UNIVERSITATEA AUREL VLAICU DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE

Specializarea: Limba și Literatura Română-Tendințe Actuale

FORMĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

PORTOFOLIU DIDACTIC

ÎNDUMĂTOR ȘTIINȚIFIC
Conf. univ. Dr. Drăucean Adela-Ileana
ABSOLVENT: Botaș Denisa Georgia Claudia

ARAD
2022

1
 UNIVERSITATEA AUREL VLAICU DIN ARAD
FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE

Specializarea: Limba și Literatura Română- Tendințe Actuale

FORMĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

Promovarea egalității de șanse în învățământul românesc.

Studiu de caz-folosirea limbilor moderne ca liant

ÎNDUMĂTOR ȘTIINȚIFIC
Conf. univ. Dr. Drăucean Adela-Ileana
ABSOLVENT: Botaș Denisa Georgia Claudia

ARAD
2022
CUPRINS

2
Argument.......................................................................................................................pagina 4
Capitolul I. Egalitatea de șanse. Concept...................................................................pagina 5
1.1 Criterii de dicriminare ...................................................................................pagina 6
Capitolul II. Promovarea egalității de șanse în învățământul românesc................pagina 8
2.1 Practici educationale privind stimularea participarii la educatie a tinerilor
apartinand grupurilor dezavantajate..............................................................................pagina 11
2.2 Folosirea limbilor moderne ca liant. Studiu de caz....................................pagina 13
Concluzii......................................................................................................................pagina 15
Bibliografie....................................................................................................................pagina 16

Argument

3
„...Am putea fixa cu mult folos o oră pe zi pentru a învăța copiii să cunoască și să iubească
din suflet dreptul oamenilor, acest ochi al lui Dumnezeu pe pământ” (Im. Kant)
Preocupările privind accesul populaţiei la educaţie au apărut odată cu instituirea
învăţământului public, ceea ce ne permite să afirmăm că cele două au o istorie comună şi, cel
mai probabil, atât timp cât va exista învăţământ public de masă, vom discuta şi despre accesul
la educaţie.
Una dintre valorile promovate de educaţie este non-discriminarea şi excluderea
inechităţii sociale, cuturale, economice şi de gen (asigurarea de şanse egale tuturor copiilor,
indiferent de gen, etnie, religie, printr-o abordare educaţională echilibrată). În acest sens,
cadrul didactic trebuie să evite exprimările de tip discriminator, etichetarea, să nu manifeste
prejudecăţi faţă de copii, ci sa aiba permanent in vedere nevoile educaţionale ale fiecărui
copil, astfel încât toţi să se simtă acceptaţi şi valorizaţi. In practica educatională însă lucrurile
nu stau întotdeauna asa. Una dintre cele mai cunoscute forme ale egalităţii în educaţie este
egalitatea de şanse de acces, considerată de altfel „mama tuturor egalităţilor din educaţie” însă
curând au devenit cunoscute şi celelalte forme: egalitate de tratament, egalitate de rezultate şi,
mai nou, egalitate de impact.
Oricare ar fi formele pe care le îmbracă egalitatea în domeniul educaţiei, este evident faptul
că ele nu pot fi separate: nu poate fi vorba despre egalitate de şanse de acces dacă elevii vor fi
trataţi inegal în interiorul şcolii, după criterii care au legătură cu originea lor socială, sex, etnie
etc. şi nu cu interesul, efortul, dorinţa de a învăţa sau dacă aceste criterii se vor aplica
după ce finalizează şcoala – accesul la o poziţie socioprofesională nu se va face cu
preponderenţă după criterii care ţin cont de pregătirea educaţională şi profesională, ci în
funcţie de originea socioeconomică, familială, etnică, culturală, sex etc.
Numeroase studii semnalează existenţa inegalităţilor în accesarea și participarea la o
educaţie de calitate. Aceste inegalităţi se află într-un puternic raport de corelație cu
backgroundul etnic, economic, social şi mediul de rezidenţă al elevilor. Apartenenţa la etnia
romă, resursele economice scăzute, rezidenţa în mediul rural sau urban sărac sunt variabilele
care în România se asociază în mod negativ cu accesul și participarea la educație, precum și
cu calitatea educației. Resursele materiale limitate ale școlilor, slaba motivare în a participa la
procesele educaționale, aspirațiile educaționale scăzute, abandonul școlar, violența în școli,
discriminarea sunt aspecte problematice ale întregului sistem educațional din România dar
care afectează în mod particular elevii aflați în categorii sociale defavorizate.

