Metode de lucru cu scaunul gol – utilizarea dialogurilor terapeutice

Traducere selectiva si adaptare din cartea psih. Dr. Scott Kellogg - Transformational chairwork :
using psychotherapeutic dialogues in clinical practice (Rowman & Littlefield, 2015)

Prezentare autor

Despre Dr. Kellogg

http://transformationalchairwork.com

Scott Kellogg, PhD. este psiholog clinician si psiholog specializat in lucrul cu adictiile. Dr.
Kellogg este, de asemenea, psihoterapeut Gestalt; are certificare in Schema Therapy precum si in
Voice Dialogue. Dr. Kellogg a predat in cadrul New York University, Yale University School of
Medicine, Rockefeller University si in Programul de Psihologie Clinicala de la Columbia
University. El isi desfasoara activitatea psihoterapeutica de cabinet in New York, SUA.
Lucrul cu scaunul gol este o tehnica terapeutica care ia doua forme de baza. Pentru inceput, doua
scaune sunt plasate la cativa pasi distanta, puse fata in fata. In versiunea “Un scaun gol”, clientul
sta pe un scaun si incearca sa-si imagineze o persoana importanta din viata sa (din trecut,
prezent, viitor). Apoi ei vorbesc cu aceasta persoana ca si cand ea ar fi acolo. De exemplu, un
client care isi jeleste pierderea unei persoane dragi poate “vorbi” cu persoana care nu mai este in
viata lor si sa-si manifeste sentimentele de iubire, tristete, furie, etc. In versiunea “Doua scaune
goale”, clientul se aseaza in mod repetat, pe rand, pe cate un scaun. In acest mod, ei pot avea o
conversatie cu o persoana imaginara sau pot avea un dialog cu parti diferite din ei insisi. De
exemplu, ei pot vorbi din acea parte a identitatii lor care doreste sa caute un nou job si apoi,
schimband scaunul, sa vorbeasca din perspectiva partii de identitate careia ii este frica de
schimbare.

Lucrul cu scaunul gol dezvoltat de Fritz Perls isi are originea in monodrama moreniana, o
tehnica de psihodrama ce pune accentul pe folosirea unui format de grup in care ceilalti
participant preiau locul unor figure semnificative din viata protagonistului terapiei. Perls a
considerat ca este mai oportun din punct de vedere terapeutic ca clientul sa joace diferitele roluri
din viata sa (ale persoanelor ce i-au influentat viata, etc.) decat sa invite din cadrul unui grup
persoane care stiu putine informatii despre client sa joace rolurile respective.

Lucrul cu scaunul gol poate fi mai bine inteles ca o forma de arta psihoterapeutica. Este un mod
de a lucre care necesita studiu si practica pentru ca impactul sau benefic sa fie maxim. O
analogie poate fi gasita in lumea muzicii. De exemplu, se intampla deseori ca muzicienii
cunoscuti pentru piesele pe care le improvizeaza pe loc sa lucreze mult timp la dezvoltarea
ideilor lor muzicale. Momentele extraordinare care au loc in cadrul concertelor lor isi trag seva
atat din pregatirea si practica lor muzicala anterioara cat si din spontaneitatea momentului.

Perls spunea “A gandi inseamna a repeta in fantezie pentru rolul pe care trebuie sa-l joci in
societate” ” (Perls, 1970, p. 16). Astfel, gandurile pot fi tratate intr-o maniera pshiodramatica ca
o forma de punere in scena a unor dialoguri interne, restructurarea cognitiva putand fi creata prin
contactul modelelor de gandire fnctionale cu cele dezadaptative. Imageria si practica dialogului
vocilor interne sunt forme de restructurare cognitiva, aceasta putand avea loc mai usor intr-o
stare de activare neurobiologica cauzata de utilizarea unor tehnici de natura experientiala ce
faciliteaza transformari terapeutice in sistemul de credinte ale clientului.

Posibilitatile terapeutice ale lucrului cu scaunul gol sunt vaste, dupa cum sustinea si Zerka
Moreno (2008):

“Desi deseori este utilizat in abordarea traumelor trecutului, poate fi util cu problemele
prezentului si asteptarile viitorului, ca repetitii pentru viata, ajutand clientul sa faca modificarile
indicate. Jocul de rol poate fi facut dialogic cu animale, spirite, voci interne, parti ale corpului,
persoane decedate…” (p. ix).

Desi in esenta, clientul poate dialoga cu forte din afara sa sau sa integreze forte interne, putine
situatii implica distinct aceste tipologii. De exemplu, daca vorbesc cu “cineva” aflat pe celalat
scaun despre comportamentul lor agresiv, vorbesc simultan despre relatia noastra si despre
experienta mea interna. Cu toate acestea, acestea pot fi vazute ca fiind predominant un
comportament extern. Daca un terapeut lucreaza tehnica scaunului gol cu o femeie care incearca
sa decida daca sa divorteze sau nu, aceasta poate sa puna in scena un dialog intern intre partea
care vrea sa ramana in relatie si cea care doreste sa plece; apoi, dupa mutarea scaunelor, ea poate
vorbi cu sotul sau despre sentimentele pe care le are. Mutarea scaunelor si a rolurilor ajuta
clienta sa acceseze lumea emotionala a sotului ei. Ulterior, dupa clarificarea celor doua
perspective asupra cuplului, se poate iesi din aceasta comunicare dialogica si analiza ce
informatii au iesit la suprafata, ce simte in prezent clienta, ce doreste sa faca in viitor.

Din punct de vedere al terapeutului, lucrul cu scaunul gol implica utilizarea in functie de situatie
a doua paradigme: cea Gestalt - de facilitare si cea din CBT - de modificare. Paradigma de
facilitare are scopul de a ajuta clientul sa devina constient de problemele sale nerezolvate si
conflictele interioare, raspunsurile cautate de acesta urmand a reiesi cumva poate chiar din cadrul
terapiei; paradigma de modificare implica actiunea terapeutului de a provoca o schimbare in
lumea interna a clientului, dirijand discutia pe anumite linii directoare (de ex., identificarea a
ceea ce are nevoie clientul pentru a iesi din starea de victima). In situatii ce tin de doliu, trauma,
restructurare cognitiva, poate fi indicata utilizarea paradigmei de modificare; in alte situatii de
conflict (cum ar fi dinamica de cuplu sau alte situatii in care terapeutul nu stie precis ce credinte
si emotii sunt implicate) poate fi oportun sa fie invitate vocile sau subpersonalitatile sa se
exprime vizibil. Perls avea incredere ca, atunci cand clientul permite diferitelor parti din
identitatea sa sa se intalneasca, va apare un fel de solutie creativa la situatia in cauza.

Lucrul cu scaunul gol imbina elemente cognitive cu cele emotionale. In unele situatii, limbajul
va avea un rol central, in altele emotiile vor fi esentiale, in altele combinatia dintre cele doua va
fi relevanta. In incercarea de a gasi un echilibru optim intre emotie si gand, intre experienta si
reflectie, terapeutul poate invita clientul sa intre in contact cu durerea sa prin punerea in scena a
unei povesti, povestea permitand exprimarea unor emotii puternice intr-un mod securizant
pentru client: “In loc sa-mi povestesti despre problema ta, ai putea sa o vezi ca pe o poveste si sa
ii dai un titlu?”

Clientii vin la terapie cu o varietate de probleme, unele ce pot tine de trecut (trauma si pierdere),
prezent (anxietate si depresie) sau viitor (alegeri existentiale). In lucrul terapeutic, pentru clienti
ce sunt blocati in minte ar putea fi utila punerea accentului pe emotii, pentru cei ancorati in zona
emotionala, dialogurile cognitive ar putea fi adecvate. Pentru cei fragili, terapii cu intensitate
scazuta ar putea fi benefice la inceput, pentru cei cu traume si evenimente dificile un accent pe
utilizarea elementelor de psihodrama ar putea fi un punct de pornire. Pe masura ce terapia
avanseaza si clientul se schimba, abordarea terapeutului se poate ajusta adecvat, tinand cont de
diversele optiuni pe care le are la dispozitie.

Rezolvarea “afacerilor neincheiate”, dupa cum zicea Perls, implica scoaterea la suprafata a
gandurilor si emotiilor neexprimate ori neintegrate fata de o persoana sau eveniment, deseori
fiind multa energie emotionala implicata, blocandu-se astfel evolutia psihoemotionala a
clientului.

In terapie, aceste situatii traumatizante pot fi revizitate in memorie si recadrate; retrairea lor
repetata intr-un cadru securizant va scoate la suprafata detalii suplimentare si va duce la o
tolerare tot mai mare a emotiilor legate de eveniment.

De asemenea, pentru eliberarea de greutatea trecutului, este necesara exprimarea emotiilor de

pierdere si doliu fata de relatii care s-au incheiat, persoane care au decedat, teluri dragi ce nu au
fost indeplinite sau care au trebuit abandonate, suferinte produse de procesul de emigrare, etc.
Spre exemplu, poate fi adus pe scaun visul de a deveni medic al unui tanar ce a abandonat
studiile medicale deoarece a ajuns la concluzia ca nu i se potriveau (acest vis fiind insa
semnificativ in contextul copilariei si adolescentei sale) ori dilemele si doliul unei femei ce a
plecat la munca in Italia cu gandul de a se intoarce in tara natala in cativa ani (dar de atunci au
trecut 20 ani, s-a instrainat de tara, nu se simte implinita in Italia).

