FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

HANDBAL
CURS TEORETIC

1
Cuprins
1 Noţiuni de regulament.
2 Terminologia jocului de handbal
3 Şcoala mingii-jocuri şi ştafete
4 Calităţile motrice specifice jocului de handbal
5 Tehnica jocului de handbal
6 Tactica jocului de handbal

2
 Competenţe dobândite prin însuşirea conţinutului:
 Dobândirea limbajului de specialitate,
 Competenţe manageriale de formare a echipelor reprezentative,
 Noţiuni de reguli, regulamente şi coduri de conduită sportivă,
 Formarea competenţelor de depistarea a talentelor şi promovare a lor la
nivele superioare.

3
 Introducere
Activitatea sub formă de joc reprezintă o constantă în viaţa omului, independentă sau
încadrată într-un complex de exerciţii unde obiectivele educaţiei fizice sunt prioritare. Viaţa
actorului social se petrece sub auspiciul jocului, omul se joacă, doar că această formă de joc se
modifică în funcţie de vârstă: jocul din perioada copilăriei şi adolescenţei se va transforma în
muncă la maturitate numai că, “jocurile copiilor” în forme specifice reflectă activitatea socială,
obiectele şi fenomenele lumii reale” (M. Epuran , p.22).
În terminologia educaţiei fizice (1973) noţiunea de joc este definită ca o „activitate
complexă predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan, după reguli prestabilite, în scop
recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială” .
Jocul poate influenţa personalitatea individului dependentă şi de însuşirile sistemului
nervos, de influenţele permanente ale societăţii în timpul existenţei sale, de educaţia şi instruirea
permanente .
Mihai Epuran aduce o completare a definiţiei jocului, enumerând caracteristicile sale :
 activitate naturală – necesitatea activităţii ludice;
 activitate liberă – participarea fără constrângeri;
 activitate atractivă – produce stări afective pozitive;
 activitate totală – angajează toate componentele fiinţei umane;
 activitate dezinteresată – deosebită de muncă;
 activitate creativ – compensativă – se extinde şi asupra activităţilor de”loisir” a adulţilor.
Educaţia fizică este partea componentă a culturii generale a societăţii, având o importanţă
deosebită pentru perfecţionarea fiecărui individ şi a întregii societăţi, omul fiind obiectul şi
subiectul principal de influenţă în sfera educaţiei prin joc, acest sistem dezvoltă particularităţile
social-biologice fundamentale şi măreşte eficienţa activităţii individului.
Din jocurile simple s-au născut jocurile sportive care sunt mult mai complexe, conţin o
sferă mai redusă de activităţi organizate într-un cadru organizat, după reguli şi regulamente bine
stabilite, sub conducerea unor organisme interne şi internaţionale .
Jocul sportiv
Jocul sportiv se deosebeşte de jocul de mişcare prin faptul că el conţine o caracteristică de bază a
întrecerii: nivelul superior al tehnicii şi tacticii necesar desfăşurării acţiunilor motrice. Conceptul
de joc sportiv este denumit ”un complex de exerciţii practicate sub formă de joc cu un anumit
obiect (minge, puc) cu dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi adversari se întrec
conform unor reguli de organizare şi desfăşurare în prezenţa unui arbitru”.
La baza practicării unui joc sportiv, ca activitate de petrecere plăcută a timpului liber sau la
nivel de performanţă stau două sarcini de importanţă majoră:
a) familiarizarea categoriilor variate de oameni cu fenomenul sportiv prin intermediul practicării
regulate a activităţii fizice;
b) obţinerea rezultatelor sportive de înaltă performanţă pe arena mondială.
Jocurile sportive păstrează caracteristica motivaţiei afective a jocurilor astfel devenind
plăcute pentru cei care le practică şi pentru cei care privesc.
Competiţia este cea care defineşte jocul sportiv şi îl deosebeşte de celelalte jocuri ludice,
prin existenţa unei organizări bine definite: calendar competiţional, pregătiri precompetiţionale,
pregătiri pentru joc, meciuri, puncte acordate pentru confruntări interechipe, stabilirea unui
clasament care va determina şi obliga participarea în competiţii internaţionale.
Apariţia şi evoluţia jocurilor
Forma actuală, modernă a jocurilor sportive provine din jocul cu mingea sau racheta practicate de
diferite popoare din vechime. Pentru a descoperi esenţa acestui fenomen, sportul, al vieţii
contemporane este necesar să ne îndreptăm atenţia spre trecutul îndepărtat, să înţelegem când şi
pentru ce necesitate istorică omul a inventat competiţiile sportive.
Încă de la începutul apariţiei omului, munca a fost factor determinant al existenţei sale,
creând o legătură nouă pe care lumea animală nu o cunoaşte, liant care l-a ajutat să stăpânească şi
să învingă forţele naturii, exerciţiile fizice apărând din dorinţa de supravieţuire a speciei umane, de
conservare a ei.
Necesitatea biologică de a se hrăni, de a trăi la adăpost în siguranţă, de a rezista atrocităţii
fiarelor a dat fiinţei umane ”putere şi agerime, simţurilor ascuţime, minţii isteţime”.
O caracteristică a jocurilor practicate la începuturi este faptul că proveneau din mistic,
religios, cu caracter magic, determinate de perioadele importante din viaţa omului: naştere,
căsătorie, moarte, de idolatrizare sau anotimpurile anului.
La mexicani, indienii din tribul Iavacumana practicau un joc cu semnificaţii magice, între
două grupuri de oameni pe direcţia vest-est, pe distanţe de 200-300 m, cu două mingi mari.
În Oceania se practicau jocuri cu mingea confecţionată dintr-o nucă de cocos sau dintr-o
băşică de cangur umplută cu păr, iar în Asia cu o minge din piele de urs umplută cu păr, muşchi
sau licheni.

4
 În emisfera arctică, eschimoşii practicau jocul numit ”aqsaqtuc” între două echipe care
trebuiau să menţină o minge în posesia uneia dintre ele şi să o introducă printr-o poartă formată din
cuburi de gheaţă, echipele fiind mixte.

5
 Jocul la popoarele antice

Grecii aveau un cult pentru frumos, dorindu-şi să fie modelaţi, cât mai bine antrenaţi în arta
exerciţiilor fizice, având nevoie de un stimulent, de o consacrare, aceasta apărând în sărbătorirea
eroilor sau din cultul pentru morţi.
Legenda povesteşte despre întrecerile lui Zeus şi Cronos, ale lui Hermes cu Apollo, de
performanţele lui Hercule şi ale altor divinităţi interesate de victoriile oamenilor de rând.
Religioase prin caracter sau ritual, festivităţile au început să se desfăşoare între toate
popoarele Eladei , oamenii veneau din toate regiunile Greciei: Asia, Grecia Mare, Africa, pentru
ca aceste popoare vedeau în întreceri apoteozarea calităţilor care alcătuiau idealul perfecţiunii.
Cele mai însemnate întreceri au fost Jocurile Olimpice care au ţinut până în 394 e.n. În
palestrele Greciei Antice, Iphene, Epischires sau mingea de piatră era unul din jocurile cele mai
îndrăgite de tineri, desfăşurându-se între două echipe cu număr nedefinit de competitori ce
manevrau o minge care trebuia dusă la o ţintă.
Japonezii sunt creatorii celei mai frumoase forme de joc cu mingea, în sec.V î.e.n., numit
”kemari” care se mai practică şi astăzi .
Nu se poate stabili epoca în care jocurile, festivităţile şi-au pierdut caracterul de serbări
ocazionale şi s-au transformat în instituţii cu periodicitate precisă, supuse unor reguli prestabilite.
Jocurile cu mingea la popoarele medievale
Evul mediu a însemnat o stagnare pentru educaţia fizică dar jocurile cu mingea continuă.
Vânătoarea, pescuitul, înotul, întrecerile de aruncat cu piatra reprezentau la anglosaxoni un
stimulent al vredniciei corporale.
Jocul rus ”stai” care se practica în mediul sătesc până în sec. al XIX-lea a fost la origine un
joc colectiv prin care se cinsteau strămoşii protectori ai neamului, semănând cu hocheiului modern.
Apariţia cavalerismului a dat educaţiei fizice medievale un aspect deosebit: cavalerul
trebuia să practice religia onoarei, sacrificiul individual şi colectiv pentru o idee, avea cultul
cuvântului iar calitatea de cavaler era obţinută după ani de educaţie fizică, morală şi intelectuală:
cavalerul se juca cu mingea, bilele şi inelele, juca jocuri de noroc (zaruri, table), învăţa să
călărească, să înoate, să mânuiască armele, să lupte, să arunce, să participe la viaţa de curte, să
participe la turniruri.
Jocurile populare şi evoluţia lor sportivă
Rabelais dă în Gargantua (cap.XXI ) o listă de 217 jocuri populare, dintre care 43 erau de
noroc. Multe din jocurile de la sate au fost preluate de burghezi, fixându-se apoi în programul
sporturilor moderne.
Chintena sau momâia, joc vechi de sorginte românească, este o formă a jutei (practicată în
popor) folosită de burghezi pentru antrenamentul de turnir. Din forma practicată la sol, a apărut
pentru divertisment chintena pe apă şi pe zăpadă .Practicată între două echipe care erau îmbarcate
în luntrii, chintena pe apă consta în lovirea lăncii de lemn de pe o luntre care provoca căderea celui
care ţinea scutul din luntrea opusă, în apă.
Jocurile cu mingea
Sunt cele mai vechi, cele mai populare şi cele mai variate dintre jocuri, având caracter
sportiv spre deosebire de jută sau chintenă care are caracter utilitar, servind ca antrenament pentru
luptă.
Dintre cele mai vechi mărturii despre existenţa unei mingi sunt: de origine istorică- în care
se vorbeşte despre un mormânt al unui faraon egiptean în care s-a găsit acest obiect şi un regulament
militar al Chinei antice. În Odiseea, Ulise aruncat de furtună pe insula feacilor, privea cum
Mauricea juca mingea cu însoţitoarele sale.
Modalitatea de desfăşurare a jocului era următoarea: mingea se lovea cu mâna pentru a
ajunge cât mai departe. În forma rudimentară, mingea era grea, din piele groasă, umplută cu pietre
sau pilitură de fier, astfel că jucătorul depunea un efort imens pentru a arunca o astfel de minge .
A doua formă a jocului se numea coutte paume, pentru că nu se mai juca în spaţiu liber şi
mingea se lovea cu paleta inventată de Carol al VIII-lea, sala de joc apărând din dorinţa nobililor
de a juca la adăpost de privirile poporului.
În Anglia, locuitorii oraşului erau împărţiţi în două echipe şi urmăreau să scoată mingea din
oraş prin una din ieşirile apărate de echipa adversă, orice mijloace de luptă fiind permise. Şi în
această ţară, dezvoltarea acestui joc a urmat acelaşi curs ca în Franţa, numele dat a fost de tennis
iar mingea ricoşa din perete .
În Spania se juca juego de pelata 1559-1603 .
În 1555 apare în Italia un manual de Antonio Scaino intitulat „Invattato del giuoco della
pollo” . Italienii apreciau jocurile cu mingea mare, balonul, joc care avea începuturile în episkyros
al grecilor şi follis al romanilor ( mâna era acoperită de o mănuşă şi trebuia o forţă apreciabilă
pentru lovirea mingii) balonul având 36 cm diametru, 1 kg, trei învelişuri din piele, umplută cu
aer).

6
 Alte jocuri cu mingea
La soule era o minge mare care nu se putea ţine cu o mână, confecţionată din lemn sau din
piele umplută cu fân, tărâţe şi muşchi şi era lovită cu piciorul de două echipe, care încercau să
pătrundă în terenul adversarilor.
Acest joc se numea în Italia calcio de la picior şi, spre deosebire de Franţa se juca de nobili.
În Anglia jocul cu piciorul a fost înregistrat în timpul evului mediu (sec.al XII-lea) şi era
un joc popular. În 1863 s-a înfiinţat ”The Football Asociation” la Londra, prima federaţie de fotbal
de pe glob.
Mingea bătută cu băţul sau la crosse, care înseamnă buştean încovoiat la capăt în formă de
cârjă, cu acest obiect bătându-se o minge la pământ, fiind condusă spre o ţintă care era o gaură în
pământ, un cerc sau o linie trasată . Jocul datează din secolul al XI-lea, originile lui greco-romane
sunt luate de pe basoreliefuri. Jocul era violent şi se juca mai ales iarna, la ţară, când ţăranii erau
liberi. Din el s-au dezvoltat mai multe jocuri: golf, hochei , criket .
Jeu de mail a deviat din la crosse .
Jocul în România
Jocurile populare prezentate până acum îşi au existenţa şi în România , sportul naţional
fiind oina.
Sporturile moderne au pătruns târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, aduse de tinerii care
studiau în străinătate: regbiul adus de fraţii Iconomu Caracostea, fotbalul se juca în echipe
neorganizate de elevi în 1893 cu mingi peticite, iar în 1902 are loc primul meci oficial de fotbal
între oraşele Timişoara şi Lugoj.
Înainte de perioada pătrunderii în România a acestor jocuri se practica în mod sporadic:
gimnastica, ciclismul, atletismul, fotbalul.
Dezvoltarea sporturilor s-a desfăşurat în paralel cu înfiinţarea asociaţiilor pe ramuri sportive în care
marea majoritate a membrilor era formată din tinerii claselor avute, perioada de după primul război
mondial , fiind prolifică pentru sportul românesc.
Competiţiile sportive, treptat, s-au transformat în instituţii ale sportului ca instrument social
de control al desăvârşirii fizice şi psihice a omului. Esenţa personală a biruinţei pe arena sportivă
permite unui individ să-şi demonstreze originalitatea şi potenţialul fizic şi psihic.
Principalul scop al antrenamentului, în sportul modern, este acela de a produce adaptarea
progresivă a organismului la eforturi cât mai mari pentru obţinerea formei sportive.
O echipă poate fi puternică în măsura în care toţi componenţii ei au valoare apropiată, iar
în momentul în care dorim să consolidăm, să creştem eficienţa echipei prin aplicarea celor mai
moderne mijloace, trebuie să căutăm veriga slabă.
Astfel, antrenorul unei echipe de handbal trebuie să fie cunoscătorul echipelor cu care se
confruntă, pregăteşte meciul înainte de competiţie, ştie unde sunt plasaţi cei mai slabi apărători ai
echipei adverse şi va concepe atacul orientându-l în acea direcţie. O echipă slab pregătită din punct
de vedere fizic, în repriza a II-a va avea o fluctuaţie de evoluţie şi poate pierde, înfrângere generată
şi de alte cauze:
1. jucătorii sunt tineri şi nu îşi vor doza corect efortul, ori nu au experienţă;
2. condiţia fizică scăzută.
Echipele actuale sunt organizate astfel încât obiectivele se fixează la începutul fiecărui
campionat conform bugetului de care dispun şi de valoarea lotului cu care se prezintă în competiţie.
De aceea, echipa managerială, antrenorul, căpitanul de echipă, vor coopera şi vor elabora strategiile
oportune în campionat. Jucătorii cei mai slabi jucători trebuie formaţi, iar cu cât valoarea lotului
este mai ridicată, munca antrenorului va fi mai uşoară, individualizarea având o contribuţie
remarcabilă la obţinerea rezultatului final.
Dacă apar probleme în relaţionarea componenţilor echipei, cauza poate trimite la:
 lipsa coordonării în aruncări,
 lipsa omogenităţii în fazele de atac şi de apărare,
 puţine cunoştinţe de tactică,
 lipsa motivaţiei în antrenament şi joc.
Aceste probleme se rezolvă în timp şi este necesară realizarea unui catalog cu priorităţi şi
fixarea planurilor de antrenament. Pe aceasta bază pot fi stabilite greşelile, individualizarea pe
posturi a jucătorilor, pregătirea profesională şi viaţa extrasportivă, factori care trebuie să se înscrie
în rigorile performanţei, completate de refacere prin somn, refacere după antrenament, alimentaţie
adecvată. Viaţa extrasportivă dezorganizată poate avea ca urmare o stagnare a pregătirii de
performanţă a jucătorului, a întregii echipe: apar conflictele în echipă (jucător-jucător, jucător-
antrenor, iar un factor catalizator al conflictelor mari ar putea fi descoperirea lor târzie, lucru care
poate să determine desfiinţarea echipei). Dacă există jucători străini (din altă ţară, din altă regiune)
în echipă, apar diferenţe de educaţie, cultură, civilizaţie, (diferenţe de limbă), lucruri care pot fi
rezolvate prin abilităţile pedagogice ale antrenorului sau cu ajutorul psihologului echipei. Ca
urmare pot apare: frustrarea, scăderea performanţei datorită conflictelor trecute, egoismul, lipsa

7
comunicării şi a cooperării. Când jucătorii au probleme (privitoare la forma sportivă, la relaţiile
distructive) acestea trebuie rezolvate cu succes pentru bunul mers al echipei.
Pentru obţinerea rezultatelor foarte bune, antrenorul trebuie să ia deciziile corecte, mergând
până la autocritică. Performanţele vor fi atinse prin folosirea unor reguli, principii de antrenament,
clarificarea preliminară a obiectivelor şi toate acestea trebuie să fie valabile şi pe parcursul
campionatului. O solicitare a organismului prea mare prin antrenament poate duce la dezechilibre
în organism; viaţa sportivă corectă, viaţa extrasportivă, vor reflecta cerinţele marii performanţe şi
astfel va exista armonie între sarcini şi răspunsuri.
Pentru ca toate acestea să nu intervină negativ în performanţele sportivilor, există principii
generale si principii specifice de la care antrenorul nu trebuie să se abată, principii cu care sportivul
trebuie familiarizat şi educat în spiritul respectării lor.
Principiile generale se referă la: dezvoltarea armonioasă şi multilaterală a organismului
sportivului, transferul abilităţilor, a fair-play-ului, obţinute prin antrenament şi competiţie,
întărirea sănătăţii organismului. Cele cu caracter specific acţionează de regulă în antrenamentul
sportiv şi se axează pe adaptarea la condiţiile specifice din timpul efortului depus în pregătire şi
întrecere: principiul continuităţii, principiul solicitărilor optime şi a creşterii în trepte a eforturilor,
principiul efortului specific competiţiei, principiul individualizării, principiul evaluării sistematice
a sportivului, principiul modelării.

