Corelări între proprietăţile fizico-

chimice şi proprietăţile
farmacocinetice

Cucu Raluca-Maria
Farmacist rezident – anul II
Specializarea Farmacie Clinică
 Profilul ADME (absorbție, distribuție, metabolizare și eliminare) al unui medicament îi
determină farmacocinetica în organism, iar tehnicile avansate de cercetare permit efectuarea de
modificări la nivelul structurii substanțelor spre îmbunătățirea proprietăților acestora,
determinând un comportament farmacocinetic favorabil.

Proprietățile fizico-chimice ale substanțelor, cum ar fi solubilitatea, gradul de ionizare,

lipofilitatea, numărul de legături de hidrogen, suprafața polară, stabilitatea fizică și chimică și
greutatea moleculară vor afecta farmacocinetica pe care SM le au în organismul uman și,
implicit, capacitatea acestora de a fi transformate prin metabolizare la compuși activi din punct
de vedere farmacologic. Se spune că un compus activ din punct de vedere biologic are proprietăți
asemănătoare medicamentelor dacă are absorbție, distribuție, metabolism și excreție acceptabile
(ADME). O înțelegere completă a modului în care proprietățile fizico-chimice ale unei SM sau
chiar ale excipienților afectează interacțiunile lor cu organismul uman este esențială in ceea ce
privește formularea acestora sub forma unui medicament.

PROPRIETĂȚILE FIZICO-CHIMICE ALE PROTEINELOR ȘI IMPACTUL

ACESTORA ASUPRA PARAMETRILOR FARMACOCINETICI

Greutatea moleculară

O relație liniară între greutatea moleculară – GM – (246-19.000) și absorbția la nivelul

sistemului limfatic a fost observată după administrarea s.c. a macromoleculelor la oi. Moleculele
cu greutate moleculară mai mare de 16.000 au fost absorbite preponderent în sistemul limfatic,
pe când moleculele cu greutate moleculară mai mică de 1.000 au fost absorbite preferențial în
sânge.

Rezultate contradictorii au fost obținute în urma administrării s.c. a macromoleculelor la

șobolani. Absorbția celor trei macromolecule administrate (insulină bovină, albumină serică
bovină și eritropoietină) a fost minimă, în circulația limfatică regăsindu-se concentrații mai mici
de 3%. Autorii au constatat că această ușoară creștere a concentrației limfatice (pentru toate cele
trei moelcule) poate fi datorată redistribuirii moleculelor din sânge în compartimentul lichidului
interstițial. Prin urmare, selecția rozătoarelor înevaluarea preclinică a medicamentelor are o
importanță deosebită.
 Locul de injectare afectează, de asemenea, absorbția macromoleculelor. Timpul de
înjumătățire a eritropoietinei umane recombinate la administrarea s.c. a fost de 14,9 ore,
comparativ cu 12,3 ore la administrarea după injectarea în abdomen.

Peptidele se distribuie în diferite organe în funcție de dimensiunea lor moleculară și

greutate, iar cel mai afectat organ este rinichiul. SM cu o greutate moleculară mai mică de
20.000 au avut o captare renală mai mare, în timp ce moleculele cu o greutate moleculară mai
mare de 70.000 au prezentat o excreție urinară redusă.

S-a dovedit, de asemenea, că metabolizarea la nivel hepatic este influențată de greutate

moleculară. Astfel, proteinele cu o greutate moleculară scăzută au fost excretate în bilă.

Sarcina electrică

Un alt parametru care afectează clearance-ul medicamentelor peptidice este sarcina

acestora.

Cationizarea tinde să scurteze timpul de înjumătățire plasmatică datorită creșterii atât a

ratei, cât și a mărimii distribuției tisulare. Se crede că mecanismul din spatele impactului pe care
sarcinile electrice îl au asupra proprietăților farmacocinetice este interacțiunea proteinelor
încărcate pozitiv cu anumite componente endogene de pe suprafața tisulară, care sunt încărcate
negativ.

Interacțiunea electrostatică între peptidele încărcate pozitiv și suprafața încărcată negativ

a celulelor tubulare proximale renale ar juca un rol important în reabsorbția peptidelor filtrate
glomerular în celulele renale. Macromoleculele slab anionice au prezentat clearance hepatic
foarte mic.

Anticorpii monoclonali sunt proteine bazice, încărcate pozitiv, iar celulele mamiferelor
sunt încărcate negativ; interacțiunile electrostatice dintre cele două pot crea un număr mari de
legături, rezultând un raport scăzut tumori - organe normale.