Tobin (1976) ofera o abordare Gestalt de utilizare a metodei scaunului gol in lucrul cu doliul.
Astfel, clientul este intai invitat sa-si imagineze persoana absenta in “scaunul gol” situat in fata
sa. Pentru a adanci experienta, clientul este incurajat sa descrie intai fizionomia, varsta, starea
emotionala, etc. a persoanei si apoi sa clarifice ce simte privitor la acea persoana. In Gestalt, a da
voce la tot ceea ce clientul vrea sa exprime este acceptat, astfel ca clientii sunt incurajati sa-si
exprime emotii de furie, jale, iubire, frica atunci cand intra in contact cu o persoana absenta
(situate pe scaunul gol). Dialogul poate incepe cu exprimarea intr-un mod puternic a emotiei care
este pentru client cea mai vizibila sau cea mai tacuta. Aceasta poate include aducerea la suprafata
a unor amintiri puternice, punerea pe scaunul gol a unei foografii relavante, etc. pentru a evoca
cat mai multa emotie. Terapeutul va incuraja clientul sa-si exprime emotiile, explicandu-i ca
chiar si “emotiile negative” pot ajuta in procesul vindecarii. Clientul poate, desi nu este obligat,
sa schimbe rolurile si sa vorbeasca din perspectiva persoanei aduse in discutie. Acest lucru ar
putea sa aduca la suprafata idei si convingeri neasteptate. Intr-una din terapiile lui Perls, acesta a
lucrat cu o femeie ce suferea dupa moartea copilului ei. Acest copil avea probleme cardiace si,
urmand sfatul doctorilor, parintii au fost de acord cu o operatie la varsta de 1 an. Operatia a fost
insa un esec si copilul a decedat. Clienta, mama copilului, a intrat in depresie timp de 16 ani,
simtindu-se vinovata de situatie. Terapeutul i-a cerut sa-si imagineze copilul situat pe scaunul
gol, vis-à-vis de ea, si sa-i impartasesca sentimentele ei de iubire si vinovatie; dupa ce a terminat
de exprimat trairile ei, clienta a fost invitata sa schimbe rolurile si sa joace locul bebelusului.
Atunci cand “bebelusul” a vorbit, el a spus ca isi dorea o viata completa, de om sanatos, asa ca ar
fi luat aceeasi decizie cu riscurile implicite. Clienta s-a intors pe scaunul ei si, cu noua
perspectiva, a fost capabila atat sa inteleaga si accepte ca nu a facut ceva teribil copilului ei cat si
sa-si ia adio de la copil (Stevens, 1970).

Acest caz este un exemplu de schimbare de rol: atunci cand joaca rolul copilului, mama a fost
capabila sa vina cu o perspectiva si o intelegere a mortii intr-un mod pe care anterior nu l-a putut
obtine, de una singura. Schimbarea de rol implica sa joci rolul altei personae intr-un mod atat de
empatic incat sa-i poti intelege perspectiva ca si cand ar fi a ta, compasiunea pe care o simte
clientul putand duce la o clarificare emotionala. Cazul prezentat este de asemenea un exemplu de
dialog transformational, fiind vorba de un client care, afectat multi ani din punct de vedere
psihoemotional de o trauma, a fost in stare sa inceapa o profunda reorganizare psihica dupa
respectiva sesiune de terapie.

Lucrul cu scaunul gol nu trebuie privit insa ca pe o tehnica ce rezolva orice problema, importanta
relatiei terapeutice fiind esentiala intr-un demers vindecator ce necesita un timp mai indelungat.
La un moment dat, terapeutul simte ca este timpul sa invite clientul sa ia o decizie referitor la
dilema sau conflictul in care se afla: ”Va simtiti pregatit sa va eliberati si sa va luati ramas bun
de la acea persoana sau vreti inca sa ramaneti agatat de aceasta figura din trecut?” Decizia
apartine in intregime clientului, uneori acesta nefiind inca pregatit sa mearga mai departe.
Terapeutul va sublinia insa ca orice alegere va face clientul, aceasta va avea implicatii
existentiale, legandu-l sau dezlegandu-l de trecut (prin energiile emotionale si cognitive
implicate).

Detalii referitor la amplasarea scaunelor in lucrul cu scaunul gol:

- Clientul si terapeutul vor incepe sa discute fiind situati fata in fata;

- Dupa ce clientul este de acord sa intre in dialog cu o persoana din trecut sau cu care are
un conflict, un alt scaun va fi adus si clientul isi va muta scaunul pe care se afla astfel
incat sa poata sta fata in fata cu persoana din trecut. In acest caz, va fi o conversatie
directa unidirectionala si clientul nu va trebui sa-si schimbe scaunul.
- La finalului dialogului cu persoana absenta si indepartarea scaunului gol, clientul va
discuta cu terapeutul referitor la experienta avuta.
- Este important ca terapeutul sa stea pe aceeasi parte cu clientul, preferabil intr-un unghi
din care sa poata observa atat pe client cat si persoana absenta.

Terapeutul poate folosi tehnici specifice ce pot facilita demersul terapeutic: sa ceara clientului sa
descrie persoana absenta adusa pe scaun, sa incurajeze clientul sa foloseasca repetitii pentru a-si
sublinia trairile, sa-i ofere clientului incurajari, sa-i sugereze replici, sa-i ceara clientului sa se
exprime mai detaliat. Initial, clientul poate sa explice persoanei absente motivul pentru care
ambii se afla acolo, apoi sa-si exprime sentimentele si gandurile referitoare la relatia lor si in
final, uneori incurajat de terapeut, sa-si ia ramas bun de la acea figura din trecutul sau.
O mare parte din clienti pot raporta la un moment dat istorii de neglijare, abuz (emotional, fizic,
sexual), trauma, violenta interpersonala, acestea lasand rani adanci si dureroase in psihicul
persoanelor. Eliberarea experientei traumatice este un pas important spre vindecare, fiind necesar
cateodata ca clientul sa intre in contact cu experienta traumatica de cateva ori inainte de a reusi o
eliberare totala.

Deseori, in copilarie, clientii abuzati au luat unele decizii despre ei si lume ce se dovedesc toxice
in viata adulta. Robert si Mary Goulding (Goulding & Goulding, 1997) sugereaza utilizarea in
cinci etape a vizualizarii si a lucrului cu scaunul gol. Astfel, clientul incepe prin imaginarea
figurii abuzive situate in scaunul opus.

Procesul, ce se poate intinde pe una sau mai multe sesiuni, poate fi prezentat astfel:

- Primul pas al procesului implica ca clientul sa vorbeasca cu aceasta persoana si sa-i spune clar
si direct ce problema exista intre ei, fiind cat mai specific posibil legat de detaliile abuzului. Pe
scurt, clientul e rugat sa descrie narativ, ca o poveste, ce s-a intamplat.

- Apoi, clientul vorbeste despre cum a fost schimbat la acel moment de ceea ce s-a intamplat
(ex., “mi-a fost foarte frica pentru prima data in viata”, “atunci mi-am pierdut inocenta”).

-Al treilea pas implica descrierea de catre client a modului in care el si-a trait viata ca o
consecinta a ceea ce s-a intamplat (“ de atunci, sunt deseori furios”, “am suferit de depresie si m-
am blamat pe mine pentru ce s-a intamplat”, “nu am mai putut sa am incredere in alti oameni”)

-Terapeutul invita clientul, daca acesta doreste, sa ia decizia de a nu mai trai cu povara traumei.

-Al cincelea pas, ce deriva din cel anterior, este o afirmatie si decizie a clientului ca va cauta
moduri sanatoase de a-si trai viata, urmand sa efectueze actiuni specifice si simbolice pentru o
noua directie in viata. O femeie isi poate astfel confrunta imaginar abuzatorul, luandu-si puterea
asupra propriei sale vieti (ex, “De acum incolo, voi dansa si rade fara a ma simti vinovata,
deoarece ceea ce te-a facut sa ma violezi nu a fost bucuria mea de a trai ci perversitatea ta si
propriile tale rani nevindecate”).
O alta abordare a lucrului cu scaunul gol presupune utilizarea unui scaun pentru a da voce
modului in care clientul se vede pe el insusi si lumea dupa evenimentul traumatic in vreme ce
celalat scaun este folosit pentru a arata perspectiva asupra vietii avuta anterior traumatizarii.

Intalnirea dintre aceste doua perspective ar putea duce la o integrare sanatoasa si ar putea permite
clientului sa sa-si recapete accesul la o parte din resursele disponibile inainte de situatia
traumatica.

In lucrul cu experientele traumatice pot fi utilizate mai multe scaune si atat clientul cat si
terapeutul poate vorbi cu diverse personaje ce apar in poveste. Clientul poate avea dialoguri
interne in care sa dea voce fricii lor (pe un scaun) si furiei lor (pe alt scaun). Este important ca
clientul sa alterneze intre cele doua scaune pentru a da voce complet acestor emotii. Un al treilea
scaun poate fi adaugat astfel incat clientul sa vorbeasca furiei si fricii (impreuna), onorandu-le si
luand astfel distanta fata de ele.

In cazuri de violenta interpersonala, un scaun poate fi folosit pentru a pentru a reprezenta

agresorul si alt scaun poate fi folosit pentru a reprezenta clientul. Aici terapeutul vorbeste si
clientul asculta. Terapeutul confrunta agresorul si indica clar ca ceea ce acesta a facut este gresit,
reamintind totodata clientului ca nu este vina sa pentru ceea ce s-a intamplat (este preferabil ca
anterior sa fie clarificate credintele clientului despre responsabilitatea pe care si-o asuma referitor
la evenimentul traumatic). Atunci cand terapeutul transmite un mesaj de genul ”Nu conteaza cum
erai imbracata atunci si nu conteaza ca ai consumat alcool, el nu avea dreptul sa te raneasca si sa
abuzeze de tine”, el incearca sa destructureze cognitiile maladaptative ale clientului. In aceasta
forma de reparentare, clientul, cu suportul terapeutului, poate confrunta la randul sau abuzatorul
in vreme ce se manifesta protector si hranitor fata de sine insusi pe un al treilea scaun.

Atunci cand se lucreaza cu o trauma, clientul trebuie intrebat cat de mare sa fie distanta intre
scaunul sau si cel al abuzatorului. Unii clienti se simt inspaimantati sa fie in aceeasi camera cu
agresorul lor, asa ca terapeutul ii poate ajuta sa-si construiasca din alte scaune o bariera
protectoare.
Atunci cand trauma a avut loc in context familial sau a unei relatii pe termen lung, demersul
terapeutic poate fi deosebit de complex mai ales daca clientul nu are amintiri doar ale abuzului ci
si ale iubirii si starii de bine (ceea ce determina confuzie si face dificil pentru client sa aiba o
voce clara). In acest caz ar putea fi preferabil sa fie urmati initial doar primii trei pasi din cei
cinci mentionati mai sus.

