Curs 1

DREPTUL UNIUNII EUROPENE: EVOLUȚIA CONSTRUCȚIEI

EUROPENE ȘI DREPTULUI EUROPEAN SOCIETAR

✔ Piața internă, motorul dezvoltării dreptului societar european.

✔ Definirea și delimitarea termenilor, evoluție.
✔ Competențele Uniunii în materie.
✔ Introducere în cele patru libertăți conferite.
Începuturile integrării europene
In doctrina, cu privire la începuturile integrării în Europa, sunt mai multe curente principale:
a) încă din antichitate, în special în jurul Imperiului Roman
b) pot fi identificate cu evenimentele ce au avut loc in plan comunitar european, cum ar fi
campaniile lui Napoleon, care au urmărit punerea mai multor teritorii sub o comanda
unică, dar si cu mulți politicieni, filosofi, autori exprimand ideea de Europa națiunilor
c) curentul majoritar de opinie – începuturile acestei integrări se regăsesc în prima jumătate
a sec 20, perioada marcată de războaiele mondiale

George of Poděbrady - ”Tractatus pacis toti Christianitati fiendae”

 William Penn - “An Essay towards the present and future Peace of Europe by the
 establishment of an European Dyet, Parliament or Estates.”
 Charles-Irénée Castel, abbé de Saint-Pierre - ”Projet de paix perpétuelle” - Proiectul păcii
 perpetue
 Immanuel Kant - ”Zum ewigen Frieden. Ein philosophischer Entwurf” - Către o pace
 perpetuă
 Napoleon Bonaparte - ”Traité Portant Création De La Confédération Des Etats Du Rhin”
 Giuseppe Mazzini - Young Europe
 Austrian Count Coudenhove-Kalergi - Pan-Europa
 Aristide Briand - „Memorandumul privind organizarea unui Regim de Uniune Federală
 Europeană”
 Edouard Herriot - Europe
Apogeul După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, se găseşte contextul ce a
făcut posibila integrarea europeană occidentală; s-a considerat că problemele apărute pot fi
rezolvate prin înfiinţarea organismelor internaţionale, la nivel mondial, prin care se urmăreşte
punerea sub o coordonare/conducere unică a mai multor entităţi, dar prin alte metode decât
războiul; de altfel, lupta împotriva războiului urma să constituie principalul scop al ac
organisme.
Principalul organism de acest fel era Organizaţia Naţiunilor Unite, iar unul din
scopurile ONU era „izbăvirea generaţiilor viitoare de flagelul războiului”, una din condiţiile
ce trebuiau a fi îndeplinite de un stat pentru a fi membru ONU era sa fie „iubitor de pace”.
 Preocupări în acest sens au avut loc si la nivel regional, în plan politic (5 mai 1949 –
Consiliul Europei), economic (1948 – Netherlands–Belgium–Luxembourg Customs
Convention; 1948 – OECD).
La nivelul anului 1950, preşedintele Organizaţiei Naţionale a Planificării, din Franţa,
Jean Monnet, fundamenta teza „punerii sub control internaţional a producţiei de
cărbune si oţel din Franţa si Germania” – această teză a fost lansată public în acelaşi
an, la 9 mai, prin intermediul unui plan, de către Robert Schumann.

Evoluția UE și impactul asupra pieței

1. 1951 - CECO – Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

○ Durata tratatului: 50 de ani
○ Crearea unei piețe comune a cărbunelui și oțelului și apropierea politicilor statelor membre
○ Scop: interzicerea și desființarea taxelor la import și export sau taxele având efect
echivalent și restricțiile cantitative privind circulația produselor și măsurile și practicile
discriminatorii, subvențiile, ajutoarele de stat sau taxele speciale impuse de state și practicile
restrictive, urmărindu-se respectarea liberei concurențe.

2. 1957 - CEE – Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene

○ Principalele politici instituite
■ Eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent între
statele membre
■ Stabilirea unor tarife vamale comune pentru importuri
■ Stabilirea unor politici comune în domeniile de agricultură, transporturi și politică
comercială (concurență)
■ Crearea Fondului Social European (pentru ameliorarea condițiilor de angajare)
■ Crearea Băncii Europene de Investiții
■ Stabilirea unei piețe comune pentru mărfuri și factori de producție (lucrători, servicii și
capitaluri)

