Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cursuri IMUNOLOGIE
Cursuri IMUNOLOGIE
1
INTRODUCERE
2
o Lanțurile laterale erau rezultatul fragemntării unei imense molecule
protoplasmatice
o Baza specificității imunologice rezidă în configurația tridimensioanală unică a
moleculei de anticorp
o Formarea anticorpilor reprezintă răspunsul celular la interacțiunea cu antigenul
prin intermediul receptorilor de suprafață
- Anticorpii sunt niște substanțe complet noi
TEORII INSTRUCTIVE
- Landsteiner, Kabat, Heidelberger – personaje principale ale perioadei serologiei
- 1930 – se înțelege că anticorpii sunt proteine globulare
- Apare un val de teorii instructive
- Forma definitivă – teoria tiparului – Haurowitz și Breinl
o Antigenul era purtat în organism către situsul de formare al proteinelor, unde
servește drept model pentru moleculele de anticorp nascente
- Teoria instructivă a lui Pauling – simplificată și ușor de justificat:
o Antigenul va servi drept template doar pentru faza finală a procesului de
sinteză a proteinei – în care are loc răsucerea în spațiu a lanțului polipeptidic
- MacFarlane Burnet atacă teoria lui Pauling prin 3 aspecte:
o Teoriile instructive nu țin cont de importanța enzimelor în mecanismul de
sinteză și metabolismul intracelular
o Teoriliile instructive implică persistența îndelungată a antigenului de-a lungul
procesului de formare a anticorpului
o Producția de anticorpi este o funcția atât a celulelor stimulate inițial cât și a
descendenților acestora
3
Secreția lacrimală
Mișcarea cililor
Creșterea temperaturii corporale
Oxigenarea plămânilor
o 3 componente majore
Celule care fagocitează – ingestie urmată de degradare intracelulară
Proteine plasmatice solubile și glicoproteine – leagă microorganismele
și le transformă în ținte pentru fagocite (opsonizare) sau pentru sistemul
complement – moartea prin citoliză
Celule natural ucigașe = NK (natural killer)
Subset de limfotice T primitve
- Imunitatea adaptativă (specifică, dobândită) – specifică vertebratelor
o Se bazează pe existența limfocitelor
o Raspuns lent, dobândit prin contactul cu antigenul
o Raspuns caracteristic – specific unui antigen – datorită receptorilor pentru
antigene
o Conceptul de pattern de recunoastere –
o PAMP (pathogen associated molecular patterns) pot cuprinde
Lipopolizaharide – bacterii gram negative
Peptidoglicani
Acid lipoteichoic – bacterii gram pozitive
Manani ai bacteriilor sau fungilor (polizaharide din drojdii: manoza)
o Structurile destinate recunoașterii PAMP – receptori PRR (pattern recognition
receptor)
Lectina care leagă mananul MBL (mannan binding lectin) – proteină
serică multimerică
Legarea MBL – activează cascada sistemului complement –
opsonizare
Receptorii toll-like – altă clasă de receptori PRR
Se găsesc pe suprafața fagocitelor mamiferelor și a celulelor
dendritice
Leagă produși polipeptidici rezultați din cascade enzimatice
proteolitice
o TLR4 poate fi activat de LPS-ul bacterian dupe ce acesta
s-a legat la molecula CD14
o Activarea TLR4 declanșează activarea și translocarea
factorului nuclear kB → sinteza de citokine inflamatorii
(factorul de necroză tumorală TNFα sau interleukina-1)
- Funcțiile sistemului imun:
o Supraveghere – distincția self/ non-self
o Apărare – declanșarea răspunsului
o Reglare – controlul răspunsului în scopul menținerii homeostaziei
o Memoria imunologică – răspuns optimizat la un nou contact cu același antigen
o Toleranță – stare de neresponsivitate față de anumite antigene
- Odată declanșat un răspuns vor fi implicate atât imunitatea specifică cât și cea
nespecifică
- Limfocitele
o Derivă din celulele stem limfoide
o În funcție de locul de maturizare:
4
Limfocite T – în timus
Suferă o diferențiere suplimentară în:
o Limfocite T helper
o Limfocite T citotoxice
Activarea lor duce la un răspuns imun celular
Limfocite B – în măduva osoasă
Activarea duce la transformarea loc în plasmocite
o Acestea secretă anticorpi – molecule capabile să
recunoască antigenele
Asigură răspunsul de tip umoral
o După maturizare, limfocitele se deplasează către organele limfoide secundare –
micromediu ideal pentru apariția sistemului imun
- Receptor = specificitate
o Legarea dintre receptor și ligant nu poate fi decât una specifică
o Specificitatea – fiecare receptor își leagă ligandul său
Un receptor nu poate fi utilizat decât de un singur ligand
SI nespecific SI specific
- Raspuns rapid - Înaltă specificitate
- Fără specificitate - Memorie imunologică
- Fără memorie - Producție de molecule efector
- Acționează oriunde în organism - Recunoașterea unor epitopi
5
ANTIGENE
- Răspunsul imun (RI) – apare ca rezultat al expunerii la stimuli străini (structuri non-
self)
- Antigen (Ag) = structură străină recunoscută de organism, capabilă să declanșeze
răspunsuri ale organismui
- Dinstincția dintre imunogen și antigen este una funcțională
o Imunogenul este capabil să declanșeze reacții imune specifice și să reacționeze
cu anticorpii – antibody generating
Limfocit B + imunogen → limfocit B efector (limfocit B cu memorie și
plasmocite)
Limfocit T + imunogen → limfocit T efector (T helper/T citotoxice și
lmifocite T cu memorie)
o Antigenul – agent capabil să se lege specific la componentele sistemului imun
- Antigenicitatea = proprietatea structurilor de a se combina specific cu receptori și
produșii finali ai RI
- Imunogenicitatea = atât capacitatea de inducere a RI, cât și aceea de a reacționa cu
produșii finali ai RI
o Un imunogen este și Ag
o Nu orice Ag este imunogen
- Efecte declanșate de antigen
o Poate activa limfocitele – imunogen
o Poate conduce la sitenza anticorpilor specifici
o Poate duce la reacții exagerate
o Poate duce la toleranță imunologică – absența RI
- Obținerea RI depinde atât de Ag cât și de SI (trebuie să fie capabil să răspundă acestui
stimul)
- Factori care condiționează apariția RI:
o Factori care depind de Ag
o Factori care depind de organism
o Factori care depind de calea de pătrundere a Ag-ului în organism
6
o Traumatism ocular → RI care conduce la afecțiune autoimună
Anticorpii de la acest RI pot ajunge la ochiul controlateral → uveita
simpatetică
- Toleranța = lipsa de RI față de anumite Ag (nu trebuie confundată cu imunosupresia)
- Imunosupresia sau Imunodepresia = incapacitatea globală a SI
- Definirea provenienței Ag
o Ag autologe – de la același indivit
o Ag singeneice – de la indivizi identici genetici
o Ag alogeneice – de la membri diferiți ai aceleiași specii
o Ag xenogeneice – membri diferiți de la specii diferite
2. Greutatea moleculară
- Receptorii pentru antigen se leagă la porțiuni numite determinanți antigenici sau
epitopi
- Compuși mai mici de 1 kDa – nu sunt imunogenici
o Medicamentele – au GM sub 1 kDa – pentru a nu fi percepute ca imunogene
- Compuși peste 40 kDa – bună imunogenicitate
o Insulina și ACTH-ul – bune imunogene (intre 1000 și 6000 kDa)
o Dextranul și gelatina (peste 40 kDa) – nu sunt bune imunogene
- Haptenele – antigene neimunogene
- În unele situații haptenele se cuplează cu proteine self și devin țina RI
- Dimensiunea molecului influențează imunogenicitatea prin creșterea numărului și
diversității epitopilor
o La glucide, odată cu creșterea mărimii crește numărul de epitopi monoton-
repetitivi
- Creșterea excesivă a dimensiunilor moleculelor nu va conduce la creșterea
imunogenicității
- Ag ajung în interiorul unor celule specializate unde sunt prelucrate și prezentate
limfocitelor T
3. Structura chimică
- Imunogenicitatea necesită un anumit nivel de complexitate chimică
- Majoritatea imunogenelor sunt proteine – prezintă un nr. mare de epitopi diferiți
- Anticorpii pot recunoaște diferite aspecte structurale ale proteine
o Structura primară – lanțul de AA (aminoacizi)
o Structura secundară – alfa helix sau beta pliat
o Structura terțiară – legăturile care se realizează
o Structura cuaternară – juxtapoziția unor părți ale moleculei
- RI față de o proteină = suma anticorpilor îndreptați împotriva tuturor epitopilor pe care
antigenul îi pune la dispoziție
- Nu toate proteinele sunt imunogene
o Polimerii de lizină cu GM de 30 kDa sunt rar imunogene
- Absența imunogenicității se datorează insuficienței complexității chimice
o Dacă se adaugă o grupare DNP (di nitro phenol) – întreaga moleculă devine
imunologică
- Creștere a complexității chimice → creștere a imunogenicității
o Co-polimerii mai mulot aa: poli-glutamic, alanină și lizină – înalt imunogenici
– dacă depășesc o anumit GM
7
o Adăugarea de AA aromatici amplifică imunogenicitatea
o Combinațiile chimice în care sunt prezente proteinele tind să fie înalt
imunogenice
- Lipidele pure sau glucidele pure sunt rar bune imunogene
o Glucidele nu sunt suficient de complexe
o Polizaharidele sunt rapid degradate și nu iau contact cu SI timp suficient
- LPS (lipopolizaharid – prezent în membrana bacteriilor gram negative) sau
polizaharidul pneumococic: sunt antigene imunogene care stimulează limfocitele B în
mod direct, trec peste limfocitele T – mare importanță în patologie
- Antigene glucidice - cele din grupul sanguin AB0
- Antigenele lipidice au un sistem de prezentare (CD1) – în unele situații pot deveni
imunogene
- Acizii nucleici sunt neimunogenici
o Exceptii – acizii nucleici se combină cu proteine → RI care conduc la
autoimunități (LED – lupus eritematos diseminat)
4. Stabilitatea structurală
- Pentru a fi bun imunogen, o structură trebuie să aibă un anumit grad de rigiditate
- Este necesară menținerea unei anumite conformații tridimensionale care să fie
recunoscută de limfocitele B
- Nu numai epitopii sunt capabili să se miște ci și paratopii
5. Degradabilitatea
- Pentru a se declansa un RI este necesară interacțiunea între limfocitele T și o categorie
de celule denumite celule prezentatoare de antigen (APC)
o APC degradează antigenul prin procesare (degradare enzimatică controlată a
antegienului) și apoi exprimă pe suprafață determinați antigenici care pot fi
recunoscuți de limfocitele T
- Substanța trebuie să fie suficient de stabilă pentru a ajunge la situsul de interacțiune și
în același timp să poată fi degradată enzimatic parțial în timpul procesării
- Moleculele care nu sunt biodegradabile nu sunt imunogenice → reacții cronice
- Peptidele cu D-AA nu sunt imunogenice
- Izomerii L sunt imunogenice
- Carbohidrații nu pot activa Ly T
o Pot activa Ly B
- Macromoleculele mari, insolubile – mai imunogenice decât moleculele mici, solubile
- Cross-linking chimic intermolecular, inducerea agregării prin încălzire sau atașarea la
matrici insolubile – metode pentru creșterea insolubilității macomoleculelor →
facilitarea fagocitozei și creșterea imunogenicității
8
o Se instalează o toleranță sistemică – durata sa limitează stric perioada de
sarcină
- Imunodeficiențe congenitale – afectează imunitatea specifică dar și pe cea nespecifică
o Poate afecta capacitatea de procesare și prezentare a Ag-ului
- Imunodeficiențe dobândite – consecințe a altor afecțiuni – afectare globală a
sistemului imun
- Genotipul individual
o Influențează tipul de RI, intensitatea RI și apariția sau nu a RI
o Controlul genetic este în mare parte sub influența unor gene care se găsesc în
cadrul unui grup genic numit MHC – complex major de histocompatibilitate
o Răspunsul imun este influențat de genele care codează specificitatea
receptorilor LyB și LyT
1. Calea de administrare
- Orice cale de administrare care tinde să șunteze celulele prezentatoare de antigen nu
este recomandată pentru imunizare
- În cele mai multe cazuri sunt administrate parenteral
o Orice altă cale decât cea orală (per os)
o S.c sau i.m – pentru substanțele solubile
o i.p. – pentru imunogene celulare de tipul eritrocitelor sau a vaccinurilor
bacteriene
o i.v – de cele mai multe ori evitată
- antigenul administrat intravenos va fi transportat întâi la splină
- antigenul administrat subcutanat ajunge întâi la ganglionii limfatici proximali
2. Cantitatea administrată
- Fiecare imunogen prezintă o relație doză-răspuns caracteristică
o Se măsoară prin evaluarea RI la doze variate de Ag
- Toleranță – lipsa RI, dar caracterizată prin specificitate și memorie – atribuite RI
- Sunt necesare administrări repetate la intervale de săptămâni pentru stimularea unui RI
puternic – boosters sau repelles
3. Asocierea cu adjuvanți
- Imunogenicitatea unei anumite substanțe poate fi amplificată cu ajutorul unor
adjuvanți
- Adjuvantul nu poate conferi imunogenicitate unei substanțe ne-imunogene – doar
amplifică RI împotriva unor imunogene
- Adjuvanții sunt folosiți pentru intensificarea RI atunci când Ag-ul are o
imunogenicitate scăzută sau când sunt disponibile doar cantități scăzute de Ag
- Mecanisme de acțiune ale adjuvanților
o Prelungirea persistenței antigenului
o Amplificarea semnalelor co-stimulatoare
o Formarea de granuloame
o Stimularea ne-sepcifică a proliferării limfocitare
- Pentru uz uman este aprobat doar sulfatul potasic de aluminiu (alum)
o Crește imunogenicitatea antigenelor făcându-le să precipite
9
o Timpul de expunere crește de la câteva zile la câteva săptămâni
o Crește dimensiunea antigenului
- B7 și IL-1 sunt importante pentru funcția de co-stimulare a limfocitelor T
- Alumul și adjuvantul Freund stimulează o reacție inflamatorie cronică locală
o Se formează o masă densă de celule – granulom – amplifică activarea
limfocitelor Th
- Adjunvantul Freund complet se folosește doar la prima administrare
- Alte microorganisme utilizate ca adjuvanți:
o Baciul Calmete-Guerin
o Cornybacterium parvum
o Vordetella pertusis
- Acești adjuvanți stimulează macrofagele să preia, să proceseze și să prezinte
antigenele limfocitelor T și stimulează expresia de molecule co-stimulatorii
- Alți adjuvanți:
o Lipopolizaharide (LPS): Amplifică răspunsurile la anticopri prin stimularea
limfocitelor B
o Cei care conțin muramyl dipeptid sintetic: Stimulează macrofagele și
limfocitele T
Epitopi recunoscuți de Ly B
Epitopi recunoscuți de Ly T
10
Imunitatea ne-specifică (înnăscută)
- Imunitatea innăscută, d.p.d.v. filogenetic este mai veche decât imunitatea adaptativă
o Se referă la toate elementele pe care organismul le posedă încă de la naștere
o Constă dintr-o serie de factori care sunt operaționali aproape împotriva oricărei
substanțe care amenință organismul
o Nu este afectat de un contact anterior cu antigenul
o Reprezintă prima linie de apărare împotriva antigenelor
o Influențează tipul de răspuns imun adaptativ în funcție de tipul de antigen cu
care ia contact
11
- Infecția cu virusuri duce la producția de interferoni (IFN) – molecule solubile
sintetizate de celule
o Interferoni III – se leagă de un receptor format de IL-10R2 și IFNLR1
