamente inhibitoare ale
secreției de glucocorticoizi:
• 1. METIRAPONA
• Interferează cu sinteza hidrocortizonului și a
corticosteronului;
• Efect advers – crește secreția de ACTH în sînge;
• Metirapona este indicată pentru testarea secreției de
ACTH și în unele cazuri de sindrom Cushing;
• 2. TRILOSTANUL
• Inhibă o cale metabolică (3--dehidrogenazei);
• Este indicat în sindromul Cushing și hiperaldosteronismul
primar;
• 3. KETOCONAZOLUL
• Antifungic, care, în doze mari inhibă sinteza
corticosteroizilor;
• Este indicat în sindromul Cushing;
• 4. AMINOGLUTETIMIDA
• Are aceleași indicații ca și metirapona;
 FARMACOLOGIA GLANDEI TIROIDE

• TIROIDA. HORMONII TIROIDIENI.

MEDICAMENTE ANTITIROIDIENE
• Tiroida este o glandă endocrină situată în
regiunea cervicală anterioară;
• Poziția sa anatomică și modificările morfologice
ale glandei au făcut ca ea să fie printre primele
glande endocrine cercetate;
• Tiroida secretă 3 hormoni:
• 1). TRIIODOTIRONINA (T3) sau
LIOTIRONINĂ
• 2). TETRAIODOTIRONINA (T4) sau
LEVOTIROXINĂ
• 3). CALCITONINA
• Primii doi hormoni(T3 șiT4) conțin iod în structură;
• Sunt esențiali pentru procesele de creștere și dezvoltare și
pentru metabolismul energetic al organismului;
• Calcitonina este un hormon secretat de celulele
parafoliculare și are un rol important în reglarea
metabolismului calciului;
• În continuare, cînd vorbim de hormonii tiroidieni ne vom
referi la T3 și T4;
Sinteza și eliberarea hormonilor tiroidieni
• Sinteza se produce în celulele foliculare ale
glandei;
• Fiecare folicul tiroidian este alcătuit dintr-un
singur strat de celule;
• Aceste celule delimitează o cavitate plină cu un
coloid, ce conține o glicoproteină de dimensiuni
mari, denumită tiroglobulină (115 resturi de
tirozină);
• Sinteza, stocarea și eliberarea hormonilor
tiroidieni se produce în cîteva etape:
• - 1). captarea de către celulele foliculare a iodului
ionic (I-) ;
• -2). oxidarea iodului ionic și iodarea resturilor de
tirozină ale tiroglobulinei;
• - 3). secreția hormonilor tiroidieni;
• În jurul foliculilor tiroidieni există o rețea capilară
foarte densă (fluxul sanguin al tiroidei fiind foarte
ridicat);
• Iodul ionic este captat prin intervenția a două
sisteme transportoare – este un proces
energodependent deoarece se face împotriva
gradientului de concentrație (25:1 în mod
normal);
• Procesul de oxidare și încorporarea iodului în
tiroglobulină are loc sub acțiunea unei
peroxidaze ;
• Necesită prezența peroxidului de hidrogen (H2O2)
ca agent oxidant;
• Oxidarea iodului ionic și încorporarea sa în
tiroglobulină înseamnă de fapt transformarea
iodului în iod organic;
• Iodarea resturilor de tirozină în poziția 3 conduce
la monoiodotirozină (MIT), iar în poziția 5 la
diiodotirozină (DIT);
• Aceste molecule se cuplează apoi în perechi, fie
MIT cu DIT, pentru a forma triodotironina (T3),
fie 2 molecule de DIT, pentru a forma
tetraiodotironina (T4);
• Celulele foliculare captează tiroglobulina iodată;
• Mai apoi, enzime proteolitice lizozomale acționează
asupra tiroglobulinei, cu eliberea T3 și T4 în plasmă;
• Iodul organic din sînge se află 90% în T4 și 5 % în T3;
• Ambii hormoni sunt transportați sub formă legată de
unele globuline plasmatice;
• În proporție mică, ei sunt legați și de albumină;
• Levotiroxina:VN: 4,5-11 mcg /100 ml; 1-2 ng/100 ml, formă
liberă;
• Liotironina: VN: 60-180 ng/100 ml; forma liberă 1,5
ng/100 ml;
• Metabolizarea are loc în ficat: reacții de deiodare,
dezaminare oxidativă și conjugare;
• Metaboliții se elimină prin bilă în intestin;
• O parte din conjugați sunt hidrolizați și reabsorbiți prin
circulația enterohepatică;
• Procesele de captare a iodului, sinteza și eliberarea
hormonilor tiroidieni se află sub influența TSH
(tirotropina sau tirotrofina), factor hipofizar, care la
rîndul lui este controlat de către TRH (protirelină sau
hormonul de eliberare a tirotrofinei), hormon
hipotalamic;
• Nivelul sanguin al hormonilor acționează asupra hipofizei
printr-un mecanism de feedback negativ;
• Scăderea iodului tiroidian favorizează iodocaptarea, iar
adminsitrarea de iod în exces inhibă captarea;
Efectele hormonilor tiroidieni
• 1). stimulează creșterea și dezvoltarea (direct și prin
eliberarea de STH)
• 2). maturarea SNC;
• 3). favorizează creșterea oaselor;
• 4). stimulează metabolismul energetic (efect calorigen);
• 5). stimulează inima cu tahicardie și DC crescut;
• 6). stimulează SNC cu iritabilitate și anxietate;
• Receptorii hormonilor tiroidieni: hipofiză, ficat, miocard,
rinichi, musculatura striată;
• O serie de receptori aparțin famiei de receptori nucleari,
la fel ca și cei pentru steroizi;
• Alții sunt prezenți la nivelul mitocondriilor;
• Alții sunt prezenți pe membrana celulară;
• Tulburările glandei tiroide conduc la două afecțiuni
principale: hipertiroidismul și hipotiroidismul;
• 1. Hipertiroidismul (hiperfuncția tiroidiană)

