Eseu ‐ Luceafărul

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea cunoaşte o înflorire accentuată
prin curentele literare dezvoltate şi se detaşează prin promovarea unei literaturi autentice, care
să înlocuiască "formele fără fond", aspect evidenţiat de scrierile celor patru Mari Clasici: Mihai
Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici.

Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist, este considerat a fi cea mai importantă voce
poetică din literatura română. Însemnătatea creaţiei sale este apreciată de criticul Titu
Maiorescu în articolul "Eminescu şi poeziile lui", menţionând că "Pe cât se poate omeneşte
prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi
forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până
astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării
româneşti".

• Poemul Luceafărul a apărut în anul 1883, în Almanahul Societății Academice Social

literare ”România Juna” din Viena și a fost apoi reprodus în revista Convorbiri literare,
îmbinând elemente clasice și, definitoriu, romantice. De clasicism țin: promovarea idealurilor
de bine, frumos și adevăr, aspirația spre perfecțiune și echilibru, ironia detașată, stilul limpede
(clar, armonios, reflexiv).

• M. Eminescu este “un copil al veacului”, un “vizionar” care creează prin forța
cuvântului, un titan revoltat care luptă pentru împlinirea idealurilor umanității. De asemenea,
poetul abordează filozofia sceptica a geniului solitar contemplativ, într‐o societate mediocră,
incapabilă să promoveze valorile ideale. Poemul este romantic prin amestecul genurilor (epic,
liric și dramatic) și al speciilor.
Încadrarea în genul literar( schema epică, structura dramatică și substanța lirică)
• Genul epic: fir narativ, folosirea persoanei a III‐a, formula de început a basmului, verbe
caracteristice stilului narativ,
• Genul dramatic: numele Cătălin și Cătălina devin ”personaje”, iar comunicarea (dialogul)
dintre cei doi evoluează( în deosebi în al doilea tablou)
• Genul liric: adresarea directă la persoana a‐IIa, monologul, limbajul artistic, “personajele”
sunt mai degrabă simboluri lirice, ipostaze sau ”măști” ale eului poetic: îndragostitul, visătorul,
Demiurgul, geniul neînțeles.
Ca specie literară, textul are caracteristici diverse: este un poem epico‐lirico‐dramatic,
alegorie pe tema condiției omului de geniu sau meditație filozofică de tip romantic asupra
dramei sale ca ființă duală prinsă între viață și moarte, între faptă și conștiința, între soartă și
nemurire, artă poetică, poetul exprimându‐și concepția despre viață (nefericirea omului
superior); pastel, idilă, elegie, satiră.
1
 Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două
ipostaze ale cunoașterii – geniul și omul comun. În esență, poemul este un monolog liric.
• Tema este romantică – problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și
cunoașterea. Iubirea se prezintă în diferite ipostaze – terestră ( Cătălin și Cătălina), cosmică
(fata de împărat și Hyperion). Motivele romantice de la începutul poemului (luceafărul, marea,
castelul, fereastra, visul, oglinda) susțin atmosfera onirică în care se naște iubirea dintre
Luceafăr și fata de împărat. Alte motive, al îngerului și al demonului, sunt chipuri sub care se
arată Luceafărul
” O, ești frumos, cum numa‐n vis/Un demon se arată”. Zborul cosmic, motiv literar ce relevă
setea de iubire ca act al cunoașterii absolute, se intersectează cu motivele ce susțin trecerea
ireversibilă a timpului. Zburând spre Demiurg, Hyperion ajunge într‐un spațiu atemporal ce
coincide cu momentul de dinaintea nașterii lumilor ”Căci unde ajunge nu‐i hotar,/Nici ochi spre
a cunoaște , /Și vremea‐ncearcă în zadar/Din goluri a se naște .”
Viziunea despre lume este consemnată de autorul însuși, pe marginea unui manuscris,
astfel: ”dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte însă, aici pe pământ, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”.
Surse de inspirație
1. Surse folclorice - basmul ”Fata în grădina de aur”, publicat de germanul Richard
Kunisch, valorificat de Eminescu într‐un poem cu același nume, căruia îi schimbă finalul.
Astfel, zmeul trădat și dezamăgit(corespondentul Luceafărului) spune în final : “ Fiți
fericiți ‐ cu glasu‐i stins, a spus/ atât de fericiți, cât viața toată/ Un chin s‐aveți: de‐a nu
muri deodată; basmul ”Miron și frumoasa fără corp”
2. Surse mitologice - “; mitul Zburătorului( motivul nopții, visul de iubire); din mitologia
greacă- numele Luceafarului( Hyperion- cel ce merge pe deasupra și metamorfozele
acestuia(neptunică,din apă și a doua, cea uranică, din cer); din mitologia indiană,
expunerea Demiurgului; din mitologia creștină : tabloul al treilea;
3. Surse filosofice- deși Eminescu nu a avut un sistem filosofic propriu, rămâne un mare
poet filosof care a preluat din diferite sisteme și orientări, conform structurii sale
sufletești.
 Din filosofia lui Schopenhauer preia ideea că geniul, ființă superioară, are
capacitatea de obiectivare prin care poate să înțeleagă esența universului, spre
deosebire de omul obișnuit dominat de egoism, instinctualitate sau voința oarbă de
a trăi. Deși nefericit, geniul poate ascede la nemurire, eliberându-se astfel de
suferință prin contemplația artistică și prin asceză( resemnare, renunțare la orice
legătură cu lumea).
 De la Kant preia principiul relativității timpului și spațiului.