o Interferoni I
IFN α: Familie de aproximativ 20 polipeptide – sintetizate în
special de leucocite
IFN β: Sintetizat de fibroblaști
IFN ω
Multe celule sintetizează interferon I ca răspuns la o serie de stimuli –
ex: infecția virală
Reacționează cu celulele vecine făcându-le non-infectabile
Celulele vecine produc PKR (protein kinaza R) – fosforilează
proteina eIF-2 (factor de inițiere a translației la eucariote)
eIF-2 fosforilat se cuplează cu eIF2B și formează un complex
inactiv → scăderea sintezei proteice
activarea PKR induce RNAse L, care distruge ARN-ul →
reducerea sintezei de proteine
crește activitatea p53 → apopotoza celulei
Interferonii I
stimulează potențialul litic al celulelor NK
stimulează capacitatea de prezentare a antigenului de către APC
efect antiproliferativ
o Interferoni II sau tipul imun
IFN-γ – sintetizat de Ly T și celulele NK
Funcții:
Activator al fagocitelor
Amplifică expresia moleculeor MHC
Diferențierea Ly T efector
Produce comutarea de clasă a Ly B
Stimulează activitatea celulelor NK
- Proteinele de fază acută
o Proteine a căror concentrație este capabilă să crească sau să descrească ca
răspuns la procesul inflamator
Proteine de fază acută pozitive – concentrația crește
Proteine de fază acută negativă – concentrația scade – contribuie la
apariția sepsis-ului
Albumina
Transferina
Antitrombina
Transcortina
o Neutrofilele și macrofagele secretă citokine (IL-1, IL-6, IL-8 și TNFα)
o Citokinele stimulează hepatocitele → ficatul secretă proteine de fază acută
Pozitive
Proteina C reactivă – opsonină și declanșatoare a sistemului
complement
Serum amiloid
o A – factor chemotactic
o P – opsonină
12
Factori de coagulare
α2 macroglobulina – inhibitor al coagulării și fibrinolizei
ceruloplasmina
haptoglobina
- Antagonismul bacterian
o Reprezintă o barieră fiziologică împotriva infecțiilor cu patogeni
o Este formată din miliarde de bacterii comensale și fungi
o Localizată la nivelul cavității bucale, a sistemului digestiv sau la suprafața
pielii
o Acești microbi alcătuiesc flora normală
Rol protectiv împotriva patogenilor
Competiție pentru nutrienți
Activarea celulelor sistemului imun
Secreția de molecule toxice în mod selectiv
- Imunitatea nespecifică nu ține cont de tipul antigenului și intră în acțiune rapid într-un
timp foarte scurt
Internalizarea antigenelor
- 3 procese responsabile pentru internalizarea macromoleculelor și celulelor
- Macropinocitoza
o Procesul prin care o celulă poate internaliza lichid extracelular
o Se formează vezicule – macropinosomi
o Procesul asigură o manieră eficientă dar nespecifică de testare a mediului
extracelular
- Endocitoza
o Procesul prin care macromoleculele din lichidul extracelular sunt internalizate
ca urmare a interacțiunii acestora cu receptori de pe suprafața celulelor
endocitate
o Legarea macromoleculelor de astfel de receptori declanșează polimerizarea
clathrinei
o Invaginarea membranei tapetate de clathrina conduce la internalizarea
complexului receptor-ligand
o Veziculele tapetate de clathrina sunt mai uniforme decât cele formate prin
macropinocitoză
o Preluarea materialului străind prin macropinocitoză și endocitoză declanșează
procesarea antigenelor → activarea Ly T
- Fagocitoza
o Procesul de ingestie a unor particule cu diametre mai mari de 0,5 µm
o Inițiată atunci când multipli receptori de suprafață se leagă secvențial la liganzi
de pe suprafața particulei → mecanism de fermoar
o Interacțiunea dintre receptori și liganzi duce la polimerizarea actinei
o Membrana se invaginează printr-un mecanism bazat pe actină → formarea
unui fagozom
Semnale către sistemul de actină – fagocitoză
Semnale către sistemul de microtubuli – endocitoză
o Molecule de adeziune - integrinele – molecule indispensabile pentru
interacțiunea celulă-celulă sau celulă-matrice
o Multe microorganisme eliberează substanțe care atrag fagocite – chemotactism
- Calea endocitică
13
o În această cale intră macropinocitele și veziculele tapetate cu clathrină
o Aceste vezicule participă la un proce de scădere progresivă a pH-ului
o Vezicule cu proteine hidrolitice fuzionează cu compartimentele endocitice
o Vezicula cu clathrină fuzionează cu primul compartimen al sistemului
endocitic – endozomul precoce
Receptorii sunt disociați și reciclați
Macromoleculele rămân în așa numitul endozom tardiv – fuzionează cu
alți endozomi și cu alte vezicule din aparatul Golgi
Degradarea completă apare când endozomii fuzionează cu lizozomii și
formează endolizozomii
La sfărșitul procesului produșii de digestie sunt colectați în vezicule
exocitice care se desprind din endolizozomi
- Calea fagocitică
o După internalizarea particulei, actina este depolimerizată și fagozomii
utilizează sistemul microtubulilor pentru a evolua către stadul de endozom
precoce, tardiv și apoi fagolizozom
Sunt implicate o serie de evenimente de fuziune și desprindere – aceste
evenimente sunt facilitate de annexină – se leagă de fosfolipidele
membranare
o Mecanisme de distrucție intracelulară
Enzimele lizozomale – mecanisme oxigen-independente
Importante în țesuturile unde presiunea oxigenului este scăzută
Consumarea de ioni de hidrogen în reacțiile oxigen-dependente
conduce la ușoara creștere a pH-ului → intrarea în acțiune a
proteinelor cationice – defensine – bogate în arginină și cisteină
Oxidarea letală a lipidelor și a proteinelor bacteriene – mecanisme
oxigen-dependente
Declanșate în momentul fagocitozei
Se produce o intensificare a activității șuntului hexoz-
monofosfaților – generează NADPH
o Reacție catalizată de NADPH-oxidază – prezentă în
fagocite
Electronii trec de la NADPH la o flavoproteină membranară a
citocromului b558 – reduce oxigenul molecular la anion
superoxid
NADP+ produs accelerează șuntul pentoz monofosfaților – cale
metabolică c econvertește sucroza la pentoză și CO2 și
eliberează energie
2 molecule de anion superoxid, sub acțiunea superoxid
dismutazei, generează o moleculă de apă oxigenată și oxigen
singlet
Anionul superoxid reacționează cu apa oxigenată și generează
radicali hidroxil și oxigen singlet
Anionul superoxid, apa oxigenată, oxigenul singlet și radicalii
hidroxil = agenți microbicizi foarte puternici
Eliberarea de oxid nitric
Când macrofagele sunt activate de LPS sau MDP – încep să
exprime nivele crescute de NOS (nitric oxid sintetază) – enzimă
14
care oxidează L-arginina pentru a produce citrulina și oxid nitric
(NO)
Oxidul nitric are activitate antimicrobiană foarte puternică
NO derivat din macrofage poate inhiba sinteza ADN a
limfocitelor și a celulelor tumorale
- PMN-urile
o Fac parte din grupul de celule albe sau leucocite
o Celule circulante, non-divizibile
o Pot să migreze în țesuturi străbătând membrana bazală a vaselor – diapedeză
o Exprimă pe suprafață
Receptori pentru componente ale sitemului complement
Molecule de adeziune intercelulară
Receptori pentru componentele matricii extracelulare
o Citoplasma conține granule bogate în enzime
- Macrofagele
o Împreunp cu monocitele formează sistemul fagocitelor mononucleare
o Derivă din promonociți – intră în curentul sanguin și devin monocite
o După un anumit timp migrează în țesuturi și se diferențiază în macrofage – în
funcție de localizare se numesc:
Histiocite – în țesutul conjuncitv
Macrofage alveolare – la nivel pulmonar
Celule Kupffer – în ficat
Celule mesangiale – în glomerulii renali
Microglii – în SN
Osteoclaste – în țesutul osos
o Citoplasmă – bogată în lizozomi
o Sunt capabile să proceseze antigenul și să-l prezinte limfocitului T –
contribuie la activarea acestuia
o Fac parte dintre celulele prezentatoare de antigen APC
Limfocitele B
Celulele dendritice
Celulele Langerhans
- Inflamația ca răspuns la infecție sau leziuni
o Inflamația = complex de evenimente celulare și moleculare care apar ca
răspuns la atacul patogenilor cât și față de leziunile tisulare
Poate fi declanșată de citokinele secretate de către celulele apărării
nespecifice
o Evenimente care caracterizează inflamația:
Vasodilatația
Creșterea permeabilității peretelui vascular
Creșterea influxului de leucocite
o Etape:
Celulele self alterate eliberează molecule care atrag leucocitele –
chemotactism
Principalii efectori = macrofagele și neutrofilele
În stadiile tardive – se secretă factori chemotactici pentru limfocitele
efector → amplificarea răspunsului inflamator
o Inflamația poate fi inițiată în diferite moduri
15
Factori locali – kininele – familie de peptide mici care circulă inactive
în sânge
Sunt activate de enzime eliberate de către celulele lezate sau de
enzime ale sistemului de coagulare
Sunt transformate în mediatori potenți
Determină: vasodilatație, creșterea permeabilității vaculare,
contracția musculaturii netede și durere
Macrofagele activate secretă TNF și IL-6 – stimulează hepatocitele care
secretă proteina de fază acută
Proteinele de fază acută se înmulțesc semnificativ în cazul unui
proces inflamator acut
o Proteina C reactivă
o Fibrinogenul
o Ceruloplasmina
o Serum-amiloid A
o Alfa1-antitripsina
Sinteza lor este stimulată de produși bacterieni (endotoxine) sau
citokine pro-inflamatoare (IL-1 și IL-6), care acționează asupra
ficatului
PCR
o funcționează ca opsonină – stimulează fagocitoza
bacteriilor
o activează sistemul complement
Alți mediatori – prostaglandinele și leucotrienele
Obținute prin metabolizarea fosfolipidelor membranare
Se obțin din acidul arahidonic pe calea ciclo- și
lipooxigenazelor
o Inflamația implică:
Modificări ale pattern-ului de migrare al leucocitelor
Amplifică extravazarea
Stimularea expresiei moleculelor de adeziune – responsabile
pentru procesul de diapedeză
Creșterea permeabilității vasculare
În țesut trec și enzime de coagulare și fibrinoliză – încep
procesele de reparare tisulară
o Celule auxiliare care intervin în inflamație – trombocitele și mastocitele
o Trombocitele – necesare pentru definitivarea procesului de vindecare tisulară
o Mastocitul
Precursorii mastocitelor – se formează în măduva osoasă prin
hepatopoieză
Eliberate în torentul circulator ca celule nediferențiate
Se diferențiază când intră în țesuturi
În funcție de distribuția tisulară se împart în:
MMC – în mucoase
CTMC – în țesuturile conjunctive
Pe suprafață au receptori pentru IgE – se leagă d emoleculele IgE care
nu aparțin unui complex antigen-anticorp
Când IgE leagă antigenul – mastocitele se activează
16
Alte modalități de activare a mastocitului
Anafilatoxinele – fragmente ale sistemului complement
Kininele
Este indusă o scădere dramatică a cAMP → creșterea permeabilității
membranare
Bazofil = echivalentul circulant al mastocitului
Bazofile și mastocite – rol major în alergii
o Euzinofilul
Au capacitate limitată de a fagocita
Implicate în uciderea extracelulară a unor paraziți
Prezintă granule care se colorează cu coloranți acizi
În mijloc – MBP – major basic protein
În matrice – ECP – proteină eozinofilică cationică și EPO –
peroxidază eozinofilică
Alte enzime: arilsulfataza B, fosfolipaza C, histaminaza, END
Prezintă pe suprafață receptori pentru complement
În urma activării îți intensifică arderile respiratorii
În granule conține proteine capabile să perforeze membrana
C9 – complement
Perforinele – produse de Ly T citotoxice sau NK
Majoritatea helminților pot activa calea alternativă a complementului
Tapetarea cu C3b permite aderența euzinofilelor – eliberează
MBP – distrug membrana parazitului
- Strategiile SI nespecific de recunoaștere a non-self-ului
o 3 strategii de recunoaștere imună:
Recunoașterea non-self-ului microbian – recunoașterea structurilor
moleculare care sunt caracteristice doar microorganismelor
Recunoașterea de structuri eliberate de către celulele self alterate
Recunoașterea missing self-ului – recunoașterea structurilor moleculare
exprimate doar de către celulele normale, neinfectate ale gazdei –
aceste structuri sunt recunoscute de receptori inhibitori sau proteine
care inhibă activarea mecanismelor efectorii ale imunității înăscute
(MHC I sau CD47 – exprimat pe membrana eritrocitelor, dispare la
senescență)
o Produșii căilor metabolice ale metabolismului microbian = PAMP – pathogen
associated molecular patterns
Reprezintă ținte ale recunoașterii SI nespecific
o Receptorii care recunosc PAMP = PRR sau PRM – pattern recognition
receptor/molecules
Sunt exprimați de macrofage, neutrofile, NK etc
o Cele mai cunoscute PAMP:
LPS-ul bacteriilor gram negative
Acidul lipoteichoic al bacteriilor gram pozitive
Peptidoglicanii
Lipoproteine generate prin palmitilarea cisteinelor N-terminale ale unor
proteine din peretele bacterian
Lipoarabinomanan microbacterian
ARN dublu catenar
Beta-glicani și manani (polizaharide ale manozei) găsiți în fungi
17
o Caracteristici comune ale PAMP-urilor
Produse de microbi – niciodată de organismul uman
Invariabile între patogenii dintr-o clasă
Îndeplinesc funcții fiziologice pentru patogen
Pierderea lor poate fi letală
Evitarea recunoașterii de către SI nespecific prin pierderea
PAMP nu este posibilă
o PAMP-urile sunt produse atât de patogeni cât și de comensali (bacterii care
trăiesc în simbioză)
Mecanismele prin care SI nespecific nu distruge microorganismele
comensale nu sunt pe deplin înțelese – sunt incriminate citokinele anti-
inflamatorii sau compartimentalizarea
o PRR-urile – sistematizate în 3 clase funcționale
PRR care semnalizează prezența infecției
Pot fi intracelulari sau la suprafața celulelor
Legarea PAMP duce la activarea căilor de semnalizare pro-
inflamatorii
Următoarele categorii de produse sunt induse de PRR:
o Proteine cu efect antimicrobial direct
o Citokine inflamatorii și chemokine: TNF-alfa, IL-1, IL-
6, IL-8, IL-12 – induc reacții fiziologice necesare pentru
combaterea infecțiilor
o Produși care controlează activarea raspunsurilor imune
adaptative: MHC II, CD80, CD86
o Nitric oxid sintetaza
o Celulele dendritice activate de acești receptori se
maturizează și migrează cu antigenul către ggl. limfatici
Cei mai cunoscuți receptori din această clasă sunt receptorii
Toll-like
PRR fagocitici sau endocitici - scavenger
După ce leagă PAMP mediază preluarea patogenului de către
celulă
Se găsesc pe macrofage, celule dendritice și neutrofile
În această categorie intră receptorul pentru manoză al
macrofagului și MARCO – receptorului macrofagului cu
structură de colagen
Funcție suplimentară la vertebrate – facilitarea recunoașterii
leziunilor tisulare și fagocitarea resturilor celulare ale gazdei
3 clase de receptori scavenger: A, B și C
PRR secretate
Au 3 categorii de funcții
o Activează sistemul complement
o Opsonizarea microbilor
o Molecule accesorii pentru recunoasterea PAMP de către
receptorii TLR
Colectinele