8
 Curs. nr. 1.
Noţiuni de regulament

Handbalul este un joc popular, dinamic, spectaculos şi incitant în acelaşi timp. Peste 15
milioane de oameni practică acest sport în aproximativ 140 de ţări, fiind foarte popular în Europa,
după jocul de fotbal. Jocul în ansamblu este o combinaţie uluitoare a fotbalului cu baschetul şi
polo-ul.
o Terenul de joc (Figura 1) este un dreptunghi cu lungimea de 40 metri şi lăţimea de 20 metri,
compunându-se din două spaţii de poartă şi o zonă de joc. Liniile laturilor lungi sunt numite linii
de margine iar liniile laturilor scurte sunt numite linii de poartă (între barele porţii) sau liniile
exterioare porţii (de ambele părţi ale porţii).
o Porţile au la interior o înălţime de 2 metri şi o lăţime de 3 metri.
o Liniile terenului fac parte din spaţiile pe care le delimitează.
o Linia de aruncare liberă (linia de 9 metri) este o linie întreruptă, trasată la 3 metri în afara liniei
spaţiului de poartă.
o Linia de 7 metri este o linie lungă de 1 metru, marcată în faţa porţii fiind paralelă cu linia de poartă
şi la 7 metri de aceasta.
o Linia de restricţie (limitare) a portarului (linia de 4 metri) este o linie cu lungimea de 15 cm, marcată
în faţa porţii, delimitând ieşirea la aruncările apărate de la 7 metri.
o Linia de schimb (un segment din linia de margine) pentru fiecare echipă, se intinde de la linia de
centru până la un punct aflat la o distanţă de 4,5 metri de aceasta. Acest punct al liniei de schimb
este marcat de o linie paralelă cu linia de centru şi se întinde pe o distanţă de 15 cm în interiorul
liniei de margine şi 15 cm în afara liniei de margine (în interiorul şi în afara terenului de joc);

Fig. nr. 1: Terenul de joc

9
 Timpul de joc
o Timpul de joc pentru toate echipele cu jucători de peste 16 ani este de 2 reprize a câte 30 de minute.
Pauza dintre reprize este de 10 minute.
o Timpul normal de joc pentru echipele de tineret este compus din 2 reprize a câte 25 de minute,
pentru grupa de vârstă 12-16 ani şi 2 x 20 minute pentru grupa de vârstă 8 - 2 ani. Dacă rezultatul
este egal la sfârşitul timpului regulamentar de joc şi dacă trebuie desemnat un câştigător, echipele
vor juca prelungiri, după o pauză de 5 minute. Timpul prelungirilor este de 2 reprize a câte 5
minute, cu pauză de 1 minut între cele 2 reprize.
o Dacă rezultatul este din nou egal, la sfârşitul primei prelungiri, se va juca încă o prelungire, după
o pauză de 5 minute. Această prelungire este tot de 2 reprize a câte 5 minute fiecare, cu o pauză de
1 minut între cele 2 reprize.
o În cazul în care nici prelungirile nu au desemnat învingătorul, se stabilesc lovituri de la 7 m.
Semnalul de sfârşit de joc
o Timpul de joc începe la fluierul arbitrului, pentru aruncarea de începere. Timpul de joc se termină
la semnal automat, dat de cronometrul tabelei de marcaj sau de cronometror.
Time-Out
o Time-out-ul se acordă când: se dictează o eliminare de 2 minute, o descalificare sau o eliminare
definitivă;
o După time-out, jocul se reia cu fluierul arbitrului;
o Fiecare echipă beneficiază de un time-out de 1 minut, în fiecare repriză a timpului normal de joc.
Mingea
o Mingea este confecţionată din piele sau material sintetic.
o Dimensiunile (circumferinţa şi greutatea) mingilor folosite la diferitele categorii de echipe sunt
următoarele:
- 58-60 cm si 425-475 g (Marimea IHF 3) pentru echipele masculine si tineret masculin (peste 16
ani);
- 54-56 cm si 325-375 g (Marimea IHF 2) pentru echipele feminine, tineret feminin (peste 14 ani) si
tineret masculin (12 – 16 ani);
- 50-52 cm si 290-330 g (Marimea IHF 1) pentru tineret feminin (8 – 14 ani) si tineret masculin (8
– 12 ani).
Reguli de bază:
 Există 7 jucători în fiecare echipă: 6 jucători de câmp şi un portar. Ideea de bază este de a înscrie
cât mai multe goluri în poarta echipei adverse;
 Atingerea mingii cu piciorul, sub nivelul genunchiului se penalizează, greşeala numindu-se
“picior”;
 Este permis să se efectueze doar trei paşi cu mingea în mână; efectuarea a mai mult de trei paşi
determină greşeala numită “paşi”;
 Mingea poate fi ţinută în mână timp de 3 secunde, depăşirea timpului regulamentar se sancţionează,
“paşi”;
 Jucătorii de câmp nu au voie să intre în spaţiul de poartă, delimitat de semicercul de 6 m, ei
desfăşurîndu-şi activitatea între cele două semicercuri de 6 m ale terenului de handbal.
Jocul de handbal se desfăşoară în viteză, este dinamic, se învaţă relativ repede pentru că
mişcările sunt naturale, le întâlnim în viaţa de zi cu zi, în jocul copiilor şi activităţile adulţilor:
mers, alergare, sărituri, aruncări şi variaţii ale acestora.
Handbalul este un joc bazat pe tactică, pe acţiuniile colective ale jucătorilor, neexcluzând abilităţile
lor tehnice; este un joc al strategiilor şi al rezolvării problemelor spontane (în fiecare joc întâlnim
situaţii diferite, noi, adversari cu calităţi deosebite). Ca în orice activitate fizică se cere muncă
pentru asimilarea unui bagaj motric (tehnică, tactică, calităţi motrice), precum şi abilităţi psihice şi
teoretice, de încadrare şi reprezentare a situaţiilor nou apărute utile în orientarea şi rezolvarea
eficientă a sarcinilor de joc. Jocul de handbal are un rol important în dezvoltarea abilităţilor de
relaţionare socială şi interpersonală, contribuind la creşterea stimei de sine şi la îmbunătăţirea stării
de sănătate. Câştigarea meciului depinde de activitatea în apărare şi în atac, de modul în care echipa
colaborează din punct de vedere tactic şi de responsabilităţle pe care componenţii ei şi le asumă în
acţiunile individuale. Handbaliştii trebuie să înveţe să coopereze între ei şi în acelaşi timp, trebuie
să respecte regulile jocului, să fie subordonaţi spiritului de fair-play şi să să se ajute reciproc,
împărţindu-şi atenţia în trei direcţii: activitatea coechipierilor, activitatea adversarilor şi cea
proprie.
Cerinţe pentru participanţii la joc:
o Respectarea regulamentului jocului;
o Respectarea adversarilor;
o Respectarea coechipierilor;
o Respectarea arbitrilor;
o Respectarea spectatorilor;
o Respectarea indicaţiilor antrenorului.
10
 Timp de lucru 100 minute
(recomandat)
Rezumat Noţiunile de regulament sunt extrem de importante în coordonarea
unei echipe, în respectarea adversarilor şi a coechipierilor.
Concluzii Regulamentul jocului de handbal este într-o continuă modificare,
adaptându-se evoluţiei jocului, a evoluţiei speciei umane, contribuind
la organizarea jocului.

Teste de autocontrol Care sunt ultimele modificări din regulamentul jocului de handbal?
Care sunt posturile pe care acţionează jucătorii în jocul de handbal?

Surse bibliografice Csudor, G., (1989). Handbal-combinaţii tactice, Ed. Sport-Turism,

Bucureşti.
Dragnea, A., Mate-Teodorescu, (2002). Teoria sportului, Ed. FEST,
Bucuresşti.
www.frh.ro
www.fih.com
www.eurohandball.com

11
 Curs nr. 2
Terminologia jocului de handbal (după Cercel P.)

A. Tehnica:
 Poziţia fundamentală:
-specifică pivotului,
-specifică.
Jocul în atac.
Deplasare fără minge (mişcarea în teren):
 Alergarea,
 Schimbarea de direcţie,
 Deplasările laterale,
 Pătrunderea,
 Intoarcerea,
 Oprirea,
 Săritura.
1. Prinderea mingii:
 Cu două mâini (se folosesc variante în funcţie de înălţimea la care este pasată mingea şi variante
în funcţie de direcţia mingii),
 Cu o mână (variante în funcţie de înălţimea prinderii şi variante în funcţie de direcţia mingii).
2. Ţinerea mingii:
 Cu o mână,
 Cu două mâini.
3. Mânuirea mingii (ţinută în mână :
 Variante determinate de posibilitatea de mişcare a articulaţiilor braţelor,
 Variante în legătură cu înălţimea la care este ridicat braţul,
 Variante determinate de direcţia de deplasare a braţului,
 Rotarea braţului.
4. Deplasări fundamentale cu mingea (executate în limita regulamentului)
 Variante determinate de înălţime,
 Variante determinate de numărul paşilor,
 Variante determinate de direcţia în care este transmisă mingea.
5. Conducerea mingii
 Variante determinate de înălţime,
 Variante determinate de număr (dribling simplu sau multiplu),
 Variante determinate de direcţie (multiplu).
6. Pasarea mingii:
 Pasele fundamentale (de bază):
-cu sprijin pe sol: azvârlită, la nivelul şoldului,
-cu sprijin pe piciorul opus braţului de aruncare: pase executate pe la spate;
-din săritură: în lungime, în înălţime, cu bătaie pe piciorul braţului de aruncare, din săritură pe lângă
şold, din săritură pe la spate.
o pasele speciale:
o cu sprijin pe sol: din pronaţie, din supinaţie, împinsă, pasa deviată sau atinsă, cu două mâini, cu
boltă, cu boltă pe deasupra semicercului,
o alte forme.
o în aer: din pronaţie, din supinaţie, împinsă, pasa deviată sau atinsă, cu două mâini, cu boltă, cu
boltă pe deasupra semicercului, alte forme.
o pe deasupra umărului,
o pe la spate, cu pământul.
7. Fentele
 Deplasare în plan fundamental: simplă, dublă, cu întoarcere în ambele direcţii, cu executarea
simultană a driblingului, cu trecerea braţului peste apărător (cu rotarea braţului);
 Deplasare în plan vertical: din săritură cu diferite poziţii ale mingii.
 Fente de pasare urmate de anumite acţiuni: fentă de pasă urmată de pasă, fentă de deplasare cu
executarea unei pase pe poziţie viitoare, fentă de dribling, fentă de aruncare la poartă.
 Fente de aruncare urmate de diferite acţiuni: acţiune de aruncare la poartă, de deplasare pe poziţie
viitoare, de pasă, de dribling.
 Fentă de aruncare fără minge, urmată de diferite acţiuni: continuată cu aruncare la poartă, urmată
de deplasare, sau pasă, dribling.
Jocul în apărare
Poziţia fundamentală: înaltă, mijlocie, joasă.
Deplasările:
-alergarea cu spatele,
12
 -alergarea înapoi (cu faţa spre direcţia de alergare ) cu orientarea privirii spre minge,
-deplasare laterală,
-ieşirea şi retragerea,
-schimbarea de direcţie.
Marcajul:
-împiedicarea unei aruncări la poartă din sprijin normal,
-marcajul de la distanţă (de supraveghere),
-împiedicarea unei aruncări din săritură.
1. Blocarea mingilor aruncate la poartă
Din sprijin:
 Blocarea mingilor aruncate prin azvârlire,
 Blocarea mingilor aruncate pe lângă şold,
 Blocarea mingilor aruncate prin evitare,
În aer:
 Azvârlite,
 Pe lângă şold,
 Cu evitare.
2. Intercepţia
Din sprijin:
 Cu braţele,
 Cu braţele, precedate de deplasare,
În aer:
 Cu săritură spre înainte,
 Cu săritură laterală,
 Cu săritură spre înapoi.
3. Scoaterea mingii din dribling
 Dacă adversarul ţine mingea,
 Dacă adversarul execută un dribling simplu,
 Dacă adversarul execută un dribling multiplu,
 Dacă adversarul aruncă la poartă.
4. Recuperarea mingii
Blocarea defensivă: blocarea traiectoriei de deplasare a atacului, provocarea faultului în atac.

Portarul
Tehnica portarului
1. Poziţia fundamentală determinată de poziţia mingii: mingea este la mare distanţă, mingea este la
semicerc.
2. Fente de distragere a atenţiei de deplasare: verbală, cu privirea.
3. Aruncarea la poartă (de bază):
-azvârlită,
-azvârlită pe lângă şold,
-cu evitare,
-plonjon.
4. Aruncări la poartă (speciale):
 pe la spate,
 ricoşată,
 aruncare pe la spate cu întoarcere din săritură,
 cu două mâini,
 cu cădere pe spate,
 aruncarea de la 7 m.

Aceste procedee, de aruncare, pot suporta transformări în funcţie de transmiterea şi traiectoria

balonului.
5. Tehnica individuală: pasa scurtă şi pasa lungă (pasa cu sprijin pe sol şi pasa din săritură),
deplasarea în spaţiul de poartă, fentele de pasare, aruncarea la poartă, închiderea unghiului de
aruncare.
6. Deplasările în poartă:
 deplasările cu paşi adăugaţi pe traiectoria optimă,
 deplasarea care se execută înaintea apărării unei aruncări,
 deplasarea care se execută după apărarea unei aruncări,
 deplasarea pentru intrarea în posesia mingii,
 săritură pentru intrarea în posesia mingii.
7. Mişcări de apărare contra aruncărilor la poartă:
 cu ambele braţe,
13
  cu un braţ,
 cu braţ şi picior de aceeaşi parte,
 cu picioarele,
 în poziţia de şpagat.
Mişcările de apărare ale mingilor aruncate spre poartă pot varia în funcţie de înălţimea aruncării şi
a procedeului de aruncare.