3. 1957 - CEEA (Euroatom) – Tratatul privind Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice
○ Noutate absolută pentru că prevedea exclusiv utilizarea energiei atomice în scopuri civile
4. 1965 - Tratatul de fuziune (Bruxelles)
○ Fuzionarea instituțiilor create sub primele 3 tratate CECO, CEE, CEEA => o singură
Comisie și un singur Consiliu
5. 1970 - Tratatul de modificare a anumitor dispoziții bugetare (primul tratat
bugetar/Luxemburg)
○ Creșterea puterii bugetare a Adunării
6. 1975 - Al doilea Tratat bugetar (Bruxelles)
○ Modifică dispozițiile financiare din tratate și extinde puterile Adunării, în sensul respingerii
bugetului și descărcare a gestiunii pentru Comisie. Se prevede o Curte de Conturi Europeană.
7. 1986 - Actul Unic European
○ Extinde competențele Uniunii cu privire la piața internă, politica socială, politica externă
comună
● Extinderea votului cu majoritate calificată asupra mai multor proceduri
8. 1987 - Tratatul de la Amsterdam privind cooperarea Schengen în cadrul UE
○ În 1990 a fost redactată o convenție suplimentară de aplicare a acordului ce a intrat în
vigoare în 1995
9. 1992 - Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht)
○ Realizează uniunea monetară și pregătește uniunea politică (cetățenie, politică internă –
judiciară - și externă comună); introduce procedura de codecizie.
10. 1992 - Acordul privind Spațiul Economic European
○ 12 țări UE și 6 țări care fac parte din Asociația Europeană a Liberului Schimb (Austria,
Finlanda, Suedia, Elveția, Liechtenstein, Islanda) - scopul de a facilita libera circulație a
mărfu rilor,pers nelor, capitalurilor și serviciilor și respectarea normelor de concurență
11. 1997 - Tratatul de la Amsterdam (de modificarea a Tratatului privind UE, a
tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a actelor conexe)
○ Integrarea protocoalelor Schengen
 12. 2001 - Tratatul de la Nisa (de modificare a Tratatului UE, a Tratatului de
instituire a Comunităților Europene și a anumitor acte conexe)
○ Pregătirea instituțiilor UE pentru extinderea Uniunii
13. 2007 - Tratatul de la Lisabona
○ Modifică modul de luare a deciziilor
○ Acordă UE competențe exclusive în uniunea vamală, concurență, politica monetară pentru
țările care au adoptat moneda unică, politica comercială comună
○ Acordă competență partajată în piața internă, coeziune economică, transport, energie,
agricultură, protecția consumatorilor

Izvoarele Dreptului European

1. Dreptul primar Totalitatea actelor ce privesc constituirea Comunității și Uniunii

Europene și Totalitatea actelor ce privesc modificarea tratatelor de constituire
2. Dreptul derivat: Totalitatea actelor emise pentru aplicarea tratatelor
3. Dreptul complementar: Totalitatea acordurilor încheiate în temeiul tratatelor, supuse
ratificării de către statele membre
4. Dreptul jurisprudențial – CJUE
5. Principiile generale ale dreptului

Aplicarea normelor juridice în cadrul UE - Principii de aplicare

1. Principiul supremației (prioritatea) dreptului UE
2. Principiul aplicării imediate
3. Principiul aplicării directe a normelor juridice UE
4. Principiile atribuirii de competențe, proporționalității și subsidiarității
5. Principiul efectului direct al normelor UE ( ! efectul direct al directivelor)

Efecte ale normelor UE- Aplicabilitate Directă vs Efect Direct

EFECT DIRECT – Van Gend en LOOS 1963
În hotărârea sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Curtea) stabilește efectul direct
al dreptului Uniunii Europene (UE).
Hotărârea prevede că dreptul UE nu creează numai obligații pentru statele membre ale
UE, ci și drepturi pentru persoanele fizice. Prin urmare, persoanele fizice pot să se bucure de
aceste drepturi și să invoce direct dreptul UE în fața instanțelor naționale și europene,
indiferent dacă există sau nu testul privind dreptul național (adică dacă nu există cale de atac
în dreptul intern).
 Efectul direct orizontal și vertical. Efectul direct include două aspecte: un efect
vertical și un efect orizontal.
Efectul direct vertical intervine în relațiile între persoanele fizice și țară. Aceasta
înseamnă că persoanele fizice pot să invoce o dispoziție din dreptul UE în raport cu statul.
(Efect direct ascendent/ Efect direct descendent)
Efectul direct orizontal intervine în relațiile între persoanele fizice. Aceasta înseamnă
că o persoană fizică poate să invoce o dispoziție din dreptul UE în raport cu o altă persoană
fizică.
În funcție de tipul de act în cauză, Curtea a acceptat fie un efect direct complet (și
anume un efect direct orizontal și un efect direct vertical), fie un efect direct parțial (limitat la
un efect direct vertical).