Clientul sta pe un scaun; alte doua scaune sunt pozitionate astfel: un scaun este plasat la cativa
pasi distanta, in unghi de 45 grade la stanga; un scaun este plasat la cativa pasi distanta, in unghi
de 45 grade la dreapta. Un scaun este utilizat pentru a reprezenta experientele abuzive, in vreme
ce celalat scaun este folosit pentru a simboliza experientele placate. Lucrand astfel, clientii se
simt mai relaxati, mai putin vinovati sau in conflict cu ei insisi, pot vorbi cu o voce mai clara.
Exista un aspect tehnic important cate trebuie abordat atunci cand are loc un dialog intre client si
abuzator. Atunci cand un client intra intr-un alt rol pentru a da voce perspectivei altei persoane,
exista posibilitatea ca respectivul client sa simta o empatie crecuta pentru persoana in al carei rol
a intrat.

Acest lucru poate avea implicatii pozitive dar si negative. De vreme ce dorim ca clientul sa aiba
libertatea de a spune povestea sa si sa-si exprime furia si durerea, empatia manifestata poate
interfera cu acest proces de vindecare. De aceea, este de preferat sa nu fie invitat clientul sa
vorbeasca din perspectiva abuzatorului; daca totusi se doreste acest lucru, fiind considerat in
interesul clientului, terapeutul trebuie sa fie constient ca o astfel de actiune va avea un impact
semnificativ asupra demersului terapeutic viitor. De asemenea, este prudent sa se urmeze o astfel
de directiva terapeutica doar dupa ce clientul a avut oportunitatea sa-si spuna de cateva ori
povestea din perspectiva sa sis a treaca prin emotiile ce ies la suprafata cu aceasta ocazie. In
lucrul cu un parinte abuzator, terapeutul sta pe aceeasi parte cu clientul, putand sa vada atat
clientul cat si abuzatorul; scaunul abuzatorului este plasat in fata scaunului clientului, la o
distanta considerate optima.

Dupa cum a fost mentionat anterior, intrarea clientului in rolul abuzatorului este problematica
pentru ca poate creste empatia pentru acesta. In afara de relatii abuzive, multi clienti au relatii
dificile - interactiuni frustrante, provocatoare de anxietate cu alti oameni. Din motive de
necesitate sau de alegere, clientii pot decide sa pastreze in vietile lor contactul cu acesti oameni.
In cazul lucrului cu relatii dificile este util sa fie manifestata empatie, deoarece dialogul va
permite exprimarea sentimentelor de furie, dezamagire, disperare, neputinta, etc.

Demersul terapeutic cu clienti ce au probleme de stima de sine si o asertivitate redusa poate fi

realizat si prin lucrul cu scaunele, folosindu-se ceea ce este numit “Antrenament asertiv” (un fel
de psihodrama behaviorista). In centrul acestei abordari sta ideea ca exista situatii cand trebuie sa
te manifesti agresiv asa cum exista situatii cand poti ramane pasiv sau pasiv-agresiv. De
exemplu, atunci cand ne confruntam cu o forta agresiva puternica, ce ne domina, cel putin initial
este adecvat un comportament pasiv din partea noastra. Alteori, cand viata celor dragi este in
pericol, poate fi indicat sa actionam agresiv. Unul din aspectele esentiale intr-o astfel de abordare
terapeutica este acceptarea de catre terapeut si client a filozofiei ca toti oamenii sunt fundamental
egali si demni de respect, indiferent de pozitie sociala, fiecare individ avand dreptul sa se
exprime liber atat timp cat nu incalca drepturile altora.

Putini oameni sunt invatati sa fie asertivi, acest aspect nefacand parte din programa scolara, si
desi ideea egalitatii este promovata ca o Regula de Aur, importanta obedientei fata de autoritate
este de regula mesajul central introiectat de catre copii (viitorii adulti). Scopul deprinderii unui
comportament asertiv este de a imbunatatii relatiile interpersonale ale individului, insa fiind
vorba implicit de o dinamica a puterii este relevanta luarea in considerare de catre terapeut si
client a sigurantei demersului si a posibilelor consecinte. Clientul trebuie sa aiba o claritate in
ceea ce priveste demersurile pe care le face si care este problema abordata – este o problema
globala sau legata de anumite situatii, este o problema de a spune “nu”, “da”, a face solicitari, de
a pune limite, etc.

Clientul va utiliza afirmatii la persoana I si va formula fraze conditionale. Afirmatiile la persoana

I implica identificarea a ceea ce trebuie spus, contact vizual direct, o voce ferma, o prezenta
fizica deschisa si increzatoare, perseverenta. Este esential ca clientul sa repete de multe ori astfel
de afirmatii (terapeutul sustinandu-l in acest demers) – destinatarul mesajului se va afla pe un
scaun situat in fata sa. Telul este ca clientul sa se simta confortabil in vreme ce transmite
mesajul, iar acest fapt necesita antrenament (in cadrul terapiei si in afara ei). Frazele conditionale
implica o clauza “ daca - atunci”, fiind utile atunci cand o alta persoana are un comportament
problematic. De exemplu, o clienta ii poate spune mamei ei: “Mama, doresc sa vin in vizita la
tine cu sotul si copiii. Sunt insa deranjata ca tu ma critici constant in prezenta lor. Am discutat cu
familia mea si am ajuns la aceasta concluzie: noi dorim ca tu sa fi partea a vietii noastre dar daca
incepi sa ma critici si sa ma faci sa ma simt rusinata ori jenata cand suntem in vizita la tine, toata
familia mea va pleca imediat si timp de o luna nu te vom mai vizita. Deci…daca te comporti
respectuos, vom veni si speram ca va fi o vizita placuta, dar daca te comporti agresiv cu mine
vom pleca. Este alegerea ta.”

Initial, clientii ar putea considera o astfel de abordare ca un fel de ameninta pe cei cu care au
relatii dificile. E nevoie de timp pentru a-i ajuta sa inteleaga ca au drepturi, ca pot vorbi ce cred
si ca pot actiona in consecinta. Pregatirea unui astfel de demers implica efortul clientului de a
crea mesajul dorit, de a gasi modul adecvat pentru a-l comunica, de a repeta modul in care se va
exprima (atat afirmatia initiala cat si actiuniile ce vor urma, in functie de diverse scenarii).
Practica repetata este esentiala pentru ca clientul sa simta si sa execute natural actiunea.

In unele cazuri, proiectul dezvoltarii propriei “voci” poate implica o serie de pasi, cum ar fi o
ierarhie a situatiilor ce provoaca frica (de la frici mici la frici mari) si fiecare din ele poate fi
testata prin lucrul cu scaunele si apoi in viata reala (de la a cere indrumari referitor la cum sa
ajunga la o adresa anume pana la a invita o alta persoana la o intalnire ori a cere o marire de
salariu). Deoarece clientii sunt deseori emotionati in viata reala atunci cand se exprima asertiv, ar
fi de folos pentru ei sa fie incurajati sa se manifeste energic cand repeta mesajul in cadrul
terapiei, cu o intensitate mai mare decat cea cu care ulterior va fi transmis mesajul in cauza (in
interactiunea din viata zilnica). Este recomandabil ca terapeutul sa solicite clientului sa observe
si sa raporteze gandurile, emotiile si imaginile pe care le traieste atunci cand este implicat in
repetarea comportamentului.

Pentru unii clienti, procesul va aduce la suprafata ganduri ca fac ceva rau, frici ca un astfel de
comportament nu va functiona, preocupari ca rezultatul va fi catastrofic, imagini ca ii vor rani pe
cei din jur cu astfel de manifestari. Toate aceste trairi trebuie exprimate de catre client si
discutate, ele aratand deseori ca la baza lipsei de asertivitate stau credinte si emotii cu rol
inhibitor. Asertivitatea este un mod important de a intari starea de Adult din client, limbajul
jucand un rol esential in exprimarea si dezvoltarea personalitatii. De aceea, lucrand pe tema
asertivitatii, terapeutul va incuraja clientul atat sa spuna cat si gandeasca ca fiind adevarate fraze
cum ar fi: “eu doresc”, “eu decid”, “eu spun da”, “eu ma simt ranit de ceea ce ai facut”. Desi
initial clientul ar putea sa rosteasca neincrezator afirmatiile, prin practica este dezirabil sa
inceapa a crede cu adevarat in realitatea lor, vocea sa devenind treptat mai puternica si
convingatoare. Terapeutul ii poate solicita clientului sa-si rosteasca mesajul nu doar stand pe
scaun ci si stand in picioare, ceea ce de regula ofera o mai mare libertate corpului si ii ofera
clientului mai multa forta. Cand considera oportun, terapeutul poate repeta alaturi de client
mesajul ce trebuie transmis, pentru a-l ajuta pe acesta sa depaseasca inhibitia si sa vorbeasca mai
increzator. Astfel, clientul nu se va simti expus si singur, vocea terapeutului putandu-l ajuta sa-si
exprime mai puternic propria voce. Vocea terapeutului trebuie sa se adapteze vocii clientului, nu
sa o depaseasca in intensitate in maniera agresiva.

Multiplicitatea sinelui este un aspect tratat cu tot mai multa importanta in psihoterapia
contemporana. Aceasta multiplicitate este o componenta centrala in lucrul cu scaunul gol
deoarece ea sta nu doar in centrul dialogului intern ci si joaca un rol central in lucrul cu criticul
interior.