2
 Din filosofia renascentistă, poetul transfigurează artistic conceptul de
arheu( entitate eternă care se întrupează într-un șir nesfârșit de indivizi, simultan).
 Din filosofia greacă preia conceptul platonician al arhetipurilor(Platon considera
că există o lume reală, relativă, bazată pe cunoașterea senzorială, și o lume ideală,
bazată pe cunoașterea spirituală); conceptual de ataraxie(stare de perfecta liniște
sufletească dobândită prin eliberare de patimi, generate de indiferență sau revoltă);
 principalele surse din filosofia indiană, ”Vedele” și ”Upanișadele”, relevă ideea
că lumea s-a născut prin conjugarea a două principia cosmice, factorul masculin
care este ascuns și active, considerat impuls primordial al vieții, și factorul
feminine care este un principiu material identificat cu însuși haosul primordial.
4. Surse biografice: propria viață a autorului, ridicată la rang de simbol.

Titlul poemului face referire la cea mai luminoasă stea( sau planeta Venus în accepție
populară), în termeni alegorici fiind geniul purtător de lumină, solitar și neînțeles de omul
obișnuit(incapabil să ajungă la infinitul gândirii). Substantivul propriu, articulat hotărât,
desemnează două instanțe: steaua călăuzitoare( Zburătorul) și pe Hyperion, ființa fără stea ”cu
noroc”, nemărginită în gândire, dar nefericită.

Structură: 98 de catrene- patru tablouri:

I( strofele 1-43); II(strofele 44-64); III(strofele 65-85); IV(strofele 86-98)
Tabloul I Tabloul II Tabloul III Tabloul IV

• Cadrul ‐ terestru și cosmic/ terestru/ cosmic/ terestru și cosmic

• Atmosfera ‐ gravă, solemnă/ familiară, intimă/ glacială/ feerică- rece

• Gesturile ‐ ceremonioase, protocolare/ stereotipe/ limbaj sentențios /-------------------