A. Efectul direct și legislația primară

În ceea ce privește legislația primară, Curtea a stabilit principiul efectului direct în
hotărârea Van Gend en Loos. Cu toate acestea, ea a indicat drept condiție ca obligațiile să fie
precise, clare, necondiționate și să nu necesite măsuri complementare, cu caracter național
sau european.
În hotărârea Becker, Curtea a refuzat efectul direct în cazul în care țările posedă o
marjă de apreciere referitoare la punerea în aplicare a dispoziției vizate, indiferent cât de mică
este această marjă.
În cauza Kaefer și Procacci împotriva Statului francez, Curtea a afirmat că
dispoziția vizată este necondiționată, deoarece nu lasă niciun aspect la discreția statelor
membre și, prin urmare, are efect direct.

B. Efectul direct și legislația SECUNDARĂ

Principiul efectului direct se referă și la acte din legislația secundară, adică acte
adoptate de instituțiile UE, cum sunt regulamentele, directivele și deciziile, care sunt derivate
din principiile și obiectivele stabilite în tratate. Cu toate acestea, sfera de aplicare a efectului
direct depinde de tipul actului.
1. Regulamentele. Regulamentele au întotdeauna efect direct. Într-adevăr, articolul
288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene precizează că regulamentele se aplică
în mod direct în statele membre. Curtea a clarificat, în hotărârea Politi împotriva Ministero
delle finanze, că acesta este un efect direct complet. (A se vedea și cauza Tachograph nr.
128/78)
2. Directivele. Directivele sunt acte adresate statelor membre, care trebuie transpuse
în legislația națională. Totuși, în anumite cazuri, Curtea le recunoaște un efect direct, în
scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, Curtea a stabilit în hotărârea Van
Duyn împotriva Home Office că o directivă are un efect direct dacă dispozițiile acesteia sunt
necondiționate și suficient de clare și precise și dacă statul membru al UE nu a transpus
directiva în termenul prevăzut. Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât vertical;
statele membre au obligația de a pune în aplicare directivele, dar directivele nu pot fi invocate
de un stat membru împotriva unei persoane fizice (a se vedea hotărârea Ratti).
3. Deciziile. Deciziile pot avea un efect direct atunci când desemnează un stat
membru ca destinatar. Prin urmare, Curtea recunoaște numai un efect vertical direct
(hotărârea Hansa Fleisch împotriva Landrat des Kreises Schleswig-Flensburg).
4. Acordurile internaționale. În hotărârea Demirel împotriva Stadt Schwäbisch
Gmünd, Curtea de Justiție a recunoscut efectul direct al unor acorduri în temeiul acelorași
criterii stabilite în cauza Van Gend en Loos.
5. Avizele și recomandările. Avizele și recomandările nu au un caracter juridic
obligatoriu. Prin urmare, acestea nu au efect direct.

Competența UE de reglementare a pieței unice: art. 5 TEU: În temeiul principiului

atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de
statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice
competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
Competențe exclusive: în cazul în care tratatele atribuie Uniunii competență
exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță
juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt
abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.
a) uniunea vamală;
b) stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;
c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;
e) politica comercială comună
+ Incheierea unor acorduri internaționale cu privire la piața unică

Competențe partajate: în cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență

partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea și statele membre pot
legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele
membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența.
Statele membre își exercită din nou competența în măsura în care Uniunea a hotărât să
înceteze să și-o mai exercite.
a) piața internă;
b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
c) coeziunea economică, socială și teritorială;
d) agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării;
e) mediul;
f) protecția consumatorului;
g) transporturile;
h) rețelele transeuropene;
i) energia;
j) spațiul de libertate, securitate și justiție;
 k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică pentru aspectele
definite în prezentul tratat

Competențe de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre.

Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a
acțiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acțiuni au următoarele
domenii:
a) protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
b) industria;
c) cultura;
d) turismul;
e) educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
f) protecția civilă;
g) cooperarea administrativă.

