Adolescența – Chiar dacă adolescenții mai mari care trăiesc divorțul părinților au o mai mare putere

de înțelegere a ceea ce se întâmplă între părinți, sunt de asemenea predispuși la frustrare și pot
resimții o lipsă de putere pentru restabilirea situației și adesea se implică în consum de alcool,
droguri, activitatea sexuală prematură, comportamente agresive și delicvente ca formă de exprimare
a supărării (Kirby, 2002). Granițele dintre vârste se estompează și deseori adolescentul devine
confidentul părintelui rezident și adesea este nevoit să asculte criticile și blamările părintelui plecat,
dar și o parte din responsabilitățile casei pot fi preluate de copilul adolescent ceea ce face ca viața
acestuia să sufere un dezechilibru semnificativ. Dezvăluirile materne sunt adesea asociate cu relația
mamă-fiică, dar Koerner și echipa sa (2004) au descoperit corelații semnificative între auto-
dezvăluirea maternă și distresul psihologic atât la băieți cât și la fete. Alte studii clinice au arătat o
descreștere la nivelul stimei de sine a adolescenților, lipsa de încredere și conflicte mai frecvente la
nivelul relațiilor romantice și o mai mare probabilitatea a divorțului la vârsta adultă (Ross &
Mirowsky, 1999).

Relația cu părintele rezident

Pentru mulți adulți, divorțul este o perioadă a unei reforme la nivelul identității personale și a
schimbărilor rapide în mai multe aspecte ale vieții. Rezultatele dezechilibrului parental pot fi
manifestate sub forma unei deznădejdi temporare sau pe termen mai îndelungat poate apărea
alcoolismul, abuzul de medicamente și depresia (Kelly & Emery, 2003; Williams & Dunne,
2006). Aceste simptome sunt mai intense în primii ani după divorț, perioadă în care părinții
trebuie să învețe să negocieze aspectele financiare și sociale, și să se adapteze la schimbările
emoționale.

Astfel sănătatea mintală a părintelui rezident este în mod particular importantă pentru copil.
Dacă părintele rezident se confruntă cu diferite probleme de sănătate mintală copilul este
expus la riscuri și complicații viitoare (Cowen et. al., 2008). Problemele de sănătate mintală
pot exacerba conflictul cu părintele non-rezident (Whiteside & Becker, 2000).

Sănătatea mintală și stabilitatea ambilor părinți reprezintă ingredientul central în menținerea

calității parentale, care este, în fapt, unul dintre cei mai importanți factori de protecție pentru
copiii cu părinți divorțați. Un alt aspect semnificativ este reprezentat de corelația dintre stilul
parental și adaptarea pozitivă a copilului, un stil parental care implică disciplină consistentă,
monitorizare parentală, și implicarea în comunicare empatică și deschisă cu copilul (Kelly,
2000; Buehler, 2000). Adițional stresorilor psihologici, nevoia multor părinți rezidenți de a
petrece mai mult timp la muncă și de a acoperii lipsurile financiare contribuie la o descreștere
a disponibilității și eficacității parentale. Condițiile externe familiei nucleare au de asemenea
un impact asupra calității parentale după divorț, cu referire la implicările familiei extinse și la
posibilele conflicte, și aspectele legale în care membrii ai familiei extinse sunt audiați ca
martori în procesul de divorț (Kelly & Emery, 2003).