Capitolul I. Egalitatea de șanse

4
 Egalitatea de șanse reprezintă conceptul conform căruia toate fiinţele umane sunt
libere să-şi dezvolte capacităţile personale şi să aleagă fără limitări impuse de roluri stricte.
Egalitatea de şanse are la baza asigurarea participării depline a fiecărei persoane la viața
economică și socială, fără deosebire de origine etnică, sex, religie, vârstă, dizabilități etc.
Şcoala este leagănul copilăriei în care toate speranţele pot deveni realitate dacă cei
care iau parte la activităţile de învăţare, pofesori şi
elevi, conştientizează diversitatea şi complexitatea
naturii umane şi valorifică fiecare talent sau latură
creativă dăruită de Dumnezeu.
Bogdan Suchodolski notează că noul concept
de egalitate în pedagogie reprezintă de fapt trecerea de
la ,,democraţia formală“ la ,,democraţia reală“,
reformele constituind, după concepţia sa, mijlocul
pertinent de îndeplinire a acestei treceri. ,,Această chestiune este o formă particulară a unei
probleme mai generale, care, în istoria democraţiei, a fost formulată de mai mult timp şi care
rămâne totdeauna deschisă, cu toată dezvoltarea sa. Este chestiunea referitoare la diferenţa
dintre democraţia formală şi cea reală. Faptul că toţi copiii au aceeaşi posibilitate formală de a
studia în toate tipurile de şcoli nu este încă o dovadă a existenţei egalităţii în educaţie. Este
adevărat că egalitatea reală a şanselor este peste tot în lume mai mult estimată decât
accesibilă, pentru că se disimulează frecvent realitatea şcolară, prezentându-se căile formale
deschise ale instruirii publice precum şi căile accesibile în mod real pentru toţi.”1
Egalitatea şanselor de instruire este teoretic garantată în aproape toate ţările lumii, dar
realizarea practică a acestui principiu generos continuă să rămână una din cauzele de
importanţă majoră ale reformelor. Conceptul de ,,egalitate“ înseamnă astăzi ceva mai mult
decât drepturile egale pe care democraţii secolului trecut le revendicau cu entuziasm pentru
toţi cetăţenii; ea înseamnă o egalitate reală a şanselor individuale de promovare socială, iar
educaţia este instrumentul cel mai important în dezvoltarea la maximum a acestor şanse.
Egalitatea şanselor semnifica, în fapt, oferirea de opţiuni multiple pentru capacităţi şi
aptitudini diferite, "o educaţie pentru toţi şi pentru fiecare", o educaţie deschisă pentru toate
persoanele, indiferent de vârstă şi condiţii socioeconomice, dar şi o educaţie pentru fiecare, în

1
 Suchodolski, B., Pedagogia şi marile curente filosofice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, p.114.

5
funcţie de nevoile sale specifice - evitându-se omogenizarea şi încurajânduse diversitatea -
care să creeze premisele egalităţii şanselor de acces în viaţa socială. Această opţiune a fost
susţinută de politicile de egalizare a şanselor care au avut ca obiective combaterea excluziunii
şi selecţiei exacerbate, formarea competenţelor de bază pentru toţi indivizii, educaţia de tip "a
doua şansă" pentru cei care au părăsit sistemul educativ, integrarea educaţiei formale cu
educaţia non-formală şi educaţia informală, astfel încât să se extindă situaţiile de învăţare.
Această perspectivă asupra educaţiei revine în actualitate prin conţinutul Memorandum-ului
privind învăţarea permanentă, prin obiectivele şi mesajele cheie transmise tuturor statelor
membre ale UE şi celor în curs de aderare.

1.1 Criterii de discriminare

Discriminare = orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta pe baza criteriilor

prevăzute de legislaţia în vigoare, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea
recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute prin lege, în domeniul politic,
economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

• rasă; • boală cronică

• culoare; necontagioasa
• naţionalitate; • infectare HIV;

• apartenenţa la o categorie defavorizata • etnie;

• religie; • limbă;
• caracteristici genetice;
• categorie socială;
• opţiune politică;
• sex
• orientare sexuală;
• responsabilitate familiala
handicap;
• vârstă;
• activitate sindicală.