• Comunicarea ‐ indirecta, în vis/ directă/ dialog presupus/ anulată

Tabloul 1 ‐ surprinde, într-un decor romantic, povestea iubirii peste fire între ființe care
aparțin unor lumi diferite. Apelând la registrul narativ și dramatic, povestea este prezentată
având la bază formula de început și structura tipică basmului. Secvența expozitivă (primele 7
strofe) conferă cadrului romantic detaliile unui decor nocturn cu rol de a defini condiția
ontologică a fetei de împărat. Portretul fetei are funcții multiple. Mai întâi, este singularizată în
raport cu lumea căreia îi aparține, prin rang și atributul frumuseții, exprimat prin superlativul
popular “o prea frumoasa fată”. Apoi primește atributul sacralității și pe cel al luminii, prin
dubla comparație “cum e fecioara între sfinți/și luna între stele”. Modalitățile indirecte de

3
caracterizare îi întregesc portretul : descrierea spațiului existențial ‐ “din umbra falnicelor
bolți”este o imagine vizuala ce sugerează un spațiu armonios, dar limitativ. Privit de jos, eroul
imposibilei nuntiri, apare ca stea fixă, reper astral esențial ce călăuzește muritorii, ivindu‐se ca
unică entitate luminoasă într‐o lume a întunericului, luminând lumea fetei, intră sub zodia
iubirii, a fiorului sufletesc, dar și a timpului omenesc. Motivul privirii atribuie iubirii valoare
cognitivă, în vreme ce motivul oglinzii o definește ca proiecție în ideal și ca reflectare a
“celuilalt” în orizontul adânc al sinelui. Motivul romantic al visului apare dublu valorizat, ca
aspirație umană spre ideal și ca trăire onirică ce favorizează evadarea din realitate.

Cele două invocații ale fetei au rezonanța unui descântec, formula “cobori în jos” fiind o
structura ce“forțează” desprinderea “luminii din lumină” și coborârea ei în planul inferior al
materiei. Cele două întrupării ale Luceafărului schițează prinelemente de cosmogonie un basm
al nașterii ființei. Apariția “ neptunic‐angelică” și “uranic-demonică”, se asociază cu motivul
romantic al mortului frumos, dar și cu mitul folcloric al Zburătorului. Fiu al cerului și al marii,
al Soarelui și al nopții, cel care a coborât cu al său senin luând chip omenesc, rămâne entitatea

spiritual mereu identică cu sine. Reluarea versului “Eu sunt Luceafărul de sus” subliniază
conștiința acută a identității și pe cea a unui destin în absolut. Frumoasa muritoare refuză însă
iubire nepotrivită firii omenești, temându‐se de a trece într‐o lume în care s‐ar simți amenințată
ontologic. Fata îi cere celui ivit, pe care Demiurgul îl numește “veșnica minune”, să devină
muritor. Fără a ezita, precum zmeul din basm, Luceafărul acceptă sacrificiul, gata să schimbe
netimpul în vreme trecătoare și propriul destin, pentru soarta efemeră a ființei muritoare.

Tabloul 2 ‐ Legat de primul tablou prin tehnica alternanței, surprinde idila dintre Cătălin
și Cătălina într‐un tablou dramatizat. Portretul pajului cu “obrăjei ca doi bujori/de rumeni bată-
I vina” este o replică antitetică a Luceafărului, antiteza fiind subliniată de originea sa obscură și
de limbajul marcat de clișeele verbale de proveniență rustică: “arz‐o focul”; “acu‐i acu’ “ ;
”să-mi dai o gură” ; “din bob în bob”. Dacă Luceafărul îi oferise un destin de excepție într –un
spațiu ideal, Cătălin îi propune în schimb un destin comun, anonim, în mijlocul unei lumi încare
toți sunt asemeni. Deși cutreierată încă de nostalgia iubirii pentru Luceafăr, Cătălina învață
lecția de iubire pământească a celui de‐o seamă cu ea, asemănare accentuată și de omonimia
prenumelui. Pendularea eroinei între ideal și real se reflect în structura poetică prin alăturarea a
două specii lirice diferite( idila și elegia). Ultima replică a lui Cătălin proiectează în viitor un
model existential precar, lipsit de strălucire și de vocația idealului: “căci amândoi vom fi
cuminți /vom fi voioși și teferi / vei pierde dorul de parinti/ și visul de Luceferi. “