Tactica
Tactica individuală în atac
Intenţii tactice individuale ale jucătorului de câmp: demarcarea, atragerea unui apărător, depăşirea
adversarului, căutarea situaţiei de a înscrie, anticiparea acţiunilor adversarului, limitarea paselor
lungi.
Mijloace tactice individuale ale jucătorului de câmp:
 atragerea atenţiei asupra acţiunii proprii,
 schimbarea atenţiei referitoare la direcţia de deplasare,
 deplasarea în spaţiile libere,
 pasele eficiente, transmise în timp util,
 analizarea posibilităţilor de acţionare,
 alegerea modalităţii de acţionare,
 stabilirea direcţiei fundamentale a acţiunii,
 observarea reacţiilor adversarului,
 alegerea acţiunii de finalizare,
 alegerea traiectoriei aruncărilor,
 analiza situaţiilor specifice,
 alegerea folosirii combinate a mijloacelor tactice.
Mijloace tactice individuale ale portarului
-poziţionare specifică în afara spaţiului de poartă.

Tactica individuală în apărare

Intenţii tactice individuale ale jucătorilor de câmp
-intenţii anticipate pentru intrarea în posesia mingi,
-presiuni anticipate pentru împiedicarea aruncării la poartă.
Intenţii tactice individuale ale portarului
 limitarea paselor lungi,
 controlul adversarului aflat în posesia mingii,
 control constant al acţiunilor şi poziţiilor adversarului.
Mijloace tactice individuale ale jucătorului de câmp
 limitarea paselor şi a aruncărilor la poartă, orientarea în funcţie de acţiunile adversarilor,
 marcajul la distanţă,
 marcajul utilizat cu contact personal,
 marcajul culoarelor de aruncare,
 marcajul culoarelor de pasare,
 fentele de apărare (mişcări înşelătoare de apărare).
Mijloace tactice individuale ale portarilor:
 intercepţia mingii,
 atacarea jucătorului aflat în posesia mingii,
 blocaj, plecare din blocaj,
 folosirea mjloacelor tactice colective în situaţii speciale.
Sisteme de atac:
 fără jucători de semicerc (folosite în situaţiile în care echipa se dispune în atac),
 cu un pivot,
 cu doi pivoţi,
 atacul 7+6, cu folosirea portarului.
Transformări de sisteme:
 variante de transformări din 3+3 (în situaţii de aglomerare a semicercului advers şi pentru puţin
timp) în 2+4, dependent de jucătorul care devine cel de-al doilea pivot,
 variante de transformări din 2+4 în 3+3 dependent de jucătorul care devine cel de-al treilea pivot
de 9m (acţioneaza pe acest post timp limitat);
 transformări simulate (false).
Atacul asupra diferitelor sisteme de apărare.
 folosirea specială a mijloacelor tactice contra sistemelor de apărare în zonă,
 folosirea tactică specială a mijloacelor tactice contra sistemelor de apărare «om la om».
 atacul în superioritate numerică şi atacul în inferioritate numerică,
 atacul în situaţii limitate.
14
 Principii tactice colective în apărare
Apărarea este munca întregii echipe pentru obţinerea posesiei mingii, provocând greşeli
adversarilor cu dorinţa de a împiedica acţiunile acestora de a înscrie gol.
Mijloace tactice colective în apărare:
 concordanţa în repartizarea sarcinilor în apărare sau numărătoarea,
 întrajutorarea,
 dublarea,
 preluarea-predarea (sachimbul de oameni),
 alunecarea,
 flotarea,
 vorbirea.
Aplicarea mijloacelor tactice colective în situaţii speciale
 zidul la lovituri libere,
 retragerea în spaţiul de poartă, fără a încălca regulamentul,
 fente de corp prin schimbarea poziţiei,
 fente cu modificarea plasamentului.
Tactica colectivă
Atac
Principii tactice colective:
 valorificarea unei şanse de gol,
 valorificarea supranumericului,
 în cazul egalităţii numerice se va mări spaţiul, prin retragerea extremelor în colţul terenului,
 menţinerea combativităţii în caz de inferioritate numerică.
Mijloace tactice colective:
 colaborarea între doi-trei jucători,
 pătrunderea,
 schimbul de locuri,
 încrucişarea,
 blocajul,
 blocaj, plecare din blocaj,
 circulaţii de jucători,
 apariţii ale extremelor,
 învăluiri,
 transformări (din centru sau inter în al doilea pivot).
Timp de lucru 100 minute
(recomandat)
Rezumat Terenul jocului de handbal, zonele de acţionare, traiectoriile mingii şi
ale jucătorilor, tehnica în atac şi în apărare, se subordonează unui
limbaj universal, reflectat în terminologia jocului de handbal, deosebit
de necesară în transmiterea informaţiei şi înţelegerea ei, în preluare.
Concluzii Terminologia jocului de handbal este obliogatorie în limbajul
specialistului. Fiecare profesor, antrenor trebuie să stăpânească
semnele convenţionale şi termenii specifici necesari transmiterii
informaţiei profesioniste.

Teste de autocontrol Câte tipuri de pase există în jocul de handbal?

Care sunt traiectoriile mingii, în jocul de handbal?

Surse bibliografice Cercel P., (1976). Exerciţii pentru fazele de joc, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti.
Cercel P., (1993). Curs de handbal, FEFS Iaşi.
Cercel P., (1995). Curs de handbal, IDD, Iaşi.
www.frh.ro
www.fih.com

15
 Curs nr. 3
Şcoala mingii - jocuri şi ştafete

„Şcoala mingii” constă în jocurile şi exerciţiile utilizate în lecţiile de iniţiere sau la începutul
unei ore (de educaţie fizică sau de antrenament) pentru formarea deprinderii de a manevra mingea
şi de a învăţa uşor tehnica jocului de handbal. Ele sunt mijloace simple şi antrenante în acelaşi
timp, având caracteristica de a le putea transforma în funcţie de obiectivele principale ale lecţiei.
Întâlnirea cu mingea sub formă de joc poate motiva şi capta colectivul de jucători, determinându-l
să se implice în activitate, astfel însuşindu-şi un bagaj de deprinderi motrice complexe.
Deprinderi de bază însuşite cu ajutorul jocurilor şi ştafetelor:
 obişnuirea cu mingea sau simţul mingii;
 aprecierea distanţei până la coechipier;
 adaptarea poziţiei corpului în funcţie de traiectoria mingii şi vitezei acesteia;
 abilitatea de a ţine, prinde şi pasa mingea la coechipier;
 atenţie, voinţă, spirit de echipă, memorie motrică, orientare în spaţiu
Ex. nr. 1
Alergare pe toată suprafaţa sălii printre obstacole, sarcina colectivului va fi efectuată cât mai repede
posibil: obstacolele folosite vor fi segmente ale lăzii de gimnastică, bănci şi liniile terenului de
handbal. Variante: alergare pe perechi, alergare în grupe de câte trei.
Ex. nr. 2
Cursa
Două grupe a câte un singur alergător se poziţionează la un punct de start situat pe lăţimea terenului
şi, la semnal, se întrec până la un punct prestabilit. Fiecare grupă are posibilitatea să întreacă
cealaltă grupă într-un timp de 4-5 minute. Se aleargă singur sau în grup. Variantă: grupele încearcă
să se încurce reciproc.
Ex. nr. 3
Alergare pe litere
Fiecare grupă (jucător) va primi o literă. La semnalul antrenorului se va alerga o distanţă
prestabilită.
Variantă: alergare printre jaloane.
Ex. nr. 4
Joc de reacţie.
Crabii şi creveţii
Se formează două echipe care se dispun faţă în faţă, la o distanţă de 1 m - 1,5 m între ele. O echipă
se va numi „crabii” o echipă se va numi „creveţii”. Dacă antrenorul va striga „crabii” ei vor trebui
să prindă „creveţii” până la un punct prestabilit.
Variante:
- jucătorii pleacă din diferite poziţii: din culcat, din poziţie de flotare, din ghemuit etc.
- între cele două echipe se regăsesc mingi iar echipa care trebuie să prindă, trebuie să ţintească cu
mingea, jucătorii care aleargă,
- se pot da alte semnale decât cele prestabilite (optice),
- ambele echipe vor alerga cu spatele,
- echipa care prinde, (la fel şi cea care va trebui prinsă) se va deplasa cu sărituri din ghemuit în
ghemuit, sau cu mersul crabului (mers cu sprijin pe braţe), ori alergare cu pas adăugat.
Ex. nr. 5
Prinde hoţul
Două echipe se dispun de o parte şi de alta a unei linii trasate pe sol, iar pe această linie se aşează
mingi.. Una dintre echipe reprezintă „hoţii” iar cealaltă „vardiştii”. Hoţii fură mingile, iar, vardiştii
caută să preîntâmpine acest lucru. Startul va fi dat de antrenor şi jocul se poate desfăşura unu contra
unu sau în grup. Jocurile se folosesc şi pentru consolidarea procedeelor tehnice.
Utilizarea şi organizarea acestora prezintã unele particularitãţi metodice:
– jocurile pregãtitoare pot fi folosite în cazul în care procedeele tehnice urmeazã să fie repetate şi
sunt însuşite corect când mecanismul de bazã este bine consolidat;
– regulile jocului pregãtitor trebuie stabilite astfel încât sã favorizeze şi sã ceară o execuţie corectã
a procedeului tehnic;
– jocurile pregătitoare sunt considerate modele simplificate ale jocurilor sportive. Simplificarea
merge până la limita la care nu se alterează conţinutul şi structura de bază a jocului sportiv. A
simplifica regulile de joc înseamnă a le reduce numeric, nu a face concesii în ceea ce priveşte
prevederile regulamentului.
Ex. nr. 6
Mingea călătoare
Colectivul se dispune pe două sau mai multe şiruri cu executanţii situaţi la intervale de o lungime
de braţ. Se transmit prin oferire, din mână în mână, una sau mai multe mingi. Când ajunge mingea

16
la utimul, va duce mingea la începutul şirului şi reîncepe exerciţiul. După 1 - 2 execuţii se schimbă
sensul transmiterii mingilor.
Ex. nr. 7
Mingea prin tunel
Colectivul este organizat pe 2-4 şiruri egale, jucătorii stau cu picoarele mult depărtate, păstrând
intre ei intervale de un braţ sau de 1-2 paşi. Jocul se va desfăşura cu 1-3 mingi. Procedee de
transmitere: – cu douã mâini prin oferire, înapoi, printre picioare; – prin oferire, combinat, primul
printre picioare, urmãtorul pe deasupra capulul etc.
Ultimul jucător aleargă cu mingea în linie dreaptă pe lângă şir sau şerpuit, printre ceilalţi, pânã la
capătul şirului de unde jocul se reia.
Ex. nr. 8
Mingea purtatã
În funcţie de numărul mingilor colectivul se organizeazã pe 2 - 4 şiruri.
La semnal, primii jucători din fiecare şir, aleargă, transportând una sau mai multe mingi, pânã la
un anumit punct (10 - 15m) unde le depun pe sol, întorcându-se şi predând ştafeta următorului sau
ocolind punctul stabilit şi transportându-le pentru a le preda urmãtorului. Deplasarea se poate
efectua în linie dreaptă sau cu şerpuire printre obstacole.
Ex. nr. 9
Ştafeta cu mingi de handbal
Jucătorii sunt dispuşi pe 2 - 4 şiruri înapoia unei linii, trasată pe sol. Primii jucători din fiecare
echipã au câte o minge de handbal pe care o ţin corect cu douã mâini. La semnal, aceştia aleargã,
ocolesc un jalon aflat la distanţa de 8 - 10 m, revin spre echipa proprie, predau mingea următorului
şi se dispun la capătul coloanei. Jocul se terminã în momentul în care primul elev ajunge la locul
iniţial, ridicând mingea deasupra capului. Câştigă echipa care termină prima.
Ex. nr. 10
Culesul şi semănatul cartofilor
Înapoia unei linii trasate pe sol sunt dispuse 2 - 4 echipe. Înaintea fiecărei echipe, la o distanţã de
10 - 15 m, se deseneazã câte un cerc şi se aşează o minge de handbal. La semnal, primul jucãtor
din fiecare echipã, aleargã şi culege mingea de handbal din cercul situat înaintea echipei lui, dupã
care o predã următorului jucător care are sarcina să o “semene” (s-o transporte înapoi în cerc).
Jocul se terminã dupã ce ultimul jucãtor rezolvã sarcina. Câştigă echipa care tremină prima. Dacă
avem mai multe mingi, jocul se va desfãşura în felul urmãtor: inaintea fiecărei echipe se traseazã
douã cercuri: primul la 5 m, altul la 10 m. În fiecare cerc se aflã o minge de handbal. La semnal
pornesc primii jucãtori. Ajunşi la primul cerc, culeg mingea pe care o transportã în cercul al doilea,
iar mingea aflată aici o aduc în primul cerc. Predarea ştafetei se face prin atingerea mâinii
următorului jucãtor.
Ex. nr. 11
Mingea rostogolitã în suveicã simplã
Jucătorii sunt dispuşi în 2 suveici simple. Primii au câte o minge de handbal şi la semnal, pornesc
în alergare, rostogolând-o până la şirul din faţă. După predarea mingii, se trece la coada şirului
respectiv.
Ex. nr. 12
Mingea rostogolitã dupã jalon
Jucătorii sunt dispuşi pe 2 - 4 şiruri egale ca număr, în spatele unei linii. Primii din fiecare şir,
primesc 1 - 2 mingi de handbal. La semnal, aceştia vor alerga rostogolind mingea şi ocolind un
fanion plasat în faţa, iar, la întorcere, o predau următorului.
Ex. nr. 13
Ţine terenul curat
Juctorii sunt împărţiţi în douã echipe, fiecare fiind plasatã pe câte o jumãtate de teren şi având un
numãr egal de mingi. Fiecare echipă are sarcina de a arunca mingile din jumãtatea proprie de teren,
în terenul echipei adverse, străduindu-se să culeagă cât mai repede mingile aruncate de adversari.
La semnalul de încetare a jocului (circa 30 sec.) se declarã câştigătore echipa care are mai puţine
mingi în terenul propriu.
Ex. nr. 14
Culorile
Jucătorii sunt împărţiţi în mai multe grupe, formate din 4 – 5 - 6 jucători dispuşi în cerc. Fiecare
jucător al grupei respective îşi alege o culoare. Un jucător din grupă are o minge pe care o aruncă
în sus, strigând o culoare ce aparţine celor din grupã. Cel care îşi aude culoarea strigată, trebuie să
prindã mingea înainte ca ea să atingă solul. Dacă a reuşit, el este cel care reîncepe jocul; dacă nu a
reuşit, jocul se reia cu acelaşi jucător. Cei care reuşesc să reia jocul de mai multe ori, sunt
câştigători.

