Caracterizarea unui personaj din „Ion”

Liviu Rebreanu a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române.
Este considerat unul dintre cei mai reprezentativi scriitori din literatura română din prima jumătate a
secolului al XX-lea.
„Ion” este primul roman publicat de Liviu Rebreanu în anul 1920; este un roman realist de tip
obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de E. Lovinescu
„cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, înfățișează universul rural în mod realist,
autorul inspirându-se din trei experiențe de viață proprii: gestul țăranului care a sărutat pământul,
vorbele lui Ion al Glanetașului, și bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din cauza unui țăran
sărac.
Statutul social. Ion este ilustrativ pentru clasa țăranului sărac însetat de pământ. Tipic prin
legătura cu pământul, Ion este, în schimb, atipic prin mijloacele folosite pentru a-l obține.
Statutul psihologic. Psihologia lui Ion se organizează în jurul unei trăsături dominante – instinctul
posesiunii. Este inteligent, harnic, impulsiv, iar drama personajului provine din lupta care se dă în sufletul
lui între cele două „glasuri”.
Statutul moral. Scoate în evidență ambiția și orgoliul personajului, care se simte umilit că nu are
pământ. De aceea, ambiția sa și patima pentru pământ nasc în sufletul său un conflict, ce nu se va stinge
decât odată cu moartea sa.
O trăsătură de caracter a lui Ion atent evidențiată în român este patima pentru avere,
manifestată prin dorința să nemăsurată de a avea cât mai mult pământ.
O scenă semnificativă pentru ilustrarea ei o constituie scena din capitolul „Zvârcolirea”, în care
Ion simte, privind pământurile pe care și le dorește cu ardoare, o patimă pentru acestea, care este mai
presus de sine: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l.”
O altă scenă semnificativă o reprezintă cea din capitolul „Sărutarea”. În apropierea primăverii,
Ion se duce să-și vadă pământurile pe care le obținuse de la socrul său. Admirându-le, plin de mândrie,
se lasă copleșit de sentimentele năvalnice din sufletul său, sărutându-le ca pe o iubită: „... se lasă în
genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”.
Acțiunea constituie treisprezece capitole cu titluri sugestive, discursul narativ având un „Început”
și un „Sfârșit”, la fel ca destinul personajului.
● Expozițiunea – prezintă drumul până la Pripas și se continuă cu descrierea horei, care se
desfășoară în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea.
● Intriga – sunt ilustrate personajele principale, precum și detaliile spațio-temporale. Ion o
poftește pe Ana cea bogată la joc, iar acesta este începutul conflictului. După sosirea lui
Vasile Baciu, tatăl Anei, la horă și faptul că îl jignește pe Ion, cel din urmă dorește să își
răzbune rușinea și o va compromite pe Ana, lăsând-o însărcinată, pentru a-l determina
pe tatăl fetei să accepte căsătoria.
● Desfășurarea acțiunii – la nunta cu Ana, Ion nu cere acte pentru pământ, dar se simte
înșelat, o jignește și o bate pe Ana, îl amenință pe Vasile Baciu. Intră în posesia
pământurilor, dar atitudinea sa față de Ana nu se schimbă, iar sinuciderea acesteia este o
consecință a dezumanizării lui Ion.
● Punctul culminant – pe măsură ce trece timpul, Ion devine tot mai bun prieten cu
George, căutând apropierea Floricăi. Bulbuc este însă înștiințat de Savista de apropierea
celor doi și decide să-l pedepsească pe vechiul său rival. Într-o noapte, George se
întoarce pe neașteptate și-l surprinde pe Ion în curtea sa, venind la Florica. În mod
simbolic, George îl lovește cu o sapă (unealtă a pământului), ucigându-l. Aflat în agonie,
protagonistul conștientizează zădărnicia efortului său de a obține pământul.
 ● Deznodământul – Ion este înmormântat în curtea noii biserici, iar Belciug își împlineşte
visul, pentru că averea lui Ion revine bisericii. George este arestat, Florica urmând să-și
ducă viața în singurătate. În final, hora satului este la fel de aprinsă ca și cea de la
începutul romanului, întrucât viața merge mai departe.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional. Drama lui Ion este
drama țăranului sărac. Instinctul de posesiune a pământului și sărăcia îi întăresc dorința de a alege
averea Anei, și nu iubirea pentru Florica. Astfel, conflictul exterior, social este dublat de conflictul interior,
de „glasul iubirii”. Există și conflicte secundare, precum acela dintre Ion și Simion Lungu, între Ion și
George Bulbuc, între familia Herdelea și preotul Belciug.
Titlul cărții este dat de numele personajului principal, care devine exponent al țărănimii prin
dragostea lui pentru pământ, dar este individualizat prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas
nu este căsătoria „sărăntocului” cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu și Ion Pop al Glanetașului
dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de
nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica, care a devenit nevasta lui George Bulbuc.
În concluzie, Ion este un personaj memorabil și monumental, ipostază a omului teluric, dar supus
unui destin tragic, învins de propriul orgoliu. Luând forma destinului, Ion se autopedepsește. Dar
naratorul lasă posibilitatea unei continuări, conform concluziei finale a naratorului: „Câțiva oameni au
murit, alții le-au luat locul…”, viața va repeta, poate, într-o altă formă, destinul personajului principal al
romanului, în curgerea ei ciclică.