Tabloul 3 ‐ aflat în relație de înlănțuire cu primul și de alternanță cu al doilea,detaliază

planul universal cosmic. Imaginii de neegalat a zborului astral i se adaugă o nouă cosmogonie,
4
într‐un pastel cosmic unic. Rupt din lumea fizică, Luceafărul recuperează starea originară,
redevine Daimon (divinitate arhaică duală care mediază între lumea muritorilor și împărăția
zeilor), zburător ce reia în stăpânire “lumea lui de sus”. Energia primordială este energie
luminoasă însuflețită de ‘karma’ de a‐și schimba forma. În acest “adânc”, Luceafărul redevine
el însuși, Hyperion, spirit pur, formă inalterabilă și etern. Istovit de povara eternității, obosit de
a ține lumile în ființă prin puterea gândului, acesta nazuiește spre mistuirea într‐o clipă de
iubire, apoi spre repausul veșnic. Răspunsul Demiurgului care monologhează ca voce
impersonala a lucidității, îi revelează lui Hyperion, faptul că nici în lumea de jos nu există
repaus, că moartea este relativă ca și viața, că repausul absolut este o iluzie, fiindcă oamenii “se
nasc spre a muri, și mor spre a se naște”. Hyperion înțelege că blestemul omenirii este

neodihna întru eternitate, nestatornicia, înșiruirea la nesfârșit a acelorași cicluri existențiale.

Imaginea acestuia este realizată pe mai multe niveluri: la nivel lexical, prin sinonimie și
antonimie poetică : a se naște, a răsări, a se aprinde / a muri, a pieri, a se stinge ; la nivel de
sintaxă poetică se detașează mai multe tipuri de repetiție : chiasm‐ ”căci toți se nasc spre a
muri/ și mor spre a se naște “ ; epanodiploza‐ “un soare de s‐ar stinge‐n cer/se- aprinde iarăși
soare”; la nivel semantic : epitet metaforic‐ “stele cu noroc”, sau metaforă ‐ “sânul veșnicului
ieri”.
Refuzul Demiurgului se datorează lipsei de sens a dorinței lui Hyperion, care nu se poate
strămuta în ordinea efemeră a lumii supuse nașterii, devenirii și morții, întâmplării, sorții și
pătimirii. “Ispitirile” prin care Demiurgul oferă compensații refuzului, nu îl tentează pe
Hyperion căci înțelepciunea, harul poetic, spiritul justițiar sau puterea de a stăpâni destinele

oamenilor, sunt doar ipostaze particulare ale geniului capabil sa se arate în mii de fețe. Ultimul
argument adus pentru ca Hyperion să își asume și să își accepte destinul în absolut, este
îndemnul de a privi spre pământ pentru a vedea că în lumea pieritoare a iubirilor de‐o clipă
pentru el nu mai există loc.
Tabloul 4 ‐ se deschide cu un pastel terestru contemplat cu tulburare din planul
atemporal în care Hyperion și‐a reluat locul “menit din cer”. Cadrul nocturn, silvestru, este
același spațiu protector care sacralizează iubirea întâlnită în poeziile “visului eminescian de
iubire”. Regăsim aici ”obsesiile stilistice” eminesciene, laitmotivele iubirii juvenile (noaptea,
luna, motivul acvatic, codrul, copacul sacru sau motivul cuplului angelic). Monologul lui
Cătălin are tonalitate tulburătoare. Cei doi îndrăgostiți care dau un sens existenței lor efemere
își asumă destinul cu aceeași demnitate ca și geniul care aderă prin sacrificiu la condiția lui

nemuritoare. Cea de‐a treia invocație a fetei nu mai este o chemare a unei iubiri peste fire,