17
Ex. nr. 15
Mingea la cãpitan
Jucătorii sunt dispuşi pe un rând cu un căpitan plasat la 4 - 5 m în faţă. Acesta pasează mingea,
deplasându-se, pe rând, în dreptul fiecăruia pentru a o reprimi. După circa 10 pase, căpitanul se
înlocuieşte cu un alt jucător. Jocul se poate organiza şi în formaţie de semicerc sau cerc, sau cu un
căpitan static.
Ex. nr. 16
Mingea în zig-zag
Jucătorii se dispun pe două rânduri, la 4 m distanţă şi la intervale de 2 m între ei. Dacã se lucreazã
cu minge, ea va fi pasată de la unul la altul în zig-zag. Cu două mingi, exerciţiul se va desfãşura cu
două echipe.
Ex. nr. 17
Mingea în stea
Jocul este asemănător cu cel precedent, folosindu-se 2 - 3 mingi. Jucătorii se dispun în formaţie de
cerc, în cazul de faţă, două cercuri concentrice, unul în interiorul celuilalt. Cei care se află în cercul
exterior, paseazã corespondenţilor din cercul interior.
Ex. nr. 18
Fereşte capul
Colectivul este împărţit în echipe egale numeric. Jucătorii fiecărei echipe, se dispun în coloanã câte
unul, având în faţã, la 5 m, câte un căpitan. Căpitanul
pasează pe rând fiecărui elev care dupã ce a pasat mingea înapoi la căpitan, se ghemuieşte. Câştigă
echipa care execută mai corect şi mai repede până la ultimul elev din coloanã.
Ex. nr. 19
Ştafetă cu dribling
Douã, trei sau mai multe echipe sunt dispuse în şir, la o linie de plecare. Primul jucãtor din fiecare
echipă are minge. La semnal pleacã în dribling, ocoleşte jalonul aşezat la 5 - 6 m înaintea grupei
lui, se întoarce în dribling şi predă mingea următorului, apoi trece ultimul din şir. Jocul se termină
în momentul în care primul jucător ajunge din nou primul şi primeşte mingea. Câştigă echipa care
termină prima. Cei care greşesc, trebuie sã reia driblingul din locul în care au greşit.
Ex. nr. 20
Suveicã simplã cu dribling
Jucătorii sunt dispuşi în şiruri, situate faţă în faţă, la o distanţã de 6 - 8 m. Primul execută dribling
până predă mingea primului jucător din şirul din faţa lui, după care trece la coada şirului. Câştiga
echipa al cărei prim jucător ajunge primul la locul iniţial.
Se executã cel puţin patru driblinguri, mingea se transmite după linia de plecare.
Ex. nr. 21
Ştafetă cu dribling printre jaloane
Jucătorii sunt dispuşi pe două sau mai multe şiruri, înapoia unei linii de plecare. La semnal, primul
jucãtor din echipã pleacã în dribling printre jaloane; după ocolirea ultimului jalon se întoarce în
acelaşi fel, predă mingea următorului jucător şi se deplaseazã ultimul din şir. Jocul se termină în
momentul în care primul jucător primeşte mingea de la ultimul executant. Câştigă echipa care
termină prima. Jucătorul care scapă mingea trebuie să continue jocul din locul de unde a pierdut
mingea.
Ex. nr. 22
Dribling pe un spaţiu limitat
Se delimiteazã un spaţiu de forma unui dreptunghi în care jucătorii vor executa dribling în direcţii
diferite, fără să se atingã între ei. În timpul executării driblingului, privirea este orientată spre
ceilalţi jucãtori, nu spre minge.
Ex. nr. 23
Dribling multiplu din alergare
Jucătorii se împart în grupe de câte trei. Doi jucători din fiecre grupă, sunt dispuşi lângă una din
liniile de margine ale terenului de handbal, iar celălalt, situat între ei, are mingea; jucătorul care are
mingea, va executa dribling multiplu pe distanţa dintre cei doi elevi, ocolindu-i de 2 sau 3 ori, după
care predă mingea unuia dintre ei. Driblingul se execută alternativ, cu mâna dreaptă şi cu mâna
stângă.

18
Ex. nr. 24
Dribling cu schimb de locuri
Jucătorii sunt în formaţie de şir. În faţa şirului şi în lateral, sunt dispuşi alţi jucători, la o distanţă
de 4 - 5 m. Primul jucător din şir, execută dribling până la jucătorul numãrul unu, îi predă mingea
şi rămâne în locul lui. Jucătorul numãrul 1 executã dribling pânã la jucãtorul numãrul 2 şi exerciţiul
se va derula la fel în continuare. Jucătorul numărul 6, se întoarce la capătul şirului, prin dribling.
Exerciţiul se efectueazã cu mai multe mingi. Se poate desfãşura şi sub formã de joc.
Ex. nr. 25
Ştafetã combinatã cu dribling, pasã, prindere
Se formeazã două sau mai multe echipe dispuse în formaţie de şir, înapoia liniei de plecare. Primul
jucător din fiecare şir are o minge de handbal. La semnal, el va pleca în dribling până la jalonul
plasat înaintea propriei echipe, îl ocoleşte şi pasează următorului jucător din şir după care aleargă
la capătul şirului său. Jocul se terminã când primul jucător primeşte mingea de la ultimul executant.
Câştigă echipa care termină prima.
Ex. nr. 26
Culesul cartofilor cu dribling
Jocul se adaptează obiectivului urmărit în lecţie - repetarea driblingului din alergare. Primii jucători
din fiecare echipă au câte o minge, execută dribling până la cercul unde se află o altă minge,
schimbă mingile, după care revin la şirul propriu tot prin efectuarea driblingului, predau mingea şi
se dispun la ultimii din şir. Câştigă echipa care revine prima în poziţia iniţială.
Ex. nr. 27
Păsările călătoare
Jucătorii sunt dispuşi într-un cerc, desenat pe teren, cu mingi de handbal în mână. Un singur jucător
rămâne fără cerc. La semnalul de începere, elevii pleacã din cercuri, executând dribling, din mers
şi uşoarã alergare, spre stânga sau spre dreapta. La al doilea semnal, fiecare elev încearcă să ocupe
un cerculeţ: acelaşi lucru îl va face şi elevul care iniţial nu a avut “cerc”. În timpul deplasãrii spre
cercuri, jucătorii sunt obligaţi sã execute dribling. În final, un alt elev rãmâne fără spaţiu. Câştigă
elevul care a reuşit mereu să-şi găsească un cerc.
Ex. nr. 28
Mingea călătoare cu dribling
Jucătorii sunt situaţi la distanţa de 3 - 5 m, unul faţă de celălalt. Cãpitanul are mingea şi execută
dribling până la următorul jucător, îi transmite mingea şi revine alergând la locul său. Jucătorul
care a primit mingea, executã acelaşi lucru. Jocul se terminã ori la ultimul jucãtor ori la cãpitan,
dacă sarcinile se repetă şi din înapoi spre înainte.
Ex. nr. 29
Atinge bara porţii de handbal
Efectivul de jucători se împarte în patru echipe, câte două la fiecare poartă. Întrecerea constă în
atingerea barelor de handbal, prin aruncarea mingii spre poartă. Primul jucător din fiecare echipă
are o minge de handbal cu care încearcă să atingă bara verticalã din faţa echipei lui. După ce a
aruncat, recuperează mingea, o predă următorului şi aleargă la sfârşitul şirului. Câştigă echipa care
realizeazã mai repede zece puncte. Distanţa între linia de aruncare şi barele porţii este de 6 m.
Ex. nr. 30
Mingea la turn
Jucătorii sunt dispuşi în formaţie de cerc. În mijlocul cercului se aşază un scaun lângă care stă un
elev care îl apără. Se joacă cu o singură minge. Jucãtorii de pe cerc paseazã între ei pentru a-l deruta
pe păzitorul turnului şi pentru a-şi crea situaţie favorabilă de atingere a „turnului”. Când turnul a
fost atins, se schimbã pãzitorul cu jucãtorul care a atins turnul. Câştigă jucătorii care au fost de cele
mai multe ori păzitori.
Ex. nr. 31
Ştafetă combinată
Alergare printre jaloane, culegerea, aruncarea şi prinderea mingii. Jucătorii se împart în 2 sau mai
multe echipe dispuse după o linie de plecare. Înaintea fiecărei echipe se plasează 5 jaloane, la
distanţã de un metru între ele. Lângă ultimul jalon este o minge de handbal, iar la 4 m de acesta stă
un coechipier. La semnal, primii jucãtori aleargă printre jaloane, culeg mingea, o pasează
coechipierului, o reprimesc şi o aşează în locul iniţial, alergând înapoi printre jaloane. O sarcină
importantă este ca cel care a terminat traseul, să atingă palma următorului jucător, predând ştafeta.
Ex. nr. 32
Mingea în cerc
Jucătorii sunt dispuşi în formaţie de cerc. În mijlocul fiecãrui cerc se aflã un jucãtor. Mingea pleacă
întotdeauna de pe circumferinţa cercului. Cel care pasează de pe circumferinţă trece în locul celui
din centru. Sensul de pasare al mingii se fixează înainte de începerea jocului.
Ex. nr. 33

19
Şoarecele şi pisica
Pe un spaţiu limitat, doi jucători paseazã mingea între ei. Un alt elev încearcã sã intercepteze
mingea. Dacã elevul reuşeşte sã intre în posesia mingii, locul celui din mijloc va fi reluat de elevul
care a greşit pasa.
Ex. nr. 34
Cercurile mişcătoare
Jucătorii sunt dispuşi în formaţie de cerc (două), unul în interiorul celuilalt. Cei din cercul interior
au câte o minge de handbal. La semnal cercurile intrã în mişcare, cel interior spre dreapta, cel
exterior spre stânga; jucãtorii din cercul mic executã pase cu jucãtorii din cercul mare. Direcţia de
alergare se schimbã dupã două-trei repetãri. Se schimbã şi jucãtorii din cercul mic cu cei din cercul
mare.
Ex. nr. 35
Pase în cerc cu schimb de locuri
Jucătorii sunt dispuşi în formaţie de cerc. Unul dintre ei are o minge de handbal pe care o pasează
unui coechipier din cerc şi apoi aleargă în locul jucãtorului căruia i-a pasat. Jucãtorul care a primit
mingea pasează mai departe unui alt jucător. Exerciţiul se poate executa cu mai multe mingi.
Ex. nr. 36
Prinderea şi pasarea mingii între trei grupe cu schimb de locuri
Jucătorii sunt împărţiţi în trei grupe. Mingea se află la primul jucător din grupă. El pasează spre
primul jucător al grupei din dreapta, după care aleargă la capătul şirului unde a pasat. Jucătorul
care a primit mingea face acelaşi lucru. Distanţa dintre grupe este de 4 m. Exerciţiul se poate
executa cu două mingi. După mai multe repetări, se modifică sensul de pasare şi de schimbare a
locurilor. Exerciţiul se poate desfãşura şi sub formă de joc.
Ex. nr. 37
Cloşca îşi apără puii
Echipele care se întrec sunt dispuse în formaţii diferite: una dintre ele în cerc, cealaltă în şir, în
interiorul cercului. Primul jucător din şir reprezintă cloşca, cea care îşi va apãra puii. Elevii se ţin
între ei prin apucare de mijlocul celui din faţã. Jucătorii din cerc au o minge cu care trebuie sã
ţintească ultimul pui. La semnal, jucãtorii din cerc paseazã între ei în aşa fel încât mingea sã se afle
în apropierea cozii şirului, adică în locul unde se află ultimul pui. Cloşca şi puii se deplaseazã astfel
încât cloşca să se afle într-o poziţie din care să-şi poată apăra puii. Puiul nimerit iese din joc. Jocul
se desfãşoarã contra cronometru, rolurile echipelor schimbându-se dupã 30-45 de secunde sau 60
de secunde. Câtigă echipa care reuşeşte să nimereascã mai mulţi pui ai echipei adverse. O echipã
este formatã din 6 - 7 jucători.
Ex. nr. 38
Prinderea şi pasarea mingii din deplasare înainte-înapoi
Jucătorii sunt împărţiţi în grupe de câte doi, faţã în faţã, la o distanţã de 2 m. Se executã pase în doi
cu deplasare înainte şi înapoi. Unul dintre executanţi aleargã înapoi, celãlalt înainte, astfel încât
distanţa de 2 m dintre ei sã rãmânã aceeaşi. Ajunşi la marginea terenului, sensul de deplasare a
celor doi se schimbã. Se poate efectua şi sub formã de concurs.
Ex. nr. 39
Huştiuluc
Pe un teren de formã dreptunghiulară, două echipe egale la număr se dispun înpoia liniilor de fund
ale terenului de handbal. În centru, se aşează o minge. La semnal, ambele echipe sau numai câte
un jucător numit, din fiecare echipă, vor alerga pentru a intra în posesia mingii. Echipa care intră
în posesia mingii, prin pase, dribling şi alergare cu mingea în mânã, vor încerca să treacã de linia
de fund a echipei adverse, pentru a aşeza mingea jos şi a înscrie punct. Echipa aflată în apărare va
lupta pentru a-i împiedica să paseze şi pentru a intra eventual în posesia mingii.
Variantă:
Marcarea unui punct se poate considera când o echipă, aşează mingea în poartă sau într-un cerc
trasat pe sol. Treptat se vor introduce reguli tot mai apropiate de regulamentul jocului de handbal.
Ex. nr 40
Mingea la cãpitan (joc la douã porţi)
Jocul se desfãşoarã pe un teren de handbal între douã echipe egale la numãr, ai cãror cãpitani sunt
plasaţi fiecare în poarta opusã. Jucãtorii echipei în posesia mingii încearcã prin pase din alergare
sã se apropie de propriul cãpitan pentru a-i da mingea. Dacã reuşesc, li se acordã un punct. Echipa
adversã va acţiona în aşa fel încât sã impiedice realizarea punctului.
Ex. nr. 41
Ţinta
Efectivul se împarte în trei sau patru echipe, dispuse în şir, după o linie trasată pe sol. Înaintea
fiecărei echipe, se aşează o ţintă care diferă de la o echipă la alta. Ţinta poate fi: minge medicinală
aşezată pe calul cu mânere, cutie de la lada de gimnasticã, sticlã de plastic, etc. În funcţie de
mărimea ţintei se stabilesc şi punctele care se acordă odată cu atingerea lor. Pentru o ţintă mai
mare, se stabilesc puncte mai puţine. Echipele trebuie să treacă prin toate tipurile de ţintă, punctajul
20
 final fiind stabilit pe baza punctelor obţinute la toate cele trei sau patru obiective. Câştigã echipa
care are punctajul mai mare. Distanţa dintre şiruri şi ţinte este aceeaşi indiferent de mărimea ţintei.
Ex. nr. 42
Mingea săltăreaţă
Echipele sunt dispuse înapoia a douã linii parelele trasate pe sol, la o distanţã de 4 - 5 m. Cele două
linii paralele reprezintă terenul fiecărei echipe. Între cele două linii se aşează pe sol o minge
medicinalã sau o minge dezumflatã care se rostogoleşte greu. Jucãtorii ambelor echipe au câte o
minge de handbal, sarcina lor fiind ca prin lovirea mingii de pe sol, să o treacã dincolo de linia
echipei adverse. Se consideră punct realizat, trecerea mingii peste terenul echipei adverse, iar
echipa care totalizeazã mai repede 10 puncte câştigă jocul. Mingile aruncate se recuperează din
teren fără oprirea jocului. Ochirea mingii se face numai de după linia proprie.
Ex. nr. 43
Ţinteşte cercul
Ţinta cuprinde trei cercuri concentrice desenate pe perete, fiecãrui cerc, corespunzându-i un
punctaj. Linia de ochire se aflã la 4 m de zid. Câştigã echipa care totalizeazã mai repede 100 de
puncte.
Ex. nr. 44
Lupta cocoşilor cu atingerea genunchilor
Acest joc, datoritã conţinutului sãu, îi pune pe elevi în situaţia de a executa poziţia fundamentală
şi mişcările asemănătoare jocului în apărare. Elevii sunt grupaţi câte doi, având sarcina sã atingã
cu mâna glezna colegului, ferindu-se totodatã de el pentru a nu fi atins în aceeaşi zonă.
Fiecare atingere a genunchiului se considerã un punct. Câştigă elevul care realizeazã mai repede
10 puncte. Spaţiul în care se desfăşoară jocul, se alege astfel încât sã se evite ciocnirea elevilor din
grupe diferite.
Ex. nr. 45
Jocul „bãtãlia”
Acest joc poate fi considerat un model intermediar, deoarece dă posibilitatea elevilor sã repete
procedeele tehnice însuşite în condiţii de joc. Tot prin intermediul acestui joc se vor însuşi reguli,
tehnice ale jocului de handbal legate de pasarea mingii. Pentru organizarea jocului, elevii vor fi
împărţiţi în echipe a câte patru elevi, doi căpitani doi jucãtori, ale căror roluri se schimbã pe
parcursul jocului. Jocul se desfăşoară într-un spaţiu sub formã de dreptunghi. În acest scop, se
delimiteazã 2-3 dreptunghiuri cu lungimea de 12 m şi lãţimea de 6 m, împãrţite printr-o linie de
mijloc, fiecare reprezentând un teren de joc. Fiecărei echipe îi revine un teren de formã pătrată, cu
laturile de 6 m, care are scopul de a-i obişnui pe jucători cu distanţa pe care o va avea spaţiul porţii.
Jocul se dispută între două echipe formate din doi jucãtori în teren şi doi cãpitani la linia de fund a
terenului echipei adverse. Mingea se aflã la una dintre echipe, ai cărei jucători pasează între ei.
Ex. nr. 46
Alergare cu spatele
Jucătorii se aleargă unii pe ceilalţi, pe grupe, cu obstrucţionări.
Indicaţii metodice:
- Antrenorul trebuie să fie atent la principiul antrenamentului de viteză, efortul trebuie să se
desfăşoare cu un tempo ridicat şi folosind pauze mari de refacere (antrenorul va controla pulsul
după efort şi înainte de începerea acestuia).