o Se găsesc în sânge și în lichidele interstițiale
18
o Alcătuide dintr-un domeniu de colagen legat la o lectină
– proteină care leagă carbohidrați
o Pot recunoaște pattern-uri diferite de structuri glucidice
de pe suprafața microbiană
o Colectinele mediază îndepărtarea patogenului prin
opsonizare, activarea sistemului complement sau prin
agregarea bacteriilor
o Exemplu – MBL – mannan binding lectin – declanșează
calea lectinelor de activare a sistemului complement
Proteinele de fază acută
o Produse în principal de hepatocitele stimulate de
citokine
o Activează sistemul complement sau funcționează ca
opsonină
Proteinele NOD
o Molecule intracitoplasmatice care detectează PAMP-
urile patogenilor intracelulari
o Înrudite structural cu TLR-urile
o Se leagă de structuri bacteriene derivate din
peptidoglicani pe care TLR-urile nu le recunosc
o Legarea NOD face ca celula să producă citokine IL-1,
IL-8, TNF și interferoni alfa și beta
o Receptorii Toll-like
Activarea Toll este necesară pentru apărarea eficientă
Receptor similar Toll – receptor pentru LPS (lipopolizaharid) la șoareci
Receptorii Toll-like sunt o famile de receptori transmembranari
Prezintă leucinp în porțiunea extracelulară și un domeniu
intracelular care are homologie cu cel al familiei IL-1R
Sunt cunoscuți 11 TLR la mamifere
TLR sunt exprimați de un număr mare de leucocite dar și de alte tipuri
celulare
Monocitele, macrofagele și neutrofilele – cea mai înaltă
expresie
Celulele dendritice imature, celulele NK, subseturi de Ly B și T
– nivele mai reduse
Unii TLR pot recunoaște mai mulți liganzi
Unii TLR utilizează molecule accesorii pentru recunoașterae ligandului
Unii TLR se asociază pentru recunoașterea liganzilor
TLR4 – exprimat de macrofage, celule dendritice, neutrofile, mastocite,
Ly B, celule endoteliale, celule musculare
Recunoaște LPS-ul de pe suprafața bacteriilor Gram negative
LPS se leagă de LBP – LPS binding protein
LBP transferă monomerii de LPS la CD14
CD14 – proteină de pe suprafața macrofagelor și a celulelor
dendritice
TLR2 + TLR6 și TLR2 + TLR1 – leagă
Peptidoglicani
Lipoproteine
Lipoarabinomanan
19
Zymozan
TLR3 – recunoaște ARN viral dublu catenar
TLR5 – flagelina
TLR7 și TLR8 – ARN viral monocatenar
TLR9 – dinucleotide CpG nemetilate ale ADN
TLR 10 – funcție înrudită TLR9
TLR 11 – receptor orfan
20
SISTEMUL COMPLEMENT
- Bordet a concluzionat că activitatea bacteriolitică necesită:
o Anticorpi – specifici și cu rezistență la încălzire
o Un al doilea compus – sensibil la căldură – alexină
Ehrlich propune termenul de complement pentru a defini o activitate
care vine să completeze acțiunea anticorpilor
- Sistemul complement – 30 de molecule solubile și membranare
o Unele participă la activare – în cascadă
o Alte proteine participă la reglare
- Activarea complementului:
o În mod spontan, fără intervenția complexelor imune
o Poate fi declanșat de către plasmină
Este inhibată de C1Inh
- Compusul C3
o Format din 2 lanțuri polipeptidice α și β
o Compusul principal al complementului
o Prezintă legătură tioester
Între –COOH glutamină și –SH cisteină
Această legătură este metastabilă
Grupul electrofilic carbonil al glutaminei este susceptibil la atacul unei
grupări nucleofilice
Această reacție permite glutaminei să se lege covalent la alte
molecule – mecanismul prin care C3 se leagă de alți compuși
o Legătura tioester poate fi hidrolizată de apă → formă activată a C3
Acest proces asigură generarea continuă a C3
o Alt mecanism de activare al C3 – clivarea proteolitică sub acțiunea C3
convertazei
Convertazele C3 au localizare preponderentă pe suprafața non-self sau
la nivelul complexelor imune
- Compusul C4
o Prezintă legătură tioester
o Există 2 isotipuri de C4: C4a și C4b
C4a preferă să se lege la grupări amino ale unor proteine → grupări
amidice
C4b se leagă în special la grupări hidroxil → grupări esterice
- Hidrolizarea C3 de către apă duce la formarea C3i
o În prezenta Mg, C3i leagă factorul B → expunere situs pentru factorul D
(singurul compus cu activitate enzimatică care nu necesită modificări)
Factorul D clivează factorul B în Ba și Bb
Bb se leagă de C3i → C3iBb = convertaza C3 – scindează C3 în
C3a și C3b
o C3b fie rămân în soluție fie se atașează sa suprafața unor
celule self
La acest nivel C3b are afinitate mai mare pentru
factorul H (cofactor al factorului I) decât pentru
factorul B → clivarea C3
Se formeză C3f și iC3b
21
o iC3b este un compus inactiv care
formează în continuare C3c,
C3dg, C3d și C3g
o C3b, iC3b, C3dg și C3d păstrează
legăturile tioester și reprezintă
opsonine ale sistemului
complement
Calea alternativă
- Nu necesită prezența anticorpilor – component exclusiv al apărării nespecifice
- Compusul C3b se poate lega la suprafețele antigenelor dar și la suprafețele celulelor
self
o Membranele self au conținut crescut de acid sialic și alte mecanisme care le
permit inactivarea rapidă a C3b
o Pe suprafețele străine C3b rămâne o perioadă mai lungă și cu ajutorul Mg
poate lega compusul B
Această legare expune un situs al factorului B pe care acționează
factorul D
Clivarea B de către D duce la formarea Ba și Bb
Bb se atașează de C3b și formează convertaza căii alternative –
C3bBb
o Această convertază este stabilizată cu ajutorul
properdinei – timp de înjumătățire de la 5 min la 30 min
o Enzima acționează asupra unor noi molecule de C3
O parte din moleculele C3b se atașează la
convertaza C3 → C3bBbC3b
C3b non-enzimatic – se atașează la C5
Bb hidrolizează C5 → C5a
(anafilatoxină) și C5b
o C5b se leagă la membrana
antigenului, atașează compusul
C6 și formează MAC
Calea clasică
- Începe prin formarea complexelor antigen-anticorp
o IgM, anumite clase IgG și unii activatori neimunologici
- Legarea anticorpului la antigen duce la modificări ale porțiunii Fc a moleculelor IgM –
expun un situs de legare pentru C1
- Complexul C1
o Este format dintr-o moleculă C1q și câte 2 molecule de C1r și C1s – stabilizate
de Ca
o C1q este format din 18 lanțuri polipeptidice care formează 6 brațe în formă de
triplu helix – structură colagen-like
Vârfurile brațelor constituie domenii de legare pentru
Domeniile Ch2 – anticorpi clasă G
Ch3 – anticorpi clasă M
o Moleculele C1r și C1s conțin domenii catalitice și domenii de interacțiune
o Fiecare moleculă C1 trebuie să lege cel puțin 2 situsuri Fc
22
IgM circulantă singură nu poate activa cascada complementului –
incompatibilitate de formă
Moleculele IgG conțin doar un situt se de legare al C1q
Se pot lega doar dacă 2 molecule se găsesc la o distanță mai
mică de 30-40 nm sau dacă formează un complex
Este suficientă o singură moleculă IgM pentru liza eritrocitelor prin
sistemul complement (în cazul moleculelor IgG sunt necesare
aproximativ 1000)
o Complexul C1qrs este menținut inactiv de către C1-Inh
o Legarea C1q la Fc duce la eliberarea C1-Inh
Apar modificări ale C1r care clivează C1s
C1s clivează C4 în C4a și C4b
o C4b se leagă la suprafața membranară în vecinătatea C1
o C4a este anafilatoxină – nu participă la cascada
complementului
o C1 clivează și C2 în C2b (mic) și C2a
C2a și C4b formează convertaza C3 a căii clasice
Unele fragmente C3b se leagă la C4bC2a (convertaza)
→C4bC2aC3b – convertaza C5
o Componentul C3b se leagă la C5
o C4bC2a poate cliva C5 în C5b și C5a
C5a – anafilatoxină
C5b se atașează la C6 și formează MAC
Calea lectinelor
- Lectinele sunt proteine care se leagă la carbohidrați
- Nu necesită prezența anticorpilor
- După inițiere acționează prin intermediul componentelor C4 și C2
- Este activată de MBL – mannose binding lectine – se leagă la rezidurile de manoză ale
glicoproteinelor sau carbohidraților
o MBL este considerată proteină de fază acută
o Funcție simialră cu C1q
o După ce se leagă de suprafața patogenului intervine MASP (serin protează
asociată MBL) → complex care duce la clivarea și activarea C4
MASP are structură asemănătoare cu C1r și C1s
23
- Legarea C8 la complexul C5bC6C7 duce la modificarea structurală a C8 – de la
hidrofilic la amfilitic
o Complexul C5b5,7,8 formează un por de 10 angstromi – poate duce la liza
eritrocitelor
- Etapa finală – legarea și polimerizarea C9 → formarea unui por de 70-100 angstromi
- Celula este ucisă prin influxul de apă și pierderea de electroliți
24
- Liza unor celule, bacterii sau virusuri
o Unele virusuri pot activa toate cele 3 căi ale complementului
o Neutralizarea virală prin:
Realizarea de agregate
Crearea unui strat proteic care reduce capacitatea virală de a infecta
celulele
Preluarea virusurilor opsonizate de către CR1
- Opsonizarea
o Promovează fagocitoza
o Principalele opsonine – C3b, C4b și iC3b
Amplifică fagocitoza și liza intracelulară
o Activarea fagocitelor, inclusiv de către C5a, duce la creșterea numărului de
receptori CR1
- Legarea de receptori ai complementului
o Degranularea mastocitelor și bazofilelor și eozinofilelor
o Extravazarea și chemotaxia leucocitelor
o Agregarea plachetelor
o Inhibiția migrării macrofagelor și stimularea emiterii de prelungiri
o Eliberarea de neutrofile – elimină enzime hidrolitice
o Creșterea expresiei de receptori pentru complement CR1 și CR3 pe neutrofile
- Clearance imun
o Îndepărtarea complexelor imune din circulație și transportul la nivelul splinei
sau ficatului – vor fi distruse
o Eritrocitele posedă CR1
- Rol în reproducere
o Spermatozoizii sunt protejați de acțiunea sistemului complement prin MCP,
DAF și CD59
o C3 secretat în uter ca răspuns la estrogen
Secreția este blocată de progesteron
25
o Activarea – pe măsură ce neutrofilul se rostogolește este activat de diverși
chemoatractanți
Crește afinitatea integrinelor pentru moleculele de adeziune aparținând
superfamiliei Ig-nelor
o Fixarea – legarea integrinelor de mare afinitate la moleculele aparținând
superfamiliei imunoglobulinelor → adeziune fermă și stabilă
o Traversarea peretelui endotelial
- Neutrofilele ajunse în țesut fagocitează și eliberează mediatori care vor contribui la
menținerea procesului inflamator
o MIP-1α și MIP-1β atrag macrofagele – elemente majore în inflamație
o Macrofagele activate secretă IL-1, IL-6 și TNF-α
Efecte locale
Coagulare
Creșterea permeabilității vasculare
Stimularea expresiei de molecule de adeziune
Stimularea producției de chemokine
Efecte sistemice
Influx crescut de limfocite, neutrofile, monocite, euzinofile, bazofile și
mastocite
- TGF-β – rol în limitarea inflamației, acmularea și proliferarea fibroblastelor și
depunerea de matrice extracelulară
- C5a – cea mai puternică anafilatoxină
o Poate acționa ca factor chemotactic pentru neutrofile
o Poate acționa asupra endoteliului capilar
Produce vasodilatație și creșterea permeabilității vasculare
o Determină eliberarea de citokine
o Împreună cu IL-6 induce răspunsul de fază acută
o Carboxipeptidaza serică N – clivează arginina C-terminală din anafilatoxine și
blochează legarea acestora de receptorii lor
- Complementul interacționează si cu alte cascade enzimatice: coagularea, generarea
kininelor și fibrinoliza
o Conexiunea este făcută de acțiunea proteinei reglatoare C1-inh
Aceasta inhibă pe lângă C1r și C1s și Factorul XII-a al sistemului de
coagulare, kallikreina sistemului kininelor și plasmina cascadei
fibrinolitice
26
IMUNOGLOBULINE: STRUCUTRĂ ȘI FUNCȚIE
STRUCTURA
- Cel mai des studiate – IgG1 – molecula prototip
- Formată din 2 lanțuri ușoare – L și două lanțuri grele H
- Fiecare lanț ușor este legat de un lanț greu prin intermediul unei legături disulfidice
inter-lanț la care se adaugă legături ne-covalente: hidrofobe, de hidrogen
o Între cele 2 lanțuri grele se regăsesc legături similare
Studii enzimatice
- După clivarea cu papaină o perioadă scurtă de timp a rezultat:
o 2 fragmente Fab – fragment antigen binding
o 1 fragment Fc – fragment cristalizabil
- După clivarea cu pepsină:
o Un fragment compus din 2 fragmente Fab – F(ab’)2 – capabil să precipite
antigenele
o Nu s-a putut separa un fragment Fc
- După reducerea cu mercaptoetanol și alchilare – tratament care reduce legăturile
disulfidice
o 2 lanțuri grele – H
o 2 lanțuri ușoare – L
- Anticorpii anti-Fab pot reacționa atât cu lanțurile H cât și L
- Anticorpii Fc nu recunoșteau decât lanțurile H
- Concluzii:
o Fab – conține o porțiune de lanț greu și una de lanț ușor
o Fc – conține doar componente ale lanțului greu
Studii de secvențiere
- Mieloame = malignitate a plasmocitelor
- Secvențierea lanțurilor ușoare
o S-au constatat diferente importante între proteine la nivelul jumătății siuate
către capătul N-terminal – regiune variabilă
o Porțiunea situată către capătul C-terminal – regiunea constantă
A dus la identificarea a 2 tipuri de lanțuri ușoare: k și λ
La om 60% sunt de tip k
Există 4 subtipuri de lanțuri λ
- Secvențierea lanțurilor H
27
o Pentru studiu proteinele mielomatoase au fost reduse cu mercaptoetanol și
alchilate
o Partea N-terminală – prezenta variații importante – regiune variabilă
o Restul lanțului prezenta 5 tipuri de secvență de bază – 5 tipuri de regiuni
constante µ, δ, γ, ε, α – fiecare definește un isotip
330 aa pentru δ, γ și α
440 pentru µ și ε
o Lanțurile grele ale unei molecule de anticorp determină clasa acelui anticorp
o Există 2 subclase de lanțuri α și 4 subclase de lanțuri γ
Domenii
- Atât lanțurile L cât și lanțurile H conțin o serie de unități homoloage de cca. 70-110 aa
- O astfel de unitate conține o legătură disulfidică intralanț
- Lanțurile L conțin un domeniu V și unul C
- Lanțurile H conțin un domeniu V și 3 sau 4 domenii C
- Domeniile Ig-nelor sunt formate din 2 straturi opuse, alcătuite din foi β-pliate unite
între ele prin bucle de conexiune
o Foile β-pliate din cadrul unui strat sunt stabilizate prin legături de H care leagă
grupările NH dintr-o foaie cu grupările carbonil din foaia adiacentă
o Foile β-pliate sunt caracterizate prin aa hidrofobi și hidrofili alternativi, ale
căror catene sunt dispuse perpendicular pe planul stratului
AA hidrofobi spre interior
AA hidrofili spre exterior
o Această alcătuire facilitează interacțiunile necovalente dintre domenii, prin
intermediul fețelor alcătuite din foi β-pliate
o Se realizează bucle de conexiune cu lungimi și secvențe variabile – aceste
segmente participă la realizarea paratopului
- Domeniile regiunii variabile
o Realizarea diagramelor Wu-Kabat
o Diferențele dintre lanțuri se regăsesc la nivelul unor secvențe reduse ca
întindere – CDR (complementarity determining region) sau regiuni hiperV
Au fost identificate 3 regiuni hiperV atât în lanțul H cât și în lanțul L
o Restul domeniului V prezintă o variație mult mai redusă – regiuni cadru
o Regiunile CDR contribuie la realizarea situsului de interacțiune cu Ag-nul – se
regăsesc la nivelul buclelor de conexiune