Atunci cand se lucreaza cu un client folosind mai multe scaune, la diferite momente pot apare
voci ale moralitatii, evitarii, ratiunii, etc., voci ce reflecta fortele din lumea interna a clientului,
relatiile si experientele internalizate de acesta. A fi constient de aceste voci si a le permite sa se
exprime intr-un mod mai putin conflictual ajuta la integrarea sinelui. Fiecare om internalizeaza
figuri importante din viata sa in functie de care se pozitioneaza in activitatile zilnice incercand sa
actioneze intr-un mod specific pentru a fi aprobat. Aceste voci interne sau grupuri de voci pot fi
inspirationale sau distructive, relevante pe unul sau mai multe aspect ale vietii clientului. De
exemplu, pentru a face fata unui critic intern foarte puternic, clientii isi gasesc sau construiesc
propriile lor strategii mai mult sau mai putin benefic adaptative.

Avand in vedere modelul multiplicitatii vocilor, in lucrul cu scaunul gol se poate luat in
considerare posibilitatea imaginarii unui comitet ideal de voci benefice, hranitoare pentru client.
Crearea constienta a unei audiente interne suportive si iubitoare poate incorpora nu doar oameni
cunoscuti din viata clientului ci si personaje istorice ori fictionale. De exemplu, unui client supus
in copilarie abuzurilor fizice si emotionale de catre parinti i se poate solicita sa numeasca
oamenii ce au manifestat o iubire profunda fata de el, fie ca ei sunt in viata sau nu. Apoi, acest
oameni sunt adusi pe scaune in fata clientului si, unul cate unu, prin vocea terapeutului si-au
exprimat sentimentele de apreciere avute pentru client. Clientul este incurajat sa le raspunda si
astfel terapeutul stimuleaza un dialog, incurajand totodata clientul sa “vada” aceste persoane care
se afla in fata sa pe scaune si sa incerce sa le internalizeze, sa le integreze in viata ei psihica.

O alta posibilitate de internalizare, utilizata de exemplu in lucrul cu adolescenti ce au probleme

comportamentale, este de a crea o separare intre “Noul Eu” si “Vechiul Eu”. Aceasta implica o
clarificare anterioara a vocii “rele”, critice si o creare sau intarire a vocii “bune”, ce tine clientul
in siguranta si il incurajeaza sa intreprinda actiuni pozitive. Terapeutul solicita informatii despre
posibile persoane de suport sau mentori, in absenta acestora atentia fiind indreptata catre alte
modele, fie ele reale sau fictionale – cum ar fi personaje de film, etc.

Multi clienti sunt afectati de un puternic Parinte critic interior ce solicita permanent atingerea
unor standarde inalte simultat cu mesajul de critica si dezaprobare adresat starii de Copil
Vulnerabil (cand aceste standarde nu sunt indeplinite).

Unul din mecanismele de adaptare in fata unei voci critice puternice este de a se preda, a nu mai
opuna rezistenta, clientul gandind frecvent si acceptand ganduri ca “ Nu merit sa fiu iubit”, “Sunt
un ratat”. Priviti din exterior, acesti clienti vor parea pasivi, dependenti, submisivi, evitand
conflictele. Lucrul cu scaunul gol poate fi folosit pentru abordarea experientelor relationale
dificile sau traumatice ce ar fi putut contribui la crearea credintelor toxice in cauza. El poate fi
folosit de asemenea ca un mod de a crea o restructurare cognitiva cu mai multe implicatii
emotionale. Abordarea terapeutica poate implica clarificarea credintei limitative, examinarea
originii acestor mesaje, dovezile ce sustin si cele ce contrazic validitatea acestor scheme mentale,
crearea unei credinte alternative, benefice. Clientul se poate pozitiona alternativ pe unul din cele
doua scaune, dand voce pe un scaun vechii credinte si pe celalat aducand la viata o credinta
alternative sanatoasa. Pe masura ce exprima alternativ cele doua credinte, noua convingere
benefica va deveni treptat mai confortabila, familiara si puterea convingerii toxice se va diminua.
In general, acest tip de proces de restructurare solicita si o practica constanta intre sedintele de
terapie pentru a stabiliza noua convingere.

Pentru acei clienti ce au o credinta ce ii obliga la autosacrificiu in relatie cu persoanele dragi, ce

pun mereu nevoile altora inaintea propriilor lor nevoi nestabilindu-si limite ferme si in final
simtindu-se frustrati ori deprimati, lucrul cu scaunul gol poate implica lucrul cu credinta de
autosacrificiu (pe un scaun) si cu o credinta alternativa mai sanatoasa, in care nevoile personale
sa fie respectate (pe alt scaun). Credinta limitativa poate origina deseori in copilarie (ex, a avea
grija de un parinte).

Clientii ce se bazeaza majoritar in viata zilnica pe moduri de adaptare evitante sunt persoane care
incearca sa evite durerea provocata de unele credinte profund inradacinate in viata lor psihica.
Aceste moduri de adaptare evitante pot implica folosirea evitarii sociale, a unui accent exagerat
asupra autonomiei personale, a retragerii psihologice, a auto-amortirii emotionale, a fantasmarii
sau a altor forme de evadare psihologica, a cautarii compulsive a stimularii (prin jocuri de noroc,
sex, cumparaturi, etc.). Acesti client pot veni la terapie initial pentru tratarea problemelor cauzate
de utilizarea unor astfel de mecanisme adaptative disfunctionale, fara a constientiza suferinta
care se afla in spatele lor.

Un alt mod de adaptare implica supracompensarea ce poate lua forma blamarii, a atacarii altora,
a dominarii, a efortului de a-i impresiona pe altii prin realizari deosebite, o preocupare obsesiva
spre control si ordine, etc.

Toate aceste moduri de adaptare au rolul de a proteja clientul de expunere, de rusine, durere,
frica. Ele sunt ajustari creative menite sa permita supravietuirea in situatii dificile.

In cadrul terapiei se va incerca intarirea Adultului Sanatos din client, cel care are ca menire sa
protejeze Copilul vulnerabil in fata atacurilor Parintelui critic, sa fie hranitor cu Copilul
vulnerabil, sa ajute partea furioasa din Copil sa-si exprime dorintele si nevoile, sa ajute persoana
sa functioneze sanatos in lumea exterioara. Astfel, folosind metoda scaunului gol se poate
incerca un dialog al Adultului Sanatos cu Parintele critic, se pot dezbate costurile si beneficiile
modurilor adaptative mentionate mai sus.

Lucrul cu scaunul gol este o abordare terapeutica multivocala, in care diferitele parti ale
identitatii intra in dialog reciproc, permitandu-se totodata vocilor suprimate sa vorbeasca, vocilor
problematice sa fie analizate critic si unor noi voci sa apara, rezultatul dezirabil fiind solutii
creative la conflicte interne. Terapia devine astfel o serie de conversatii complexe in care fiecare
parte din identitate isi poate spune propria poveste (putand fi explorate sperantele, fricile si
telurile fiecareia). Conform abordarii psihoterapeutice narative, fiecare persoana are dreptul la
mai mult decat o singura poveste, ceea ce permite o intelegere mult mai complexa a identitatii si
a posibilitatii de transformare a acesteia.
Lucrul cu scaunul gol poate ajuta clientul ce se gaseste intr-un conflict intern referitor la luarea
unei decizii importante pentru viata sa ori in stabilirea unor prioritati. El poate ajuta la
clarificarea valorilor implicate, a emotiilor si perspectivelor. De exemplu, cazul unui client ce are
de luat o decizie referitoare la doua oportunitati de angajare: una prestigioasa dar aflata in alt
oras decat cel in care traieste partenerul sau de viata, una mai putin semnificativa dar mai
creativa, localizata in acelasi oras in care traieste partenerul de viata. Clientul pune cele doua
optiuni pe doua scaune diferite si desfasoara alternativ un dialog cu ele.

Curand devine evident ca partea din el care dorea sa ocupe pozitia prestigioasa este legata de
tatal sau, un barbat care considera ca munca este mai importanta decat familia; tatal era cel ce
mereu era critic fata de fiul sau, considerandu-l lenes si incapabil sa-si implineasca potentialul.
Celalalt scaun a scos la suparfata o alta voce, cea a “sinelui adevarat”, dupa cum considera
clientul. Aceasta parte, desi fara multa incredere in sine, aprecia profund relatiile interumane si
gasea placere in a lucre la proiecte creative, nu neaparat recompensate prin prestigiu sau bani
multi. Dialogul a fost apoi reformulat ca fiind unul intre tatal sau si sinele sau autentic, clientul
fiind invitat sa se aseze pe un scaun localizat intre cele doua si sa medieze discutia. Clientul a
inceput prin a vorbi catre scaunul care ii reprezenta sinele, aratand ca criticile tatalui sau au fost
neintemeiate si ca a avut in viata un succes rezonabil, valorizand satisfactia interna mai mult
decat reusita externa.

Atunci cand a discutat cu scaunul pe care se afla tatal sau, clientul a inceput prin a manifesta
empatie fata de acesta, fata de copilaria dificila a tatalui ce a luptat mult pentru a avea succes,
provenind dintr-o familie dezorganizata. Apoi a continuat prin a spune ca el, clientul, este un tata
bun pentru copilul sau, ca este un om responsabil, ca este ok sa-si bazeze deciziile pe o varietate
de valori, nu doar pe succesul material.

Atunci cand un client se simte blocat, un mod de a clarifica fortele interne implicate in alegerile
pe care acesta le-ar putea face este de a realiza o asa-numita Balanta decizionala. Terapeutul sta
pe un scaun, fata in fata cu clientul, pana la realizarea complete a Balantei. Aceasta tehnica
serveste pentru a ancora clientul iar informatiile obtinute pot fi folosite pentru a clarifica vocile
interne. Din punct de vedere tehnic, o astfel de Balanta implica clarificarea aspectelor pozitive si
negative ale fiecareia dintre cele doua decizii ce pot fi luate. In forma sa de baza, aspectele
pozitive ale unei decizii impreuna cu cele negative ale celeilalte vor constitui un vector, celalalt
fiind alcatuit din aspectele pozitive ale celei de-a doua optiuni si din cele negative ale primei
optiuni.