Piața unică – definiție

Construirea unei piețe europene s-a aflat încă de la început în centrul proiectului de
integrare europeană. De fapt, "piața comună” a fost folosită pentru o lungă perioadă de timp
ca sinonim pentru ceea ce este acum UE .
În conformitate cu articolul 26 alineatul (2) din TFUE, "piața internă cuprinde
un spațiu fără frontiere interne în care este asigurată libera circulație a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Din păcate, definiția este oarecum circulară.!
Pentru a o înțelege, trebuie să înțelegem libera circulație a
mărfurilor, a persoanelor și așa mai departe. Cu toate acestea, atunci când încercăm să
explorăm sensul celor patru libertăți, descoperim rapid că acestea trebuie înțelese în contextul
pieței interne.
Piaţa internă: Temei juridic: Articolul 4 alineatul (2) litera (a) și articolele 26, 27,
114 și 115 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Natura pieței interne:
 Toate piețele au nevoie de libertate.
 Furnizorii de produse și servicii trebuie să poată vinde și cumpăra liber.
 În UE, cele patru libertăți de bunuri, servicii, persoane și capital prevăd acest lucru.
 Cu toate acestea, toate piețele au nevoie, de asemenea, de norme, iar piața internă
europeană nu face excepție.
 Normele creează în primul rând piața: stabilesc drepturi de proprietate și contracte fără de
care nu ar exista o piață.
 Ele reglementează ce lucruri pot fi vândute și cumpărate și ce lucruri nu pot.
 Normele stabilesc cerințele de sănătate și siguranță pe care produsele trebuie să le
îndeplinească pentru a fi comercializate în mod legal sau calificările pe care prestatorii de
servicii trebuie să le dețină pentru a fi comercializate în mod legal.
 MODELE ECONOMICE IDEALE DE PIAȚĂ INTERNĂ

Teoretic, pot fi avute în vedere trei modele ideale diferite de organizare a unei piețe
interne. Trebuie subliniat faptul că acestea sunt idealuri; ele ne ajută să ne gândim la această
problemă, dar nu există nicăieri în formă pură. Fiecare dintre cele trei modele are implicații
diferite pentru structura de putere a UE și pentru echilibrul dintre interesele diferite.
I. Controlul țării gazdă - Aceasta înseamnă că se aplică normele țării în care se
desfășoară activitatea economică. În cazul în care un bun este produs în țara A, dar apoi
vândut în țara B, acesta trebuie să respecte cerințele acestui din urmă stat. Dacă un lucrător
din țara C merge să lucreze în țara D, se aplică din nou legile acestui din urmă stat. Controlul
statului gazdă este, desigur, situația normală în ceea ce privește comerțul dintre țările
independente. Cu toate acestea, prin angajamentul față de piața internă, UE a decis să meargă
mai departe. Aceasta înseamnă că controlul țării gazdă trebuie temperat cel puțin cu o normă
de nediscriminare. Cu alte cuvinte, se aplică normele țării gazdă, dar aceste norme nu pot
discrimina lucrurile sau persoanele din celelalte state membre.
II. Model armonizat - Aici condițiile unui singur stat unitar sunt reproduse la nivelul
UE. Pentru fiecare problemă, există o singură regulă, care a fost elaborată de UE. Toate
produsele și factorii de producție trebuie să respecte acest lucru, dar pot fi apoi vândute și
cumpărate în mod liber pe teritoriul întregii Uniuni.
III. Controlul țării de origine. Aceasta este imaginea în oglindă a controlului țării
gazdă. Regula care se aplică oricărui produs sau serviciu dat este regula țării sale de origine,
nu regula țării în care este vândut.
De exemplu, dacă un bun este produs în țara A și vândut în țara B, se aplică regula
primului stat. Dacă un lucrător din țara C merge în țara D, normele fostului stat sunt din nou
cele care reglementează activitatea.
Cu alte cuvinte, există o normă a UE de recunoaștere reciprocă. Pentru ca acest tip de
model să funcționeze, trebuie să existe un nivel semnificativ de încredere între țări. Țara B
trebuie să aibă încredere că bunurile produse în țara A sunt sigure. Țara D trebuie să aibă
încredere că calificările obținute de lucrător în țara C îi fac competenți să se implice în
activitatea pe care intenționează să o desfășoare.
În realiate, o astfel de încredere absolută nu există. În schimb, în cazul în care se
aplică recunoașterea reciprocă, aceasta este temperată cu excepții care permit țării gazdă să
refuze recunoașterea în anumite cazuri.