Dispunerea spațială a foilor este aceiași
Orientarea spațială a buclelor diferă
- Regiunea balama
28
o Lanțurile γ,δ și α prezintă o secvență peptidică extinsă între domeniile C H1 și
CH2, care nu prezintă homologie de structură cu celelalte domenii și care a fost
denumită regiune balama
o Este bogată în prolină – este foarte flexibilă
o Fab poate avea diferite unghiuri ale brațelor atunci când trebuie să se atașeze la
un Ag
o Datorită regiunii balama Fab și Fc se pot mișca independent
o AA importanți din această zonă – cisteină și prolină
Prolina – face ca regiunea balama să fie foarte vulnerabilă la atacul
enzimatic – loc de acțiune al papainei și pepsinei
Cisteina – responsabilă pentru legăturile disulfidice dintre lanțurile H
o Lanțurile µ și ε nu au regiune balama
- Domenii constante
o Demonstrează o variabilitate redusă între molecule
o Variabilitatea este necesară pentru generarea repertoriului receptorilor și este
cantonată la capătul N-terminal al moleculei
o Partea constantă este situată către capătul C-terminal al molecului
o Diferențele care apar la nivelul părții constante vor genera diferite isotipuri sau
clase
o Aceste diferențe afectează mărimea, sarcina, solubilitatea și aspectele
structurale ale unei Ig
o Lanțurile ușoare au 2 isotipuri: k și λ
6 subgrupe de lanțuri λ
Obligatoriu un Ly B produce același isotip de lanț ușor
o Lanțurile grele au 5 isotipuri: µ, δ, γ, ε, α sau IgM, IgD, IgG, IgE, și IgA
4 subgrupe de lanțuri γ: IgG1, IgG2, IgG3, IgG4
2 subgrupe de lanțuri α: IgA1, IgA2
Lanțurile µ și ε au câte 4 domenii constante; restul au doar câte 3
IgM și IgE nu au regiune balama – pentru flexibilitate se bazează pe
interacțiunea dintre domeniile CH2
IgD și IgG3 au regiune balama particular de lungă
o CH1 și CL aceste domenii au rolul de a permite extinderea brațelor Fab –
facilitează interacțiunea dintre Ac și Ag – rol în mobilitate
Ajută la menținerea împreună a domeniilor V prin intermediul elgăturii
disulfidice dintre cele 2 lanțuri L și H
Contribuie la realizarea diversității – permit mai multe asociere
întâmplătoare între domeniile VH și VL
Cresc numărul de interacțiuni stabile posibile între VH și VL
o Cele două domenii CH2 ale IgA, IgD și IgG precum și domeniile C H3 ale IgE și
IgM sunt separate prin lanțuri oligozaharidice – sunt mai accesibile
Carbohidrați
- Toate Ig-nele conțin carbohidrați sub forma unor lanțuri laterale de oligozaharide –
atașate în geneeral domeniilor CH
o 12-14% IgD, IgE și IgM
o 2-3% IgG și IgA
- Funcția precisă nu este cunoscută
Isoforme
29
- Ig-nele pot fi exprimate fie ca molecule de membrană sau pot fi secretate
- Domeniul C-terminal diferă în cele 2 cazuri
o Anticorpii prezintă o secvență hidrofilică cu lungime variabilă
o Forma membranară conține 3 regiuni:
Un spacer hidrofilic extracelular
Un domeniu transmembranar
O coadă citoplasmatică
- Forma membranară funcționează ca parte a receptorului pentru antigen al limfocitului
B – BCR
o Ig membranară prezintă o porțiune C terminală mai extinsă, dar îi lipsește
porțiunea denumită coadă
o Capătul N-terminal este extracelular – destinat legării antigenului
o Ultimul domeniu CH este situat deasupra membranei celular
o Capătul C-terminal este situat intracelular
o Domeniul TM conține cca. 18-22 aa, urmată de o regiune de 26 aa cu catene
laterale hidrofobe – interacționează cu stratul bilipidic al membranei
o Domeniul intracitoplasmatic – conține de obicei aa bazici – interacționează cu
fosfolipide de pe partea intracitoplasmatică a membranei
IgG și IgE – cca. 28 aa
IgM și IgD – 3 aa
o Ig nu este singurul component al receptorului pentru Ag al limfocitului B
o Există 2 perechi de lanțuri Igα2-Igβ responsabile pentru transducerea
semnalului
Igα – porțiune intracitoplasmatică de 61 aa
Igβ – 48 aa
- Forma secretată
o Plasmocitele produc o isoformă mai scurtă
o Domeniile TM și intracitoplasmatic lipsesc
o La ultimul domeniu CH este atașată o coadă – facilitează secreția
o Porțiunea N-terminală este conservată – capacitate de recunoaștere și legare a
antigenului
o IgG, IgE și IgD – secretate sub formă de monomeri
IgM – sub formă de pentameri
IgA – sub formă de dimeri
o Lanț J – leagă coada lanțurilor µ și α prin legături disulfidice
Componenta secretorie
- Anticorpii de clasă A sigură protecția suprafețelor mucoase și apar în secrețiile externe
o IgA este prezent sub formă de dimer la care se adaugă o componentă secretorie
- Ac-ii de clasă A secretați sub formă de dimeri vor fi elgate de către un receptor situat
la polul latero-bazal al celulelor epiteliale – receptor poli-Ig (receptor imunoglobulinic
polimeric, pIg)
o Acest receptor recunoaște lanțul J și porțiuni C-terminale ale lanțurilor α
o Consecința legării este endocitarea complexului receptor ligand
Se produce transcitoza de la polul bazal la polul apical
La polul apical IgA este eliberat
pIg este tăiat și doar o poțiune rămâne atașată de Ac – acest
fragment este denumit componentă secretorie
30
Clase de Ig și activitate biologică
- Legarea Ac de Ag nu duce la distrugerea Ag
- Ac trebuie să antreneze alte răspunsuri care vor ucide patogenii
- Partea variabilă este cea care se leagă la antigen
- Partea constantă este responsabilă de interacțiunile cu alte proteine, celule și țesuturi
- Opsonizarea – procesul care promovează fagocitarea Ag-nelor de către macrofage sau
neutrofile
o Se realizează prin intermediul receptorilor Fc
- Activarea sistemului complement
o IgM și 3 IgG pot activa sistemul complement
o Din activitatea SC rezultă C3b
- ADCC – citotoxicitatea mediată celular dependentă de Ac
o Dacă receptorul Fc care leagă un fragment Fc al unui Ac atașat la un Ag se
găsește la suprafața unei celule care ucide extracelular (celula NK), nu se
produce fagocitoză ci la distrugerea Ag în afara celulei
- Transcitoza
o Procesul prin care IgA este transportată către suprafața mucoasei
Receptorii Fc
- Legarea Ac la Ag – primul pas în eliminarea Ag
- Sunt necesare mecanisme suplimentare care depind de recunoșterea regiunii Fc de
către receptorii Fc
- IgD nu are receptori Fc
- Majoritatea FcR transmit celulei un semnal activator sau inhibitor
o Efecte: endocitoza, fagocitoză sau ADCC
Imunoglobulina G
- Imunoglobulina majoritară în ser
- Structură
o Sub formă de monomer
o Prezintă 4 subclase
- Proprietăți biologice și chimice
o Majoritară este IgG1
o Singura Ig care poate traversa placenta – IgG maternă asigură protecția noului-
născut în primele luni de viață
o Pot activa complementul pe cale clasică (cu excepția IgG4)
o Situsul de legere al complementului C1q – plasat în domeniul CH2
o IgG – anticorpul produs majoritar în răspunsul imun secundar
o Imunitatea antitoxică realizată exclusiv de IgG
o Timp de înjumătățire – 21 zile
o Principala Ig opsonizantă
Imunoglobulina M
- 8-10% din totalul anticorpilor
- Structura
o Sub formă de pentamer – 5 monomeri uniți prin lanțul J
- Proprietăți biologice și chimice
o IgM precede apariția IgG în filogenia răspunsului imun
o IgM – primul anticorp produs de Ly B
31
o Există și sub formă de monomer, ca receptor pe suprafața Ly B – tipul major
de receptor pentru Ag al celulelor B
Este exprimat pe membrana Ly B înainte de contactul cu Ag omolog
La scurt timp apare si IgD
o IgM liber în soluție – formă de stea
o IgM legat la Ag – configurație de crab
o Valența combinatorie a IgM este 10
o IgM – anticorpul predominant în răspunsul imun primar
o IgM este anticorpul predominant produs de făt
Nivel ridicat – infectarea fătului
o Este eficient în aglutinare și citoliză
o Mare parte din anticorpii naturali față de microorganisme sunt de tip IgM –
sistemul AB0
o Cea mai eficientă imunoglobulină în activarea lizei mediate de complement
o Nu este opsonină intrinsecă – fagocitele nu au receptor pentru fragmentul Fc
o IgM amplifică fagocitoza prin activarea căii clasice a complementului și
generarea opsoninei C3b
Imunoglobulina A
- Prezentă sub două forme: serică și secretorie
- IgA serică
o 20% din anticorpii serici
o Structura
80% sub formă de monomer
Restul sub formă de dimer
Monomerii sunt uniți prin lanțul J
o Proprietăți
Nu leagă complementul pe cale clasică
O poate face pe cale alternativă – în stare nativă IgA nu poate
interacționa cu C1q
Poate fi inactivată de o protează IgA
- IgA secretorie
o Imunoglobulina predominantă în variate secreții
o Structura
2 monomeri uniți prin lanțul J împreună cu componenta secretorie
Este sitetizată local de plasmocite – se dimerizează intracelular
o Proprietăți
Componenta secretorie protejează IgA de proteaze
Protejează suprafețele mucoase de interacțiunea cu moleculele de
adeziune de pe suprafața potențialilor patogeni
sIgA poate opsoniza particule străine
Neutrofilele au Fcα pe membrană
IgA agregată poate să se lege de neutrofile și poate activa calea
alternativă a complementului
Imunoglobulina D
- Mai puțin de 1% din totalul anticorpilor
- Structură
o Este un monomer
32
o Prezintă o singură legătură disulfidică între lanțurile grele
- Proprietăți:
o Este labilă la căldură și mediu acid
o Prezentă în cantități mari pe membrana Ly B – poate activa celulele B
Este asociat IgM
o Poate acționa ca anticorp pentru penicilină, insulină și toxoidul difteric
Imunoglobulina E
- Prezentă în cantități foarte mici
- O proporție foarte mică de plasmocite produce IgE
- Structura
o Sub formă de monomer
- Proprietăți
o Produsă de Ly B și plasmocitele din splină, țesutul limfatic amigdalian și
adenoidian și cel din mucoasa tractului respirator și gastrointestinal
o Nu traversează placenta
o Asociată cu reacții de hipersensibilitate imediată
o IgE are afinitate pentru celulele speciei gazdă în care a fost produsă – este
homocitotropică
o Contactul cu Ag declanșează degranularea mastocitelor – simptomatologia
alergiei
o Declanșează reacția inflamatorie acută
o Poate fi importantă în imunitatea față de unii paraziți
o IgE nu poate activa complementul pe cale clasică
33
TCR – T Cell Receptor
Molecule co-receptor
- Recunoașterea complexului antigen-MHC este mediată doar de complexul TCR/CD3
34
- La activarea TCR participă și alte molecule
- Ly T sunt împărțite în 2 subpopulații
o Ly T helper – exprimă CD4+ - recunosc MHC II
Porțiunea N-terminală se leagă la domeniul β2 al MHC II
o Ly T citotoxice – exprimă CD8+ - recunosc MHC I
Se leagă la domeniile α2 și α3 ale MHC I
- CD4
o Glicoproteină monomerică
o Structură
Are 4 domenii extracelulare Ig-like
Regiune transmemranară hidrofobă
Coadă intracitoplasmatică lungă – conține 3 reziduuri de serină
- CD8
o Este un heterodimer αβ – unite printr-o legătură disulfidică
Poate exista și ca homodimer αα
o Structură
Un domeniu extracelular Ig-like
Regiune transmembranară hidrofobă
Coadă citoplasmatică
- CD8 și CD4 se încadrează în categoria moleculelor co-receptor – se leagă la
complexul MHC-peptid și participă la transducerea semnalului
- CD8 leagă o singură unitate MHC I
- CD4 leagă un dimer de molecule MHC II
o Apar modificări conformaționale și se formează o structură tetramerică
35
COMPLEXUL MAJOR DE HISTOCOMPATIBILITATE (MHC)
- Funcția moleculelor MHC este de a lega fragmente peptidice derivate din patogeni și
de a le prezenta pe suprafața celulară pentru a fi recunoscute de către Ly T
- Consecinte:
o Celulele infectate viral sunt ucise
o Macrofagele sunt activate
o Ly B sunt activate pentru a produce Ac
- Proprietăți MHC
o MHC este poligenic – mai multe gene MHC care codează pentru produși cu
diverse capacități de legare a diferite proteine
o Este înalt polimorfic – există multe alele pentru aceste gene
- MHC constă din 3 grupuri majore
o MHC I
o MHC II
o MHC III
Structura MHC
- MHC I
o Glicoproteină
o Heterodimer
Lanțul α – format de o genă situată în complexul genic MHC
Format din:
o 3 domenii extracelulare
o Un domeniu transmembranar
o Regiune intracitoplasmatică
Domeniul α1 – nu are legături S-S intralanț
Domeniile α2 și α3 – stabilizate prin legături S-S
Domeniile α3 și β2µG sunt Ig-like
Domeniile α1 și α2 au structură unică
o 4 foi β-pliate antiparalele unite în partea C-terminală cu
un α helix arcuit
o Sunt aranjate simetric → formează o platformă alcătuită
din 8 foi β-pliate și 2 α-helixuri pe margini
Formează cupa destinată legării peptidului
Se leagă atât pe laturi cât și la bază
Lanțul β2 microglobulina (β2µG)
Lanț scurt, invariabil
Este codat pe CRS 15q21 – înafara complexului genic MHC
Poate fi asociat și altor molecule
Structură globulară cu legături S-S intralanț
o MHC I face parte din superfamilia Ig-nelor
o Domeniul α3 interacționează cu molecula CD8
o β2µG – interacționează cu domeniul α3 și cu aa ai domeniilor α1 și α2
Aceste interacțiuni sunt esențiale pentru plierea corectă a intregii
molecule
36
În absența β2µG majoritatea lanțurilor α al MHC I nu sunt exprimate pe
membrană
Celulele Daudi nu sintetizează β2µG
- MHC II
o Glicoproteină
o Heterodimer
Lanț α – 1 leg S-S intralanț
Lanț β – 2 leg S-S intralanț
Lanțurile sunt asociate necovalent
Sunt codate de gene din regiunea MHC II
Sunt formate din:
o 2 domenii extracelulare
o Domeniu transmembranar
o Regiune intracitoplasmatică
o Structurile N-terminale α1 și β1 ale MHC II să fie analoage cu α1 și α2 ale
MHC I
o Cupa este similară cu cea de la MHC I
o HLA-DR1 – MHC II care care apare ca un dimer de heterodimeri αβ
- Distribuție tisulară
o MHC I – distribuție largă dar nu ubicuitară
Pe celulele nucleate și pe plachete
Nu se găsește pe cornee, în regiunea exocrină a pancreasului
Pe celulele acinare ale parotidei
Pe neuronii din SNC
Pe celulele trofoblastului vilos
o MHC II – pe celuele prezentatoare de antigen profesionale – cel. Dendritice,
Ly B macrofage
Unele celule pot exprima MHC II în condiții fiziologice sau patologice
Celulele epiteliului timic, celulele Langerhans și Ly T activate cu Ag
exprimă MHC II în mod normal
Pe alte celule expresia MHC II poate fi indusă
Harta genică
- Complexul MHC se găsește pe CRS 6 – conține peste 300 de gene
- Regiunea MHC – cea mai dens populată din întregul genom uman
- Genele MHC I și MHC II sunt flancate de promotori
- Factorul C II TA – transactivator de clasă II și factorul de transcripție RFX se leagă la
promotor-ul MHC II
o Defecte ale acestor factori – sindromul limfocitelor goale – pacienții nu au
MHC II
- Expresia MHC este reglată de citokine
o Interferonii și TNF cresc expresia MHC I
o IFN γ induce formarea unor factori specifici de transcripție care se leagă la
promoter-ul MHC I
Mai induce și expresia C II TA
o IL-4 crește expresia de HLA II pe Ly B în rapaus
o IFN γ scade expresia HLA II pe Ly B
o Corticoizii și prostaglandinele scad de asemenea expresia HLA II
- Expresia MHC este scăzută consecutiv anumitor infecții virale