Doar dupa ce Balanta este finalizata (4 cadrane: motive pozitive de a ramane la serviciul actual,
motive pozitive de a pleca de la serviciul actual, motive negative de a ramane la serviciul actual,
motive negative de a pleca de la serviciul actual) clientul va fi invitat sa intre in dialog cu partile
implicate (doua parti) astfel: fiecare parte, pe rand, va primi propriul scaun, clientul va vorbi cu
convingere din perspectiva acestora (asumandu-si credintele si emotiile fiecarei parti) iar
terapeutul se va asigura ca toate aspectele pozitive si negative sunt luate in considerare in dialog.

Pentru a asigura neutralitatea, terapeutul va sta pe scaunul sau intre cele doua scaune aflate in
dialog, simbolizand faptul ca va fi echidistant in eventualele sale interventii.

Spre exemplu, in cadrul unui dialog, fortele fricii si confortului (adaptare evitanta) vor conduce
clientul sa ramana in jobul actual in vreme ce durerea de a fi blocat intr-un job nesatisfacator si
dorinta de o viata mai buna vor motiva clientul spre schimbare. Clientul va exprima ambele voci
in mod clar si puternic, contactul dintre cele doua parti ducand la o solutie creativa ce va reflecta
un nou echilibru intern. La final, clientul va fi rugat sa priveasca cele doua scaune (reprezentand
cele doua optiuni interne) si sa acorde un punctaj emotiilor sale fata de a ramane/pleca de la job -
cat acorda initial (la inceputul sedintei de terapie), cat acorda acum, dupa dialogul avut. O
proportie de 70-30 (in favoarea schimbarii job-ului) reprezinta un prag minimal motivational
pentru a progresa catre o schimbare semnificativa in viata.

In demersul terapeutic deseori pot aparea situatii in care se manifesta o voce critica, numita si
“criticul interior”. Aceasta voce poate stabili standard de neatins, poate pedepsi clientul pentru
incalcari ale regulilor interne, poate slabi stima de sine prin abuzul verbal repetat. In Gestalt,
dezvoltarea vocii critice (pe care Perls o numea “Top Dog”) este legata intim de procesul de
introiectie (copilul “inghite” experiente intregi, fara a avea posibilitatea de a le mesteca, procesa,
digera; obiectul care este urat / care este in control este deseori introiectat).
O abordare a vocii critice prin metoda scaunului gol ar putea implica verbalizarea de catre client
a criticilor (pe un scaun) si apoi a trairilor sale referitor la criticile repetate primite si raspunsurile
la ele (pe alt scaun). Pe masura ce dialogul continua, terapeutul solicita partii critice sa fie mai
specifica in criticile facute, iar partii care ce experimenteaza/traieste critica sa-si exprime cat mai
clar trairile. Eventual, partea critica va incepe sa identifice valorile ce se afla la baza existentei
sale iar partea ce este criticata va trece de la exprimarea emotiilor sale la comunicarea nevoilor si
dorintelor. Daca acest proces se deruleaza satisfacator, vocea critica isi va reduce din duritate si
probabil, la un momen dat, va exista oportunitatea unui fel de integrari a celor doua polaritati.

Este important de retinut perspectiva ca functia fundamentala a vocii critice este de a proteja
Copilul interior. Pe masura ce copilul creste, acesta experimenteaza frica, rusine, umilire,
pedeapsa. Vocea critica se dezvolta ca un mod de a proteja copilul astfel incat acesta sa nu mai
treaca prin experiente similar dureroase. Cu acest scop, Criticul interior va ataca partea copil
pentru a o oblige sa se comporte adecvat. Din nefericire, aceste atacuri sunt deseori extrem de
agresive si disproportionate fata de situatia reala ce face subiectul criticii, continand inclusiv
mesaje de la parinti si alte figuri de autoritate. Aceste atacuri interne pot vulnerabiliza clientul si
ii pot genera diverse forme de patologie in viata adulta. Criticul interior este o subpersonalitate
condusa de frica, fiind in esenta speriat de ideea ca daca copilul nu face ceea ce se asteapta de la
el din partea persoanelor care se ocupa de ingrijirea sa sau care manifesta autoritate asupra lui
atunci ceva teribil, dramatic se va intampla. Unul din telurile majore ale terapiei ar putea astfel sa
fie de a intari nu doar parintele hranitor pentru copil ci si de a oferi un parinte criticului interior.
In acest mod, se va manifesta compasiune pentru frica si trauma care se afla in centrul
experientei de viata a Criticului interior.

Atunci cand clientul da voce Criticului interior, terapeutul poate intervieva cu compasiune
aceasta parte pentru a explora diverse subiecte relevante. Intrebari posibile ce pot fi adresate intr-
un interviu, folosind metoda scaunului gol:

- Imi permiti sa vorbesc cu tine?

- Cine esti tu?
- Ai un nume?
- Cum arati?
- Cand ai aparut pentru prima data in viata lui …?
 - Care este misiunea ta principala pentru care existi?
- In ce fel de situatii iti faci simtita prezenta?
- Ce doresti?
- Care sunt nevoile tale?
- Care sunt telurile tale pentru…?
- Cum ajuti tu pe…?
- Ce ai tu de oferit lui…?
- Cum pedepsesti tu pe …?
- De ce iti este tie cel mai mult teama?
- Ai fost ranit de cineva?
- Ai fost speriat de cineva?
- Cine te-a iubit?
- Ce iti place cel mai mult la …?
- Cine te face sa te simti furios cu privire la …?
- Ce te face sa te simti trist cu privire la …?
- Ce crezi ca s-ar intampla daca tu nu ai mai exista?
- Daca ar fi un lucru important pe care ai vrea sa-l stie…, care ar fi acesta?

Dincolo de abordarea partii critice cu compasiune, este recomandat sa i se ofere acesteia

posibilitatea de a vorbi in profunzime despre dorintele si experientele sale, sa fie onorata pentru
binele pe care incearca sa-l faca. In lucrul cu Criticul interior, clientul trebuie in primul rand sa
se simta in siguranta pentru a lucra un astfel de cadru terapeutic; apoi, clientul poate vorbi initial
de tirania vocii critice, de suferintele pe care i le-a produs in viata si de piedicile in a se comporta
mai relaxat la locul de munca, mai implinit pe plan relational, etc. pentru ca apoi sa
constientizeze ca aceasta este in esenta doar o parte speriata a identitatii sale. Un aspect de
interes poate fi ideea ca partea critica sa-si inceapa frazele cu “Tu”, adresandu-se probabil altei
parti aflate pe celalat scaun; aceasta ajutand la separarea punctului de vedere critic de o
perspectiva mai realista asupra situatiei discutate.
Exista clienti care, afectati de abuz sau neglijenta emotionala severa in copilarie traiesc cu
convingerea ferma ca sunt in mod fundamental “defecti”, “stricati”. Aceasta convingere este
deseori extrem de profund ancorata in fiinta lor, clientii manifestand rezistenta daca se incearca
punerea validitatii ei sub semnul intrebarii.

O solutie ar fi ca terapeutul sa colaboreze cu clientul pentru a crea o Voce Afirmativa. Aceasta

poate fi un amestec de experiente pozitive, relatii din trecut in care clientul a primit iubire si
dorinta de a avea un viitor mai luminos. Aceasta noua voce suportiva trebuie construita credibil
iar afirmatiile in cauza sa fie repetate suficient, astfel incat clientul sa integreze mesajul.
Scaunele folosite pentru a exprima vocile pot fi ambele pozitionate cu fata catre terapeut (in loc
de unul in fata altuia). In loc de o confruntare a vocii critice, dialogul va incerca sa afirme
valoarea si potentialul clientului, contrabalansand puternica voce persecutorie.

In cadrul terapiei, clientii pot exprima convingeri ferme ca: “Nu sunt demn sa primesc iubire,
atentie si respectul altor oameni”, “Nu sunt capabil si talentat”, etc.

Terapeutul poate lucra cu clientul pentru a clarifica argumentele ce sustin si cele care se opun
acestor convingeri. Aceste doua seturi de argumente pot servi ca fundatie pentru un dialog intre
ele, folosind metoda scaunului gol. De asemenea, folosind o paralela cu un proces juridic, pot fi
pozitionate scaune pentru a reprezenta judecatorul, procurorul, avocatul apararii, acuzatul, juratii.
Procurorul poate face metaforic legatura cu criticul interior (convingerile disfunctionale fiind
deseori acuzatii). Astfel, in loc ca un client sa spuna “Nu sunt demn sa primesc iubire, atentie si
respectul altor oameni”, este o parte critica care spune “Tu nu esti demn sa primesti iubire,
atentie si respectul altor oameni” si o parte din identitate (Copil vulnerabil) care traieste durerea
unei astfel de experiente si isi face vocea auzita. Metoda scaunului gol poate fi folosita si in cazul
credintelor de frica fata de ceva anume, pe un scaun fiind argumentele partii din sine care e plina
de fricii si pe alt scaun motivele acelei parti care doreste sa traiasca o viata implinita, cu curaj si
bucurie.

In general, dupa cum a fost mentionat anterior, partea critica este motivate de frica, atacand alta
parte a identitatii de teama ca ceva foarte grav se va intampla daca un raspuns / o reactie
specifica nu va fi data unei situatii aparute. Problema este ca deseori partea critica merge prea
departe cu critica si presiunea, provocand daune chiar daca intentia initiala este buna. In aceasta
paradigma, clientul va sta intr-un alt scaun decat cel initial (de client) si isi va asuma rolul de
Critic intern (aducand la suprafata acea parte din el, vorbind din perspectiva acestuia).
Terapeutul va sta pe un scaun opus acestuia si va conduce interviul, incuranjand clientul sa isi
repete propriile fraze afirmative ce contrazic impactul argumentelor Criticului interior. Scopul
demersului ar fi ca clientul, cu ajutorul terapeutului, sa-si clarifice si sa intre in contact constient
cu valorile vocii critice, astfel incat ulterior clientul sa fie capabil sa accepte si sa recunoasca
existenta acelor valori pe care le considera valoroase si sa decida inlocuirea valorilor care nu-i
mai servesc interesele. De retinut ca vocea Criticului interior reprezinta rezistenta la schimbare,
fiind necesare mai multe sedinte de terapie si o sustinuta perioada de practica intre ele pentru a
determina o modificare clara in dinamica puterii diverselor parti identitare.