Rolul şcolii este de a-i învăţa pe tineri cum să convieţuiască într-o lume marcată de diferenţe
lingvistice, culturale sau sociale, prin acceptarea acestora, dar şi prin identificarea şi însuşirea
valorilor care îi unesc. Cel mai adesea prezenţa oamenilor diferiţi conduce la dezinteres şi
indiferenţă, ceea ce în cele din urmă nu înseamnă altceva decât o formă de discriminare. Ea se

6
manifestă şi în educaţie. Copiii cu diverse dizabilităţi, copiii de etnie rromă, elevii emigranţi
sunt adeseori maginalizaţi de către colegi, dar cadrele didactice trebuie să realizeze anumite
activităţi în care să se integreze şi copiii menţionaţi anterior, deoarece prejudecăţile unor
profesori sau elevi pot genera un comportament discriminatoriu.2
Spre exemplu, copiii rromi constituie una dintre cele mai defavorizate categorii de
copii şi au nevoie de mult sprijin pentru a depăşi situaţia în care se află. Sărăcia şi lipsurile
familiilor rrome, prejudecăţile care persistă în mentalitatea populaţiei, inerţia unor părinţi
rromi faţă de perspectivele pe care educaţia le oferă copilului şcolarizat, toate acestea
contribuie la marginalizarea copiilor rromi, la limitarea accesului la şansele egale la care au
dreptul toţi copiii.
Marginalizarea rromilor merge de la atitudinea mai puţin binevoitoare faţă de elevi,
aşezarea lor în ultimele bănci până la lăsarea de izbelişte a claselor şi şcolilor în care învaţă
copiii rromi. Mulţi dintre elevii rromi ajung de multe ori în situaţii de eşec şi abandon şcolar.
Discriminarea elevilor rromi în cadrul sistemului de învăţământ, sărăcia, tradiţiile etniei se
transformă în cauze principale ale abandonului şcolar.3
Instituţiile de învăţământ trebuie să ia măsuri potrivite pentru eliminarea oricărei
forme de discriminare  prezente în interiorul lor. Profesorii au nevoie să îşi conştientizeze
propriile prejudecăţi, să fie corect formaţi, să ia în
considerare condiţiile sociale şi nevoile elevilor.
Copiii trebuie pregătiţi să înveţe să trăiască şi să
interactioneze pozitiv în această lume diversă.
Multiculturalitatea este un fenomen care ne
îmbogăţeşte cu diversitate. Şcoala trebuie să
formeze deprinderea preţuirii valorilor pluriculturale, ideea ca nu există valori superioare sau
valori inferioare. Există valori specific care trebuie preţuite prin aportul lor la nuanţarea şi
îmbogăţirea celorlalte culture cu care vin în contact.

Capitolul II. Promovarea egalității de șanse în învățământul

românesc

Educaţia pentru diversitate se poate realiza prin toate disciplinele de învăţământ,

2
Fleck, G., Rughiniş, C. Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea romilor în societatea
românească de azi, Editura Human Dynamics, București, 2008, p. 79.
3
Przesmycki, H. – Pedagogie differenciee, Ed. Hachette, 1999, p.58.