Natura pieței interne: experiența istorică. Au existat paradigme diferite de integrare a

pieței:
A. Paradigma inițială a fost piața comună. După cum se prevede în raportul Spaak
care a pregătit terenul pentru Tratatul de la Roma și în primii ani de integrare, piața europeană
ar combina libertatea și echitatea și ar fi realizată în mare măsură prin activitatea legislativă a
UE. Piața comună planificată a avut unele afinități cu modelul armonizat discutat anterior.

B. Paradigma pieței comune a fost înlocuită de paradigma pieței unice în cursul

anilor 1970 și 1980. În cadrul acestei paradigme, Curtea Europeană de Justiție a devenit un
actor mai important, iar substanța legii s-a reorientat către un model mai competitiv, în care
controlul țării de origine a avut un rol mai important de jucat.
Cu toate acestea, se va argumenta că paradigma pieței unice a suferit
de instabilitate și de deficiențe. În schimb, ar putea apărea o nouă paradigmă a uniunii
economice.

Experiența istorică

A. Piața comună din 1958: Piața comună, principalul obiectiv al Tratatului de la Roma, a
fost realizată prin uniunea vamală din 1968:
 eliminarea cotelor
 libera circulație a cetățenilor și a lucrătorilor
 și un anumit grad de armonizare fiscală, prin introducerea la nivel general a taxei pe
valoarea adăugată (TVA) în 1970.
Cu toate acestea, libertatea de a comercializa bunuri și servicii și libertatea de stabilire
erau încă limitate, din cauza faptului că se foloseau, în continuare, practici
anticoncurențiale impuse de autoritățile publice.
Bazele pieței comune au fost stabilite în Raportul Spaak, care a fost
elaborat sub președinția lui Paul-Henri Spaak, ministrul belgian de externe.
Raportul Spaak a pledat pentru fuziunea piețelor naționale separate într-o piață
comună pentru a contracara și a inversa declinul internațional perceput al Europei.
Principalele beneficii au fost considerate a fi diviziunea tot mai mare a muncii, care ar duce la
creșteri ale eficienței, la realizarea de economii și la o concurență mai mare.
Au fost propuse trei seturi de acțiuni:
1. protecțiile naționale care creau obstacole în calea comerțului au fost suprimate.
Acest lucru a implicat eliminarea taxelor vamale și a cotelor, precum și a acelor reglementări
naționale care au dus la eliminarea practică sau la controlul concurenței străine. În același
timp, s-a constatat că ar fi necesare reglementări comune la nivel european în interesul public
sau din cauza naturii producției sau a anumitor piețe.
2. În al doilea rând, trebuie abordate denaturările concurenței, indiferent dacă
acestea au rezultat din practicile comerciale, din ajutoarele de stat sau din diferențele dintre
legislațiile naționale.
3. În al treilea rând, condițiile de creștere comună au trebuit să fie asigurate prin
sprijinirea regiunilor subdezvoltate, prin sprijinirea întreprinderilor în adaptarea la concurență
și la metodele moderne de producție și prin libera circulație a factorilor de producție: forța de
muncă și, într-o anumită măsură, capitalul. Realizarea practică a pieței comune a necesitat
crearea unor instituții care să aplice legislația în materie de concurență, să asigure respectarea
de către stat a obligațiilor prevăzute în tratat, să coordoneze politicile naționale și să asigure
controlul parlamentar sau judiciar.
Tratatul CEE a urmat îndeaproape planul stabilit de Raportul Spaak:
A. Pentru mărfuri, au existat norme privind eliminarea taxelor vamale și a
contingentelor, precum și o nouă dispoziție care interzice măsurile cu efect echivalent care se
pare că au urmat unei interogări a unui funcționar vamal de rang mediu.
B. Pentru persoane și servicii au fost stabilite instrumente și un proces de
liberalizare. Urmau să existe inițiative specifice sau sectoriale, Comisia propunând și
Consiliul adoptând norme comune care să realizeze libera circulație.
C. Pentru capital, a fost avut în vedere un grad mai modest de liberalizare, din nou
în urma inițiativelor legislative.
De asemenea, a fost creat un mecanism de armonizare în scopul eliminării
denaturării concurenței, iar Comisia a fost însărcinată cu aplicarea legislației în materie de
concurență și cu controlul ajutoarelor de stat. A existat o anumită coordonare a politicilor
economice, iar Fondul social european și Banca Europeană de Investiții au fost înființate
pentru a proteja forța de muncă, pentru a ajuta regiunile subdezvoltate și pentru a sprijini
modernizarea afacerilor.
Ca urmare a preocupărilor Franței cu privire la faptul că costurile sale
sociale mai ridicate ar submina întreprinderile franceze, au fost incluse dispoziții sociale care
au declarat, printre altele, necesitatea de a îmbunătăți și armoniza condițiile de muncă și
standardele de viață pentru lucrători, precum și de a stabili principiul conform căruia bărbații
și femeile ar trebui să primească o remunerație egală pentru muncă egală.
Piața comună a fost un amestec atent calibrat de libertate și corectitudine. Pe hârtie, a
avut afinități cu modelul armonizat discutat mai sus. Piețele ar fi deschise, dar într-un mod
controlat. Primii ani de integrare a pieței au avut loc cu succes.
Taxele vamale și contingentele au fost într-adevăr eliminate. Cu toate acestea,
armonizarea normelor naționale nu a decurs conform planificării. Criza scaunelor goale și
Acordurile de la Luxemburg de la mijlocul anilor 1960 au înlocuit normele planificate privind
votul majorității în Consiliu cu cerința unanimității. Acest lucru a făcut dificilă implicarea
în armonizarea cu succes.
În plus, sarcina de a crea o piață comună a fost probabil mai mare decât se anticipase.
Chiar și pentru mărfuri, barierele netarifare s-au dovedit predominante.
În plus, evoluțiile tehnice și de altă natură trebuiau abordate din ce în ce mai multe
aspecte, iar legile care au fost adoptate cu succes la nivelul UE au necesitat o revizuire
frecventă.