Abordarile care stimuleaza compasiunea si blandetea fata de sine contribuie la reducerea vocii
critice agresive. Astfel, pot fi utilizate exercitii de vizualizare in care: clientul manifesta
compasiune fata de cineva; clientul isi imagineaza ca cineva (fie o persoana, figura spirituala,
etc.) manifesta compasiune fata de el. In lucrul scaunul gol, clientul se poate imagina pe el insusi
pe scaunul opus si sa-si adreseze mesaje de compasiune. Aceast exercitiu, cultivat zilnic, este o
practica benefica, este un mod de a crea un prieten intern ce nutreste compasiune si acceptare.
Pentru ca clientilor deseori le este dificil sa fie blanzi cu ei insisi, terapeutul ii poate ajuta sa-si
alcatuiasca un discurs de compasiune fata de sine. In acest mod, clientul nu doar ca va asculta
terapeutul spunand un mesaj de compasiune (ceea ce are un impact benefic in sine, de
reparentare), ci si va putea el insusi repeta si detalia specific mesajul de blandete fata de sine.

In aceasta structura de dialog, clientul va sta pe un scaun si isi va asuma o voce de blandete si
compasiune ce se adreseaza lui insusi, aflat imaginar pe scaunul opus. Terapeutul, aflat langa
scaunul compasiunii, va rosti afirmatii empatice pe care clientul le va repeta. Desi dialogul se va
putea adapta la nevoile specifice ale fiecarui client, exista o serie de componente cheie care pot fi
folosite pentru a construi dialogul clientului cu sine:

- constientizarea clientului ca se poate vedea pe scaunul opus si transmiterea mesajului ca ii face

placere sa fie impreuna cu sinele sau;

-exprimarea iubirii, admiratiei, respectului, si grijii fata de sinele care se afla pe scaun;
- afirmarea de catre client a ideii ca este constient de lupta interna prin care trece in diverse
momente sinele sau si ca apreciaza spiritul luptatator ce nu abandoneaza si persevereaza in
demersul de vindecare;

-recunoasterea de catre client a faptului ca sinele sau a trecut/trece prin experiente dificile si ca
simte tristate cand se gandeste la acest subiect;

- mesajul clientului catre sinele sau ca se simte ranit cand vade ca se blameaza atat de mult, ca nu
se iarta suficient pentru greseli ce sunt umane;

-recunoasterea de catre client a faptului ca este o persoana buna, iar acest fapt se vede dincolo de
greseli si esecuri (chiar daca deocamdata sinele nu poate vedea/accepta asta);

-recunoasterea reusitelor si a potentialului pentru o evolutie viitoare;

-mesajul ca va fi alaturi de el cu fiecare pas pentru a pasi spre un viitor mai luminos.

Acest exercitiu poate fi dificil pentru client, adresarea de cuvinte blande fata de sine insasi
putand genera mici discursuri despre reguli interne ce au fost incalcate, esecuri inacceptabile, etc.
Oricum ar fi, clientii vor avea o experienta despre cum arata si cum se simte blandetea fata de
sine, putandu-se familiariza treptat cu acest mod de a fi in viata lor zilnica. Terapeutul va da
permisiunea clientului sa fie bland cu el insusi, cautand sa ii ofere structura si limbajul adecvat
pentru a-si exprima compasiunea.

In demersul de a conceptualiza “sinele”, Perls a considerat ca individul este alcatuit dintr-o

varietate de forte interne. Aceste parti deseori exista ca polaritati si multe din dificultatile interne
si externe cu care clientii se confruntau au fost private ca rezultand dintr-o lipsa de integrare a
acestor aspect distincte ale personalitatii, unele fiind considerate inacceptabile si respinse de
catre client. Aceste polaritati sunt dialectice: ele sunt la capete separate ale unui continuum.
Caractersticile opuse nu sunt contradictorii, ci complementare (ca cele doua fatete ale unei
monede).

Perls considera ca oamenii au toate resursele interne necesare pentru a-si satisfice nevoile
psihoemotionale insa, de-a lungul vietii, ei primesc mesaje ca anumite parti din ei sunt
acceptabile dar alte parti nu pot fi acceptate. De exemplu, multi oameni primesc mesaje ca “ar
trebui” sa fie puternici dar nu blinzi, creative dar nu bogati, orientati spre succes dar nu spirituali,
orientati mai degraba spre sacrificiu de sine dar nu si spre afirmare de sine. Astfel, partile
neacceptate din sine sunt reprimate ulterior si deseori proiectate afara spre lume. O parte din sine
poate de asemenea sa fie pierduta ca rezultat al unor experiente traumatice. Rezultatul
cumulative este ca aceste parti sunt experimentate ca inspaimantatoare si vor fi evitate sau chiar
atacate atunci cand isi fac simtita prezenta. Datorita acestei atitudini fobice, a evitarii
constientizarii unor aspecte, o cantitate deseori semnificativa de material psihic care este parte
din identitate a fost disociata, alienata, a devenit in termeni jungieni „Umbra”.

Acest proces de reprimare, de ignorare a unor parti din sine duce la un conflict interior ascuns in
care partea dominanta isi foloseste din energie pentru a tine in afara campului constiintei aspectul
negat, aspect ce ar avea capacitatea insa sa saboteze in moduri neasteptate partea din sine care se
considera victorioasa. Anxietatea, depresia si alte probleme pot apare pe masura ce partea
alienata cauta sa se exprime. Calea catre vindecare implica luarea in posesie, acceptarea,
integrarea partilor proiectate, asumarea ambelor fatete ale monezii, a ambelor polaritati (intelect
si emotie, competenta si incompetenta, inteligenta si ignoranta). “Centrarea”, dupa cum o numea
Perls, este procesul de recuperare a partilor pierdute din sine, un scop central al psihoterapiei in
urma caruia clientul va avea la dispozitie mai multe resuse pentru a face fata provocarilor vietii.

Procesul de accesare si eliberare a energiilor reprimate poate fi marcat de eliberarea unor emotii
puternice, de modificari in respiratie si la nivel corporal. Conform lui Naranjo (1993), Perls era
adeptul folosirii a doua strategii terapeutice: sa abordeze polaritatea (sa incurajeze exprimarea
partilor reprimate, opuse celor dominante) si sa mearga in adancime : “Nu poti depasi
niciodata ceva rezistandu-i. Poti depasi ceva doar mergand in adancimea sa…Indiferent despre
ce e vorba, daca mergi suficient de adanc in el, atunci va disparea; va fi asimilat.” (p. 138).

Astfel, dialogurile realizate prin intermediul metodei scaunului gol permit clientului sa dea voce
polaritatilor interne. In acest demers, este important sa existe un prim contact real intre cele doua
parti ale sinelui

pentru ca ele sa se poata asculta una pe cealalta. Odata ce clientul intelege experiential
posibilitatea de a intra intr-un rol si de a asculta separat voci interne opuse (ce exprima dorinta si
frica, actiunea si constrangerea), se va deschide catre o comunicare autentica catre sine insusi.
Dialogul intre partile sinelui poate oferi raspunsuri valoroase, clientii putand exprimenta tensiuni
intre diferitele roluri asumate, roluri ce pot fi manifestari ale unor valori sau polaritati distincte
(Baumgardner,1975). Cu cat mai puternice sunt polaritatile, cu atat mai semnificativa este
sinteza ce apare in urma rezolvarii creative a tensiunilor interne. Aceasta sinteza va rezulta un
crearea unui sine care este mai puternic si mai capabil sa traiasca o viata implinita. Frica de a
zbura cu avionul poate fi lucrata printr-un dialog al polaritatilor ce implica un pasager pe un
scaun si un pilot pe celalalt scaun.

Informatiile ce se pot utiliza in cadrul dialogurilor pot proveni din situatii externe sau din lumea
psihica a clientului. De exemplu, contactul poate fi creat “intre doua parti simbolice ale corpului
(mana stanga versus mana dreapta)…intre parti in conflict care s-au exprimat verbal (“eu vreau”
versus “eu nu vreau”)…intre sine si o parte proiectata pe o persoana din prezentul clientului…
intre sine si o parte proiectata pe un parinte sau pe o alta figura din trecut” (Joines, 2004, pp.197–
198).

Daca clientul va manifesta o atitudine de reconciliere fata de fortele polarizatoare din viata sa
psihica, rolurile sale interne “nu vor mai continua sa iroseasca energie in lupte inutile unul contra
celuilalt, ci se vor alatura intr-o combinatie si interactiune productiva” (Perls, 1970, p. 19). De
exemplu, o clienta era preocupata de un conflict nerezolvat cu tatal sau. Ea avea sentimente de
ura fata de el pentru modul in care a tratat-o in copilarie. In acelasi timp, clienta isi iubea tatal.
Ea nu era capabila sa separe cele doua emotii si sa le exprime, asa ca nu putea nici sa-l ierte nici
sa-l indeparteze de ea. Terapeutul a ajutat clienta sa-si polarizeze sentimentele de iubire si furie.
Odata ce puterea acestor emotii a fost constientizata de clienta, ea a putut sa-si manifeste furia si
apoi, dupa ce s-a eliberat, a descoperit ca dorea sa-si ierte tatal, profitand de faptul ca acesta inca
mai era in viata.