21
 Timp de lucru 100 minute
(recomandat)
Rezumat Jocurile dinamice şi ştafetele sunt mijloace de acţionare foarte
eficiente, aplicate în faza de învăţare, repetare, consolidare a
procedeelor tehnice specifice jocului de handbal.
Concluzii Jocurile dinamice şi ştafetele au aplicativitate diversă, fiind mijloace d
eacţionare utilizate în însuşirea tehnicii, dar şi a tacticii jocului de
handbal.

Teste de autocontrol Descrieţi 3 ştafete, identificate în curs, specifice repetării driblingului.

Compuneţi un joc dinamic pentru învîţarea deplasării în teren a
atacantului.
Ce sunt jocurile dinamice?

Surse bibliografice Bota. I. (1984). Modele de joc şi pregătire, Ed. Sport-turism, Bucureşti
Bota. I., Bota, M., (1990). 500 de exerciţii pentru învăţarea jocului, Ed.
Sport-Turism, Bucureşti.
F.R.H. (1995). Pregătirea de handbal în sală, Traducere de Otto Hell,
C.C.P.S.
Gogîltan, I., (1974). Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal, Editura
Stadion, Bucureşti.
Naum, H., (1986). Handbalul de la A la Z, Editura Sport – Turism,
Bucureşti.

22
 Curs. nr. 4
Calităţile motrice specifice jocului de handbal
Specialiştii din educaţie fizică şi sport s-au ocupat de problema capacităţii motrice încercând
să determine structura acesteia. În opinia lor, denumirea generică a capacităţii omului de a realiza
mişcările în funcţie de forţa, viteza şi rezistenţa celui care execută aceste mişcări este diferită.
Astfel, unii autori sugerează că aceste capacităţi ar trebui să se numească calităţi motrice, alţii
calităţi fizice.
În acest context prezentăm o structură a capacităţii motrice schiţată de M. Ardelean – Roman
(1996).

Capacităţi
coordinative

Capacităţi
complementare
Capacitate
(supleţea) motrică

Capacităţi
condiţionale

Calitatea motrică reprezintă starea capacităţii organismului (condiţionale, coordinative sau

intermediare) la un moment dat, pusă în evidenţă de o testare (verificare). Astfel, întâlnim calităţi
motrice ca: viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, care nu corespund în totalitate cu punctele de
vedere ale metodologiei domeniului nostru. Spre exemplu, îndemânarea este un termen prea
restrictiv pentru conceptul de capacităţi coordinative.
R. Manno opina că aceste capacităţi motrice reprezintă un ansamblu de predispoziţii sau
potenţialităţi motrice ale omului pe care se construiesc abilităţi motrice învăţate. Nivelul de
dezvoltare suficient sau optimal al acestora va asigura formarea de deprinderi numeroase şi
sofisticate. Alexe (1993: 311) sugera că sunt educabile calităţile personalităţii umane, iar cele
motrice se dezvoltă, procesul fiind cuantificabil, îmbunătăţirile vizibile la nivelul sistemului nervos
şi neuromuscular, „evidenţiate prntr-o mai bună coordonare a mişcărilor”.
T. Ardelean defineşte calitatea motrică ca pe o însuşire esenţială a activităţii musculare,
exprimată prin intermediul actelor motrice, condiţionată de structura şi capacităţile fundamentale
ale diferitelor aparate şi sisteme ale organismului uman şi de procese şi capacităţi psihice.
Fleishmann caracterizează astfel diferenţa între deprinderi şi capacitate: prima defineşte
nivelul de măiestrie într-o sarcină specifică sau într-un grup limitat de sarcini; termenul de
capacitate se referă la o linie mai generală care derivă din constanţa anumitor răspunsuri la un grup
limitat de sarcini.
Nu trecem la realizarea unei clasificări a capacităţilor motrice fără a puncta raportul dintre
capacităţile motrice şi deprinderile motrice (R. Manno) în care este necesar să ţinem cont de:
 deprinderile motrice se bazează pe capacităţi motrice;
 deprinderile motrice dezvoltă capacităţi motrice;
 nivelul iniţial al capacităţilor coordinative determină dezvoltarea deprinderilor motrice;
 deprinderile motrice contribuie la dezvoltarea capacităţii coordinative;
 deprinderile motrice se automatizează prin repetare şi eliberează conştiinţa subiectului pentru alte
sarcini;
 numărul deprinderilor motrice depinde de învăţare.
Capacităţile condiţionale se faxează pe eficienţa metabolică a muşchilor şi aparatelor, în
timp ce capacităţile coordinative sunt determinate de aptitudinea de reglare şi organizare a mişcării.
Din grupa capacităţilor condiţionale fac parte: forţa, rezistenţa, viteza. Factorii limitativi la
această grupă sunt legaţi de cantitatea de energie disponibilă în muşchi şi de mecanismele care îi
reglează (enzime, viteză şi forţa contracţiei unităţii motrice). Capacităţile coordinative sunt
condiţionate de capacitatea de recepţie şi prelucrare a informaţiei dobândite prin intermediul

23
 analizatorilor implicaţi în mişcare (tactil, kinestezic, vestibular, optic, acustic) şi în elaborarea
deprinderilor motrice.
R. Manno, împărţea capacităţile motrice în:
 condiţionale cu alte calităţi motrice: forţă, viteză şi rezistenţă;
 de coordonare cu dirijarea şi controlul motric, transformarea şi adaptarea motrică şi de învăţare
motrică;
 alte capacităţi, cum ar fi supleţea.
Acelaşi autor face distincţie între capacităţile condiţionale şi cele coordinative prin aspecte
care ţin de:
 bazele funcţionale care limitează nivelul prestaţiei;
 formele de evoluţie la vârste tinere;
 raportul evoluţiei pe sexe;
 antrenabilitatea în raport cu vârsta;
 metodele de antrenare,
şi, de asemenea, făcea distincţia între capacităţile de coordonare şi capacităţile condiţionale
bazându-se pe criterii didactice, pentru că nu există delimitări; tot ceea ce putem distinge este
predominanţa unei grupe asupra celeilalte.

A) VITEZA

Viteza înseamnă rapiditate în deplasare şi iuţeală în execuţie. În activitatea sportivă, prin

viteză se înţelege capacitatea organismului de a acţiona rapid la semnal (stimul), de a executa rapid
un act motric, de a efectua un număr mare de mişcări într-o unitate mică de timp.
Valoarea vitezei depinde în cea mai mare măsură de zestrea ereditară (genetică) a
individului care poate fi influenţată printr-o activitate sistematică până la pubertate.
Diferitele forme de manifestare ale vitezei şi corelaţia ei cu alte calităţi motrice sunt
prezente şi în jocul de handbal şi sunt hotărâtoare pentru realizarea procedeelor tehnice şi acţiunilor
tactice a căror succesiune trebuie să fie rapidă.
Formele de manifestare ale vitezei sunt:
1. Viteza de reacţie (sau latenta reacţie motrice) – exprimă durata unui ciclu de procese
fiziologice şi biochimice care au loc în urma aplicării unui stimul urmat de o reacţie de răspuns.
Componentele perioadei latente a reacţiei motrice sunt:
 durata recepţionării stimulului (în medie 3 – 5 sec.);
 transmiterea aferentă spre sistemul nervos central a mesajului sub forma unei unde de depolarizare
a membranei dendritelor şi axonilor neuronali;
 timpul central necesar recepţionării analizei, sintezei şi elaborării comenzii adecvate stimulului;
 transmiterea aferentă a mesajului de răspuns de la centrii corticali motori situaţi la nivelul
circumvoluţiunii frontal-ascendente (aria prerolandică IV a lui Brodmann);
 timpul efector necesar pregătirii şi realizării actului motric comandat are o durată de 25 – 30 sec.
2. Viteza de execuţie – reprezintă timpul necesar efectuării integrale a unor acte motrice
mai complexe sau a celor realizate în condiţii îngreunate când atât stimulul cât şi execuţia conţin
elemente surpriză.
Astfel de stimuli pot fi obiecte în mişcare, iar execuţia se bazează pe o selecţie prealabilă
a răspunsului adecvat din mai multe răspunsuri prealabile.
În condiţii de laborator, timpul de execuţie cuprinde întreaga perioadă de timp de la
emiterea stimulului până la încheierea unei mişcări prestabilite.
3. Viteza de repetiţie – reprezintă viteza maximă a mişcărilor repetate în mod voluntar.
În practică, de cele mai multe ori, viteza de repetiţie se exprimă prin numărul maxim de
mişcări simple efectuate în unitatea de timp.
Din punct de vedere fiziologic, capacitatea omului de a efectua acte motrice repetate cu
mare frecvenţă, depinde de labilitatea sau mobilitatea funcţională a sistemului nervos central, în
direcţia emiterii unor comenzi rapide în mod succesiv, precum şi de capacitatea funcţională a
efectorului muscular de a îndeplini cu frecvenţă ridicată aceste comenzi.
În ultima analiză, factorul determinant şi totodată limitativ este reprezentat de către
sistemul muscular ca efect periferic a cărui viteză de contracţie şi relaxare succesivă este esenţială
din acest punct de vedere.
4. Viteza de deplasare – este o formă complexă de manifestare a vitezei.
Din punct de vedere fiziologic, actele motrice executate cu mare viteză, au la bază
repetarea automată a emiterii comenzii nervoase către muşchii efectori. De aceea recomandarea lui
N. A. Berstein de a evita executarea mişcărilor insuficiente şi fixate cu viteză maximă este pe deplin
justificată.

24
B) FORŢA
Este calitatea cu ajutorul căreia se învinge starea de inerţie a propriului corp sau a unui
obiect aflat în stare de repaos sau de mişcare.
Din punct de vedere fiziologic, principalele mecanisme implicate în eforturile de forţă
sunt următoarele:
 acţionarea unui număr cât mai mare de unităţi motrice;
 frecvenţa maximă a impulsurilor nervoase aferente;
 sincronizarea activităţii unităţilor motoare angrenate în contracţie;
 potenţialul contractil al muşchilor activaţi.
Formele de manifestare ale forţei:
1. Forţa propriu-zisă, forţa maximă sau forţa absolută. Această formă a forţei se
manifestă de regulă în regim static sau prin mişcări lente, prin contracţii izometrice sau
intermediare. Ea reprezintă forţa cea mai mare pe care sistemul neuro-muscular o poate dezvolta
în situaţia contracţiei maxime voluntare.
Forţa maximă combinată cu viteza sau rezistenţa este necesară acelor ramuri din sport ale
căror performanţe derivă din acele combinaţii: aruncări, canotaj etc.
2. Forţa explozivă – reprezintă capacitatea de a manifesta valori mari de forţă în cea
mai mică unitate de timp. Această formă de manifestare a forţei deţine un rol important în obţinerea
performanţelor într-o serie de ramuri de sport şi probe bazate pe mişcări aciclice cum este şi
handbalul în care rezultatele depind de forţa de impulsie.
3. Forţa în regim de rezistenţă – reprezintă capacitatea organismului de a efectua
contracţii musculare în cadrul unor eforturi de lungă durată.

C) REZISTENŢA
Rezistenţa este capacitatea prin care se poate efectua un lucru mecanic de o anumită
intensitate, o perioadă de timp cât mai îndelungată, fără scăderea eficienţei depuse.
Dezvoltarea şi valorificarea ei depind de mai mulţi factori. Dintre aceşti factori mai
importanţi sunt:
 posibilităţile sistemelor cardio-vasculare, respirator muscular şi ale celorlalte funcţii ale
organismului care susţin efortul;
 calitatea metabolismului şi a resurselor energetice.

Baza energetică metabolică a rezistenţei este asigurată de 3 grupe de procese metabolice

şi anume:
a) metabolismul anaerob alactacid (rezistenţa de sprint) ce se desfăşoară pe durata de 10
– 15 sec.;
b) metabolismul aerob lactacid (rezistenţa de semifond) ce se desfăşoară pe durata de
1’30”;
c) metabolismul aerob (rezistenţa fondistului);
d) nivelul la care sistemul nervos central realizează coordonarea activităţii aparatului
locomotor şi a funcţiilor vegetative, a acţiunii musculare antagoniste şi agoniste, alternanta în
contracţie a fibrelor musculare, coordonarea respiraţiei cu circulaţia;
e) calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort sau
din contra, abandonarea efectuării efortului;
f) relaţia dintre pauză şi efort în cadrul ramurilor şi probelor sportive care se desfăşoară
cu alternarea intensităţii efortului.

Forme de manifestare a rezistenţei:

Practica activităţii sportive de performanţă, domeniu în care rezistenţa fizică
condiţionează în mare măsură rezultatele înalte evidenţiază două forme de manifestare a rezistenţei:
a) rezistenţa generală – caracterizată prin capacitatea organismului de a executa timp
îndelungat acţiuni motrice care angrenează cca. 70% din grupele musculare şi impun solicitări mari
sistemului nervos central, cardio-vascular şi respirator;
b) rezistenţa specială sau specifică – se referă la aspectele particularizate ale rezistenţei
necesare în anumite activităţi.
După alte criterii, formele de manifestare a rezistenţei pot fi grupate astfel:
a) rezistenţa de lungă durată – caracterizată printr-un efort care depăşeşte ca durată 8 –
10 minute şi se desfăşoară într-un regim total aerob;
b) rezistenţa de durată medie – caracterizată printr-un efort cuprins între limitele 2 – 8
minute pe fond aerob dar şi cu apariţia proceselor anaerobe spre limita superioară a duratei;
c) rezistenţa în regim de forţă – caracterizată atât prin manifestarea unei capacităţi mari
de efort, cât şi de rezistenţe combinate în cadrul aceleiaşi probe;

25
 d) rezistenţa de scurtă durată – caracterizată ca timp între 45 sec – 2 min şi desfăşurată
prin manifestarea intensă a proceselor aerobe;
e) rezistenţa în regim de viteză – specifică eforturilor scurte şi rapide. Se lucrează mult
în apnee, deci pe un fond predominant anaerob.
f)
D) ÎNDEMÂNAREA

Îndemânarea reprezintă capacitatea de a coordona acţiunile întregului corp sau ale unor
segmente ale acestuia aflate în mişcare pentru a efectua actul motric corect, la timp, cu cheltuială
minimă de energie şî cu un randament optim.
Formarea îndemânării se fundamentează pe preexistenţa unor anumite straturi neuro-
musculare, kinestezia generală şi specifică, echilibru, perceperea timpului şi spaţiului, celelalte
calităţi ale actului motric. Îndemânarea este condiţionată de procesele care au loc la nivelul scoarţei
cerebrale şi de starea morfo-funcţională a aparatului locomotor. În scoarţa cerebrală au loc
numeroase procese de analiză a situaţiilor ivite, procese ce sunt urmate de elaborarea unor soluţii
şi de programarea coordonată a impulsurilor necesare pentru contracţia şi relaxarea muşchilor
angrenaţi în efectuarea acţiunilor motrice.
Coordonarea de plasticitatea sistemului nervos, de stadiul de dezvoltare a simţului
muscular şi de echilibru (automatismul tonic şi aparatul vestibular).
Îndemânarea este condiţionată de experienţa motrică în mod deosebit de cantitatea şi
varietatea priceperilor motrice stăpânite.
Capacitatea de a executa anumite mişcări cu amplitudine se numeşte supleţe.
Supleţea este determinată de coordonarea dintre diferiţi muşchi şi grupe musculare,
precum şi de forma suprafeţelor articulate, de posibilităţile de întindere ale muşchilor, ligamentelor
şi tendoanelor.
Supleţea permite ca acţiunile să se efectueze economic şi eficient lăsând impresia de
acţiune neforţată efectuată firesc fără efort vizibil.
Îndemânarea reprezintă un proces complex neuromuscular legat de activitatea sistemului
nervos central, în special a scoarţei cerebrale.
În jocul de handbal este necesară o bună mobilitate la nivelul articulaţiilor scapulo-
humerale, coxo-femurale, coloana vertebrală şi a mâinii propriu-zise.
Formele de manifestare ale îndemânării:
A) îndemânarea generală este capacitatea subiecţilor de a soluţiona cu uşurinţă,
economic şi eficient, variate acte motrice mai ales din sfera deprinderilor motrice de bază;
B) îndemânarea specifică reprezintă disponibilitatea specială de efectuare cu randament
maxim a acţiunilor caracteristice unui anumit sport;
C) îndemânarea dependentă de celelalte calităţi:
- îndemânarea în eforturi de viteză;
- îndemânarea în regim de forţă;
- îndemânarea în eforturi de rezistenţă.