Administrarea de aminoacizi bazici precum lizina sau arginina blochează acumularea

renală de polipeptide mici. Se crede că acest fapt se datorează unei interacțiuni de sarcină la
nivelul suprafeței lumenului.
 Modificările structurale

Inserarea peptomerilor

Majoritatea modificărilor chimice sugerate pentru a îmbunătăți permeabilitatea peptidelor

au ca scop scăderea naturii lor hidrofile fie prin scăderea numărului lor de legături de hidrogen,
fie prin creșterea hidrofobicității acestora sau ambele.

În peptide, lanțul lateral al carbonului alfa este mutat în azot, eliminând legătura N-H
polară a peptidei, păstrând în același timp lanțul lateral. Această modificare chimică crește
lipofilitatea moleculei și, prin urmare, poate îmbunătăți probabilitatea de penetrare a peptidului
prin membrana celulară.

Lipofilizarea

Lipofilitatea poate fi modificată prin schimbarea grupărilor chimice de pe peptide, de

exemplu, grupările hidroxil. Prezența grupărilor hidroxil pe peptide tinde să promoveze
legăturile de hidrogen cu apa de solvatare, conducând la o scădere concomitentă a coeficientului
de partiție și, implicit, a permeabilității membranei.

S-a demonstrat că îndepărtarea a două grupări hidroxil polare din dopamină, rezultând
fenetilamină, crește solubilitatea lipidelor de aproximativ 50 de ori, cu îmbunătățirea ulterioară a
difuziunii în creier.

PEG-ilarea

Molecula de polietilen glicol (PEG) este o moleculă foarte hidratată, cu două molecule de
apă per unitate de etilen glicol, razele lor hidrodinamice sunt de aproximativ cinci până la zece
ori mai mari decât s-ar fi prezis conform greutății lor moleculare.

Volumul hidrodinamic al unei proteine poate fi crescut prin atașarea acestui

polietilenglicol, prin cuplarea chimică a PEG cu peptidă. Molecula conjugată beneficiază de
proprietățile farmaceutice ale PEG, care includ solubilitate crescută, stabilitate într-un interval
larg de temperatură și pH și mobilitate ridicată în soluție.

Noile molecule formate posedă proprietăți farmacodinamice și farmacocinetice diferite

față de molecula părinte, deși acestea pot acționa la nivelul aceluiași receptor țintă.
 Timpul prelungit de circulație, care, împreună cu imunogenitatea redusă adesea oferită de
PEG, creează un profil farmacologic general îmbunătățit, care se poate traduce nu numai prin
îmbunătățirea eficacității, ci și prin frecvența redusă de administrare și complianța crescută a
pacientului.

Legătura disulfurică

Stabilitatea proteinelor este crescută substanțial prin legăturile disulfurice care apar în
mod natural. O legătură disulfurică poate contribui cu până la 5-6 kcal/mol la stabilitatea
proteinei pliate, la temperatura optimă.

Efectele punții disulfurice ar putea fi un instrument ideal pentru a îmbunătăți stabilitatea

peptidelor terapeutice, care au prezentat avantaje clinice promițătore, dar limitate de timpul de
înjumătățire biologic scurt.

Glicozilarea

Glicozilarea este o modalitate eficientă de a genera diversitate în proteine și de a modula

proprietățile acestora datorită variațiilor structurale inerente ale glicanilor.

Se știe că glicozilarea modulează în mod semnificativ randamentul, bioactivitatea,

solubilitatea, stabilitatea împotriva proteolizei, imunogenitatea și rata de eliminare din circulața
sanguină. Glicozilarea proteinelor stabilizează proteinele, crescându-le astfel timpul de
înjumătățire și protejându-le împotriva denaturării sau a degradării proteolitice.

La om, cele mai răspândite situsuri de glicozilare de pe proteinele endogene și terapeutice

apar la resturile de asparagină (glicozilare N-legată prin secvența de recunoaștere
Asn-X-Thr/Ser) și la reziduurile serină sau treonină (glicozilare O-legată) cu monozaharide,
adică, fucoză, galactoză, manoză, N-acetilglucozamină (Glc-NAc), N-acetilgalactozamină și acid
sialic (acid N acetilneuraminic).

Glicozilarea s-a dovedit, de asemenea, a fi o strategie utilă pentru îmbunătățirea

biodistribuției către creier. Multe peptide au fost deja studiate în acest sens, pentru a îmbunătăți
capacitatea lor analgezică (ex. deltorfina).
 Alte strategii de modificare a structurii

Alte strategii de modificare structurală care conservă lanțurile laterale ale peptidelor
bioactive părinte includ ciclizarea lanțului lateral sau a scheletului, N-metilarea ;I formarea de
azapeptide.