37
- În infecția cu CMV (citomegalovirus uman) o proteină virală se leagă la β2µG și
previne asamblarea MHC I și transportul către membrană
- Ad12 (adenovirusul) – produce o scădere a transcripției genelor TAP-1 și 2 – molecula
nu se poate asambla
- Acțiunea celulelor NK nu depinde de prezentarea peptidului viral în MHC I
- Genele MHC I
o Genele HLA I sunt notate cu sufixul HLA-A, B, C – codează molecule MHC
clasice
o Gene care codează pentru molecule MHC I non-clasice
HLA E, F, G, H, J, X și MIC
o MHC E, F G sunt denumiți molecule Ib
Sunt alcătuite dintr-un lanț α și β2µG
Au identitate de structură de până la 70% cu moleculele clasice
Sunt mai puțin polimorfice
o Familia MIC – 15-30% identitate structurală cu MHC clasic – este înalt
polimorfică
Produșii acestor gene sunt exprimați pe celulele epiteliale și sunt induși
de căldură și de alți stimuli care influențează proteinele de soc termic
- Genele MHC II
o Regiunea MHC II conține gene care codează pentru lanțurile α și β ale MHC
clasice – HLA-DP, DQ și DR
o Există mai multe gene pentru lanțul β cât și pentru lanțul α
o Există gene MHC II care codează molecule non-clasice HLA-DN, DO, DM
o Genele LMP2 și LMP7 – codează pentru subunități ale proteasomului și 2 gene
TAP și TAP2
- Genele MHC III
o Codează pentru compuși ai complementului, steroid 21-hidroxilaze, proteine
de șoc termic, citokine (TNFα și TNFβ)
- Polimorfismul moleculelor MHC I și II
o Moleculele MHC exprimate de un individ nu se schimbă pe parcursul vieții
o Moleculele MHC ale unui individ diferă de cele exprimate de un alt individ al
speciei respective
o Diversitatea derivă din polimorfism – multiple alele candidate pentru un
anumit locus
o Toate genele MHC sunt dominante
o Exprimarea este codominantă – ambele gene alele de pe cromosomii omologi
se exprimă pe suprafața celulelor
38
IMUNOGLOBULINE: STRUCUTRĂ ȘI FUNCȚIE
STRUCTURA
- Cel mai des studiate – IgG1 – molecula prototip
- Formată din 2 lanțuri ușoare – L și două lanțuri grele H
- Fiecare lanț ușor este legat de un lanț greu prin intermediul unei legături disulfidice
inter-lanț la care se adaugă legături ne-covalente: hidrofobe, de hidrogen
o Între cele 2 lanțuri grele se regăsesc legături similare
Studii enzimatice
- După clivarea cu papaină o perioadă scurtă de timp a rezultat:
o 2 fragmente Fab – fragment antigen binding
o 1 fragment Fc – fragment cristalizabil
- După clivarea cu pepsină:
o Un fragment compus din 2 fragmente Fab – F(ab’)2 – capabil să precipite
antigenele
o Nu s-a putut separa un fragment Fc
- După reducerea cu mercaptoetanol și alchilare – tratament care reduce legăturile
disulfidice
o 2 lanțuri grele – H
o 2 lanțuri ușoare – L
- Anticorpii anti-Fab pot reacționa atât cu lanțurile H cât și L
- Anticorpii Fc nu recunoșteau decât lanțurile H
- Concluzii:
o Fab – conține o porțiune de lanț greu și una de lanț ușor
o Fc – conține doar componente ale lanțului greu
Studii de secvențiere
- Mieloame = malignitate a plasmocitelor
- Secvențierea lanțurilor ușoare
o S-au constatat diferente importante între proteine la nivelul jumătății siuate
către capătul N-terminal – regiune variabilă
o Porțiunea situată către capătul C-terminal – regiunea constantă
A dus la identificarea a 2 tipuri de lanțuri ușoare: k și λ
La om 60% sunt de tip k
Există 4 subtipuri de lanțuri λ
- Secvențierea lanțurilor H
39
o Pentru studiu proteinele mielomatoase au fost reduse cu mercaptoetanol și
alchilate
o Partea N-terminală – prezenta variații importante – regiune variabilă
o Restul lanțului prezenta 5 tipuri de secvență de bază – 5 tipuri de regiuni
constante µ, δ, γ, ε, α – fiecare definește un isotip
330 aa pentru δ, γ și α
440 pentru µ și ε
o Lanțurile grele ale unei molecule de anticorp determină clasa acelui anticorp
o Există 2 subclase de lanțuri α și 4 subclase de lanțuri γ
Domenii
- Atât lanțurile L cât și lanțurile H conțin o serie de unități homoloage de cca. 70-110 aa
- O astfel de unitate conține o legătură disulfidică intralanț
- Lanțurile L conțin un domeniu V și unul C
- Lanțurile H conțin un domeniu V și 3 sau 4 domenii C
- Domeniile Ig-nelor sunt formate din 2 straturi opuse, alcătuite din foi β-pliate unite
între ele prin bucle de conexiune
o Foile β-pliate din cadrul unui strat sunt stabilizate prin legături de H care leagă
grupările NH dintr-o foaie cu grupările carbonil din foaia adiacentă
o Foile β-pliate sunt caracterizate prin aa hidrofobi și hidrofili alternativi, ale
căror catene sunt dispuse perpendicular pe planul stratului
AA hidrofobi spre interior
AA hidrofili spre exterior
o Această alcătuire facilitează interacțiunile necovalente dintre domenii, prin
intermediul fețelor alcătuite din foi β-pliate
o Se realizează bucle de conexiune cu lungimi și secvențe variabile – aceste
segmente participă la realizarea paratopului
- Domeniile regiunii variabile
o Realizarea diagramelor Wu-Kabat
o Diferențele dintre lanțuri se regăsesc la nivelul unor secvențe reduse ca
întindere – CDR (complementarity determining region) sau regiuni hiperV
Au fost identificate 3 regiuni hiperV atât în lanțul H cât și în lanțul L
o Restul domeniului V prezintă o variație mult mai redusă – regiuni cadru
o Regiunile CDR contribuie la realizarea situsului de interacțiune cu Ag-nul – se
regăsesc la nivelul buclelor de conexiune
Dispunerea spațială a foilor este aceiași
Orientarea spațială a buclelor diferă
- Regiunea balama
40
o Lanțurile γ,δ și α prezintă o secvență peptidică extinsă între domeniile C H1 și
CH2, care nu prezintă homologie de structură cu celelalte domenii și care a fost
denumită regiune balama
o Este bogată în prolină – este foarte flexibilă
o Fab poate avea diferite unghiuri ale brațelor atunci când trebuie să se atașeze la
un Ag
o Datorită regiunii balama Fab și Fc se pot mișca independent
o AA importanți din această zonă – cisteină și prolină
Prolina – face ca regiunea balama să fie foarte vulnerabilă la atacul
enzimatic – loc de acțiune al papainei și pepsinei
Cisteina – responsabilă pentru legăturile disulfidice dintre lanțurile H
o Lanțurile µ și ε nu au regiune balama
- Domenii constante
o Demonstrează o variabilitate redusă între molecule
o Variabilitatea este necesară pentru generarea repertoriului receptorilor și este
cantonată la capătul N-terminal al moleculei
o Partea constantă este situată către capătul C-terminal al molecului
o Diferențele care apar la nivelul părții constante vor genera diferite isotipuri sau
clase
o Aceste diferențe afectează mărimea, sarcina, solubilitatea și aspectele
structurale ale unei Ig
o Lanțurile ușoare au 2 isotipuri: k și λ
6 subgrupe de lanțuri λ
Obligatoriu un Ly B produce același isotip de lanț ușor
o Lanțurile grele au 5 isotipuri: µ, δ, γ, ε, α sau IgM, IgD, IgG, IgE, și IgA
4 subgrupe de lanțuri γ: IgG1, IgG2, IgG3, IgG4
2 subgrupe de lanțuri α: IgA1, IgA2
Lanțurile µ și ε au câte 4 domenii constante; restul au doar câte 3
IgM și IgE nu au regiune balama – pentru flexibilitate se bazează pe
interacțiunea dintre domeniile CH2
IgD și IgG3 au regiune balama particular de lungă
o CH1 și CL aceste domenii au rolul de a permite extinderea brațelor Fab –
facilitează interacțiunea dintre Ac și Ag – rol în mobilitate
Ajută la menținerea împreună a domeniilor V prin intermediul elgăturii
disulfidice dintre cele 2 lanțuri L și H
Contribuie la realizarea diversității – permit mai multe asociere
întâmplătoare între domeniile VH și VL
Cresc numărul de interacțiuni stabile posibile între VH și VL
o Cele două domenii CH2 ale IgA, IgD și IgG precum și domeniile C H3 ale IgE și
IgM sunt separate prin lanțuri oligozaharidice – sunt mai accesibile
Carbohidrați
- Toate Ig-nele conțin carbohidrați sub forma unor lanțuri laterale de oligozaharide –
atașate în geneeral domeniilor CH
o 12-14% IgD, IgE și IgM
o 2-3% IgG și IgA
- Funcția precisă nu este cunoscută
Isoforme
41
- Ig-nele pot fi exprimate fie ca molecule de membrană sau pot fi secretate
- Domeniul C-terminal diferă în cele 2 cazuri
o Anticorpii prezintă o secvență hidrofilică cu lungime variabilă
o Forma membranară conține 3 regiuni:
Un spacer hidrofilic extracelular
Un domeniu transmembranar
O coadă citoplasmatică
- Forma membranară funcționează ca parte a receptorului pentru antigen al limfocitului
B – BCR
o Ig membranară prezintă o porțiune C terminală mai extinsă, dar îi lipsește
porțiunea denumită coadă
o Capătul N-terminal este extracelular – destinat legării antigenului
o Ultimul domeniu CH este situat deasupra membranei celular
o Capătul C-terminal este situat intracelular
o Domeniul TM conține cca. 18-22 aa, urmată de o regiune de 26 aa cu catene
laterale hidrofobe – interacționează cu stratul bilipidic al membranei
o Domeniul intracitoplasmatic – conține de obicei aa bazici – interacționează cu
fosfolipide de pe partea intracitoplasmatică a membranei
IgG și IgE – cca. 28 aa
IgM și IgD – 3 aa
o Ig nu este singurul component al receptorului pentru Ag al limfocitului B
o Există 2 perechi de lanțuri Igα2-Igβ responsabile pentru transducerea
semnalului
Igα – porțiune intracitoplasmatică de 61 aa
Igβ – 48 aa
- Forma secretată
o Plasmocitele produc o isoformă mai scurtă
o Domeniile TM și intracitoplasmatic lipsesc
o La ultimul domeniu CH este atașată o coadă – facilitează secreția
o Porțiunea N-terminală este conservată – capacitate de recunoaștere și legare a
antigenului
o IgG, IgE și IgD – secretate sub formă de monomeri
IgM – sub formă de pentameri
IgA – sub formă de dimeri
o Lanț J – leagă coada lanțurilor µ și α prin legături disulfidice
Componenta secretorie
- Anticorpii de clasă A sigură protecția suprafețelor mucoase și apar în secrețiile externe
o IgA este prezent sub formă de dimer la care se adaugă o componentă secretorie
- Ac-ii de clasă A secretați sub formă de dimeri vor fi elgate de către un receptor situat
la polul latero-bazal al celulelor epiteliale – receptor poli-Ig (receptor imunoglobulinic
polimeric, pIg)
o Acest receptor recunoaște lanțul J și porțiuni C-terminale ale lanțurilor α
o Consecința legării este endocitarea complexului receptor ligand
Se produce transcitoza de la polul bazal la polul apical
La polul apical IgA este eliberat
pIg este tăiat și doar o poțiune rămâne atașată de Ac – acest
fragment este denumit componentă secretorie
42
Clase de Ig și activitate biologică
- Legarea Ac de Ag nu duce la distrugerea Ag
- Ac trebuie să antreneze alte răspunsuri care vor ucide patogenii
- Partea variabilă este cea care se leagă la antigen
- Partea constantă este responsabilă de interacțiunile cu alte proteine, celule și țesuturi
- Opsonizarea – procesul care promovează fagocitarea Ag-nelor de către macrofage sau
neutrofile
o Se realizează prin intermediul receptorilor Fc
- Activarea sistemului complement
o IgM și 3 IgG pot activa sistemul complement
o Din activitatea SC rezultă C3b
- ADCC – citotoxicitatea mediată celular dependentă de Ac
o Dacă receptorul Fc care leagă un fragment Fc al unui Ac atașat la un Ag se
găsește la suprafața unei celule care ucide extracelular (celula NK), nu se
produce fagocitoză ci la distrugerea Ag în afara celulei
- Transcitoza
o Procesul prin care IgA este transportată către suprafața mucoasei
Receptorii Fc
- Legarea Ac la Ag – primul pas în eliminarea Ag
- Sunt necesare mecanisme suplimentare care depind de recunoșterea regiunii Fc de
către receptorii Fc
- IgD nu are receptori Fc
- Majoritatea FcR transmit celulei un semnal activator sau inhibitor
o Efecte: endocitoza, fagocitoză sau ADCC
Imunoglobulina G
- Imunoglobulina majoritară în ser
- Structură
o Sub formă de monomer
o Prezintă 4 subclase
- Proprietăți biologice și chimice
o Majoritară este IgG1
o Singura Ig care poate traversa placenta – IgG maternă asigură protecția noului-
născut în primele luni de viață
o Pot activa complementul pe cale clasică (cu excepția IgG4)
o Situsul de legere al complementului C1q – plasat în domeniul CH2
o IgG – anticorpul produs majoritar în răspunsul imun secundar
o Imunitatea antitoxică realizată exclusiv de IgG
o Timp de înjumătățire – 21 zile
o Principala Ig opsonizantă
Imunoglobulina M
- 8-10% din totalul anticorpilor
- Structura
o Sub formă de pentamer – 5 monomeri uniți prin lanțul J
- Proprietăți biologice și chimice
o IgM precede apariția IgG în filogenia răspunsului imun
o IgM – primul anticorp produs de Ly B
43
o Există și sub formă de monomer, ca receptor pe suprafața Ly B – tipul major
de receptor pentru Ag al celulelor B
Este exprimat pe membrana Ly B înainte de contactul cu Ag omolog
La scurt timp apare si IgD
o IgM liber în soluție – formă de stea
o IgM legat la Ag – configurație de crab
o Valența combinatorie a IgM este 10
o IgM – anticorpul predominant în răspunsul imun primar
o IgM este anticorpul predominant produs de făt
Nivel ridicat – infectarea fătului
o Este eficient în aglutinare și citoliză
o Mare parte din anticorpii naturali față de microorganisme sunt de tip IgM –
sistemul AB0
o Cea mai eficientă imunoglobulină în activarea lizei mediate de complement
o Nu este opsonină intrinsecă – fagocitele nu au receptor pentru fragmentul Fc
o IgM amplifică fagocitoza prin activarea căii clasice a complementului și
generarea opsoninei C3b
Imunoglobulina A
- Prezentă sub două forme: serică și secretorie
- IgA serică
o 20% din anticorpii serici
o Structura
80% sub formă de monomer
Restul sub formă de dimer
Monomerii sunt uniți prin lanțul J
o Proprietăți
Nu leagă complementul pe cale clasică
O poate face pe cale alternativă – în stare nativă IgA nu poate
interacționa cu C1q
Poate fi inactivată de o protează IgA
- IgA secretorie
o Imunoglobulina predominantă în variate secreții
o Structura
2 monomeri uniți prin lanțul J împreună cu componenta secretorie
Este sitetizată local de plasmocite – se dimerizează intracelular
o Proprietăți
Componenta secretorie protejează IgA de proteaze
Protejează suprafețele mucoase de interacțiunea cu moleculele de
adeziune de pe suprafața potențialilor patogeni
sIgA poate opsoniza particule străine
Neutrofilele au Fcα pe membrană
IgA agregată poate să se lege de neutrofile și poate activa calea
alternativă a complementului
Imunoglobulina D
- Mai puțin de 1% din totalul anticorpilor
- Structură
o Este un monomer
44
o Prezintă o singură legătură disulfidică între lanțurile grele
- Proprietăți:
o Este labilă la căldură și mediu acid
o Prezentă în cantități mari pe membrana Ly B – poate activa celulele B
Este asociat IgM
o Poate acționa ca anticorp pentru penicilină, insulină și toxoidul difteric
Imunoglobulina E
- Prezentă în cantități foarte mici
- O proporție foarte mică de plasmocite produce IgE