Timp de lucru 100 minute

(recomandat)
Rezumat Calităţile motrice implicate în realizarea acţiunilor motrice specifice
jocului de handbal sunt viteza, îndemânarea, forţa şi rezistenţa. Tipul
de efort specific jocului de handbal este mixt, bazat pe viteză în egim
de rezistenţă.

Concluzii Toate calităţile motrice enumerate în curs sunt foarte importante în

desfăşurarea cu spectaculozitate a acţiunilor de tehnică şi de tactică,
însă îndemânarea şi viteza aduc valoare şi calitate în tehnica şi tactica
handbalului.

Teste de autocontrol Care sunt calităţile motrice specifice jocului de handbal?

Ce calitate motrică predomină în execuţia procedeelor tehnice?
Compuneţi 2 exerciţii pentru educarea vitezei în jocul de handbal.

26
 Surse bibliografice Bota. I. (1984). Modele de joc şi pregătire, Ed. Sport-turism, Bucureşti
Cercel. P., (1975). Calităţile motrice în handbal, Editura Sport -Turism,
Bucureşti
F.R.H. (1995). Handbal Special 5, Conceptul de pregătire al
contraatacului, Traducere de OTTO HEEL, C.C.P.S.
Gogîltan, I., (1974). Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal, Editura
Stadion, Bucureşti.
Naum, H., (1986). Handbalul de la A la Z, Editura Sport – Turism,
Bucureşti.

27
Curs nr. 5. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL

Pregătirea tehnică este componenta cu cea mai mare pondere în antrenamentul copiilor care
vor să înveţe handbalul. La cele 50 de procente stabilite pentru instruirea tehnică se adaugă inerent
şi efectele exerciţiilor specifice jocului, desfăşurate cu scopul principal de îmbunătăţire a pregătirii
fizice, precum şi ceea ce se acumulează în folosul tehnicii prin mijloacele programate pentru
pregătirea tactică. Deşi ponderea acestei componente este atât de mare, conţinutul ei se limitează
la tehnica fundamentală, pe care copiii trebuie să o înveţe corect, să o consolideze şi chiar să o
perfecţioneze. De altfel, modelele de joc elaborate pentru eşaloanele de copii includ numai
elementele tehnice de bază. Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii fundamentale constituie o premisă
pentru însuşirea ulterioară a întregului conţinut al tehnicii handbalului de performanţă, care
cuprinde numeroase execuţii de mare fineţe şi cu un grad sporit de dificultate. Sfera tehnicii
prevăzută pentru grupele de copii este îngustă, iar volumul de muncă, destul de mare, impune
folosirea unui sistem de mijloace cât mai bogat, cât mai variat şi cât mai diversificat.
Mijloacele utilizate trebuie să aibă un caracter atractiv, să trezească interesul copiilor şi să le cultive
permanent dragostea pentru handbal. Exerciţiile prin care se exersează elementele tehnice trebuie
să aibă structuri asemănătoare cu cele ale situaţiilor de joc, să asigure similitudine cu secvenţe şi
faze de joc, în vederea formării priceperii de aplicare în jocul bilateral cu un randament crescut.
Pregătirea tehnică la nivelul eşaloanelor de juniori trebuie să asigure însuşirea şi aprofundarea
întregului arsenal tehnic cunoscut în jocul de handbal. Aceasta se va realiza gradat, potrivit
obiectivelor generale stabilite pentru fiecare nivel de pregătire. Complexitatea al mijloacelor
folosite pentru pregătirea tehnică a juniorilor trebuie să crească treptat, ajungând până la analogia
cu complexitatea jocului, la echipele de juniori I. O caracteristică importantă a pregătirii tehnice a
juniorilor o reprezintă munca analitică de aprofundare şi de dobândire a măiestriei execuţiilor.
Instruirea analitică a procedeelor tehnice sau a acţiunilor tactice trebuie alternată judicios cu
instruirea globală, cu integrarea lor în joc, în faze de joc sau în exerciţii complexe executate în
condiţii apropiate de joc. În acest fel se asigură concomitent formarea priceperilor de aplicare a
acestora în joc cu eficienţă crescută.
Tehnica jocului de handbal cuprinde deprinderi motrice cu formă specifică, concretizate în
elemente şi procedee tehnice, de manevrare a mingii, de deplasare în teren (în atac şi în apărare),
acţiuni complexe raţionalizate, pentru obţinerea victoriei. Procedeul tehnic este format din mişcări
simple sau complexe, realizate de către un jucător pentru a obţine un avantaj în joc.
Tehnica jocului de handbal conturează structura motrică a întregului, alcătuit din mişcări
integrale, executate înlănţuit, cu sau fără obiectul de joc, prin care se rezolvă sarcinile din atac sau
din apărare. În acest sens, tehnica este în strânsă legătură cu tactica şi calităţile motrice,
condiţionându-se reciproc, ea fiind factorul principal al jocului.
Insistenţa revendicării priorităţii tehnicii într-un joc sportiv se datorează interferării ei cu
ceilalţi factori ai antrenamentului, aceştia la rândul lor generând un randament tehnic ridicat.
Caracteristicile tehnicii
Tehnica unui joc sportiv este legată de procesul de joc în interdependenţă cu celelalte componente
ale jocului, fiind subordonată scopului principal al jocului - victoria. În handbalul modern, tehnica
este şi trebuie să fie ştiinţifică deoarece se bazează pe anumite laturi ale ştiinţei: anatomie,
fiziologie, biomecanică, psihologie, şi se perfecţionează permanent având un caracter evolutiv,
determinat de creşterea continuă a jocului, ea având caracter dinamic.
Caracterul individual al tehnicii este dat de executarea actului motric, specific fiecărui
individ, personalizat de:
 constituţia fizică, constituţia morfologică;
 poziţia centrului de greutate;
 nivelul calităţilor motrice;
 structura psihică, calităţile moral-volitive.
Toate aceste caracteristici vor contura profilul tehnic individual al fiecărui jucător.
În acest sens, în aprecierea execuţiei procedeelor tehnice a jucătorilor de handbal, se ia în
considerare:
 poziţia corpului şi a segmentelor sale înaintea începerii executării procedeului tehnic sau într-
un anumit moment;
 traiectoria şi amplitudinea mişcării;
 tempoul mişcării, viteza de execuţie a ei.
Tehnica are un caracter polivalent pentru că trebuie să se adaptaze situaţiilor tactice de atac
sau apărare în care jucătorul acţionează, situaţiilor inedite ce caracterizează jocurile sportive.
Conţinutul şi clasificarea tehnicii

28
 Tehnica are o importanţă foarte mare în joc, un nivel ridicat al tehnicii asigurând un nivel
ridicat al tacticii. În jocul sportiv întâlnim următoarele structuri şi acţiuni precis stabilite, cu o mare
eficienţă: elementele tehnice, procedeele tehnice, stilul şi măiestria tehnică.
Elementele tehnice sunt acţiunile fundamentale de mişcare caracteristice atacului şi apărării,
„caracter global şi abstract” (Balint, 2004: 54). Ele au caracter general, naţional, ex: aruncarea la
poartă, pasa, mişcarea în teren, etc.
Procedeele tehnice sunt un sistem complex şi stereotip de acte motrice, structurat cât mai
raţional, aplicabil într-o fază asemănătoare a unei acţiuni de atac sau de apărare. În tehnica jocurilor
sportive sunt cunoscute procedeele tehnice simple şi cele complexe.
Procedeele tehnice simple au un caracter relativ, invariabil, fiind executate în condiţii
aproape identice în ceea ce priveşte partea iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală. Ele apar
foarte puţin în joc, în momentele fixe ale meciului (aruncările de pedeapsă, degajarea mingii etc.)
fiind folosite în procesul de învăţare şi perfecţionare.
Procedeele tehnice complexe au o structură motrică formată din înlănţuirea a două sau mai
multe procedee tehnice simple şi se întâlnesc foarte des în joc, importante fiind acurateţea
executării fiecărei secvenţe în parte şi legarea acestora (aruncarea la poartă prin evitare, aruncarea
la poartă din săritură, de pe extrema stângă, cu bătaie pe piciorul care corespunde braţului de
aruncare).
În timpul jocului, procedeele tehnice îşi pierd caracterul standardizat fiind executate cu alt
ritm, combinate cu alte acte motrice (aruncarea la poartă din săritură precedată de fentă de pasă) în
condiţii diferite de viteză, forţă amplitudine, adaptându-se acţiunilor adversarilor şi condiţiilor
cerute de joc. În procesul de instruire, de pregătire pentru participarea în competiţii, ca urmare a
ridicării măiestriei tehnice până aproape de perfecţiune, pe parcursul executării unui procedeu
tehnic, apare o notă personală numită stil. Stilul este rezultatul unor particularităţi ale jucătorilor:
calităţi psihomotorii şi morfologice (cu referire la tipul constituţional), tipul de activitate nervoasă
superioară.
Stilul tehnic se evidenţiază atât în execuţia procedeelor tehnice simple cât şi a celor
complexe prin nota personală dată de executant în care constituţia atletică, gândirea tactică
avansată, motricitatea, duc la diferenţierea procedeelor de cele clasice, structura de bază fiind
aceeaşi. Jucătorul sau antrenorul căruia i se datorează noul procedeu tehnic, contribuie în mod
creator la dezvoltarea tehnicii respective.
Evoluţia permanentă a jocului competiţional, a procesului de instruire determină o eficientă
implicare a celor care participă la activitatea sportivă evidenţiind un nou concept legat de tehnica
de înalt nivel şi anume măiestria sportivă.
Măiestria sportivă reprezintă prestaţia unor jucători cu o capacitate tehnică ridicată şi o
mare eficienţă competiţională dobândite pe parcursul anilor de practicare a unui anumit sport, fiind
rezultatul instruirii individuale şi colective bune, a antrenamentului precum şi a unei vocaţii pentru
joc. Aprecierea măiestriei tehnice se face după numărul şi uşurinţa execuţiei procedeelor tehnice,
precizia, acurateţea, virtuozitatea cu care sunt executate în cadrul jocului când apar factori
perturbatori în acţiunile adversarilor.
Privitor la sistematizarea tehnicii, literatura de specialitate menţionează o nouă noţiune,
capacitate tehnică, care defineşte eficacitatea manifestării deprinderilor tehnice în cadrul jocului
şi în condiţii de joc, pe care o are jucătorul.
Conţinutul capacităţii tehnice este format din :
 aptitudinile fizice (viteză, rezistenţă, forţă, îndemânare);
 deprinderile tehnice specifice jocului;
 gândirea tehnică;
 procesele psihice.
Procesele psihice favorabile şi gândirea tactică, componentele de bază ale capacităţii tehnice, dau
forţa şi energia psihică care determină jucătorul să aleagă soluţia cea mai bună din punct de vedere
tehnic şi să acţioneze cu randament maxim în joc.
Întâlnim, în joc, capacitatea tehnică sub trei aspecte: capacitatea de selectivitate tehnică,
capacitatea de tacticizare a tehnicii, capacitatea de exprimare tehnică în lupta cu adversarul. Astfel,
selectivitatea se referă la potenţialul jucătorului de a alege soluţia cea mai bună pentru rezolvarea
unui moment dificil de joc.
Tacticizarea tehnicii obligă folosirea deprinderilor tehnice în scopul unui avantaj tactic, iar
capacitatea de exprimare tehnică în luptă cu adversarul se referă la soluţiile folosite de jucător
pentru derutarea adversarului sau pentru a-i anihila acestuia acţiunile.
În timpul jocului se întâlnesc şi momente statice sau acţiuni desfăşurate cu viteză mai mică
dar şi acţiuni desfăşurate în viteză maximă fapt care a determinat apariţia tehnicii lente şi a tehnicii
în regim de viteză.
Tendinţele actuale ale tehnicii se îndreaptă spre ridicarea continuă a măiestriei tehnice
individuale şi aplicarea unui număr cât mai mare de procedee tehnice în joc pentru mărirea
randamentului şi eficienţei în joc.
29
 Nici un meci nu seamănă cu celălalt pentru că mereu se modifică factorii care acţionează
asupra organismului: interni (dispoziţii, motivaţii) şi externi (adversari, public, teren de joc,etc.) şi
apar noi variante de execuţie a procedeelor tehnice prin creşterea ritmului de execuţie, amplitudinii
mişcărilor, manevrarea şi transmiterea mingii, creşterea eficienţei la finalizare. Creşterea stabilităţii
tehnice în condiţiile schimbătoare ale jocului şi agresivităţii din ce în ce mai crescute a jucătorilor
din apărare, fac ca mărirea ritmului şi tempoului de joc să fie o preocupare permanentă în procesul
de antrenament, condiţie a succesului. Creativitatea antrenorilor şi a jucătorilor constituie apariţia
unor noi procedee tehnice care înlesnesc acţiuni surprinzătoare în îndeplinirea sarcinilor de joc.
Exprimarea tehnică în joc a jucătorilor reflectă valoarea procesului de instruire şi valoarea
lui, modelarea în conformitate cu cerinţele jocului, calităţile fiecărui jucător în parte, toate acestea
dau calitate jocului.