7
pentru că toate pot să invite la toleranţa, la respectarea drepturilor omului, la dezvoltare.
Cadrele didactice trebuie să identifice obiective şi conţinuturi care pot promova
interculturalitatea, şi să valorifice diversitatea culturală din clasa de elevi, ca resursă în
procesul instructiv-educativ.
La nivelul activităţilor extracurriculare, se pot organiza activităţi care să implice
comunitatea, activităţi în cadrul cărora participanţii să se cunoască mai bine, să coopereze şi
să trăiască împreună diferite evenimente (activităţi muzicale şi sportive, evenimente culturale
şi sărbători locale, înfrăţiri etc). Recunoaşterea, respectful diferenţelor entice, culturale sau
sociale şi egalitatea de şanse sunt provocări pentru instituţia şcolară. Directorilor de şcoli,
cadrelor didactice le revin o multitude de sarcini pentru a construi medii şcolare incluzive.
Şcoala românească trebuie să construiască diverse strategii pentro o tratare pluralistă a
diversităţii culturale, cum ar fi: aprecierea patrimoniului cultural pe care îl aduc cu ei elevii şi
utilizarea acestuia pentru a ajuta profesorii şi directorii să înveţe culturile elevilor; utilizarea
conflictelor etnice pentru producerea unor schimburi culturale şi sociale pozitive; crearea unui
mediu de cooperare între elevi, profesori şi familiile
elevilor; facilitarea succesului tuturor prin asigurarea
accesului egal şi eficient la instituţia şcolară; înlăturarea
prejudecăţilor legate de rasă, clasă socială sau etnie;
eliminarea unor practici care dezavantajează persoane
şi grupuri de elevi.
Diversitatea culturală a elevilor poate deveni o
oportunitate şi o resursă de îmbogăţire pentru copii şi cadre didactice, numai dacă şcoala
proiectează activităţi de învăţare care să o valorifice şi dacă asigură şanse egale pentru copiii
defavorizaţi prin implicarea tuturor părinţilor, a profesorilor şi a instituţiilor locale abilitate.
Egalitatea şanselor semnifică, în fapt, oferirea de opţiuni multiple pentru capacităţi şi
aptitudini diferite, „o educaţie pentru toţi şi pentru fiecare”, o educaţie deschisă pentru toate
persoanele, indiferent de vârstă şi condiţii socio-economice, dar şi o educaţie pentru fiecare,
în funcţie de nevoile sale specifice – evitându-se omogenizarea şi încurajându-se diversitatea
– care să creeze premisele egalităţii şanselor de acces în viaţa socială. Această opţiune a fost
susţinută de politicile de egalizare a şanselor care au avut ca obiective combaterea excluziunii
şi selecţiei exacerbate, formarea competenţelor de bază pentru toţi indivizii, educaţia de tip „a
doua şansă” pentru cei care au părăsit sistemul educativ, integrarea educaţiei formale cu
educaţia non-formală şi educaţia informală, astfel încât să se extindă situaţiile de învăţare.
În categoria copiilor defavorizaţi îi putem include pe cei proveniţi din familii monoparentale

8
sau orfani de ambii părinţi, copiii ai căror părinţi sunt şomeri, au grave probleme de sănătate
sau un comportament imoral, copiii care locuiesc în zone izolate sau îndepărtate şi a căror
şcolarizare depinde de existenţa unui mijloc de transport şi copiii de etnie rromă care se
integrează cu greutate în colectivul clasei de elevi.
Cea mai bună soluţie pentru un sistem educativ care să răspundă nevoilor tuturor
elevilor se dovedeşte a fi educaţia incluzivă, caracterizată prin următoarele principii: dreptul
fiecărui elev la educaţie pe baza egalităţii şanselor; nici un elev nu poate fi exclus din educaţie
sau supus discriminării pe motive de rasă, religie, culoare, etnie, sex, limbaj, dizabilităţi;
şcoala se adaptează la nevoile elevilor; diferenţele individuale între elevi constituie o sursă de
bogăţie şi diversitate, şi nu o problemă. Şcoala incluzivă are la bază un curriculum adaptat în
raport cu nevoile copiilor.4
Din perspectiva reglementărilor adoptate de statul român, copiii cu cerinţe educative
speciale pot fi integraţi fie în unităţi şcolare de educaţie specială, fie în grupe şi clase speciale
din unităţi preşcolare şi şcolare obişnuite, fie în mod individual în unităţi de învaţământ
obişnuite. Aceste şcoli trebuie să se adapteze unei pedagogii centrate asupra copilului,
capabilă de a veni în întâmpinarea trebuinţelor fiecărui copil în parte. Cadrele didactice
trebuie să adopte mijloace de combatere a atitudinilor discriminatorii, construind o societate
bazată pe spiritul de toleranţă şi oferind şanse egale la educaţie pentru elevii defavorizaţi.
Societatea contemporană pune tot mai mult accentul pe diversitate.5
Educaţia pentru diversitate este un răspuns la pluralismul de toate felurile cu care ne
confruntăm. Valorificarea diversităţii permite toleranţa; recunoaşte, apreciază şi facilitează
procese implicate în explorarea şi descoperirea noului, conduce la întărirea relaţiilor în cadrul
comunităţii şi măreşte posibilităţile tinerilor de a se realiza într-o societate pluralistă, din ce în
ce mai complexă. Instituţiile de învăţământ trebuie să ia măsuri potrivite pentru eliminarea
oricărei forme de discriminare prezente în interiorul lor.
Profesorii au nevoie să îşi conştientizeze propriile prejudecăţi, să fie corect formaţi, să ia în
considerare condiţiile sociale şi nevoile elevilor. Copiii trebuie pregătiţi să înveţe să trăiască şi
să interactioneze pozitiv în această lume diversă. Multiculturalitatea este un fenomen care ne
îmbogăţeşte cu diversitate. Şcoala trebuie să formeze deprinderea preţuirii valorilor
pluriculturale, ideea ca nu există valori superioare sau valori inferioare. Există valori specific
care trebuie preţuite prin aportul lor la nuanţarea şi îmbogăţirea celorlalte culture cu care vin
în contact.