Experiența istorică
B. Lansarea pieței interne în anii 1980 și Actul Unic European
 ● Absența progreselor spre finalizarea pieței comune a fost în mare parte atribuită
alegerii unei metode de armonizare legislativă prea detaliate și impunerii unanimității ca
modalitate de vot pentru deciziile luate în Consiliu. Acest lucru s-a schimbat odată cu
hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele Dassonville (cauza 8/74) și Cassis
de Dijon (cauza 120/78) din anii 1970, care au statuat că restricțiile la import cu efect
echivalent restricțiilor cantitative sunt ilegale, introducând astfel principiul recunoașterii
reciproce. Datorită acestor hotărâri, dezbaterea politică pe tema comerțului intracomunitar a
devenit din nou de actualitate și a determinat CEE, la mijlocul anilor 1980, să ia în
considerare o abordare mai aprofundată a obiectivului constând în eliminarea barierelor
comerciale: piața internă.
● Actul unic european, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, a stabilit 31 decembrie 1992
ca termen exact pentru finalizarea pieței interne. Acesta a consolidat, totodată, mecanismul
decizional pentru piața internă, introducând votul cu majoritate calificată pentru tariful vamal
comun, libertatea de a presta servicii, libera circulație a capitalului și apropierea legislațiilor
naționale.
Până la expirarea termenului-limită, fuseseră adoptate peste 90% din actele legislative
enumerate în Cartea albă din 1985, în mare măsură prin aplicarea regulii majorității calificate.
Paradigma a început să se schimbe în anii 1970.'! Curtea Europeană de Justiție a făcut
un pas înainte pentru a prelua conducerea. La începutul anilor 1970, a constatat într-o serie de
cazuri că cele patru libertăți, cu excepția capitalului, erau direct eficiente.
Acestea ar putea fi aplicate chiar și în absența activității legislative avute în vedere de
tratat."
Începând cu sfârșitul anilor 1970, a consolidat acest lucru prin crearea principiului
recunoașterii reciproce. "Libertățile prevăzute în tratat au depășit normele simple de
nediscriminare și au impus, de asemenea, ca țara gazdă să accepte bunuri, servicii sau actori
economici care îndeplinesc cerințele țării de origine pe piețele sale, cu excepția cazului în
care statul gazdă are motive întemeiate să se opună unui astfel de acces pe piață și face acest
lucru în mod proporțional.
Cu alte cuvinte, principiul este că un produs suficient de bun pentru, să zicem,
consumatorii francezi, este, de asemenea, suficient de bun pentru, să zicem, consumatorii
germani, cu excepția cazului în care Germania poate demonstra în mod convingător
contrariul. Pentru a utiliza modelele de mai sus, Curtea a mutat piața europeană către modelul
țării de origine."
În același timp, din punct de vedere instituțional, a ocupat o poziție-cheie în
promovarea integrării economice."
Cel mai vizibil element al pieței unice a fost adoptarea unui nou tratat de modificare a
Tratatului de la Roma, Actul Unic European (SEA), care a urmat unei importante Cărți albe
a Comisiei privind realizarea pieței interne și a intrat în vigoare în 1987.
Acest document a stabilit obiectivul realizării pieței interne până la sfârșitul anului
1992. Piața internă a fost definită ca "un spațiu fără frontiere interne în care este asigurată
libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor: Pentru ca acest scop să
fie realizat, SEA a prezentat o nouă regulă care a permis adoptarea legislației privind piața
internă prin vot cu majoritate calificată, mai degrabă decât prin unanimitate.
SEA a fost sprijinită de inovații în abordarea Comisiei privind armonizarea. În
cadrul așa- numitei "noi abordări", armonizarea s-ar concentra pe acele norme naționale care
au supraviețuit aplicării directe a tratatului. Cu alte cuvinte, dacă țara gazdă ar trebui oricum
să recunoască produsul țării de origine sub cele patru libertăți, nu era nevoie ca UE să
legifereze. Numai în cazul în care țara gazdă a fost în măsură să se opună importului, de
exemplu din motive de sănătate și siguranță, a fost nevoie ca legiuitorul Uniunii să se
angajeze. În plus, tipul de legislație ar fi diferit. În loc de armonizarea detaliată a normelor
privind sectoarele înguste, ar fi adoptate directive mai ample care ar urmări armonizarea
numai a cerințelor esențiale în materie de sănătate, siguranță, mediu și alte cerințe.
Paradigma pieței unice a avut o serie de avantaje. A conferit Tratatului armonizarea
și standardizarea. A abandonat ambiții de neconceput pentru o armonizare completă. A lăsat
loc pentru experimentare și diferențe locale. Cel mai important, a fost realist. Măsurile care
trebuiau adoptate au fost adoptate în mare măsură;
Piața unică a fost creată într-o formă funcțională.
Foarte important, acest lucru nu înseamnă că proiectul a fost finalizat în 1992. Noi
provocări apar tot timpul: de exemplu, transformarea digitală a economiei a generat
necesitatea de a elabora norme pentru probleme care nu se aflau pe radar la începutul anilor
1990. În acest sens, piața unică nu va fi niciodată finalizată, dar va fi întotdeauna în
curs de desfășurare.