- Structura
o Sub formă de monomer
- Proprietăți
o Produsă de Ly B și plasmocitele din splină, țesutul limfatic amigdalian și
adenoidian și cel din mucoasa tractului respirator și gastrointestinal
o Nu traversează placenta
o Asociată cu reacții de hipersensibilitate imediată
o IgE are afinitate pentru celulele speciei gazdă în care a fost produsă – este
homocitotropică
o Contactul cu Ag declanșează degranularea mastocitelor – simptomatologia
alergiei
o Declanșează reacția inflamatorie acută
o Poate fi importantă în imunitatea față de unii paraziți
o IgE nu poate activa complementul pe cale clasică
45
DIVERSITATEA IMUNOGLOBULINELOR
46
Secvența Leader codează un scurt peptid care are rolul de a
introduce în RE lanțul sintetizat
o Este clivat înainte de ansamblarea lanțurilor L și H
o Segmentul genic J (joining) – 96-108
Format din 5 segmente
Se găsesc spre capătul telomeric al ADN-ului
Este separat printr-un intron foarte lung de singura genă pentru
regiunea constantă - Ck
- Formarea începe prin lipirea unui segment genic V cu un segment genic J – rearanjare
genică
o Genele sunt rearanjate și unite datorită unor secvențe intronice – RSS –
secvențe semnal de recombinare
o Procesul este mediat de RAG-1 și RAG-2 – genele de activare a recombinării
Aceste enzime acționează exclusiv la nivelul limfocitelor
o Cele 2 segmente unite sunt alese în mod complet aleatoriu
o Se formează o secvență genică continuă
o Materialul genetic dintre cele 2 segmente este îndepărtat
o ADN-ul Ly B a suferit o rearanjare a genelor lanțului K
o Secvența rearanjată este transcrisă de o ARN-polimerază, începând de la
segmentul L până la semnalul stop de după gena pentru regiunea constantă – se
formează un transcript ARN primar
o Urmează un proces de tăiere (matisare) a ARNm precursor (splicing) – se
îndepărtează secvențele necodante
o Are loc și un proces de poliadenilare a genei constante
o Are loc translația și proteina este dirijată în lumenul RER
o În RER secvența Leader este îndepărtată și se face asocierea dintre lanțul greu
și cel ușor
- Lanțul ușor λ este codat de:
o 75 segmente genice Vλ
o 4 segmente genice Jλ
Fiecare segment J este asociat cu un segment genic C distinct
- Sinteza lanțului λ este similară cu cea a lanțului k
o Printr-o rearanjare aleatorie mediată de RAG1 și RAG2, un segment genic V
este unit cu un segment genic J
o ADN-ul rearanjat va utiliza gena C asociată segmentului J ales
47
o După rearanjări, o ARN polimerază se leagă la pormotor și transcie întreaga
secvență
În acest proces sunt antrenate și primele 2 gene constante - Cµ și Cδ
Rezultă un transcript ARN primar care va urma un proces de matisare
și poliadenilare diferențiată
Matisarea duce la eliminarea intronilor și la separarea genelor
Cµ și Cδ
o Primul Ly B va avea lanț greu VDJ Cµ → Ig M
o În etapa următoare segmentul VDJ se asociază cvasialterbativ atât cu gena Cµ
cât și cu gena Cδ
Acest proces duce la exprimarea simultană pe Ly B a Ig M și Ig D, cu
aceiași specificiate, determinată de aceeași combinație VDJ
48
- Codarea lanțurilor imunoglobulinelor este asigurată de mai multe gene
- Fiecare dintre aceste gene este aleasă dintr-un rezervor genic alcătuit din gene perfect
individualizate
o Cel mai bine reprezentat este grupul segmentelor genice V
- Rearanjările aleatorii guvernate de recombinaze
o Pentru obținerea numărului de variante posibile se înmulțește numărul
segmentelor genice
- Paratopul este format din combinația părții variabile a unui lanț greu și a părții
variabile a unui lanț ușor
o Asocierea dintre aceste 2 lanțuri este aleatorie
- Diversitatea joncțională sau flexibilitatea joncțională – imprecizia unirii genelor
o Tăierea dintre RSS și secvența codantă pare să fie precisă
o Unirea secvențelor codante este adesea imprecisă
- Regiunea P de adiție după tăierea ADN-ului
o Ac de păr – buclă care unește capetele catenelor care urmează să fie asociate
o Tăierea acelor de păr este făcută de endonucleaze – de cele mai multe ori
tăierea este asimetrică – una din catene devine mai lungă
o Este necesară intervația unor enzime de reparare
o Se crează o secvență palindromică – această regiune a fost denumită regiunea
P de adiție
- Cele două catene ADN sunt tăiate și de către exonucleaze
o Acestea pot să taie chiar din secvențele codante
o Intervin ligazele care repară ADN-ul → rearanjare a genelor
- Regiunea N de adiție
o Creată cu ajutorul TdT – transferază deoxinucleotidil terminală
Are rolul de a adăuga nucleotide la capetele genei D în cursul unirii
acesteia cu gena J sau V
Numărul maxim de nucleotide adăugate = 15
- Adiția în regiunea P și în regiunea N și delețiile conduc la apariția unor secvențe
genice complet noi
- Mutațiile somatice
o Se produc întâmplător la nivelul genelor rearanjate
o Au o frecvență crescută
49
o Dacă poliadenilarea se face la nivelul situsului 4 – prin tăierea ARN se pierde
secvența Cµ - ARNm codează pentru forma membranară a lanțului Cδ
o Secvența VDJ poate să se unească și cu gena Cµ și cu gena Cδ
- Ly B mature dar naive exprimă simultan și IgM și IgD – au aceiași specificitate
determinată de aceeași combinație VDJ
- După stimulare antigenică IgD se pierde iar IgM tinde să fie înlocuit cu un alt isotip –
comutare de clasă
o Acest proces are loc în timpul vieții adulte a Ly B – nu mai sunt posibile noi
rearanjări genice
- Comutarea de clasă nu influențează specificitatea imunoglobulinei
- Procesul de comutare de clasă are loc în contextul unui răspuns imun față de un
antigen T-dependent – răspuns imun în care sunt implicate și Ly TH
o Răspunsul față de antigenele T independente, în absența intervenției Ly T H nu
conduc nici la memeorie imunologică și nici la comutare de clasă
Secreția anticorpilor
- Când Ly B se transformă în plasmocit, sinteza de Ig de suprafață este înlocuită cu cea
de anticorpi
- Posibilitatea sintezei unei forme sau a alteia se datorează existenței unor exoni
suplimentari – M1 și M2 – localizați la nivelul ultimului domeniu extracelular
- M1 codifică porțiunea transmembranară
- M2 codifică porțiunea intracitoplasmatică
- Poliadenilare la nivelul situsului 1 de la nivelul transcriptului primar – M1 și M2 sunt
pierduți → forma secretată
50
Dacă genele γ și genele δ sunt rearanjate productiv – are loc
transcripția și incepe sinteza lanțurilor γδ → dezvoltarea în
celule dublu negative CD3+ γδ
Majoritatea timocitelor DN aleg altă cale de dezvoltare
o Dacă rearanjările γ și/sau δ nu sunt funcționale, se
continuă rearanjările β
o Dacă se ajunge la o rearanjare TCR β productivă se
opresc rearanjările
o Se declanșează rearanjările pentru lanțul α
o Timocitele care ajung la rearanjări productive sunt
capabile să exprime pe suprafață un TCR αβ complet
format
Urmează selecția pozitivă și negativă
Selecția pozitivă – la nivelul corticalei profunde, sub influența
celulelor epiteliale corticale
o Timocitele care sunt capabile să recunoască prin
intermediul TCR-ului moleculele MHC sunt selectate
pozitiv – supraviețuiesc și primesc semnale de
proliferare – consecința acestui fenomen reprezintă
restricție MHC = capacitatea Ly T de a recunoaște
antigenul doar în contextul moleculelor MHC proprii
organismului
o Excluzia alelică funcționează mai puțin în cazul
lanțurilor α ale TCR
o O serie de celule care nu au fost selectate pozitiv au
posibilitatea să își reia rearanjările pentrul lanțul α
Dacă rearanjarea este productivă – se poate
genera o nouă specificitate
Acest fenomen se numește editare
Timocitul trebuie să treacă din nou prin procesul
de selecție pozitivă
Selecția negativă – la nivelul joncțiunii cortico-medulare și în
corticala medulară, sub influența celulelor epiteliale
o Se elimină timocitele care poartă receptori de mare
afinitate pentru moleculele MHC self singure sau pentru
alte antigene selp prezentate de MHC – toleranță față de
self
o Acest proces se numește toleranță centrală
o Se elimină limfocitele autoreactive
Timocitele care recunosc MHC I se diferențiază în Ly T citotoxice
CD8+
Timocitele care recunosc MHC II se diferențiază în Ly T helper CD4+
51
DEZVOLTAREA LIMFOCITELOR T ȘI B
Dezvoltarea limfocitelor T
- Timusul derivă din a 3-a și a 4-a pungă faringială
- În săptămâna a 6-a de sarcină, timusul este invadat de celule dendritice, macrofage și
precursori T și este transformat într-un organ limfoid primar
o Adevărata migrație a progenitorilor celulelor T către timus are loc începând cu
a 8-9-a săptămână
o Precursorii T suferă o maturație rapidă la nivelul timusului
Timusul reprezintă locul celei mai intense activități mitotice din
organism
- După 20 de săptămâni limfocitele T mature încep să migreze către organele limfoide
secundare
- În SCID – imunodeficiență severă combinată – timusul nu poate să devină organ
limfoid primar
- Timectomia la șoareci a dus la infecții generalizate și la moartea animalelor
- Sindromul DiGeorge – timusul este hipoplazic sau chiar aplazic
- Diferențierea limfocitelor în timus se produce de-a lungul întregii vieți a unui individ
o Dimensiunile timusului scad odată cu pubertatea – probabil datorită sintezei de
hormoni steroizi
- Timusul – organ limfo-epitelial, retrosternal, bilobat
o Fiecare lob este organizat în lobului
o Stroma timică este formată din fibroblaste și celule epiteliale dendritice –
formează o rețea tridimensională
o În această rețea se găsesc Ly T în dezvoltare – timocite
o Fiecare lobul este constituit dintr-o regiune corticală și una medulară –
joncțiune cortico-medulară
o Celulele epiteliale dendritice din regiunea corticală și cele din regiunea
medulară sunt diferite din punct de vedere morfologic și molecular
o Celulele epiteliale ale medularei, celulele din regiunea subcapsulară și cele
perivasculare prezintă molecule comune – distincte de moleculele exprimate de
celulele epiteliale corticale
o Joncțiunea cortico-medulară este populată de celulele derivate din măduva
hematogenă – macrofagele santinelă și celulele dendritice interdigitate (APC)
Celulele interdigitate sunt prezente și în medulară
o În regiunea externă a cortexului – celule doică – celule de origine epitelială
care pot prelua între prelungirile lor un număr de până la 50 de timocite →
complexe multicelulare
o În regiunea medulară – corpusculii Hassal – formați din aglomerarea celulelor
epiteliale degenerate
52
o Natura distinctă a compartimentelor timusului este subliniată și de atrofia
selectivă indusă de anumiți factori:
Organotina – acționează asupra celulelor T imature corticale
Dioxina – acționează asupra unui receptor prezent pe suprafața
celulelor epiteliale corticale
Ciclosporina A – determină atrofia elementelor medulare – blochează
diferențierea celulelor T corticale în celule T medulare
Prin producerea de hidroxil steroid dehidrogenază – Ly T medulare
sunt relativ rezistente la acțiunea steroizilor
o Interacțiunea dintre celulele stromale timice și celulele T în formare este
esențială pentru dezvoltarea celulelor T
Această interacțiune este necesară și pentru dezvoltarea celulelor
epiteliale
o Fibroblastele sintetizează fibronectina, colagen și laminină - formează
structuri la nivelul cărora se concentrează factori solubili – se remarcă IL-7
o Există interacțiuni și între proteinele matricii extracelulare și o varietate de
molecule de adeziune (integrine) prezente pe suprafața unor subpopulații de
limfocite
Celulele stromale reprezintă liganzi pentru receptorii Notch 1 de pe
suprafața timocitelor
Notch 1 stimulează dezvoltarea Ly T și inhibă dezvoltarea Ly B
o Dezvoltarea timică implică și interacțiuni cu mediatori non-timici – citokine –
interleukine, CSF-uri (factori de stimulare a coloniilor), IFNγ
o Rearanjările genice intracelulare și interacțiunile intercelulare din timpul
proceselor de selecție sunt reglate de hormoni timici și de interleukine
o Lamina bazală – separă spațiile epiteliale și perivasculare – bariera hemato-
timică
Împiedică pătrunderea macromoleculelor din exterior la nivelul stromei
timice
Previne contactul dintre antigenele circulante și Ly T imature
o Timusul are și rol de glandă
Secretă hormoni cu rol în diferențierea celulelor T – stimulează apariția
unor molecule pe suprafața acestora
Exemple: timulina, α1 timozina, β4 timozina și timopoietina (și
pentapeptidul său activ TP-5)
Doar timopoietina și timulina au origine exclusiv timică
Timulina – nonapeptid zinc-dependent
Acționează ca imunoreglator fiziologic ce contribuie la
menținerea homeostaziei Ly T
o Timusul prezintă legături cu SN
Este bogat inervat de fibre colinergice și adrenergice
Celulele epiteliale medulare, celulele subcapsulare, perivasculare și
celulele doică sunt capabile să sintetizeze oxitocina, vasopresina și
neurofizina
o Stresul acut duce la o scădere dramatică a numărului de celule T din cortex și o
creștere a numărului de celule epiteliale care exprimă markeri corticali și
medulari
o Distrugerea celulelor T corticale se datorează acțiunii citolitice a steroizilor
53
o Ly T medulare sunt relativ rezistente la acțiunea steroizilor ca urmare a 20α-
hidroxi steroid dehidrogenazei
Evoluția timsului
- Involuția timică începe după primele 12 luni de viață – după unii autori
- După alți autori
o Timusul este complt dezvoltat la naștere
o Urmează o perioadă de creștere până la vârsta de 2 ani
o Începe din nou să crească între 7 și 12 ani
o Începând cu pubertatea începe un proces de înlocuire progresivă a majorității
spațiilor perivasculare cu țesut adipos și fibros
o În jurul vârstei de 50 de ani, 80% din volumul timic este reprezentat de
grăsime
- Pierderea țesutului glandular este descrisă ca involuție și conduce la păstrarea unui
minimum de țesut cortical și medular
- Diminuarea celularității se produce în special datorită faptului că timocitele dublu
negative sunt împiedicate să mai prolifereze și apoi să se diferențieze – scade
diversitatea repertoriului TCR pe măsură ce organismul înaintează în vârstă
- Involuția timică nu se datorează unui influx mai mic de progenitori ai Ly T și nici unui
defect intrinsec al acestora
- Procesul de involuți este controlat prin intermediul a numeroși hormoni gonadali și
timic, corticosteroizi și a unui set de citokine
- Involuția timică nu este un proces intrinsec și nici ireversibil, ci este rezultatul unor
dereglări progresive ale intaracțiunilor neuroendocrine-timice
- Dezvoltarea timusului și îmbătrânirea sa sunt probabil influențate de hormonul de
creștere din glanda pituitară, controlată la rândul ei de hipotalamus
- Procesul ar putea fi reversat cu GH, TSH, T3, T4 și LH-RH
- Micromediul timic este afectat de scăderea cu vârsta a nivelelor de IL-2, IL-3 și IL-7