Dintr-o perspectiva Gestalt, oamenii care ne deranjeaza pot deseori sa fie folositi in rol de ecrane
pe care ne manifestam proiectiile. A face vizibil acest lucru poate avea efect curativ. “ Shepard
(1975) considera ca atunci cand cineva joaca constient si terapeutic rolul oamenilor, lucrurilor si
evenimentelor de care se simt afectati negativ, exista posibilitatea unei constientizari
semnificative, a recunoasterii ca “Acesta sunt eu!”, asumandu-si astfel propriile proiectii.
Spre finalul carierei sale profesionale, Perls s-a concentrate pe folosirea viselor ca vehicule
pentru vindecare (Perls, 1992), scopul fiind acela de a-i ajuta pe oameni sa-si rezolve propriile
conflicte interne si sa-si poata accesa toate partile din ei in vederea adaptarii la lume si a
manifestarii potentialul personal. El considera ca fiecare imagine dintr-un vis (fie ea persoana,
obiect, animal, forta) reprezinta o parte a personalitatii clientului. Telul este de a ajuta clientul sa
dea voce fiecarei din aceste imagini pentru a putea intra in posesia puterii ce se afla in aceste
elemente. Conform lui Perls (1975a), tehnica sa de a lucra cu visul consta in a folosi tot
materialul psihic ce este investit de client in vis, permitandu-i acestuia sa se joace cu diferite
parti din sine. Astfel, daca este capabil sa intre cu adevarat in spiritul unei parti din identitatea sa,
clientul va asimila probabil material psihic respins anterior. Perls a incercat frecvent sa creeze
dialoguri intre imagini care reprezinta un fel de polaritate (mare-uscat, barbat-femeie, lumina-
intuneric), considerand ca daca polaritatile sunt alese corect, cele doua parti vor incepe sa se
certe intre ele si pe parcursul procesului vor putea fi apreciate diferentele dintre ele si in final se
va crea o intelegere si integrare a celor doua forte opuse, energiile ce astfel devin disponibile
clientului putand din acel moment sa fie utilizate in viata cotidiana.

Primul pas in procesul de a lucra cu visele este ca terapeutul sa solicite clientului sa retraiasca
visul, sa il descrie la persoana I, la timpul prezent, fara a se grabi. Acest pas poate ajuta sa
semnalizeze localizarea imaginilor cu valente emotionale.

De exemplu, terapeutul poate spune: “As dori sa inchizi ochii si sa-mi povestesti visul ca si cum
ar fi un film. As vrea sa imi oferi o descriere a cadrului si a tot ceea ce vezi si simti pe masura ce
actiunea din vis are loc”.

Dupa ce aceste imagini au fost identificate, clientul “va deveni” respectivele imagini si le va da
voce (Baumgardner, 1975). Perls era interesat in particular de imagini ce deranjau clientul, de
cosmaruri; el considera ca, cu cat este imaginea mai dura, cu atat de mult este disociata de intreg
o parte din sine. Lucrul cu aceste aspecta alienate ale sinelui poate conduce la incetarea
cosmarurilor repetate.

Lucrul cu visul, conform abordarii utilizate de Perls ce acorda atentie inclusiv conflictelor de
putere, ar putea fi mai bine inteles prin descrierea unei experiente din terapie (Perls, 1975b).
Astfel, un client, cunoscut pentru comportamentul sau deseori excentric, a relatat un vis in care a
vazut un tanar intrand intr-o librarie, aruncand cartile de pe rafturi si tipand. Atunci cand librarul,
un om in varsta, a incercat verbal sa-l opreasca, dar tanarul a continuat cu comportamentul sau
agresiv. In disperare, librarul a sunat la politie dupa ajutor. Perls a solicitat clientului sa intre in
rol si sa experimenteze intalnirea dintre tanar (Underdog) si librar si politie (Topdogs). La
inceput confruntarea dintre parti era consumatoare de timp si energie. Dupa o discutie ostila
indelungata, partile diferite din client au oprit lupta si au inceput sa se asculte una pe cealalta.
Adevarata ascultare implica intelegere. Clientul a constientizat ca prin comportarea “ca un
nebun” el putea evita pe cei ce detineau puterea (deoarece o persoana iresponsabila nu este
pedepsita). Urmare a integrarii ce a avut loc, clientul nu a mai avut nevoie sa se comporte
excentric si haotic pentru a se putea manifesta spontan in cadru social.

In afara de folosirea polaritatilor, Perls considera benefic ca un client sa calatoreasca mental

inainte si inapoi intre diverse stari si imagini. Deseori, conform Leveton (2001), el le cerea
clientilor sa constientizeze ceea ce simt, in special daca nu se simteau bine sau energizati. Apoi
le solicita sa-si inchida ochii si sa-si imagineze ca se afle intr-un loc dezirabil in care ar fi avut la
dispozitie ceea ce in prezent le lipsea (suport, confort, etc.). Perls ghida clientul si spunea ceva de
genul “Vizualizeaza aceasta stare. Inchide ochii si incearca sa traiesti acest sentiment. Descrie cu
detalii vizuale, poate ca pe un tablou, imaginea pe care emotia ta o exprima”. Apoi terapeutul
lucra cu diversele parti ale imaginii prezentate de client, cautand o polaritate si deschizand un
dialog care sa conduca la constientizari.

Perls acorda atentie si situatiilor pe care el le numea “impasuri”, situatii in care clientul este
blocat deoarece forte interne opuse sunt prinse intr-o stare de echilibru nesanatos, o conditie in
care se manifesta putina activitate dar multa tensiune (asa cum spunea Freud, “daca ai doi
servitori care se cearta, cat de multa munca te poti astepta sa fie realizata?”). De vreme ce
impasul este o stare de disconfort, multi oameni incearca sa evite contactul cu el. In cadrul
terapiei, clientul poate da voce nu doar fortelor implicate ci si impasului in sine. “Lucrul
incredibil, atat de dificil de inteles, este ca experienta, constientizarea prezentului, este suficieta
pentru a rezolva toate dificultatile de natura neurotica. Daca constientizezi total impasul in care
te afli, acesta se va prabusi, si tu te vei trezi brusc trecand prin el” (Perls, 1970, p. 26).
Separarea adecvata a conflictelor in polaritati si manifestarea lor poate produce in client, dupa o
serie de dialoguri, unele sentimente de confuzie ori neajutorare. Aceasta experienta este
identificata ca fiind “un impas”. Atunci cand clientul poate indura si trai sentimente de confuzie,
o schimbare interna semnificativa poate avea loc. Demersul terapeutic necesita asumarea de catre
client a responsabilitatii pentru experienta: el nu este o victima a fortelor conflictuale, caci
ambele sunt parti ale identitatii sale; astfel, ar putea sa dea voce ideii ca, din diverse motive, el a
ales sa fie blocat, imobilizat. Perls deseori, in aceasta situatie, isi incuraja clientii sa intre cat mai
adanc in trairea impasului, sa-l descrie in detaliu, sa traiasca senzorial senzatia de blocaj, sa
manifeste exterior in mod exagerat senzatia de tensiune interna. Pe masura ce clientul amplifica
intensitatea mecanismului prin care isi blocheaza energia, indreptandu-l catre propria persoana,
implozia devine atat de puternica ca eventual nu mai poate fi intoarsa spre interior si toata acea
energie trebuie sa mearga undeva, deci va exploda catre exterior. Clientul va incepe sa cante, sa
rada, sau sa faca o actiune diferita decat de obicei. Impasul este rezolvat, au loc constientizari,
persoana deseori debordeaza de energie creative si se indreapta cu viata sa intr-o directie noua,
autentica. Incurajand clientul sa-si dea voie sa manifeste blocajul, inclusiv sentimentele
dureroase implicate, el poate face noi constientizari ce vor determina o mai mare incredere in
sine. Astfel, conform teoriei paradoxale a schimbarii, scufundarea mai profunda in ceea ce
cineva „este” va determina o schimbare.

Atunci cand un client da voce impasului, experientei de a fi blocat, o alta parte din identitate ce
nu doreste sa ramana blocata poate iesi la suprafata si astfel un dialog poate fi creat. De
asemenea, clientul poate fi rugat sa exprime sentimentul de “a fi blocat” iar apoi sa inchida ochii
si sa vizualizeze un loc in care si-ar dori sa se afle (Baumgardner, 1975). Poate fi atunci creat un
dialog intre cele doua situatii (a fi blocat, frustrat, neputincios vs. a fi intr-o situatie dezirabila, de
libertate si bucurie).

In cadrul Gestalt este subliniata importanta centrala a ideii de a intra in contact cu emotiile
dureroase, de regula adunate sub eticheta de “emotii negative”. “Vidul fertil”, denumirea data de
Perls experientei de iesire creativa din conflict, este o metafora existentiala pentru iesirea din
familiar si increderea in noi perspective – asta insemana ca, daca un client este dispus sa-si simta
blocajul sau disperarea in adevarata lor dimensiune interna, atunci o solutie creativa va apare.
Prin abordarea sa ce implica constientizarea suferintei, contactul cu emotiile nedorite, Perls a
anticipat miscarea contemporana de integrare a mindfulness in cadrul psihoterapiei. Acest proces
este facilitat atat de faptul ca el are loc intr-un context terapeutic, suportiv cat si de folosirea
tehnicilor adecvate (constientizarea, descrierea fenomenului, este o modalitate de a intra in
contact cu durerea, de a sta cu ea, de a dezvolta o relatie cu ea; lucrul cu scaunul gol combinat cu
imageria dirijata poate duce la rezultate benefice). Dupa cum spunea Perls (1970, p. 34),
“antidotul consta in a deveni interesat in emotiile tale negative”.

Lucrul cu scaunul gol poate face parte de asemenea din abordarea terapeutica a clientilor ce
sufera de adictii. “Substanta adictiva” este un termen general folosit (poate sa nu fie vorba
neaparat despre consumul unei substate, adictia poate privi si aspecte ca jocurile de noroc,
pornografia, jocurile pe calculator, etc.)

Cateva aspecte relevante in demersul terapeutic de tratare a adictiilor:

-Adictia este o problema complexa, multi clienti fiind intr-o stare de ambivalenta cu privire la ea.

-Durerea emotionala care de regula sta la baza comportamentului adictiv are nevoie sa fie
identificata, discutata, tratata; clarificarea situatiei ei precede demersul clientilor de a fi dispusi
sa reduca ori sa renunte la adictie.

-In vreme ce se lucreaza asupra altor probleme psihologice coexistente,

este important sa se adreseze subiectul legat de modalitati de consum in siguranta sau intr-un
mod cat mai putin daunator a eventualelor substante adictive.

