Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Luceafărul, Lucru În Clasă
Luceafărul, Lucru În Clasă
-apărut mai întâi în Viena, în Almanahul Societății literare Romania Jună, apoi în țară, în același an:1883,
poemul Luceafărul este ,,sinteza a categoriilor lirice mai de seama pe care poezia lui Eminescu le-a propus mai
înainte” (Tudor Vianu), opera care definește în chip ilustrativ romantismul înalt al poetului
-poemul apare în perioada a treia de creație, ilustrând maturizarea viziunii artistice și stăpânirea deplină a
limbii literare și a valențelor expresive ale cuvintelor
-Luceafărul este rezultatul unei elaborari îndelungate (1870-1883), în variante succesive, care au dus la
sublimarea unui basm într-o alegorie pe tema condiției omului de geniu
-cea mai veche interpretare a poemului îi aparține lui Eminescu însuși, care nota pe marginea unei variante a
Luceafarului:
,,În descrierea unui voiaj în Țările Române, germanul K povestește legenda Luceafărului. Aceasta este
povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște moarte și numele lui scapă de
simpla uitare , pe de alta parte însă, pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.. El nu
are moarte, dar nu are nici noroc!
Mi s-a parut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat
acest înțeles alegoric.”
B.Surse de inspirație
-povestea căreia Eminescu îi dă înțeles alegoric este Fata in gradina de aur, basm cules si publicat de Richard Kunisch, călătorul german
pe meleaguri românești
-incipitul poemului preia formula introductivă a basmului, dar o modifică, atribuindu-i sensuri filosofice mult mai profunde.
-repetând în anaforă verbul a fost, el subliniază ireversibilitatea implacabilă a timpului
-creatia populara a reprezentat pentru Eminescu o permanenta sursa de inspiratie: mitul erotic al Zburatorului se întâlnește atât în poemul
Călin (file din poveste), cât și în poemul Luceafărul,în întruchiparea demonică a astrului cuprins de focul iubirii
-surse filosofice: Eminescu însuși a declarat că intenția lui a fost să înfătișeze o dramă a geniului însingurat și nefericit. Pentru aceasta, el a
asimilat și transformat în simboluri lirice urmăoarele antinomii din filosofia lui Schopenhauer în legatură cu geniul și omul comun, aflați
în sfere diferite:
GENIUL OMUL COMUN
inteligență(rațiune pura)............................................................ instinctualitate
obiectivitate................................................................................subiectivitate
capacitatea de a-și depăși sfera..................................................incapacitate
aspirație spre cunoaștere............................................................voința de a trăi
puterea de a se sacrifica pentru atingerea....................................dorința de a fi fericit (care e senzație
scopului obiectiv de împlinire în sensul speței)
singurătate...................................................................................sociabilitate
-surse cultural-mitologice: motive din mitologia greacă (numele si metamorfozele din apă și cer ale luceafărului), indiană și creștină
ROMANTISMUL:
○ Unul dintre cele mai profunde și mai complexe curente literare;
○ Apare la începutul secolului al XIX-lea, în Franța, Germania Anglia și Rusia, ca reacție la regulile stricte ale
clasicismului;
○ Manifest în literatura universală: Victor Hugo publică prefața la drama Cromwell;
○ Manifest în literatura română: articolul ,,Introducţie” la Dacia literară de Mihail Kogălniceanu;
○ Cel mai de seamă reprezentant al romantismului în literatura română: Mihai Eminescu;
○ Deși cuvântul are origini latinești, unde “lucifer” înseamnă “aducător de lumină”, făcând referire la “steaua
dimineții”, în tradiția biblică el este asociat îngerului căzut, deci demonicului;
○ Începând cu poeții romantici germani, demonicul devine o marcă a creatorului, a ființei superioare care aspiră spre
absolut, simbolizând condiția omului de geniu;
○ În plus, titlul face referire și la mitologia greacă, numele prin care Demiurgul i se adresează Luceafărului fiind
Hyperion, fiul lui Uranus și al Geei, al cerului și al pământului;
G. Construcția textului
○ Prima parte, aparținând atât planului cosmic, cât și celui terestru, prezintă iubirea
incompatibilă dintre Luceafăr și fata de împărat.
○ Al treilea tablou surprinde, în planul cosmic, zborul lui Hyperion către Demiurg și
dialogul dintre cei doi.
Fata de împărat este surprinsă într-o ipostază contemplativă, la fereastra castelului, îndrăgostindu-se de Luceafăr, care, la rându-i, o
îndrăgește pe fată.
Fiecare dintre aceștia aspiră la un element compensatoriu pentru propria existență: ființa pământeană către absolut, iar spiritul
superior spre materialitate.
Cum întâlnirea dintre cei doi nu poate avea loc însă în planul existenței concrete, în poezia eminesciană sunt figurate trei
modalități de depășire a incompatibilității:
1. reflectarea în oglindă (fata intră în relație cu imaginea reflectată a Luceafărului),
2. visul (întâlnirea celor doi are loc în plan oniric) sau
3. prin utilizarea unor formule de adresare cu valoare magică, fiind parcă menite să anuleze o vrajă, un blestem, sonoritatea
acestora fiind de incantație („Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază”).
Chiar și în vis, Luceafărul nu se poate înfăţișa în strălucirea sa astrală. El trece prin două metamorfoze, căpătând aspect
uman.
1. Prima metamorfoză a fost numită neptunică, deoarece astrul se scufundă în mare și iese din ea cu înfăţișarea unui
tânăr voievod. El nu este însă întru totul uman, fapt dedus din imaginea sa alcătuită pe baza antitezei: „Un mort
frumos cu ochii vii“.
Astfel metamorfozat, Luceafărul îi oferă fetei condiția de nemuritor: o invită să locuiască alături de el în
palatele de mărgean
subacvatice.
Fata respinge această invitație, pentru că nu-și poate depăşi condiţia. Nemurirea este pentru ea o noţiune
negativă, un alt fel de moarte: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Iar ochiul tău mă-ngheaţă“.
2. Cea de-a doua metamorfoză a fost numită plutonică (de la Pluto, zeul infernului). De data aceasta, Luceafărul se
naşte cu înfăţişare umană avându-i drept părinţi pe soare şi noapte. Însuşirile noii înfăţişări amintesc atât de
strălucirea şi căldura soarelui, cât şi de focul infernului.
Fata de împărat îl vede acum ca pe un demon: „- O, eşti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată”. Astrul
îi oferă destinul unei stele, dar și de data aceasta prințesa îl refuză, dar îi spune că ar putea să-și schimbe el condiția, să
devină muritor. Luceafărul acceptă și pornește într-o călătorie care are drept țintă întâlnirea cu divinitatea pentru a-i cere
să-l dezlege de nemurire.
Al doilea tablou prezintă idila dintre fata de împărat (numită aici Cătălina) şi pajul Cătălin, numele lor asemănătoare reprezentând
legătura sentimentală între două ființe compatibile.
De asemenea, cele două nume fac trimitere la mitul androginului din „Republica” lui Platon, sugerându-se faptul că cei
se completează unul pe celălalt.
În antiteză cu Luceafărul, Cătălin este întruchiparea teluricului, a mediocrității pământene: „viclean copil de casă”,
„Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii.”.
Deși se lasă cucerită în final, Cătălina are încă nostalgia Luceafărului, fapt ce ilustrează dualitatea ființei pământene,
prinsă între fizic și metafizic.