o IL-7 este propabil implicată în stimularea expresiei bcl-2, necesară timocitelor
care încearcă să producă primul lanț al TCR-ului
- Expresia LIF (factorul de inhibare a leucemiei), IL-4, IL-5 sau IL-6 pare să crească
odată cu înaintarea în vârstă
- Timusul adult deține în continuare capacitatea de a contribui la producerea Ly T
- Timusul adult reține capacitatea de a stimula recuperarea Ly T după tranplantul
medular și este responsabil pentru recuperarea acestora după chimioterapia oncologică
sau anti-retrovirală
- Timectomia la adult, față de cea survenită la vârste mici, nu are urmări dramatice
pentru sistemul imun
o O ipoteză este că alte organe limfoide preiau rolul timusului
o Altă explicație – mecanismul homeostatic prin care numărul de limfocite este
menținut în limite normale
Formarea limfocitelor T
- Celulele stem limfoide migrează din măduva osoasă în timus în a 8-a sau a 9-a
săptămână a sarcinii
- Precursorii T suferă o maturație rapidă
- După 20 de săptămâni Ly T mature încep să migreze către organele limfoide
secundare
- Ly T în dezvoltare = timocite
o Au contact permanent cu celulele epiteliale care formează stroma timică
54
- Celulele stem ajung în sinusul subcapsular iar apoi străbat mai întâi corticala apoi
joncțiunea cortico-medulară și medulara
- La începutul formării, timocitele sunt dublu negative – nu exprimă nici un co-receptor
o DN1 – c-kit+, CD44+, CD25- – progenitori timic
o DN2 – c-kit+, CD44+, CD25+ - pro T
o DN3 – c-kit-, CD44-, CD25+ - pre T precoce
o DN4 – c-kit-, CD44-, CD25- - pre T tardiv
- La intrare în cortexul extern celulele stem limfoide proliferează rapid
- Inițial pe suprafața celulelor sunt exprimate moleculele CD34 (marker de celulă stem),
c-kit (receptor pentru SCGF – factorul de creștere a celulelor stem)
- Apoi celula exprimă molecula de adeziune CD44 și CD25 (lanțul α al IL-2R)
- Celulele proliferează, genele TCR rămân ne-rearanjate – celule pro-T
o Este prezentă enzima TdT
- Urmează expresia moleculelor CD2 și CD7, apoi a moleculelor CD1, CD5 și CD3
- În stadiul următor se pierde expresia c-kit, expresia CD44 scade și încep rearanjările
genelor TCR
- Genele β și γ încep să se rearanjeze mai mult sau mai puțin simultan
- Dacă genele γ suferă o rearanjare productivă, începe și rearanjarea genelor δ
o Dacă ambele gene au realizat o rearanjare productivă poate începe trascripiția
și sinteza lanțurilor
o Nu au loc alte rearanjări iar acele timocite rămân γδ și se dezvoltă în celule
DN, CD3+ TCR γδ
o Puține celule reușesc rearanjări productive ale genelor γ și δ
Există un silencer TCRγ – rol esențial în dezvoltarea Ly T αβ
o Majoritatea Ly Tγδ părăsesc timusul în stadiul DN
Cele care ajung în stadiu simplu pozitiv sunt CD8+
- Dacă rearanjările γ și/sau δ nu sunt funcționale, vor continua rearanjările β
o Celulele se opresc din proliferare și încep rearanjările DJ – simultan pe ambii
cromosomi
o Procesulde rearanjare V-DJ continuă doar pe unui din cei doi cromosomi –
excluzie alelică
o Celulele care nu ajung la rearanjări productive vor muri
o Dacă rearanjările sunt productive începe producerea acestui lanț
o Se formează timocite DN – pre-T
o Lanțul β este asociat pe membrană cu o glicoproteină – lanț pre-Tα – împreună
cu lanțul β și molecula CD3 formează receptorul celulei pre-T
o Semnalul necesar diferențierii provine din interacțiunea pre-TCR cu liganzi
necunoscuți
Se transmite un semnal prin complexul CD3 – activează lck – o protein
tirozin-kinază
o Efectele trasducției semnalului prin pre-TCR
Odată ce s-a ajuns la o rearanjare TCRβ productivă, sunt suprimate alte
rearanjări pentru lanțul β
Sunt selectate timocitele care exprimă lanțul β - expandare și maturare
ulterioară
Din acest moment sunt declanșate rearanjările pentru lanțul α
Începe diferențierea către stadiul dublu pozitiv
Moleculele CD4 și CD8 sunt exprimate simultan – celule dublu
pozitive
55
o Timocitele încep să prolifereze din nou
Nu pot să apară rearanjări TCR α
Genele RAG-1 și RAG-2 sunt active din punct de vedere
transcripțional
Proteina RAG-2 este degradată rapid în celulele care
proliferează
Această fază de proliferare contribuie la diversitatea Ly T prin
generarea de clone cu un singur lanț β rearanjat
Aceste lanțuri sunt asociate cu diferite lanțuri α
o Proliferarea se oprește și nivelul RAG-2 crește
Încep rearanjările α
Timocitele care realizează o rearanjare productivă sunt capabile să
exprime pe suprafață un TCR αβ complet format
o Timocitele sunt DP și se găsesc la nivelul corticalei profunde
o Expresia CD44 și CD25 s-a pierdut complet
Procesele de selecție
- Rolul proceselor de selecție:
o Eliminarea limfocitele care prezintă un TCR nefuncțional – nu sunt capabile
să recunoască molecule MHC self
o Eliminarea limfocitelor care recunosc complexele MHC/peptid self expuse pe
membranele APC-urilor
- Aviditate moderată – disociere în timp a timocitelor de APC-uri – împiedică
asambralrea unui complex de semnalizare complet
- Selecția pozitivă
o Timocitele DP care recunosc și leagă cu o forță moderată moleculele MHC I
sau II vor fi selectate pozitiv
o Selecția pozitivă asigură restricția MHC – capacitatea TCR de a interacționa
doar cu moleculele MHC self
o Dacă receptorii timocitelor se leagă cu aviditate crescută la complexele
MHC/peptid și rata de disociere este scăzută – aceste celule sunt eliminate
o Acest proces are loc la nivelul corticalei profunde
o Implică interacțiuni ale timocitelor DP, TCR cu celulele epiteliale corticale
o Restricția MHC va permite Ly T să recunoască Ag-nele prezentate doar în
contextul MHC-urilor self
o Un Ly T va răspunde la un Ag doar dacă acesta este legat de tipul de moleculă
MHC pe care l-a întâlnit în acest stadiu de dezvoltare
o O serie de celule care nu au fost selectate pozitiv au posibilitatea să își reia
rearanjările α
Dacă rearanjarea este pozitivă poate să apară o nouă specificitate
Acest proces se numește editare
Timocitele care suferă acest proces trec din nou prin selecția pozitivă
Dacă rearanjarea nu este productivă se produce apoptoza
o Selecția pozitivă este urmată de proliferare și de stoparea genelor RAG1 și
RAG2 – rearanjările sunt oprite
o În cadrul selecției pozitive, timocitele se diferențiază în celule simplu pozitive
Dacă TCR leagă un peptid prezentat de o moleculă MHC I – este
angajat și CD8 care transmite un semnal pentru inhibarea CD4 și invers
56
o Pentru a împiedica pătrunderea LyT cu potențial autoreactiv în periferie
timocitele suferă un nou proces de selecție
- Selecția negativă
o Are loc prin interacțiunea timocitelor cu celulele de origine hematopoietică de
la nivelul joncțiunii cortico-medulare: macrofage santinelă, celule dendritice
interdigitate și continuă în medulară, sub influența celulelor epiteliale
o Un timocit care exprimă TCR capabil să recunoască cu prea mare afinitate
combinația MHC/peptid este eliminat prin apoptoză
o Din acest proces de selecție supraviețuiesc doar Ly T cu afinitate potrivită
pentru MHC self și nu recunosc Ag self
o Această selecție conduce la toleranța față de self – toleranță centrală
o La nivelul medularei a fost identificat un grup de celule epiteliale care pot
exprima molecule specifice unor diverse țesuturi
ARN care codează pentru o serie de molecule membranare și secretate
Factori de transcripie
În exprimarea acestora este implicat un factor transcripțional – AIRE –
regulator autoimun
- Timocitele SP sunt reținute câteva zile în medulară, unde primesc un semnal ce induce
o nouă proliferare
- Celulele ajung la maturitate și pot fi exportate în periferie ca limfocite mature, naive,
în stadiul G0 al ciclului celular
o Acestea se îndreaptă spre organele limfoide secundare – populează ariilte T-
dependente
Limfocitele T γδ
- Aproximativ 5% din Ly T folosesc receptorul γδ
- Reprezintp populația majoritară de Ly T din piele și epiteliile intestinal și pulmonar
- În piele sunt numite limfocite intaepidermale
o Sunt dublu negative
- Celulele γδ din epiteliul intestinal și pulmonar sunt numite limfocite intaepiteliale
o Sunt CD8+
- Celulele γδ nu sunt recirculate și rămân fixate în țesuturi
- Diversitatea joncțională și regiunea N sunt absente
- Celulele γδ sunt capabile să se lege direct la antigen
- Nu sunt restrictate de MHC
- Se pot lega la antigene ne-peptidice de pe suprafața micobacteriilor și la PPD – derivat
peptit purificat
- Pot liza o serie de celule tumorale într-o maniera independentă de MHC
- Ar putea avea rolul de a elimina celulele self deteriorate dar și microbi
- Sunt destinate să răspundă unor antigene epidermice sau intestinale
Ontogenia limfocitelor B
- Înainte de naștere, sacul vitelin, ficatul fetal și măduva osoasă fetală sunt situsuri
majore de maturare
- După nasștere – Ly B mature sunt generate doar în măduva osoasă
- Dezvoltarea Ly B începe de la stadiul de celulă stem limfoidă
- Primul stadiu care marchează orientarea către lineajul B este numit pro-B
- Celula pro-B
o Proliferează în măduva osoasă – umple spațiile extravasculare dintre
sinusoidele mari ale osului
57
o Exprimă molecula CD45R – tirozin fosfatază și CD44 – moleculă de adeziune
ce interacționează cu acidul hialuronic de pe suprafața celuleli stromale
Această interacțiune promovează interacțiunea dintre c-kit și SCF
o Stadiul pro-B precoce
Încep rearanjările DJ – simultan pe ambii cromosomi
Genele și enzimele RAG1 și RAG2 sunt active, ca și enzima TdT
o Stadiul pro B tardiv
Rearanjarea V-DJ are loc pe un singur cromosom – excluzie alelică
Dacă rearanjarea este neproductivă, procesul continuă pe cromosomul
pereche
Ca urmare a interacțiunii dintre c-kit și SCF celulele pro-B exprimă IL-
7R
IL-7 secretată de celulele stromale induce maturarea celulelor
pro-B în celule pre-B
- Celula pre-B
o Marchează asocierea primei gene constante - Cµ la segmentul VDJ
o Începe procesul de translație
o Lanțurile µ pot fi identificate în citoplasmă
o O cantitate redusă de lanțuri µ este exprimată pe suprafața celulei
Se asociază cu un lanț L surogat format din 2 segmente peptidice: V
pre-B și λ5
o Asamblarea a două lanțuri µ și a două lanțuri V pre-B/λ5 duce la formarea
receptorului celulei pre-B
Acest receptor este asociat cu heterodimerii Igα(CD79a)/Igβ(CD79b)
→ receptor pre BCR
Igα și Igβ au rol în transmiterea semnalului în interiorul celulei după
legarea Ag-nului
o Celulele care nu reușesc să exprime pre-BCR mor prin apoptoză
o Celulele care exprimă pre-BCR suferă noi transformări mediate de semnalele
transmise prin acest receptor
o În acest stadiu rearanjările VDJ sunt stopate și încep rearanjările pentru lanțuri
ușoare
o Prima opțiune este lanțul L de tip k
Dacă rearanjările pentru lanțul k sunt neproductive pe ambii cromosomi
2, celula încearcă rearanjări V-J pentru lanțul λ – se respectă principiule
excluziei alelice
o TdT își încetează activitatea
- Celulele B imature
o Lanțurile ușoare sunt asambralte cu lanțurile grele µ
o IgM monomerică poate fi formată și exprimată pe membrana celulară
o Ly B imature pot recunoaște și lega Ag, dar această legare duce la o inactivare
de lungă durată și nu la expansiune și diferențiere
o Ly B imature interacționează cu moleculele self din măduva osoasă – duce la
inactivare
o Aceste interacțiuni duc la dezvoltarea toleranței la self
o Dacă un Ly B imatur este expus la o moleculă self exprimată pe suprafața
celulelor din stroma medulară – limfocitele mor prin apoptoză - deleție
o Dacă Ly B imature leagă Ag solubile, celulele sunt inactivare, dar nu deletate –
sunt anergizate
58
o Inactivarea Ly B imature autoreactive se numește selecție negativă
o Se poate apela la noi rearanjări – proces numit editare – poate duce la o nouă
specificitate care salvează Ly B de la inactivare
- Celulele B mature
o Ultimul stadiu de dezvoltare a Ly B
o Co-expresia IgM și IgD
Acest lucru este posibil ca urmare a unei modificări în procesarea
ARN-ului care apare la nivelul transcriptului primar
Se produc două molecule mARN
- Factori transcripționali care acționează în timpul dezvoltării hematopoietice
o E2A
o EBF – early B cell factor
o BSAP – proteina activatoare a celulei B
o Sox-4
- Șoarecii care nu au E2A nu pot exprima RAG1 – nu pot produce rearanjări DJ și nu
pot exprima λ5
- Dacă gena Pax-5 este defectă (gena care produce BSAP) se blochează dezvoltarea Ly
B
o Situsurile de legare ale BSAP se găsesc la nivelul promoter-ilor unor gene
caracteristice ale Ly B, inclusiv V pre-B și λ5 și la nivelul enhacer-ilor genelor
constante
o BSAP are rol și dincolo de stadiile precoce de dezvoltare
o Acest factor este prezent la nivelul SNC – absența lui duce la defecte severe de
dezvoltare a creierului
- Acțiunea Sox-4 afectează stadiile precoce
59
PROCESAREA ȘI PREZENTAREA ANTIGENULUI
60
Au situsurile active enzimatic pe fața internă a cilindrului
o Sistemul imun utilizează această cale de degradare a proteinelor antigenice
pentru a produce peptide mici destinate prezentării în MHC I
- Procesul de clivare al proteinelor este ATP-dependent
- Proteinele rezultate în urma activității proteasomului trebuie transportate în RE, acolo
unde sunt asamblate moleculele MHC
- Transportul peptidelor în RER este asigurat de TAP – heterodimer format din TAP-1
și TAP-2
o Prezintă domenii transmembranare
o Domeniu hidrofobic – străbate membrana și ajunge în lumenul RER
o Domeniu citosolic – leagă ATP-ul
- TAP 1 și 2 fac parte din familia ATP-binding cassette proteins
o Mediază transportul ATP-dependent de aa
- Peptidele generate în citosol de către proteasom sunt translocate de către TAP în RER
o Acest proces necesită hidroliza ATP
o TAP are afinitate crescută pentru peptide formate din 8-13 aa – lungime
optimă pentru MHC I
o TAP favorizează peptidele cu aa carboxi-terminali bazici sau hidrofobi
- Proteinele rezultate din procesare sunt chaperonate de către proteinele de șoc termic –
hsp70, 90, 110
o Hsp fac parte din familia proteinelor de stress
o Expresia lor crește dramatic ca urmare a stress-ului
o Hsp transportă peptidele către partea citosolică a TAP, în timp ce moleculele
chaperon rezidente în RE preiau peptidele și le leagă la partea din interiorul RE
o Transportul până la TAP nu necesită energie
o Trecerea peptidelor în RE necesită energie
- Genele TAP 1 și TAP 2 sunt adiacente celor care codează pentru LMP 2 și 7 în cadrul
complexului genic MHC
o Genele TAP și LMP sunt polimorfice
- Lanțurile α și β2 microglobulina ale MHC I sunt sintetizate la nivel ribosomal și apoi
translocate în reticul
- Etape ale asamblării MHC I – participă chaperoni moleculari care facilitează plierea
o Calnexina
Proteină rezident al RE
Promovează plierea lanțurilor α libere și formarea de legături
disulfidice