C. Către o responsabilitate comună pentru finalizarea pieței interne: perioada 2003-

2010
Piața internă a contribuit în mod semnificativ la prosperitatea și la integrarea
economiei europene. Noua strategie pentru piața internă pentru perioada 2003-2010 s-a
concentrat asupra necesității de a facilita libera circulație a mărfurilor, de a integra piața
serviciilor, de a reduce impactul obstacolelor fiscale și de a simplifica cadrul de reglementare.
S-au obținut progrese substanțiale în ceea ce privește liberalizarea transporturilor, a
telecomunicațiilor, a energiei electrice, a gazului și a serviciilor poștale.
D. Relansarea pieței interne în 2010
Pentru a impulsiona din nou piața unică europeană și pentru a pune în centrul politicii
pieței unice populația, consumatorii și IMM-urile, Comisia a publicat în octombrie 2010 o
comunicare intitulată „Către un Act privind piața unică” (COM(2010)0608). Au fost
prezentate o serie de măsuri pentru stimularea economiei UE și crearea de locuri de muncă,
ceea ce a avut ca rezultat o politică mai ambițioasă privind piața unică.
În octombrie 2012, Comisia a prezentat Actul privind piața unică II
(COM(2012)0573)pentru a dezvolta în continuare piața unică și a exploata potențialul
nevalorificat al acesteia, ca motor al creșterii. Actul stabilește 12 măsuri-cheie care să fie
adoptate rapid de instituțiile UE. Aceste măsuri se concentrează pe cei patru vectori esențiali
de creștere, ocupare a forței de muncă și încredere: (1) rețelele integrate, (2) mobilitatea
transfrontalieră a persoanelor și întreprinderilor, (3) economia digitală și (4) măsuri care
sporesc coeziunea și avantajele consumatorilor.
În Comunicarea sa intitulată „O guvernanță mai bună pentru piața unică”
(COM(2012)0259), Comisia a propus măsuri orizontale precum accentuarea necesității
adoptării unor noi reglementări clare, ușor de pus în aplicare, mai buna utilizare a
instrumentelor IT existente pentru a sprijini exercitarea drepturilor în legătură cu piața unică
și stabilirea unor centre naționale pentru supravegherea funcționării pieței unice.
Supravegherea este parte integrantă a rapoartelor anuale privind integrarea pieței unice în
contextul procesului semestrului european.
La 28 octombrie 2015, Comisia a publicat o comunicare intitulată „Ameliorarea pieței
unice: mai multe oportunități pentru cetățeni și pentru întreprinderi” (COM(2015)0550), care
s-a axat pe asigurarea unor avantaje practice pentru oameni în viața lor de zi cu zi și pe
crearea de oportunități suplimentare pentru consumatori, profesioniști și întreprinderi. Acesta
a completat eforturile Comisiei de a stimula investițiile, de a profita de oportunitățile oferite
de piața unică digitală și de a îmbunătăți competitivitatea și accesul la finanțare. Strategia a
urmărit, de asemenea, să asigure o bună funcționare a pieței interne a energiei și să
promoveze și să faciliteze mobilitatea forței de muncă, prevenind în același timp abuzul de
norme. În vederea îmbunătățirii în continuare a practicilor comerciale de pe piața internă, la
17 aprilie 2019 a fost adoptată Directiva (UE) 2019/633 care interzice anumite practici
comerciale neloiale.