4
Miroiu, A. Învățământul românesc azi. Studiu de diagnoză, Ed. Polirom, Iasi, 1998, p. 93.
5
Gherguţ A. Sinteze de psihopedagogie speciala, Ed. Polirom, 2005, p.147.

9
 Şcoala românească trebuie să construiască diverse strategii pentro o tratare pluralistă a
diversităţii culturale, cum ar fi: aprecierea patrimoniului cultural pe care îl aduc cu ei elevii şi
utilizarea acestuia pentru a ajuta profesorii şi directorii să înveţe culturile elevilor; utilizarea
conflictelor etnice pentru producerea unor schimburi culturale şi sociale pozitive; crearea unui
mediu de cooperare între elevi, profesori şi familiile elevilor; facilitarea succesului tuturor
prin asigurarea accesului egal şi eficient la instituţia şcolară; înlăturarea prejudecăţilor legate
de rasă, clasă socială sau etnie; eliminarea unor practici care dezavantajează persoane şi
grupuri de elevi.
Adaptarea curriculumului se poate realiza prin selectarea unor conţinuturi din
curriculumul general adresat copiilor normali, care pot fi însuşite de copiii cu cerinţe speciale;
introducerea elevilor cu cerinţe educative speciale într-o varietate de activităţi individuale,
terapeutice, destinate recuperării acestora; folosirea unor metode şi procedee didactice, a unor
mijloace de învăţământ intuitive, de natură să sprijine înţelegerea conţinuturilor predate la
clasă. Conceptul de cerinţe educative speciale presupune necesitatea unei abordări diferenţiate
şi specializate a educaţiei copiilor în funcţie de deficienţele pe care le prezintă. Tipurile de
deficienţe întâlnite la elevii cu cerinţe speciale sunt: deficienţe mintale, deficienţe de auz sau
vedere, deficienţe fizice, psihomotorii, tulburări de limbaj, tulburări de comunicare şi
relaţionare, tulburări de atenţie şi hiperactivitate – ADHD. Tot aici se înscriu şi cazurile
copiilor care eşuează la şcoală din diferite motive – copii instituţionalizaţi, copii care provin
din comunităţi etnice defavorizate etc. Aceştia au dreptul fundamental la educaţie, posedând
caracteristici, interese, aptitudini şi necesităţi de învăţare proprii. De aceea proiectarea
sistemelor educaţionale şi implementarea programelor şcolare trebuie să ţină seama de marea
diversitate a caracteristicilor şi trebuinţelor elevilor incluşi în procesul instructiv-educativ,
care trebuie să asigure şanse egale pentru copiii defavorizaţi prin implicarea tuturor cadrelor
didactice, părinţilor şi a instituţiilor locale abilitate. Din perspectiva reglementărilor adoptate
de statul român, copiii cu cerinţe educative speciale pot fi integraţi fie în unităţi şcolare de
educaţie specială, fie în grupe şi clase speciale din unităţi preşcolare şi şcolare obişnuite, fie în
mod individual în unităţi de învaţământ obişnuite. Aceste şcoli trebuie să se adapteze unei
pedagogii centrate asupra copilului, capabilă de a veni în întâmpinarea trebuinţelor fiecărui
copil în parte. Cadrele didactice trebuie să adopte mijloace de combatere a atitudinilor
discriminatorii, construind o societate bazată pe spiritul de toleranţă şi oferind şanse egale la
educaţie pentru elevii defavorizaţi. Societatea contemporană pune tot mai mult accentul pe
diversitate.
Educaţia pentru diversitate este un răspuns la pluralismul de toate felurile cu care ne

10
confruntăm. Valorificarea diversităţii permite toleranţa; recunoaşte, apreciază şi facilitează
procese implicate în explorarea şi descoperirea noului, conduce la întărirea relaţiilor în cadrul
comunităţii şi măreşte posibilităţile tinerilor de a se realiza într-o societate pluralistă, din ce în
ce mai complexă. Instituţiile de învăţământ trebuie să ia măsuri potrivite pentru eliminarea
oricărei forme de discriminare prezente în interiorul lor.