Proteinele plasmatice, cum ar fi albumina serică și moleculele IgG posedă un timp de

înjumătățire extraordinar de lung, mai exact acesta fiind cuprins între 2 și 4 săptămâni, ceea ce
diferențiază în mod clar aceste molecule de toate celelalte proteine plasmatice. Albumina și IgG
preluate de celule, de exemplu, celulele endoteliale, prin macropinocitoză se vor lega de FcRn
(Receptorul neonatal Fc) într-o manieră dependentă de pH în mediul acid al endozomului
timpuriu. Această legare previne ca albumina și IgG să se degradeze în compartimentul
lizozomal și le redirecționează către membrana plasmatică, unde sunt eliberate înapoi în plasma
sanguină datorită pH-ului neutru. Fuziunea genetică cu partea Fc a imunoglobulinei sau
albuminei a fost utilizată cu succes pentru a prelungi timpul de înjumătățire al mai multor
proteine și peptide.

Xie și colaboratorii au modificat chimic o peptidă (FB006M), inhibitor de fuziune HIV

cu acidul 3-maleimidopropionic (MPA), care permite conjugarea rapidă și ireversibilă cu
albumina serică într-un raport molar de 1:1. FB006M, cu o modificare MPA la al 13-lea
aminoacid, a format rapid un conjugat cu albumină la injectare i.v., prezentând un timp de
înjumătățire in vivo remarcabil mai mare. Conjugatul de albumină al FB006M a prezentat o
activitate inhibitoare puternică împotriva unui număr de izolate de laborator și clinice de HIV-1
in vitro și in vivo. Nu s-a detectat imunogenitate sau formare de anticorpi după administrarea
repetată. Autorii au concluzionat că aplicarea clinică a FB006M poate scădea costul
tratamentului și poate îmbunătăți respectarea tratamentului și calitatea vieții pacientului.

Regula lui Lipinski

Lipinski și colaboratorii săi au evaluat proprietăți asemănătoare medicamentelor a peste

2.000 de compuși biologic activi (adică medicamente și candidați la medicamente) și au inventat
ceea ce este cunoscută sub numele de „regula lui cinci a lui Lipinski”. Datorită simplității sale,
această metodă este utilizată pe scară largă de către cercetători pentru a prezice nu numai
absorbția compușilor din tractul gastrointestinal (GI), ci și proprietățile generale similare cu
medicamentele.

Regula lui cinci se aplică numai absorbției pasive și se bazează pe a 90-a parte din 100
(adică, 90% dintre compușii care au avut suficientă absorbție orală au avut proprietăți fizico-
chimice în cadrul regulii lui cinci).

Regula de cinci a lui Lipinski (patru condiții prealabile care se bazează pe numărul 5)
afirmă că absorbția sau pătrunderea scăzută prin biomembrană este mai probabilă atunci când:

 există mai mult de 5 donori de legături de hidrogen (exprimați ca suma tuturor legăturilor
azot-hidrogen și oxigen-hidrogen)
 există mai mult de 10 acceptori de legături H (exprimați ca suma atomilor de azot și
oxigen)
 greutatea moleculară este mai mare de 500
 raportul de repartiție octanol/apă este mai mare de 5

Cu toate acestea, compușii care sunt substraturi pentru transportatorii biologici, de

exemplu, unele antibiotice, sunt excepții de la regulă.

Concluzii

Diversitatea structurală, dimensiunea moleculară și imunogenitatea sunt principalii

parametri care fac diferențele între proteinele terapeutice și substanțele medicamentoase cu
moleculă mică. Greutatea moleculară, sarcina și lipofilitatea sunt proprietăți fizico-chimice
majore care afectează proprietățile farmacoinetice ale proteinelor.

Diferite strategii, cum ar fi formarea de peptomeri, creșterea lipofilității, PEG-ilarea,

legătura disulfurică și glicozilarea pot fi utilizate cu succes pentru a determina soarta biologică a
terapiei cu agenți care au structură proteică.
 BIBLIOGRAFIE

1. R. Swami, A. Shahiwala, Impact pf physiochemical properties on pharmacokinetics of

protein therapeutics, Eur J Drug Metab Pharmacokinetic, 2012; 1-9
2. T. Loftsson, Essentian Pharmacokinetics, 2015; 85-104