• A). Boala Basedov-Graves (gușa toxică difuză), boală

autoimună la tineri, prezența exoftalmiei;

• B). Gușa toxică nodulară, la persoane în vîrstă;

simptomele constau în nervozitate, neliniște, pierdere în
greutate, apetit crescut, intoleranță la căldură, tremor,
tahicardie;
• 2.Hipotiroidismul (insuficiența tiroidiană)
• tiroidita subacută Hashimoto;
• tiroidectomia;
• tratamentul hiperfuncției tiroidiene cu radioiod;
Cele două forme:
1). Mixedemul la adult (anorexie, sensibilitate la frig,
metabolism redus, bradipsihie) și
2). Cretinismul la copil (întîrzierea mintală și deficitul
creșterii);
• Hormonii tiroidieni: medicație de substituție în
hipotiroidism;
• 1.LEVOTIROXINA SODICĂ (EUTHYROX)
• Este indicată în hipotiroidism ca terapie de substituție;
• Are T1/2 lung, fiind suficientă o singură doză/zi;
• În scop supresiv – pentru deprimarea secreției de TSH
după tiroidectomia subtotală (gușa nodulară);
• 2.LIOTIRONINA SODICĂ
• Are potență mai mare, efectul este mai rapid, dar de
durată mai scurtă, comparativ cu levotiroxina;
• Este sarea sodică a izomerului levogir al T3;
• Nu este indicată în terapia de substituție;
• Se folosește singură, în cîteva situații speciale:
• 1.terapia inițială în mixedem;
• 2.coma mixedematoasă;
• 3.supresia de scurtă durată a TSH la cei ce urmează a fi
operați (cancer tiroidian).
• 3.LIOTHRIX
• Amestec în proprție de 4 : 1 (T4 și T3)
• Terapia de substituție la pacienți cu hipotiroidism;
ANTITIROIDIENE
I. TIOAMIDE
• Interferează cu sinteza a hormonilor tiroidieni;
• Sunt indicate în tratamentul bolii Basedov-Graves și alte
forme de tireotoxicoză cu hiperfuncție tiroidiană;
• Sunt eficace mai ales la tineri;
• Efectele adverse: hipotiroidism, erupții cutanate, purpură,
tulburări hematologice (leucopenie, agranulocitoză);
• 1.PROPILTIOURACILUL
• 2.METILTIOURACILUL
• 3.TIAMAZOLUL
• 4.CARBIMAZOLUL
II.IODUL ȘI IODURILE
• Iodurile, în doze mici suplinesc lipsa iodului din alimente
și apă;
• Sunt indicate pentru profilaxia și tratamentul gușii
endemice (sare iodată, iodura de potasiu);
• Tratamentul pe termen scurt la cei cu hipertiroidism,
pentru pregătirea tiroidectomiei; în aceste cazuri se
folosesc doze mari, de peste 6 mg/zi;
• Mecanismul de acțiune: iodurile în exces inhibă
mecanismul transportor care asigură iodocaptarea
tiroidiană, împieidcă sinteza iodotirozinelor și, mai ales,
eliberarea hormonilor tiroidieni;
• Soluția Lugol forte conține iod 5% și iodură de potasiu
10% în apă;
• Iodurile sunt indicate pentru pregătirea tiroidectomiei;
• Ttratamentul cazurilor severe de hipertiroidism cu
complicații cardiace;
• RADIOIODUL
• Este indicat în tratamentul hipertiroidismului;
• Se folosește soluția orală de iodură de sodiu, care conține
un izotop radioactiv al iodului, I131;
• Se acumulează în tiroidă și emite raze X și beta;
• Are un T1/2 de 8 zile;
• Se produce iradierea locală a tiroidei;
• Sunt afectate toxic celulele foliculare;
• Poate produce fenomene de hipotiroidism;
• Este contraindicat la femeile gravide;