2.1 Practici educationale privind stimularea participarii la educatie a

tinerilor apartinand grupurilor dezavantajate

Dincolo de ceea ce cadrul didactic poate face pentru a asigura învățarea fiecărui elev,
sunt situații în care este nevoie de servicii de suport suplimentare, pentru elevii cu dificultăți
de învățare și adaptare școlară. Existența și punerea la dispoziția elevului a acestor servicii
reprezintă indicatori ai calității educației în unitatea școlară. Utilizarea unor astfel de servicii
contribuie la diversitatea tipurilor de informaţii pe care profesioniștii din educație le utilizează
pentru a preveni problemele şi a sprijini fiecare elev în procesul de învăţare în cadrul şcolilor
de masă. Acest demers plasează profesioniștii în centrul procesului, prin faptul că adună date,
le analizează, planifică şi realizează intervenţii. Astfel, pentru servicii de sprijin educațional,
cadrul didactic poate apela la profesorul de sprijin/itinerant, dacă școala are un astfel de
profesor sau la serviciile unui centru școlar pentru educație incluzivă. Pentru servicii de
orientare și consiliere, probleme de adaptare și de comportament, cadrul didactic poate lucra
în parteneriat cu consilierul școlar din unitatea școlară sau cu un consilier din cadrul Centrului
Județean de Asistență Psihopedagogică. Pentru a facilita relația școală – comunitate, a preveni
abandonul școlar al unor elevi, putem apela la serviciile de mediere școlară asigurate de
mediatorul școlar sau comunitar de la nivelul localității sau al Centrului Județean de Resurse
și de Asistență Educațională.
Cadrele didactice și alți specialiști implicați în procesul educațional sunt persoanele
care pot obţine şi exploata informaţii din procesul de învăţare şi activităţile desfăşurate de
elevi, dar şi informaţii furnizate de părinţi despre copiii lor. Cunoscându-şi mai bine elevii,
cadrele didactice au mai multe şanse de a veni în sprijinul lor în procesul învăţării. Predarea e
mai eficientă dacă se înţelege individualitatea fiecărui elev și se asigură serviciile de sprijin
corespunzătoare nevoilor.6 Datele individuale corecte şi reale asigură cadrelor didactice
6
Gherguţ A. – Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Ed. Polirom Ghid CDS,
RENINCO & UNICEF, 2001, p.205.

11
libertatea de a adapta soluţii personalizate cu ajutorul cărora elevii pot obţine rezultate şcolare
mai bune. În plus, dacă întrebuinţează în mod adecvat informaţiile individuale relevante,
cadrele didactice îşi vor consolida expertiza educaţională şi îşi vor spori reputaţia
educaţională.
Programul „A doua şansă” pentru învăţământul secundar inferior are drept scop
sprijinirea persoanelor cu vârsta de peste 14 ani care nu au finalizat învăţământul gimnazial,
astfel încât acestea să îşi poată completa şi finaliza educaţia de bază din cadrul învăţământului
obligatoriu, precum şi pregătirea pentru obţinerea unei calificări profesionale într-un anumit
domeniu. Şcolarizarea în cadrul „Programul „A doua şansă” pentru învăţământul secundar
inferior, se desfăşoară pe durata standard de 4 ani, prin cursuri organizate săptămânal,
îmbinând pregătirea în domeniul educaţiei de bază cu pregătirea pentru obţinerea calificării
profesionale. Programul are o durată flexibilă. Durata standard de şcolarizare se poate micşora
pentru fiecare elev în parte, în funcţie de competenţele demonstrate atât în domeniul educaţiei
de bază, cât şi în cel al pregătirii profesionale. În condiţiile în care elevul nu reuşeşte să
achiziţioneze şi să demonstreze toate competenţele necesare, în domeniul educaţiei de bază
şi/sau în domeniul pregătirii profesionale, el poate beneficia de sprijin suplimentar, pe durata
standard a programului sau prin prelungirea acestuia.
Egalitatea şanselor de instruire este teoretic garantată în aproape toate ţările lumii, dar
realizarea practică a acestui principiu generos continuă să rămână una din cauzele de
importanţă majoră ale reformelor. Conceptul de „egalitate“ înseamnă astăzi ceva mai mult
decât drepturile egale pe care democraţii secolului trecut le revendicau cu entuziasm pentru
toţi cetăţenii; ea înseamnă o egalitate reală a şanselor individuale de promovare socială, iar
educaţia este instrumentul cel mai important în dezvoltarea la maximum a acestor şanse.
Specia umană se conformează şi ea acelui principiu director al evoluţiei speciilor –
variabilitatea; indiferent de numărul indivizilor, educaţia lor trebuie să fie diferenţiată şi
specializată, în funcţie de „echipamentul natural-genetic“ al fiecăruia, de aptitudinile şi
interesele fiecărei persoane, corelate cu nevoile de cadre competente ale societăţii.
2.2 Folosirea limbilor moderne ca liant. Studiu de caz