Colaborarea parentală și conflictul

Conflictul parental este recunoscut ca fiind un factor de risc pentru slaba dezvoltare a copiilor
după divorțul părinților (Laumann-Billings & Emery, 2000). În timp ce majoritatea părinților
își reduc nivelul de dispute în aproximativ 2-3 ani după divorț, un procent de 8 până la 20%
dintre părinți continuă disputele care se transformă în conflicte majore pentru o lungă
perioadă de timp (Hetherington, 1999; Kelly, 2006) expunându-și copiii la atitudini și
comportamente care îngreunează dezvoltarea în copilărie. Conflictele frecvente, în special
cele care-l plasează pe copil ca element central, și care se manifestă în prezența copilului sau
care îl forțează pe copil să-și declare loialitatea doar față de un părinte sunt asociate cu
probleme academice, comportamentale, relaționale și emoționale în tranziția de la copilărie
spre vârsta adultă (Amato & Afifi, 2006; Grych, 2005; Johnson, 1997). Conflictul parental
poate avea de asemenea influențe negative indirecte asupra sistemului parental, incluzând
dezvoltarea comportamentelor de menținere a distanței, care se manifestă prin eforturile
depuse de părintele rezident pentru a restricționa accesul părintelui non-rezident la copil după
divorț (Pruett, Arthur & Ebling, 2007). Este important de subliniat faptul că dacă părinții sunt
capabili să țină copilul (copiii) departe de conflictul parental, copiii sunt mult mai predispuși
la a avea nivele de funcționare similare cu cele ale copiilor care nu au părinții divorțați. Chiar
dacă părinții se angajează în cercul vicios al conflictelor, o relație axată pe compasiune și
deschidere între copil și un adult semnificativ (vecin, profesor, psiholog) poate diminua
efectele negative al certurilor parentale (Hetherington, 1999).

Unii părinți pot să coopereze de dragul copiilor chiar dacă au viziuni și valori diferite. Astfel
de colaborări facilitează adaptarea copiilor la divorțul părinților, mai ales atunci când vorbim
despre efectuarea tranziție între locuințe sau activități. Aceste colaborări sunt extrem de
importante pentru implicarea parentală pozitivă chiar dacă mama este de obicei îngrijitorul
principal al copilului după divorț (Pruett et al. 2007).

Relația și contactul dintre părintele non-rezident și copil

Chiar dacă constatăm o creștere în ceea ce privește implicarea taților în educația și viața
copiilor, în comparație cu generațiile anterioare (Cowan et al. 2008), structura tradițională
primară cu privire la custodia sau rezidența copilului la mamă reprezintă situația majoritară
după un divorț. Lipsa de implicare a tatălui după divorțul părinților și suportul economic în
timp, dar și lipsa clarificării responsabilităților rolului de părinte pot duce adesea la pierderea
totală a contactului dintre copil și tată, acesta fiind unul dintre cele mai negative efecte ale
divorțului (Fabricius & Hall, 2000; Johnston, 1993; Kelly & Emery, 2003).

Cercetările timpurii cu privire la relația/contactul dintre tată și copil, și adaptarea copilul

post-divorț erau centrate pe frecvența contactului ca fiind un factor critic pentru relație și sau
descoperit doar efecte minimale (Amato & Gilbreth, 1999). În zilele noastre cercetătorii au
început să exploreze calitatea (și mai puțin cantitatea) contactului tată-copil și implicarea
paternă, rezultatele aratând că în situațiile în care tatăl are un rol activ în viața copilului,
copiii au o mai bună adaptare psihologică și socială, dar și performanțe academice mai bune
(Pruett, 2000). O relaționare sănătoasă între tată și copil poate diminua unele dintre efectele
secundare ale conflictului parental. Fabricuis și Luecken (2007) au descoperit că acei copiii
care petrec mai mult timp cu tații (post-divorț) au relații mult mai bune pe termen lung chiar
și în familiile în care conflictul părinților este de durată. Mai mult decât atât, același studiu
arată că o creștere a timpului petrecut în relația tată-copil mai ales atunci când această relație
implică și manifestarea responsabilităților parentale, poate genera o descreștere a conflictul
dintre cei doi părinți.

Este important să subliniem următorul amendament: implicarea tatălui în viața copilului nu

este mereu sănătoasă sau dezirabilă. În situațiile în care există probleme mentale severe, abuz
de alcool sau droguri, violență domestică sau abuz asupra copilului, accesul tatălui trebuie
limitat, supervizat sau suspendat în conformitate cu interesul superior al copilului.

Concluzii
Indiferent de nivelul de normalitate a divorțului în societatea zilelor noastre, decizia
părinților pentru separare și divorț plasează copilul și familia la risc pentru suferință atât pe
termen scurt cât și pe termen îndelungat. Știința psihologică a făcut progrese semnificativ
pentru înțelegerea factorilor care îngreunează viața copilului, cu părinți divorțați, la vârste
diferite și identificarea strategiilor de colaborare parentală post-divorț care minimalizează
efectul factorilor de risc.