5
ideală și deci, imposibila, ci o încercare de a‐și proteja fragile fericire încredințându‐și norocul
unui astru favorabil. Ultima replică a Luceafărului închide în doar câteva cuvinte “toată durerea
dintre pământ și cer” (Petru Creția), toata tristețea unei singurătăți asumate pe vecie. Cea prea
frumoasă altădată este numită acum “chip de lut” și este definită prin limitele condiției ei

pământene. În antiteză cu mulțimea oamenilor comuni, geniul a învățat, nu fără tristețe, că este
“nemuritor și rece”.
Prin Hyperion, Eminescu creează un adevărat mit poetic. “Personaj” romantic de mare
complexitate, Luceafărul este stea fixă, făptură de lumină, întruchipare a geniului și daimon,
entitate mediatiatoare între planuri opuse, titanul răzvrătit și spirit pur din aceeași substanță cu
Demiurgul, suflet desăvârșit de patima iubirii, zburător, înger și demon. Alături de el, celelalte
instanțe pot fi considerate ipostaze ale alterității, ”măști” ale eului liric, voci ale poetului și
simboluri ale sinelui abisal. Nicolae Manolescu afirmă că : ”Eminescu nu se identifică numai cu
Hyperion, ci în orice clipă a <<personajului >> care vorbește, i se poate substitui poetului, căci
Cătălin și Cătălina, nu în mai mică măsură decât Demiurgul, sunt voci ale poetului.

Stil și limbaj
• La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei dintre geniu și
omul comun, antiteză ce apare și în discursul Demiurgului ”Ei au doar stele cu noroc/Noi nu
avem nici timp, nici loc/Și nu cunoaștem moarte”. Sunt prezente metaforele care accentuează
ideea iubirii absolute ”palate de mărgean”, ”cununi de stele”. În portretizarea Luceafărului
sunt utilizate hiperbole ”Scăldat în foc de soare”.
Catrenele cunosc o permanentă alternanță între rimele masculine (accentul pe ultima
slabă) și cele feminine, ceea ce duce la modificări de tonalitate sugerând o continua înălțare și
cădere în perfecta consonanță cu însăși ideea poemului. Potrivirea fără greș a cuvintelor limbii
române în țesătura unei sintaxe poetice care creează rostirea eminesciană de o naturalețe
desăvârșită este diafană și în același timp grea de înțelesuri. Se deosebește limpezimea clasică:

în 392 de versuri apar doar 89 de adjective cu 125 de întrebuințări, majoritatea de origine

latină. De asemenea, exprimarea este gnomică, aforistică și conține maxime, sentințe, precepte
morale formulate în chip memorabil, mai ales discursul Demiurgului.
Limpezimea clasică se împletește cu imaginarul romantic și se individualizează prin
absența podoabelor stilistice și astfel susțin claritatea descrierii pentru a accentua ideile: epitetul
popular ‐ “ o prea frumoasă fată”, a fost ales după un lung șir de încercări :un ghiocel de fată,
un vlăstărel de fată, o dalie de fată, un grangure de fată, un cănăraș de fată sau un giuvaier de
fată. Comparațiile sunt originale și descriptive : “cum e fecioara între sfinți și luna între stele”.

6
Oximoronul “țesând cu recile‐i scântei / O mreajă de văpaie” provoacă senzații diverse în plan
afectiv.
Puritatea limbajului este susținută de faptul că, din 1908 cuvinte, 1688 sunt de origine
latină poetul valorificând mai ales fondul românesc vechi de cuvinte, integrând expresii și
construcții populare și acceptând puține neologisme (demon, himeric, haos, ideal sau sferă).
Desăvârșit prin formă (ritm iambic, măsura de 7‐8 silabe și rima încrucișată) și prin
viziunea poetică cu care sunt închise tulburătoare înțelesuri filozofice, poemul oglindește
“lumea însăși a poeziei ca tristețe cosmică și ca sărbătoare a verbului.”

Luceafărul este creația cea mai înaltă a poeziei lui M. Eminescu în care se regăsesc
“aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice ” poemul fiind
într‐un fel și testamentul lui poetic, acela care lămurește posterității chipul în care și‐a
conceput propriul destin” (Tudor Vianu)