Motto-ul UE, „Uniți în diversitate”, ilustrează și contribuția diversității lingvistice și a

învățării limbilor la proiectul european. UE încurajează învăţarea a cel puţin două limbi
străine de către cetăţenii ei. Pentru realizarea acestor obiective, instituţiile europene dezvoltă
programe şi metode noi de predare şi învăţare. Programe precum Socrates, Erasmus,

12
Leonardo da Vinci, Media sau Cultura sprijină comunicarea multilingvistică şi multiculturală.
Copiii care au crescut intr-un mediu multilingvist trebuie să invețe rapid în ce situație
sau cu ce persoana să vorbeasca o anumită limbă sau alta. S-a constat că acești copii invață de
timpuriu să identifice starea de spirit a unei persoane, astfel ca implicit dezvoltarea
emoțională a acestora este semnificativ mai pronunțată. În plus, acest tip de “antrenament”
dezvoltă capacitatea de a fi un bun ascultator.
Europa va fi întotdeauna un spaţiu al multilingvismului. Utilizarea fiecărei limbi
europene prezintă implicaţii economice şi culturale profunde. Încurajarea de a învăţa toate
aceste limbi înseamnă consolidarea spiritului european. Dezvoltarea conştiinţei individuale a
multilingvismului este unul dintre obiectivele Europei unite, situaţie care explică probabil şi
numărul mare de diplomaţi europeni occidentali care au cunoştinte de limba română,
maghiară, cehă, greacă, seria acestor „mici limbi europene” putând continua. Studierea
limbilor străine în programele universitare deschide studenţilor posibilităţi importante în
educaţia academică, în aria formării, a dezvoltării profesionale şi personale. Dobândirea
competenţelor de comunicare în limbi străine prezintă o mare importanţă pentru extinderea
orizontului de informare în domeniile de specializare. Cunoscând limbi străine, studenţii au
acces la resurse bibliografice vaste, concentrate în biblioteci sau existente pe internet. Astfel
nu se vor limita la bibliografia existentă doar în limba maternă, ceea ce limitează în mod
dramatic aria de acoperire a cunoaşterii. Prin competenţele de comunicare în limbi străine,
studenţii, masteranzii, doctoranzii au la dispoziţie mijlocul de informare, documentare şi
cunoaştere, dar şi instrumentul de comunicare, prin care îşi pot comunica rezultatele studiului
şi cercetărilor prin lucrări prezentate în cadrul unor conferinţe, workshopuri cu caracter
ştiinţific. În acelaşi timp, cunoaşterea limbilor străine, care se perfecţionează şi se
specializează în cadrul studiilor universitare, contribuie în chip substanţial la extinderea
orizontului de cultură şi cunoaştere al studenţilor, prin accesul la o vastă bibliotecă universală
prin intermediul unor limbi precum engleza şi franceza.
Învăţarea limbilor străine reprezintă o prioritate a politicilor Uniunii Europene.
Multilingvismul cetăţenilor europeni vine în sprijinul comunicării pe fondul diversităţii
formate de statele europene, diversitate care priveşte naţionalitatea, limba, identitatea,
civilizaţia, cultura, valorile spirituale, morale, religioase, sociale, tradiţiile etc. Cunoaşterea
unor limbi de circulaţie internaţională face posibilă comunicarea interpersonală şi
interinstituţională în interiorul acestei mari diversităţi, care formează moştenirea spirituală a
Europei. În multilingvism, principiul fondator al Uniunii Europeană, unitate în diversitate, îşi
găseşte un mijloc fundamental de realizare.