30
Curs nr. 6. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL

Tactica jocurilor sportive constă în organizarea şi coordonarea acţiunilor jucătorilor în vederea

obţinerii succesului, prin folosirea conştientă, în limitele regulamentului şi moralei sportive a celor
mai eficiente acţiuni, valorificând calităţile jucătorilor proprii şi exploatând lacunele în pregătire
ale adversarilor.
Pregătirea tactică are o pondere relativ mică în instruirea copiilor pentru că obiectivul de bază în
pregătirea lor este orientat pe ”şcoala mingii”, pe acele jocuri dinamice, ştafete, jocuri pregătitoare
care să-i introducă treptat în handbalul adevărat. Ea, pregătirea tactică, se „concretizează în măsuri,
mijloace şi metode”specifice (Mate-Teodorescu, 2006: 107). Din conţinutul componentei tactice,
copiii trebuie să-şi însuşească toate aspectele tactice legate de execuţiile tehnice şi noţiunile
elementare de tactică colectivă. Învăţarea şi perfecţionarea tacticii se realizează în strictă
concordanţă cu nivelul atins de copii în instruirea tehnică. Cunoştinţele, deprinderile şi priceperile
tactice sunt însuşite bine numai în condiţiile în care tehnica inclusă în ele este executată la nivel
corespunzător. În acest sens, problemele apărute în capacitatea de execuţie a procedeelor tehnice
specifice handbalului vor încetini sau vor face imposibilă însuşirea tacticii.
Pregătirea tactică a juniorilor începe treptat, gradual, deoarece ei trebuie să-şi însuşească şi
să-şi perfecţioneze întreaga sferă a tacticii jocului, sferă deosebit de largă dacă avem în vedere
multitudinea formelor de desfăşurare a fazelor de joc şi a numeroaselor sisteme de atac şi de
apărare. Jocurile şcoală, jocurile de antrenament, competiţiile amicale şi chiar cele oficiale
formează categoria de mijloace eficiente în perfecţionarea componentei tactice la echipele de copii
şi juniori (I, II).
Instruirea tehnică şi cea tactică nu se realizează separat, ci concomitent, în cea mai mare
parte a procesului de pregătire a copiilor şi juniorilor, fapt care a impus termenul de instruire
tehnico-tactică, în teoria şi metodica handbalului. De altfel, analizând activitatea jucătorilor în
timpul meciurilor se observă că cele două componente sunt inseparabile, că ele constituie, de fapt,
o unitate. De aceea, potrivit cerinţei metodice de modelare a instruirii după structura jocului,
pregătirea tehnică, cât şi cea tactică vor fi perfecţionate în forma unitară în care se manifestă în joc.
Acţiunile tehnico-tactice sunt foarte diferite de la o fază la alta şi chiar de la o situaţie de joc la alta.
Toate aceste realităţi impun ca instruirea tehnico-tactică a handbaliştilor cuprinşi în baza de masă
a handbalului de performanţă să se realizeze pe cale globală, mai ales la nivelul eşaloanelor de
copii. Desigur, calea analitică este prezentă în instruirea copiilor, dar cu o pondere foarte mică, în
comparaţie cu instruirea globală. Raportul dintre cele două căi de instruire nu are procentaj similar
la toate nivelurile bazei de masă a handbalului de performanţă. Dacă la grupele de copii începători
calea analitică este folosită într-o proporţie nesemnificativă, la fiecare eşalon valoric superior,
ponderea ei va creşte treptat, ajungând să depăşească ponderea căii globale la nivelul juniorilor de
performanţă, care trebuie să-şi desăvârşească execuţiile tehnico-tactice individuale.
Sfera instruirii tehnico-tactice cuprinde şi problema specializării pe posturi care trebuie
adoptată astfel: copiii începători trebuie să-şi însuşească elementele de bază din handbal, adică să
fie capabili să joace pe orice post (cu excepţia celui de portar), bineînţeles potrivit modelului
minimal de joc care cuprinde numai elemente fundamentale din tehnica şi tactica jocului, iar copiii
avansaţi îşi vor perfecţiona tehnica de bază şi vor începe specializarea pe linii de posturi (semicerc
şi 9 m), ce va fi perfecţionată la nivelul copiilor de performanţă. Specializarea pe posturi, constituie
o bună premisă pentru specializarea ulterioară pe posturi şi se va face în funcţie de tipul
constituţional al copiilor şi de calităţile acestora. Chiar dacă se realizează această specializare pe
posturi, perfecţionarea tehnicii şi tacticii de bază trebuie să rămână un obiectiv prioritar în instruirea
copiilor, jucătorul trebuie să poată aplica în joc „execuţii de mare virtuozitate, să posede cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi tactice individuale de cea mai bună calitate, pe care să le subordoneze
acţiunilor colective” (Ghermănescu, 1983:198).
La nivelul eşalonului de juniori II se realizează specializarea pe posturi, obiectiv al cărui
suport a fost asigurat prin specializarea pe linii de posturi. Pe parcursul instruirii juniorilor I se
aprofundează specializarea pe posturi şi se urmăreşte însuşirea treptată de noi subspecializări pe
posturi. După cum se observă, copiii începători se orientează spre pregătirea tehnică de bază şi,
potrivit legii dezvoltării în spirală, trecând prin mai multe trepte de instruire, la vârsta juniorilor
mari, se reiau antrenamentele care urmăresc pregătirea pentru evoluţia pe fiecare post, dar pe plan
superior şi în concordanţă cu cerinţele handbalului de performanţă.
În acest sens, pentru că am vorbit despre posibilitatea de a realiza pregătire tactică în strânsă
concordanţă cu pregătirea tehnică, definim tactica un sistem coerent de acţiuni selecţionate, aplicate
şi pregătite anticipat utilizate în jocul echipei în funcţie de adversar şi de condiţiile de concurs, în
scopul obţinerii victoriei.
O pregătire tactică orientată corect oferă posibilitatea de a obliga echipa adversă să
privească lupta în condiţii de dejavantaj, dar eficiente pentru propria echipă. Aceste condiţii de joc
trebuie create astfel încât carenţelor evidente în pregătirea fizică, tehnică, tactică, psihologică şi

31
 teoretică a adversarilor, să li se opună componentele cele mai bine dezvoltate ale aceloraşi factori
ai pregătirii jucătorilor proprii.
Dacă o echipă este foarte bine pregătită fizic, psihic, teoretic, tehnic, tactica va fi hotărâtoare
în desemnarea câştigătorului, dar nici ea nu se poate construi pe un fond sărac în ceea ce priveşte
pregătirea fizică şi tehnică, deci se condiţionează reciproc.
Tactica adoptată de o echipă trebuie să se caracterizeze prin:
 accesibilitate – să corespundă nivelului tehnic, particularităţilor fizice şi psihice ale jucătorilor;
 elasticitate – posibilitatea jucătorilor de a se adapta situaţiilor problemă apărute în joc, de a
acţiona creator şi cu spirit de responsabilitate în favoarea propriei echipe.
Conţinutul tacticii de joc este compus din: acţiuni tactice individuale cu şi fără minge;
acţiuni tactice colective de colaborare între doi sau mai mulţi jucători; acţiuni tactice colective de
echipă.
1. Sistematizarea tacticii
În jocurile sportive conţinutul tacticii este destul de vast şi foarte greu de sistematizat în
definiţii, de aceea vom reda elementele componente care definesc această sistematizare:
 compartimentele de joc:
1) atac,
2) apărare.
 caracterul acţiunilor:
1) individuale,
2) pe cupluri,
3) colective.
 grupele de acţiuni:
1) cu minge,
2) fără minge.
În orice joc colectiv, în cazul nostru în handbal, sau individual, există faze de atac şi faze
de apărare, atacul reprezentând momentul când echipa este în posesia mingii şi întreprindre acţiuni
pentru înscrierea golului, iar apărarea, momentele în care echipa organizează acţiuni pentru a intra
în posesia mingii. Momentele fundamentale ale stabilirii componentei tactice în jocul de handbal
sunt dependente de: stabilirea echipei care va evolua în teren într-o competiţie, de zona de acţionare
a jucătorilor şi de sarcinile lor pe post, precum şi de combinaţiile şi schemele tactice utilizate.

2. Mijloacele de aplicare a tacticii

Tactica este vizibilă în acţiunile jucătorilor de handbal prin: acţiunile tactice individuale,
prin combinaţiile tactice, prin schemele tactice, circulaţia tactică, sistemul de joc în atac şi în
apărare, concepţia de joc şi stilul de joc.
Tactica individuală stă la baza tacticii colective şi se referă la totalitatea acţiunilor
individuale aplicate conştient de un jucător în lupta cu unul sau mai mulţi adversari şi în colaborare
cu coechipierii, în scopul realizării sarcinilor de joc, atât în atac cât şi în apărare (în atac:
demarcajul, pătrunderea spre poartă, recuperarea mingilor, iar în apărare: blocarea mingilor
aruncate spre poartă, intercepţia mingii etc.). Aici, jucătorii vor aplica, într-o situaţie nouă, cel mai
indicat complex de procedee tehnico-tactice, pentru a rezolva parţial situaţia nouă de joc.
Combinaţia tactică face trimitere la coordonarea acţiunilor individuale a doi sau mai mulţi
jucători, din aceeaşi echipă, într-o fază a jocului, cu scopul realizării unei sarcini inedite şi poate fi
utilizată în jocul de atac sau apărare.
Schema tactică este o formă a combinaţiei tactice mai evoluată, aplicată în atac şi se
caracterizează prin stereotipie. Numărul de jucători participanţi la realizarea unei scheme tactice
este mai mare şi se foloseşte pentru a deruta adversarul şi a pune în valoare calităţile unui anumit
jucător. Ea se poate aplica în joc numai după o repetare până la automatizare în antrenament, până
se ajunge la perfecţionare şi se deosebeşte de combinaţia tactică prin faptul că ultima are un caracter
spontan şi creator.
Circulaţia tactică se foloseşte doar în atac (mai rar în apărare) şi este o formă superioară
de joc care se bazează pe acţiuni tactice şi individuale simultane şi succesive după o ordine
prestabilită. Jucătorii se deplasează în viteză mare iar mingea este pasată în acelaşi mod, într-o
ordine creată anterior, pentru a surprinde apărarea adversă şi a-i creea situaţii greu de rezolvat.
Circulaţia tactică se caracterizează prin:
 combativitate orientată spre pătrunderea spre poartă, astfel încât să prezinte un real pericol
pentru apărare;
 oportunitatea de a crea situaţii favorabile, de a înscrie, pentru toţi jucătorii echipei, fiind
atractivă şi motivantă;
 reversibilitate - această caracteristică face referire la posibilitatea de a fi executată pe ambele
zone ale atacului (stânga, dreapta);
 accesibilitate - să poată fi reţinută uşor de sportivi, să fie adaptată calităţilor lor;

32
  flexibilitate – această caracteristică va asigura apărarea în cazul unei nereuşite;
 adaptabilitate - să vină în întâmpinarea dorinţei de acţionare a jucătorilor.
Sistemul de joc reprezintă forma generală de organizare (Balint, 2005 :34), structura
jucătorilor în atac şi în apărare, stabilind sarcini precise şi principii de circulaţie şi de colaborare în
cadrul unui dispozitiv prestabilit (sistem de atac: 5:1, 4:2, iar sistem de apărare: 6:0, 3:2:1). Putem
spune că sistemul de joc este o aşezare a jucătorilor în teren, fiind grupaţi în compartimente sau
linii (compartimente sau posturi).
Concepţia de joc este particularitatea aplicării acţiunilor tactice de atac sau de apărare a
echipei. În fiecare joc sistemele de atac şi de apărare sunt numeroase, la fel şi combinaţiile şi
schemele tactice, dar fiecare echipă are un mod original de a pune în practică toate acestea, datorită
capacităţii antrenorului de a specializa şi de a descoperi calităţile jucătorilor cu care lucrează, de a
se folosi de domeniile conexe activităţii sportive, de experienţa proprie şi cea a jucătorilor, de
calitatea materialului uman din subordine.
O echipă are o concepţie de joc de bază şi fiecare antrenor înaintea unui meci, elaborează
un plan tactic special în funcţie de adversarii pe care-i întâlneşte. În acest context, planul tactic
special este tot o concepţie de joc dar are aplicabilitate temporară şi este o adaptare a concepţiei de
bază a echipei, este « ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării problemelor tactice
ridicate în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare (Mate-Teodorescu, 2006 :108).
Pregătirea planului tactic se realizează prin antrenamente, prin vizionare de casete cu evoluţiile
echipei cu care urmează să ne confruntăm, acestea alcătuind strategia de abordare a întrecerii.
Strategia precede tactica, strategia precede meciul. Concepţia de joc a echipelor din fruntea
clasamentelor, ce are în componenţă jucători la loturile reprezentative, poate coincide cu concepţia
de joc pe plan naţional.
Stilul de joc nu trebuie confundat cu stilul tehnic (care este personal unui jucător), primul
reprezentând caracteristicile în aplicarea tehnicii, tacticii, ritmului şi tempoului de joc, comun
tuturor jucătorilor unei echipe, iar stilul tehnic este subordonat execuţiei individuale a unui
procedeu tehnic. Tehnica jucătorilor şi ritmul de joc sunt parametrii prin care echipa este apreciată
în ansamblu, evidenţiind caracterul particular, individual al grupului.
Tactica de echipă îmbină toate acţiunile individuale desfăşurate de jucători în teren şi
trebuie structurată în funcţie de componenţa echipei, după care se stabileşte:
 sistemul de joc,
 plasamentul jucătorilor în teren,
 sarcinile pe posturi,
 combinaţiile pe cupluri şi zone,
 combinaţiile la momente fixe,
 formule de atac preponderente:
 contraatac,
 atac în sistem,
 combinaţii, circulaţie
 sisteme de apărare.
Jocul modern presupune o activitate de transformare a atacului în apărare şi invers,
activitate care cere un bun angajament fizic şi tehnico-tactic din partea jucătorilor de handbal,
evident, prin intercepţii şi realizarea primei faze a atacului, vizibil prin ocuparea celor mai bune
poziţii de primire a mingii în adâncime pentru a finaliza. O altă cerinţă a jocului modern este
respectarea disciplinei tactice care va uşura finalizarea prin acţiuni comune jucătorilor din atac.
3. Principiile tacticii (după LeonTeodorescu)
Jocul se desfăşoară conform unor reguli şi principii bine stabilite, în vederea realizării eficienţei în
joc. Aceste principii sunt caracteristice tuturor sistemelor de joc, în tactica jocurilor de pe teren
propriu sau a jocurilor din deplasare, în orientări ofensive sau defensive, fiind constante ale sale:
 Principiul jocului colectiv prin acţiunea unitară a tuturor jucătorilor se pot îmbina
subansamblurile unui sistem de joc.
 Principiul jocului constructiv caracterul creator, ordonat şi disciplinat al jocului şi jucătorilor,
anticiparea acţiunilor adversarilor, inteligenţa în joc, conturează acest principiu.
 Principiul jocului ofensiv este evident prin specificul jocurilor, acela de a domina teritoriul
partenerilor de joc, rezultând din scopul întrecerii, din dorinţa de a ataca pentru a obţine victoria.
 Principiul jocului echilibrat are ca specific utilizarea ambelor faze în mod egal, eficienţa în atac
trebuie însoţită şi de eficienţă în apărare, iar în momentul în care apar dezechilibre, faza ineficientă
o va anula pe cealaltă.
 Utilizarea tactică a vitezei crescute de joc, constă în mărirea vitezei de pasare şi circulaţia
jucătorilor pentru eficienţa atacului şi dezorganizarea echilibrului defensiv advers.
 Principiul elasticităţii reprezintă capacitatea echipei de a acoperi în viteză mare zonele importante
din teren (din apropierea porţii), de a asigura un număr suficient de jucători care să dispute lupta
pentru minge.
33
 Principiul adaptării tacticii la sistemul de joc se realizează prin posibilitatea jucătorilor de a
răspunde tactic eficient la situaţiile neprevăzute apărute în joc.
Aceste principii, pe lângă altele, specifice fiecărei echipe sau implementate de antrenor, vor
contribui la realizarea unui joc de handbal modern.
4. Bazele tacticii în atac şi în apărare
Jocul este alcătuit din faze de atac şi faze de apărare, avantajul atacului constituindu-l
iniţiativa echipei din atac, dependentă de posesia mingii, condiţie pentru realizarea unui punct (gol).
Atacul se remarcă printr-o tehnică destul de complicată specifică manevrării, protejării şi păstrării
posesiei mingii, iar apărarea se remarcă prin procedee tehnice mai simple şi reduse ca număr, cu
scopul de a intra în posesia mingii. Aspectele prezentate mai sus creează un echilibru relativ între
atac şi apărare, fiecare componentă a jocului (atac sau apărare) încearcă să rupă acest echilibru
pentru a-şi crea un avantaj.

