Problema consolidării autonomiei locale este o preocupare universală, statele

contemporane democratice fiind interesate de aplicarea principiului descentralizării serviciilor

publice, prin transmiterea, prin lege, a mai multor competenţe organelor puterii şi administraţiei
locale. De altfel, trebuie subliniat că această preocupare, pentru statele europene, se manifestă în
condiţiile în care ele nu au cunoscut efectele „centralismului democratic”. Dar, pe de altă parte,
statele respective au avut grijă întotdeauna să coordoneze lucrurile în aşa fel, încât
descentralizarea să nu conducă şi la divizarea naţiunii. În acest context, justiţia şi apărarea sunt
servicii publice care nu pot fi descentralizate.1

În conformitate cu prevederile „CARTEI EUROPENE”, prin autonomie locală se

înţelege „dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să
administreze în cadrul legii sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective o parte
importantă din treburile publice”. 2

Protejarea şi întărirea autonomiei locale în Europa prin intermediul unui document, care
să explice principiile adoptate de toate statele democratice din Europa, constituie un obiectiv al
organelor locale de guvernare, recunoscându-se de la început, ca un asemenea text ar trebui să
ţintească la asigurarea adeziunii celor care sunt implicaţi în apărarea autonomiei locale.

Între procesul de descentralizare şi cel de consolidare a democraţiei exista o relaţie

directă. Autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice reprezintă garanţia stabilităţii
unei democraţii funcţionale.

În literatura de specialitate se consideră că autonomia financiară a administraţiilor locale

poate fi evaluată prin doi indicatori:

* ponderea impozitelor locale în veniturile bugetelor locale;

* libertatea de stabilire a ratei impozitului;

Autonomia comunităţii locale este cu atât mai scăzută cu cât ponderea transferurilor şi
subvenţiilor este mai importantă. În general, se apreciază că, dacă ponderea veniturilor fiscale
proprii este sub 20%, administraţiile locale au o putere decizională foarte redusă. Nu se poate

1 Iulian Văcărel s.a.,“Finanţe publice”,Ediţia a II a,Editura Didactică şi Pedagogica, Bucureşti 2000;

2 Gheorghe Filip, ş.a., „Finanţe”, Editura Junimea, Iaşi 2002, pag. 272.
vorbi de o autonomie financiară reală a administraţiei locale, decât de la un nivel al veniturilor
fiscale proprii de peste 40%3.

În Tabelul nr. 2 am prezentat veniturile bugetului judeţului Harghita la nivelul anilor

2000 – 2002 .

Tabelul nr. 2 Veniturile bugetului judeţului Harghita - mld. lei -

Denumirea indicatorilor Anul 2000 Anul 2001 Anul 2002

Subvenţii şi transferuri pentru
echilibrare 222 751 924
Venituri proprii 225 313 373
Venituri TOTAL 437 1064 1297

Din Tabelul nr. 2 reiese o creştere a veniturilor totale de la 437 miliarde lei în 2000 la
1.297 miliarde lei în 2002 de aproximativ trei ori, subvenţiile şi transferurile pentru echilibrarea
bugetului judeţului Harghita au înregistrat în anul 2000 valoarea de 222 miliarde lei, pentru ca în
numai doi ani să crească de aproximativ 4 ori ajungând la valoarea de 924 miliarde lei. Din
faptul că veniturile totale au crescut de aproximativ 3 ori în timp ce subvenţiile au crescut de
aproximativ 4 ori, putem afirma că la nivelul judeţului Harghita, în perioada analizată, nu se
poate vorbi de o autonomie financiară reală.

Ponderea principalelor surse de Ponderea principalelor surse de

finanţare ale bugetului municipiului Iaşi finanţare ale bugetului municipiului Iaşi
în total venituri, în anul 2000 în total venituri, în anul 2002
50% 50%
29% 71%

Subvenţii şi transferuri pentru echilibrare Subvenţii şi transferuri pentru echilibrare

Venituri proprii Venituri proprii

3 Vasile Işan,Vasile Cocriş,”Sectorul public”, Editura Ankarom, Iaşi 1997, pag. 87.
 Graficul nr. 1. Graficul nr. 2.

În ajutorul afirmaţiei de mai sus, vin Graficele nr. 1 şi 2, din care se constată că la nivelul
judeţului Harghita, în anul 2000, ponderea veniturilor proprii au reprezentat 50% din total
venituri, în timp ce la nivelul anului 2002 acestea au scăzut ajungând la valoarea de 29 %.

Ceea ce în limba română se numeşte descentralizare administrativă sau autonomie locală,

este desemnat în limba franceză prin „decentralisation administrative” şi „auto administration”,
în limba engleză prin „self-government”, iar în limba germană prin „selbstverwaltung”.