13
 Predarea şi învăţarea limbilor străine intră în misiunea instituţiilor de învăţământ, atât
din învăţământul secundar cât şi din cel superior. În acest sens politicile europene dezvoltă
cadrul de desfăşurare a educaţiei multilingve, promovează metode şi instrumente de predare şi
învăţare pentru facilitarea şi îmbunătăţirea acestui capitol de importanţă prioritară al educaţiei.
Competenţele de comunicare în limbi străine se dobândesc de-a lungul întregului proces
educaţional. De aceea predarea şi învăţarea limbilor străine reprezintă o provocare
permanentă şi o prioritate şi pentru instituţiile educaţionale. O miză de excepţională
importanţă o prezintă studierea limbilor străine în învăţământul superior.

Concluzii

Egalitatea şanselor de instruire este teoretic garantată în aproape toate ţările lumii, dar
realizarea practică a acestui principiu generos continuă să rămână una din cauzele de
importanţă majoră ale reformelor. Conceptul de ,,egalitate“ înseamnă astăzi ceva mai mult
decât drepturile egale pe care democraţii secolului trecut le revendicau cu entuziasm pentru
toţi cetăţenii; ea înseamnă o egalitate reală a şanselor individuale de promovare socială, iar

14
educaţia este instrumentul cel mai important în dezvoltarea la maximum a acestor şanse.
Cel mai adesea prezenţa oamenilor diferiţi conduce la dezinteres şi indiferenţă, ceea ce
în cele din urmă nu înseamnă altceva decât o formă de discriminare. Ea se manifestă şi în
educaţie. Copiii cu diverse dizabilităţi, copiii de etnie rromă, elevii emigranţi sunt adeseori
maginalizaţi de către colegi, dar cadrele didactice trebuie să realizeze anumite activităţi în
care să se integreze şi copiii menţionaţi anterior, deoarece prejudecăţile unor profesori sau
elevi pot genera un comportament discriminatoriu.
Instituţiile de învăţământ trebuie să ia măsuri potrivite pentru eliminarea oricărei
forme de discriminare  prezente în interiorul lor.
Şcoala românească trebuie să construiască diverse strategii pentro o tratare pluralistă a
diversităţii culturale, cum ar fi: aprecierea patrimoniului cultural pe care îl aduc cu ei elevii şi
utilizarea acestuia pentru a ajuta profesorii şi directorii să înveţe culturile elevilor; utilizarea
conflictelor etnice pentru producerea unor schimburi culturale şi sociale pozitive; crearea unui
mediu de cooperare între elevi, profesori şi familiile elevilor; facilitarea succesului tuturor
prin asigurarea accesului egal şi eficient la instituţia şcolară; înlăturarea prejudecăţilor legate
de rasă, clasă socială sau etnie; eliminarea unor practici care dezavantajează persoane şi
grupuri de elevi.
Învăţarea limbilor străine reprezintă o prioritate a politicilor Uniunii Europene.
Multilingvismul cetăţenilor europeni vine în sprijinul comunicării pe fondul diversităţii
formate de statele europene, diversitate care priveşte naţionalitatea, limba, identitatea,
civilizaţia, cultura, valorile spirituale, morale, religioase, sociale, tradiţiile etc. Cunoaşterea
unor limbi de circulaţie internaţională face posibilă comunicarea interpersonală şi
interinstituţională în interiorul acestei mari diversităţi, care formează moştenirea spirituală a
Europei. În multilingvism, principiul fondator al Uniunii Europeană, unitate în diversitate, îşi
găseşte un mijloc fundamental de realizare.

Bibliografie

Fleck, G., Rughiniş, C. Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea romilor în societatea
românească de azi, Editura Human Dynamics, București, 2008.

Gherguţ A. Sinteze de psihopedagogie speciala, Ed. Polirom, 2005.

Gherguţ A. – Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Ed. Polirom Ghid CDS,

RENINCO & UNICEF, 2001, p.205.

15
Przesmycki, H. – Pedagogie differenciee, Ed. Hachette, 1999.

Miroiu, A. Învățământul românesc azi. Studiu de diagnoză, Ed. Polirom, Iasi, 1998.

Suchodolski, B., Pedagogia şi marile curente filosofice, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1983.

16