- Consumul de substante nu este legat doar de probleme si experiente personale; elemente ce tin
de planul social (ca discriminarea, saracia, rata criminalitatii, etc.) pot influenta comportamentul
de consum.

- explicatiile oferite in prezent de stiinta privitor la rolul creierului in adictii arata ca parti ale
creierului vor “cauta” substanta adictiva in ciuda bunelor intentii ale clientului; de aceea, clientul
trebuie sa ramana vigilent deoarece aceste dorinta biologica pentru substanta adictiva poate
continua sa existe pentru mult timp ori chiar pentru intreaga sa viata.
Motivatii ale clientilor pentru a folosi substante adictive pot fi impartite pe cinci domenii:

- Domeniul auto-stimularii (“Iubesc modul in care ele ma fac sa ma simt”, “Sexul este mai
bun atunci cand le folosesc”, “Folosesc aceste substante cu respect caci ele ma duc in
locuri din profunzimile fiintei mele”, “Am avut experiente cu aceste substante pe care nu
cred ca le-as fi putut avea in alt mod”);
- Domeniul auto-alinarii/auto-medicarii (“Ma simt foarte anxios si speriat. Aceasta
substanta ma ajuta sa functionez. Am incercat medicamente legale insa ele nu
functioneaza prea bine/la fel de bine pentru mine. Nu vreau sa renunt la asta”, “Munca
mea implica foarte multa activitate de socializare. Mizele sunt foarte ridicate si sunt
deseori speriat ca voi spune ceva stupid. Consumul de alcool ma ajuta sa depasesc
aceasta situatie.”, “Cateodata imaginiile traumei pe care am suferit-o imi apar in minte si
ma afecteaza foarte mult. Aceste substante ma ajuta.”);
- Domeniul somatic (“Aceste pofte sunt de netolerat cateodata, asa ca eu trebuie sa
folosesc ceva pentru a le potoli”, “Depresia prin care trec este teribila. Ma simt de parca
as fi aproape de moarte. Consumul acestei substante ma ajuta sa supravietuiesc.”,
“Corpul meu e cuprins de durere mai mult decat de obicei. Le-am spus asta doctorilor dar
nu m-au ascultat. Am decis sa iau aceste substante de capul meu. Stiu ca nu este bine, dar
ce pot sa fac?”);
- Domeniul identitatii sociale (“Desigur ca e vorba despre alcool, dar nu e vorba doar
despre alcool. Eram alaturi de prieteni si ma simteam minunat. Am petrecut ani alaturi de
ei si acum le duc dorul.”);
- Domeniul justitiei sociale (“Este greu pentru cineva „din afara” sa inteleaga cum este sa
fi om fara adapost. Este o experienta terifianta. Consum substante pentru a ma amorti,
pentru a ma simti protejat. Ma ajuta sa supravietuiesc.”)

Motivatiile pentru schimbare ale clientilor pot avea la baza:

- Amenintari relationale/parentale/familiale (“Imi voi pierde sotia/copilul daca continui sa

fac ceea ce fac”);
 - Amenintari de pierdere a serviciului, a prestigiului, ori posibile pierderi financiare (“Daca
continui sa consum voi fi concediat”);
- Preocupari de natura spiritual-existentiala (“Simt ca nu am venit pe planeta asta pentru a-
mi petrece toata viata dependent de substante. Stiu ca pot avea o alta viata.”);
- Preocupari legate de sanatate (“Daca nu ma opresc, urmeaza sa mor”);
- Preocupari juridice (“Ma tem ca imi voi pierde libertatea, din nou”)
- Epuizare (“Ma simt epuizat. Nu mai pot continua sa fac asta”, “Am obosit sa ma simt
permanent obosit si sa fiu deseori bolnav”).

Dialogurile motivationale sunt bazate pe intelegerea faptului ca in fiecare client exista forte ce
doresc sa fie continuata folosirea substantei adictive si forte ce doresc un fel de schimbare, fie ea
reducerea adictiei fie stoparea totala a ei. In consecinta, clientii isi traiesc viata intr-o stare de
conflict interior sau ambivalenta, iar aceasta dinamica poate fi elucidate prin folosirea unei
Balante decizionale.

Balanta decizionala este un instrument util ce poate fi utilizat in tratarea psihoterapeutica a

adictiilor si in crearea dialogurilor motivationale. In forma sa cea mai simpla, clientul este rugat
sa identifice aspectele pozitive ale substantei adictive, aspectele negative ale utilizarii sale, care
ar fi putea fi impactul perceput al schimbarii (fie ca e vorba de reducerea consumului, fie ca este
vorba de stopare) si care ar putea fi posibile aspecte negative ce ar fi percepute daca reduce /
inceteaza comportamentul adictiv. Dupa ce aceste forte au fost identificate, clientul este rugat sa
evalueze impactul fiecarui element, pozitiv si negativ, pe o scala de la 1 la 10. Sunt pastrate apoi
numai elementele ce primesc un scor de minim 6.

Balanta decizionala va fi alcatuita din:

-aspecte pozitive ale consumului (ex., placere fizica imediata, reducere a anxietatii sociale,
aducere la minim a vocii critice, clientul simte mai multa emotie si oamenii ii pot cunoaste
“adevarata” sa identitate);

-aspecte negative ale consumului (ex., sentimente de vinovatie, altii sunt ingrijorati pentru starea
sa, nu este la fel de productiv profesional, apar probleme de sanatate);
-aspecte pozitive ale schimbarii / recuperarii (ex., ar fi mai productiv profesional, l-ar ajuta sa se
simta mai confortabil cu sine insusi, o mai mare incredere in sine, sentimental ca are o mai mare
capacitate de autodisciplina);

- aspecte negative ale schimbarii / recuperarii (ex., nu ar simti ca se bucura de viata la fel de
mult, ar ignora o parte din sine, ar renunta la ceva ce apreciaza foarte mult si care ii ofera in
prezent alinare).

Pentru a crea un calcul metaforic al motivatiei clientului, se poate face o medie (forta pentru
continuarea consumului = media aspectelor pozitive ale consumului + media aspectelor negative
ale recuperarii; forta pentru recuperare sau schimbare = media aspectelor negative ale
consumului + media aspectelor pozitive ale recuperarii; cand cele doua medii sunt apropiate una
de cealalta, clientul se afla in pozitia de „blocat”).

In practica, terapeutul solicita intai clientului informatii referitoare la cele patru aspecte din
Balanta decizionala. Apoi clientul poate fi invitat sa inceapa un dialog cu doua scaune, pe unul
fiind cele doua aspecte ce argumenteaza pentru continuarea consumului, pe celalalt fiind cele
doua aspecte ce sustin demersul de recuperare. Folosind Balanta ca reper, terapeutul poate
incuraja clientul sa verbalizeze toate aspectele mentionate pe lista.

Referinte

Baumgardner, P. (1975). Gifts from Lake Cowichan. Palo Alto, CA: Science and

Behavior Books.

Cummings, A. L. (1999). Experiential interventions for clients with genital herpes.

Canadian Journal of Counselling, 33, 142–156.

Goulding, M. M., & Goulding, R. (1997). Changing lives through Redecision Therapy. New
York: Grove Press.

Hooks, B. (1994). Outlaw culture. New York: Routledge. New York: William Morrow.
Joines, V. (2004). The treatment of personality adaptations using Redecision Therapy. In J. J.
Magnavita (Ed.), Handbook of personality disorders: Theory and practice (pp. 194–220). New
York: John Wiley & Sons.

Leveton, E. (2001). A clinician’s guide to psychodrama (3rd ed.). New York:

Springer Publishing Company.

Moreno, Z. (2008). Foreword: The world of multiple stages. In R. Landy, Landy, R. J. (2008).
The couch and the stage: Integrating words and action in psychotherapy (pp. ix–xiii). Lanham,
MD: Jason Aronson.

Naranjo, C. (1993). Gestalt Therapy: The attitude and practice of an atheoretical

experientialism. Gateways City, NV: Gateways/IDHHB.

Perls, F. S. (1970). Four lectures. In J. Fagan & I. L. Shepherd (Eds.), Gestalt Therapy now:
Theory, techniques, applications (pp. 14–38). Palo Alto, CA: Science and Behavior Books.

Perls, F. S. (1975a). Legacy from Fritz. Palo Alto, CA: Science and Behavior Books.

Perls, F. S. (1975b). Gestalt Therapy and human potentialities. In J. O. Stevens (Ed.), Gestalt is
(pp.1–7). Moab, UT: Real People Press.

Perls, F. S. (1992). Gestalt Therapy verbatim. Gouldsboro, ME: The Gestalt Journal Press.

Rancour, P. (2006). Clinical treatment for body image disturbances: Variations on

a theme–guided imagery, empty chair work, and therapeutic letter-writing. In

M. V. Kindes (Ed.), Body image: New research (pp. 263–289). New York: Nova

Science Publishers.

Rothschild, D. (2010). Partners in treatment: Relational psychoanalysis and harm

reduction therapy. Journal of Clinical Psychology, 66, 136–149.

Shepard, M. (1975). Fritz: An intimate portrait of Fritz Perls and Gestalt Therapy.
New York: Saturday Review Press.

Stevens, B. (1970). Don’t push the river. Moab, UT: Real People Press.

Tobin, S. A. (1976). Saying goodbye in Gestalt Therapy. In C. Hatcher & P. Himelstein (Eds.),
The handbook of Gestalt Therapy (pp. 371–383). New York: Aronson.

Wallace, J. (1978). Behavioral-modification methods as adjuncts to psychotherapy.

In S. Zimberg, J. Wallace, & S. Blume (Eds.), Practical approaches to alcoholism

psychotherapy (pp. 99–117). New York: Plenum Press.

Yontef, G. (1998). Dialogic Gestalt Therapy. In L. S. Greenberg, J. C. Watson, & G. Lietaer

(Eds.), Handbook of experiential psychotherapy (pp. 82–102). New York:The Guilford Press.

Zimbardo, P. (2011). Why the world needs heroes. Europe’s Journal of Psychology,7, 402–407.
doi: 10.1037/e675612011-002.