Piața unică digitală

Scopul pieței unice digitale este, în esență, acela de a înlătura barierele naționale din
calea tranzacțiilor care se desfășoară online. Aceasta se bazează pe conceptul de piață
comună, menită să elimine barierele comerciale dintre statele membre, pentru a crește
prosperitatea economică și a contribui la o „uniune tot mai profundă între popoarele
Europei”, care s-a dezvoltat ulterior într-un concept de piață internă, definită ca „un spațiu
fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a
capitalurilor este asigurată”. În continuarea Strategiei de la Lisabona, Strategia Europa 2020
a introdus Agenda digitală pentru Europa drept una dintre cele șapte inițiative emblematice,
recunoscând rolul-cheie de catalizator pe care utilizarea tehnologiei informației și
comunicațiilor (TIC) va trebui să îl joace dacă UE dorește să-și realizeze cu succes ambițiile
pentru 2020. În Strategia sa privind piața unică digitală (COM(2015)0192) și, mai recent, în
Programul pentru Europa 2019-2024 al Președintei Comisiei, Comisia a recunoscut caracterul
prioritar al pieței unice digitale.
Piața unică digitală are potențialul de a îmbunătăți accesul la informații, de a spori
eficiența prin costuri mai reduse ale tranzacțiilor, un consum dematerializat și o amprentă
ecologică redusă, precum și de a introduce modele administrative și de afaceri îmbunătățite.
Dezvoltarea comerțului electronic generează beneficii concrete pentru consumatori, cum ar fi
noi produse cu o evoluție rapidă, prețuri mai scăzute, o ofertă mai variată și o mai bună
calitate a bunurilor și a serviciilor, deoarece duce la intensificarea comerțului transfrontalier
și la compararea mai simplă a ofertelor. În plus, dezvoltarea serviciilor de e-guvernare
facilitează conformitatea online și accesul la locuri de muncă și oportunități de afaceri atât
pentru rezidenții UE, cât și pentru întreprinderi.
 Integrarea negativă: eliminarea barierelor
 Integrarea pozitivă: legiferarea

În practică, legea trebuie să furnizeze două lucruri pentru a stabili piața internă.
1. trebuie să existe norme privind libera circulație.
2. trebuie să existe o regulă care să permită UE să legifereze în scopul pieței interne.
O notă despre terminologie: piața comună – piața unică – piața internă
Tratatul de la Roma inițial a folosit termenul de piață comună.
"Actul Unic European din 1986 a introdus termenul de piață internă, care coexista cu
piața comună în limbajul tratatului.
În cadrul discuțiilor politice, termenul de piață unică a fost adesea preferat.
Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare în 2009, a înlocuit toate trimiterile la
piața comună cu piața internă.
Curtea a avut tendința de a utiliza toate cele trei concepte în mod interschimbabil. De
exemplu, în Hotărârea Gaston Schul, aceasta a afirmat că piața comună "implică eliminarea
tuturor obstacolelor din calea comerțului intracomunitar pentru a fuziona piețele naționale
într-o piață unică care să genereze condiții cât mai apropiate de cele ale unei veritabile piețe
interne*!
Cu toate acestea, oamenii de știință din domeniul juridic au insistat asupra faptului că
piața comună și piața internă sunt concepte diferite, care indică diferite momente istorice
ale integrării europene.