Apărarea
În apărare, putem spune că jocul modern evidenţiază începerea fazei de atac prin câştigarea
echilibrului defensiv, echipa luîndu-şi măsuri preventive în timpul acţiunii de finalizare a echipei
adverse, orientându-se prin acţiunile extremelor spre atac. Organizarea echilibrului defensiv
urmăreşte:
 reorganizarea atacului în caz de eşec;
 trecerea organizată în apărare în caz de nereuşită;
 organizarea unei apărări temporare ca strategie de retragere în jumătatea proprie de teren,
semicercul propriu al jucătorilor, asigurând poarta şi astfel, evitarea primirii unui gol.
Oprirea contraatacului advers se realizează după pierderea posesiei mingii, foştii atacanţi
vor încerca să recupereze mingea pentru a construi un nou atac sau să oprească atacul în viteză
început de echipa din apărare, eventual să producă o întârziere în declanşarea lui. Replierea trebuie
să fie organizată şi oportună, fiecare echipă având propriul sistem de retragere în apărare. Ocuparea
poziţiilor în apărare, specifice fiecărui jucător în parte, începe odată cu replierea în apărare, fiind
făcută pe drumul cel mai scurt, cu simţ de răspundere pentru că adversarii încearcă să valorifice
oportun avantajul tactic de a înscrie. Scopul principal în ocuparea şi organizarea dispozitivului
defensiv este acela de a încerca să nu se primească gol sau punct şi câştigarea timpului necesar în
apărare.
Principiile apărării sunt formate din reguli generale care se adresează acţiunilor şi
comportamentului apărătorilor, coordonării acestora pentru îndeplinirea obiectivului principal:
 atac fără înscrierea punctului: apărarea porţii, intrarea în posesia mingii, adaptarea apărării la
specificul atacului advers, întrajutorarea, determinarea adversarului să comită greşeli şi
valorificarea acestora.
Factorii apărării sunt formaţi din mijloacele pe care le foloseşte fiecare apărător în acţiunile sale:
 plasamentul în apărare;
 anticiparea acţiunilor - preocuparea apărătorilor de a gândi tactic în avans pentru întreruperea
acţiunilor ofensive;
 circulaţia - dispunerea corectă în sistemul de apărare, conform sistemului utilizat de echipa din
atac, respectându-se câteva reguli de bază: deplasarea unui jucător să nu afecteze acţiunile
celorlalţi şi utilizarea corectă a procedeelor tehnice specifice apărării;
 acţiuni individuale şi colective:
- marcarea adversarului,
- deposedarea de minge a adversarului,
- intercepţia,
- combinaţiile tactice dintre apărători.
 ritmul în apărare reprezintă numărul de acţiuni efectuate pe parcursul desfăşurării unei faze
de apărare şi el poate fi rapid sau lent.
Jocul în apărare trebuie să fie adaptat atacului advers şi în acelaşi timp ofensiv, orientat spre
intercepţia mingii. Rolul fiecărui apărător este de a provoca greşeala atacanţilor şi de a intra în
posesia mingii pentru declanşarea unui nou atac în favoarea echipei lor. Presiunea asupra
adversarului trebuie efectuată din momentul pierderii mingii, prin marcaj asupra omului care este
în posesia mingii încă din zona de iniţiere (portar sau intermediar) continuată apoi, prin apărarea
în zona temporară (faza a II a apărării) asupra derulării contraatacului şi a fazei a II-a, precum şi în
timpul valului al III-lea şi a acţiunilor de prefinalizare.
Acţiunile organizate spre recuperarea mingii, de la echipa care este în posesia ei (echipa
din atac), trebuie să fie hotărâte; cel care intervine în traiectoria mingii sau atacă jucătorul cu
mingea o va face energic, pe braţul de aruncare şi anticipativ - dacă este posibil în acelaşi timp cu
intrarea în posesia mingii de către acesta. Contactul corporal trebuie să fie orientat spre recuperarea
mingii, corect realizat, la o distanţă cât mai mare de semicerc, în zona de prefinalizare (9 - 12m)
(Cercel: 1993). În momentul în care începe acţiunea de recuperare a mingii, prin atacarea

34
posesorului mingii, apărătorul va insista în demersul său până la scoaterea lui din joc (până arbitrul
fluieră fault), ori, dacă atacantul reuşeşte să paseze, condiţiile de executare a pasei să nu fie optime,
lucru care duce la incoerenţa jocului. Jocul în apărare trebuie să fie foarte mobil şi elastic.
Apărătorii trebuie să fie în permanentă mişcare, acoperind în fiecare clipă o arie largă de acţiune
între semicercul propriu şi până peste linia de 9m. Jocul de picioare şi braţe trebuie să fie o
constantă preocupare în fiecare moment al apărării. O altă condiţie pentru o apărare eficientă este
superioritatea numerică în zona în care se află mingea, cu indicaţia de a nu ignora atacanţii fără
minge (în această fază este importantă atenţia distributivă). Toate aceste acţiuni, atacarea
adversarului cu mingea, dublarea coechipierului şi împiedicarea acţiunilor adversarului fără minge
trebuie să se deruleze în viteză, solicitând o mare mobilitate de mişcare a apărătorului şi o deosebită
elasticitate a întregului sistem defensiv. Jocul în apărare trebuie să fie bine gândit şi elaborat,
coordonat, corelat în cadrul unor sisteme precis stabilite. Fiecare jucător trebuie să fie înzestrat cu
capacitatea de angajament şi luptă şi cu cea de integrare riguroasă într-un sistem de principii şi
reguli exacte, în care mecanismul de funcţionare a sistemelor este bine stabilit şi respectat. Toate
acţiunile efectuate în faza de apărare trebuie subordonate unei gândiri logice, adaptate situaţiei de
joc, spontană, gândire obţinută prin ore de antrenament în care se exersează situaţii similare cu cele
întâlnite în jocurile oficiale. Echipa şi jucătorii trebuie să cunoască bine şi să poată aplica în joc
sistemul de apărare 3:2:1 cu posibilităţi de transformare în 5:1; 4:2 şi 6:0 ofensiv, în funcţie de
cerinţele de moment ale jocului şi în funcţie de caracteristicile partenerului de joc. În acelaşi sens,
este necesar ca echipa să poată trece uşor de la un sistem de apărare la altul în aceeaşi fază de joc.
Toţi jucătorii trebuie să acţioneze conform cerinţelor şi specificului fiecărei faze de apărare,
repliindu-se după pierderea posesiei mingii, trecând prin apărarea în zona temporară, prin care
împiedică fazele I şi a IIa ale atacului, dispunându-se în sistemul de apărare care va fi adaptat
atacului echipei cu care se confruntă.
Cunoştinţele, precum şi acţiunile specifice fiecărui sistem de apărare trebuie bine însuşite,
concomitent cu creşterea capacităţii de aplicare în situaţii concrete. Cerinţele precizate de concepţia
de joc în apărare, impune ocuparea unui volum mare de pregătire care să cuprindă perfecţionarea
bagajului tehnico-tactic individual al apărătorului la nivelul indicilor şi cerinţelor de pregătire
psiho-fizică. Se vor perfecţiona toate acţiunile tehnico-tactice care asigură rezolvarea în favoarea
apărătorului a relaţiei de 1:1.

Atacul
Jocul în atac, ca şi cel din apărare, se realizează într-un tempo susţinut, fiind centrat pe
surprinderea apărării adverse prin acţiuni tehnico-tactice elaborate, adaptate stilului de joc al
echipei adverse, ofensive, îndreptate spre înscrierea golului. Jucătorii trebuie să acţioneze cu
mijloace tehnico-tactice conform cerinţelor fiecărei faze de atac. Prima fază, contraatacul, din care
se înscrie în viteză, cu pase foarte puţine şi spectaculos, cere o atenţie deosebită şi o implicare
anticipată a acţiunilor adversarilor, a jucătorilor specializaţi pe postul de extremă şi pivot.
Declanşarea contraatacului se realizează prin provocarea greşelii adversarilor şi concomitent cu
acţiunile altor apărători din echipa proprie, extrema sau pivotul, se vor desprinde din apărare şi vor
surprinde retragerea în apărare a echipei care a fost în atac. Traseele de alergare a celor care
efectuează contraatacul vor fi alese în funcţie de dispunerea apărătorilor dar, în concordanţă cu
sarcinile de joc ale fiecărui atacant în parte. Este foarte important să se respecte zona de acţionare
a fiecărui post pentru a nu se crea dezechilibre în sistemul ofensiv (sau defensiv dacă ne referim la
faza de apărare), iar dacă jocul face să apară situaţii care cer suplinirea sarcinilor, jucătorii se vor
adapta fazei de joc şi vor asigura apărarea eficientă.
Faza a II-a a atacului trebuie desfăşurată sistematic, stabilindu-se trasee precise jucător -
minge cu 3 - 5 variante care se lucrează (antrenează permanent) şi trebuie să se adapteze situaţiilor
concrete de joc.
Contraatacul, faza a II-a şi dispunerea în sistem de atac (5:1 sau 4:2), trebuie însuşite şi
perfecţionate la parametrii cei mai înalţi printr-o declanşare care să surprindă apărarea şi susţinere
până la valorificarea ultimei posibilităţi de finalizare în condiţii optime.
Atacul rapid trebuie să asigure 18-25% din totalul golurilor.
Faza a III-a, de dispunere în atac, organizare şi reorganizare a jocului, trebuie realizată prin
creşterea vitezei de joc şi a menţinerii unei presiuni permanente asupra apărării adverse.
O sarcină a acestei faze de atac este de a elimina momentele statice care determină atacul
pasiv (penalizat de regulament prin pierderea posesiei mingii), acţiunile jucătorilor să fie paralele
cu poarta şi cu jocul ofensiv, de câştigare a spaţului de joc. Atacul trebuie organizat şi reorganizat
prin treceri directe dintr-o acţiune de ameninţare a porţii cu intenţia vădită de finalizare, variaţiile
de ritm pe parcursul acestei faze vor aduce momentele de surpriză în realizarea finalizării.
Faza a IV-a a atacului trebuie să urmărească o mai atentă organizare şi disciplinare tactică
în momentele de penalizare, jucătorilor lăsându-le iniţiativa şi creativitatea în finalizare.
Pentru faza a IV a atacului, cea de atac în circulaţie, în care se efectuează combinaţiile
tactice, schemele tactice, preocuparea atacanţilor se va axa pe crearea superiorităţii numerice ce va
35
 determina eliberarea unui atacant (coechipier) de supravegherea apărătorului direct şi va urma
finalizarea în condiţii uşurate (în comparaţie cu situaţia în care un atacant este în lupta de 1 la 1, cu
un apărător).
În faza de prefinalizare, dar mai ales de finalizare se va pune accent pe:
 depăşirea individuală ca acţiune determinantă în realizarea relaţiei de 1:1;
 relaţia de colaborare pe cupluri de posturi, ca nucleu fundamental al acţiunilor tactice în care
blocajul, blocajul şi plecarea din blocaj, paravanul, un-doi-ul, încrucişarea constituie mijloace
tehnico-tactice fundamentale de realizare;
 jocul fără minge prin care se folosesc spaţiile temporar lăsate libere de apărările avansate
(pătrunderea fără minge), dar şi demarcajul, constituie mijloace de realizare şi valorificare a
raportului 2:2 şi 1:1.
Rolul şi sarcinile fiecărui jucător pe post, aria lor de acţiune se va mări în paralel cu o
specializare adaptată calităţilor fiecărui jucător în parte şi a cerinţelor handbalului modern, care
cere o superspecializare şi o capacitate de acţionare de pe fiecare post (evitându-l pe cel de portar).
Un jucător trebuie să fie polivalent, să poată să joace pe toate posturile.
Sistemele de atac cu 1 şi 2 pivoţi, precum şi transformarea lor trebuie să fie însuşite şi
perfecţionate astfel încât jucătorii să poată adapta jocul din atac la acţiunile apărării adverse.
Spre deosebire de apărare, atacul are avantajul posesiei mingii şi posibilitatea de a întreprinde
acţiuni spectaculoase pentru a înscrie. Fazele atacului urmăresc intrarea în posesia mingii, din
acţiuni defensive concrete; trecerea organizată în atac (acţiunea trebuie să fie organizată tactic,
deoarece se realizează concomitent cu replierea); aşezarea în atac - fiecare jucător trebuie să-şi
ocupe postul în funcţie de calităţile de care dispune (pivot, extremă, centru, etc.) fără ca circulaţia
mingii să fie întreruptă; construirea atacului pentru finalizare, care are cea mai lungă durată,
combinaţii tactice şi acţiuni tactice individuale; finalizarea atacului este apogeul acţiunilor
întreprinse pentru marcarea unui punct, fiind o acţiune individuală de maximă eficienţă.

Principiile atacului se focalizează pe:

 atacul porţii adverse,
 menţinerea posesiei mingii (în limitele regulamentului),
 efectuarea acţiunilor concrete pentru un atac bun,
 adaptarea atacului la specificul apărării adverse şi la particularităţile jucătorilor proprii,
 specularea greşelilor din apărare pentru finalizarea eficientă,
 determinarea apărătorilor în comiterea greşelilor şi valorificarea acestora.
Factorii atacului se referă la aşezarea în atac, anticiparea acţiunilor, circulaţia jucătorilor în atac
prin acţiuni de demarcare şi deplasări cu şi fără minge pentru a deruta apărarea, organizarea atacului
prin coordonarea acţiunilor individuale şi colective (demarcare, depăşirea adversarului, finalizare),
superioritate numerică obţinută cu ajutorul combinaţiilor tactice, conducerea raţională a atacului
prin trasarea clară a sarcinilor unui coordonator al acţiunilor tactice care să fie înzestrat cu o gândire
tactică dezvoltată, luciditate, inteligenţă, experienţă competiţională, spirit autoritar şi colectiv.

36
Bibliografie
1. ALEXANDRESCU, C. Igiena educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport –
Turism, Bucureşti, 1977
2. ALEXE, N. Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis,
Bucureşti, 1993
3. AVRAMOF, E. Modificări biochimice în efortul fizic, I.E.F.S.,
Bucureşti, 1973
4. BADIU, T. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului –
culegere de texte, Editura Evrica, Brăila, 1998
5. BOTA, I. Handbal – antrenamentul portarului, Editura Sport –
Turism, Bucureşti, 1983
6. BOTA, I. Handbal – Modele de joc şi pregătire, Editura Sport
– Turism, Bucureşti, 1984
7. BOTA, M. Handbal – 500 de exerciţii pentru învăţarea jocului,
Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1990
8. CÂRSTEA, G. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului,
Editura AN-DA, Bucureşti, 2000
9. CÂRSTEA, G. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului,
Editura Universul, Bucureşti, 1993
10. CERCEL, P. Calităţile motrice în handbal, Editura Sport – Turism,
Bucureşti, 1975
12. CHIRIŢĂ, GEORGETA Pedagogie, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1976
13. COLIBABA–EVULEŢ, D. Jocuri sportive – Teorie şi Metodică, Editura Aldin,
1998
14. DEMETER, A. Fiziologia educaţiei fizice în şcoală, Editura Stadion,
Bucureşti, 1974
15. DRAGNEA, A. Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi
BOTA, A. Pedagogică, Bucureşti, 1999
16. DRAGNEA, A. Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Cartea
Şcolii, Bucureşti, 2000
17. DRĂGAN, I. Practica Medicinii Sportive, Editura Sport – Turism,
Bucureşti, 1989
18. EPURAN, M. Modelarea conduitei sportive, Editura Sport –
Turism, Bucureşti, 1990
19. EPURAN, M. Psihologia sportului de performanţă, Bucureşti, 1996
20. F.R.H. Handbal Special 5, Conceptul de pregătire al
contraatacului, Traducere de OTTO HEEL, C.C.P.S.,
1995
21. F.R.H. Pregătirea de handbal în sală, Traducere de OTTO
HEEL, C.C.P.S., 1995
22. F.R.H. Statute şi regulamente, 1997
23. GOGÎLTAN, I. Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal, Editura
Stadion, Bucureşti, 1974
24. GUIDEA, N. Frecvenţa procedeelor tehnice de aruncare la poartă
în handbal şi eficienţa acestora în studii şi cercetări
ştiinţifice, Institutul Pedagogic, Bacău, 1973
25. KUNST, I. Teoria şi metodica handbalului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983
26. KUNST, I. Handbal, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1978
GHERMĂNESCU, I.
27. NAUM, H. Handbalul de la A la Z, Editura Sport – Turism,
Bucureşti, 1986
28. POPESCU, C. Lecţii de handbal, Editura Stadion, Bucureşti, 1971
29. RAŢĂ, G. Aptitudinile motrice de bază – Probleme Teoretice,
RAŢĂ, B. C. Editura Plumb, Bacău, 1999
30. SOTIRIU, R. Handbal, Editura Garold S.R.L., Bucureşti, 1998
31. ŞCHIOPU, U. Criza de originalitate la adolescenţi, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
32. THOMPSON, J. Introducere în Teoria Antrenamentului, C.C.P.S.,
1993
33. WERNER, V. Pregătirea de handbal în sală, M.T.S. – C.C.P.S.,
Bucureşti, 1995, traducere

37