Coordonează asocierea lanțului β2µG
Când lanțul β2µG se leagă la lanțul α, calnexina este eliberată
o Calreticulina
Omolog solubil al calnexinei
o MHC I este asociat și cu o oxidoreductază thiol-dependentă – Erp57
Catalizează formarea și desfacerea legăturilor disulfidice
o Tapasina
Membră a superfamiliei imunoglobulinelor
Bogată în prolină
Domeniul transmembranar conține un reziduu de lizină care
interacționează cu transportorul TAP
Expresia sa poate fi indusă de IFNγ
Gena pentru tapasină este localizată în afara complexului MHC
61
Tapasina ajută la stabilizarea moleculei MHC I
Facilitează captarea peptidului înainte ca acesta să fie expus în
mediul din interiorul RER
Un heterodimer TAP este legat de 4 molecule de tapasină
Are rolul de a reține în reticul moleculele MHC care au fost încărcate
incorect sau suboptimal
- După legarea peptidului MHC devine stabil, se disociază de chaperoni și poate ieși din
RER
o Prin intermediul complexului Golgi ajunge pe suprafața celulară
62
o DC timice – rol important în procesele de selecție
Plasmacitoide
Exprimă B220
Conținut crescut de RE
Exprimă CD4 sau CD8 și IL-3R
Localizate în sânge și ganglioni limfatici
Recunosc ARN viral prin TLR 7 și TLR 9
După activare prezintă Ag și produc IFN I
DC conveționale – celule DC1
DC plasmacitoide – DC2
o Celulele dendritice pot fi mature sau imature
DC imature
Sintetizează MHC II
Unii receptori nu sunt reciclați după procesul de endocitoză –
FCγR II
DC mature
Au capacitatea de a migra
Sunt influențate de citokine și molecule de adeziune
Pot răspunde la chemokine și migrează la situsul infecției
Produșii virali, bacterieni și citokinele vor determina DC
imature să înceapă procesul de maturare
o DC imature localizate sub stratul epitelial intestinal capturează Ag iar DC
mature îl transportă către plăcile Peyer sau ganglionii mezenterici
o DC stabilite în localizările lor limfoide pier capacitatea de a endocita
Pot stimula Ly Th
Scade internalizarea MHC II
o DC mature sunt cele mai eficiente în activarea Ly T naive deoarece:
Expresie crescută MHC II
Exprimă CD-SIGN – promoveză adeziunea cu Ly Th
Nivele scăzute de acid sialic
Expresie crescută de molecule de adeziune
Expresie de molecule co-stimulatorii
o DC au rol și în diferențierea Ly T
Interacțiunea cu DC1 → Th 1 producătoare de IFNγ și IL-2
Interacțiunea cu DC2 → Th2 producătoare de IL-4 și IL-10
o DC imature induc toleranță
o Doar DC mature sunt capabile să activele Ly T naive
o Celule DC telerogenice amture – prezintă Ag și migrează în organele limfoide
Includ celule imature, celule rezistente la maturare sau celule activate
o DC prezintă Ag în 3 modalități:
Direct – DC ale donatorului prezintă peptide ale donatorului asociate cu
molecule MHC ale donatorului → reject acut
Indirect – Ag ale donatorului în molecule MHC ale primitorului →
rejet cronic
Semi-direct – DC ale primitorului cu MHC ale donatorului
- Monocitele/macrofagele
o Trebuie activate prin fagocitoza microorganismelor înainte să poată exprima
MHC II sau molecule co-stimulatorii
63
o Sunt APC-uri pentru celulele T efector sau cu memorie
o Ly Th activate secretă IFN γ – activează macrofagele și determină creșterea
expresiei de MHC II
- Ly B
o Exprimă MHC II în mod constitutiv
o Trebuie activate pentru a putea exprima molecule co-stimulatorii
o Recunoaște și internalizează Ag cu ajutorul BCR chiar și în concentrații foarte
mici ale Ag
o Ly B cu memorie exprimă o catitate mare de molecule co-stimulatorii
o Ly B nu servesc ca APC-uri în răspunsurile imune umorale primare
- După ce un Ag a fost internalizat, va fi degradat în peptide la nivelul compartimentelor
ce aparțin căii endocitice de procesare
- Calea endocitică prezintă 3 compartimente cu pH progresiv tot mai acidic
o Endozomii precoce – pH 6-6,5
o Endozomii tardivi sau endolizozomii – pH 5-6
o Lizosomii – pH 4,5-5
- La nivelul căii endocitice, Ag-nul este degradat în oligopeptide de 13-18 aa – lungime
potrivită pentru MHC II
- Procesarea Ag-nului poate fi împiedicată de agenți chimici care cresc pH-ul –
cloroquina sau de inhibitori de proteaze – leupeptina
o Aceste enzime desfac legăturile disulfidice ale moleculellor cu Ag cu ajutorul
GILT
- Lanțurile α și β ale MHC II sunt sintetizate la nivel ribozomal și introduse apoi în
reticul
o Inițial au nevoie de calnexină pentru a le proteja
o Cupa MHC II este ocupată inițial cu lanțul Li – CD 74 (invariant)
Previne încărcarea cupei cu peptide transportate de TAP
o Li se asociază cu trei perechi de molecule α și β
o Li acționează și ca chaperon – este implicat în plierea corectă a lanțurilor,
ieșirea moleculei din RER și orientarea MHC II din rețeaua trans-Golgi în
calea endocitică de procesare – compartimentul MIIC
o Lanțul Li este degradat iar în cupă rămâne un peptid scurt numit CLIP – lanț
peptidic invariant asociat clasei II
CLIP previne o legare prematură a unui peptid Ag-nic dar și degradarea
MHC II
o HLA-DM are rol important în înlăturarea CLIP
Catalizează schimbul dintre CLIP și un peptid antigenic
o HLA-DO poate inhiba reacția dintre HLA-DM și CLIP
o Prezența unui peptid în cupa MHC II este necesară pentru stabilitatea
moleculei
o După legarea peptidului complexul este transportat la suprafața celulei
Peptidul este legat foarte puternic – în condiții fiziologice, nu mai poate
fi înlocuit
64
- Celula normală prezintă peptide self derivate din proteine intracelulare
- Celulele infectate prezintă peptide virale
- Un Ly Tc poate fi activat de 100 de complexe MHC I/peptid
- Peptidele prezentate în MHC I au lungimea de 8-10 aa
o Prezintă reziduuri ancoră – necesare pentru legarea în cupă
o Ancorele sunt formate din reziduuri hidrofobe
Sunt situate la capătul C-terminal, dar pot fi la capătul N-terminal
- Peptidul se curbează la mijloc și ia contact cu TCR
Incapacitatea de a răspunde la un AG
- Pe suprafața unei celule sunt expuse 6 tipuri de MHC I și 10-20 de MHC II
- Un peptid care nu se leagă la o moleculă MHC nu poate activa Ly T
- Patogenii conțin epitopi multiplii
65
66
ACTIVAREA LIMFOCITELOR
Activarea limfocitelor T
- Pentru activarea Ly T este nevoie de 3 semnale
- Primul semnal de activare
o Este reprezentat de Ag – fragment peptidic prezentat în cupă MHC II de pe
suprafața unui APC
o Singurul APC profesional care activează în mod eficient Ly Th naive – DC
matur
o Este nevoie de un contact de durată între complexl MHC II/Ag și un număr
mai mare de molecule TCR
Într-o primă fază contactul este mediat de molecule de adeziune
Activarea completă durează aprozimativ 30 h
Stimularea trazitorie a TCR induce anergia Ly T
Interfața de contact dintre Ly T și APC = sinapsă imunologică sau
SMAC
Modificările scheletului de actină inițiate de moleculele de adeziune,
vor fi amplificate cu ajutorul moleculelor co-stimulatoare
LFA-1 – integrină, moleculă de adeziune
o Favorizează contactul între celule sau între celule și
matricea extracelulară
o Se leagă la ICAM-1, ICAM-2 și ICAM-3 – fac parte din
familia Ig-lor
o Nivelul de expresie al ICAM-1 este amplificat de
citokine pro-inflamatorii – încetinesc Ly T care exprimă
LFA-1 în zona în care este nevoie de o scanare a Ag
o Legarea LFA-1/ICAM-1 este amplificată după
semnalizarea prin TCR → stabilizare suplimentară
LFA-2 – CD2
o Membru al familiei Ig-lor
o Exprimat precoce pe suprafața timocitelor
o Moleculă de adeziune intercelulară
o Leagă LFA-3 (aparține familiei Ig-lor)
Este exprimat pe APC-uri
o Legarea CD2 și LFA-3 stabilizează celulele partener →
conjugat (Th-APC sau Tc-celulă țintă) – timp
suplimentar pentru scanarea peptidelor prezentate de
MHC
o În cazul Ly B, legarea LFA-3 de către CD2 determină
creșterea expresiei moleculei CD40
o Pentru activarea unui Ly T naiv este necesară formarea unei structuri
TCR/CD3/MHC-peptid – model de oligomerizare
Procesul începe pe suprafața ACP-urilor prin dimerizarea MHC II
Acesta leagă 2 molecule TCR
o 100 complexe MHC-Ag activează 18-20000 molecule TCR
TCR stimulat de antigen formează agregate fosfolipidice bistratificate
→ imunosom, formate din:
CD3
67
Molecule de adeziune
Molecule co-stimulatorii
Alte molecule de semnalizare
o MHC-Ag trebuie să se desprindă rapid de TCR după ce semnalul inițial de
fosforilare a fost furnizat
Dacă legarea peptidului este prea slabă, disocierea se face rapid și
activarea nu se mai produce
Un peptid care se disociază foarte încet face ca complexul MHC-Ag să
nu poată fi folosit în continuare de un număr adecvat de molecule TCR
o Moleculele TCR se deplasează către polul de interacțiune cu celula partener
o Moleculele MHC II se concentrează în zona de membrană care participă la
formarea SMAC
o În procesul de legare intervin și molecule co-receptor
Th – CD4 se leagă la domeniul β2 al MHC II – crește aviditatea de
legare – descrește viteza de desprindere a TCR-ului de MHC-Ag
Fiecare co-receptor este asociat la partea intracelulară cu protein tirozin
kinaze (PTK) din familia src
- Semnalul co-stimulator
o Activarea completă a Ly T necesită semnale co-stimulatorii
o CD28 de pe suprafața Ly T și B-7 de pe suprafața APC-urilor – cea mai
importantă pereche
o Legarea CD28 este critică pentru activarea Ly naive
În absența co-stimulării angajarea TCR conduce la apoptoză sau
anergie
o CD28
Homodimer, membru al superfamiliei Ig-lor
Exprimat constitutiv pe limfocitele activate sau în repaus, pe
majoritatea Ly Th și pe o parte din Ly Tc
Se leagă la B7-1 și B7-2
Expresia amândurora este amplificată ca urmare a interacțiunii
cu Ly T
o B7-2 crește rapid, expresia poate fi susținută 96 ore
o B7-1 apare după 48 de ore, rezistă aproximativ 72 de ore
În urma interacțiunii CD40-CD40L, pe suprafața Ly B este amplificată
expresia ambelor molecule
Pe suprafața DC, aceste interacțiuni duc la creșterea B7-1
Stabilizează mARN-ul pentru IL-2
o B7-1 și 2
Co-stimulare a Ly T în procesul de proliferare
Secreția de IL-2 și IFNγ
Angajarea B7-2 – duce la secreția de IL-4 → diferențierea Ly Th în
limfocite efector Th2
B7-2 determină creșterea secreției de limfotoxină α
B7-1 favorizează secreția GM-CSF
o După angajarea TCR, expresia CD28 este amplificată rapid → celulele ies din
faza G0 și intră în ciclul celular
o Efectele legării CD28
Secreția de citokine
Expresia receptorilor pentru citokinele secretate
68
Induce expresia moleculelor co-stimulatorii sau reglatoare
ICOS
o Structură și funcții similare cu CD28
o Ligandul ICOS leagă doar ICOS
o Este exprimat doar după co-stimularea prin CD28
o Determină creșterea sintezei de IL-10 – citokină
importantă pentru diferențierea Ly B
o Stabilizează mARN-ul pentru CD40L
o Necesar pentru promovarea secreției de IL-4
4-1BB
CTLA-4
o Homodimer cu omologie de structură de 75% cu CD28
o Are afinitate de legare pentru B7 de 10-20 de ori mai
mare
o Nu este exprimat constitutiv
Apare pe suprafața Ly T după legarea TCR
o Poate dislocui CD28 și blochează semnalul activator
declanșat de acesta
Blochează diviziunea în faza tranziției de la G 1 la
S
o Poate recruta tirozin-fosfataza SHP-2 – această enzimă
se leagă la un motiv ITIM al cozii intracitoplasmatice a
CTLA-4 → reversia activării Ly T
o Aceste molecule sunt reținute în compartimentul Golgi
al Ly
Ieșerea din vezicule se face doar la 48-72 h de la
evenimentul activator
CD40-L – important pentru interacțiunea Ly T și B
o Membru al superfamiliei TNFR – receptor pentru TNF
o Legarea la CD40 – etapă importantă în pregătirea Ly
naive pentru activare
o Din familia TNFR fac parte și 4-1BB și OX40 – rol în
co-stimularea Ly T
o CD27
Homodimer exprimat în Ly Th și Tc resting din sângele periferic
În urma activării antigenice, crește expresia CD27
Ligandul CD27 este CD70 – exprimat de Ly T și B ca răspuns la
stimularea antigenică
Interacțiunea CD27-CD70 favorizează procesul proliferativ
Influență scăzută asupra secreției de IL-2
Rol important în generarea de Ly T cu memorie
- Semnalul 3 – citokine
o După primirea primelor 2 semnale, Ly T poate progresa către transcripția unor
gene necesare pentru a susține procesele de proliferare și diferențiere
o Produșii genelor imediate
Pot fi detectați în mai puțin de 30 de min
Codează pentru factori de transcripție nucleară, necesari pentru
stimularea transcripției unor gene precoce sau tardive implicate în
proliferare
69
o Produșii genelor precoce
Detectați după 30 min – 24 h de la stimularea TCR
Exemple: IL-2, IL-3, IL-4, IL-5, IFNγ, chemokine, factori de creștere
o Produșii genelor tardive
Exprimați după 48 de H
Codează pentru noi molecule de adeziune sau factori citotoxici și alte
molecule necesare funcționării Ly T
- Ly T activate trebuie să prolifereze pentru a se putea diferenția în celule cu memorie și
celule efector
o Inducerea secreției de citokine care susțin diviziunea celulară și supraviețuirea
dar și expresia receptorilor pentru aceste citokine este critică pentru răspunsul
imun
o IL-2 citokină importantă
o IL-15 R prezintă 2 lanțuri în comun cu IL-2 R
- IL-2 R de mare afinitate este un heterotrimer format din lanțurile α, β, γ
o Majoritatea Ly T mature exprimă heterodimerul βγ
o După recepționarea primelor 2 semnale activatorii se exprimă și IL-2Rα
(CD25) → asamblarea receptorului de mare afinitate
- În cazul Ly Th, acțiunea IL-2 este autocrină
o Absența citokinelor duce la apotoză
- Transcripția IL-2 este bine controlată
70
o După legarea ZAP-70, aceasta este fosforilată de kinazele src → activarea
acesteia → autofosforilare
o ZAP-70 determină fosforilarea unor molecule din complexul adaptor →
reorganizarea citoscheletului de actină
o Molecule care interacționează cu ZAP-70
Vav1 – prezintă un domeniu care se leagă la citoscheletul de actină
Activează C-γ1 (PLC-γ1)
Hidrolizează fosfatidil inositol bifosfat (PIP2) în inositol
trifosfat (IP3) și diacilglicerol (DAG)
o IP3 se leagă la un canal de calciu și determină eliberarea
Ca din depozitele intracelulare
Ca activează calmodulina
Complexul Ca-calmodulină activează o
serin/threonin fosfatază – calcineurina
Calcineurina va defosforila forma citoplasmatică,
inactivă a unor membri ai familiei NFAT
NFATc defosforilat traversează membrana
nucleară și se leagă la factorul transcripțional
nuclear AP-1 → NF-ATn – nuclear
Poate refosforila o kinază din nucleu,
GSK3 → disocierea NF-ATc de AP-1 și
exportul NF-ATc înapoi în citoplasmă
Ciclosporina A inhibă defosforilarea NF-
ATc și blochează activarea Ly T
o DAG activează o serin/threonin kinază numită protein
kinaza C (PKC)
O isoformă va fi recrutată la nivelul raft-urilor și
va declanșa o cascadă de fosforilări → activarea
factorului transcripțional NF-kB – necesar pentru
activarea inducției maximale a transcripției de
IL-2
La ZAP-70 se leagă SLP76, apoi GADS și LAT
La LAT se leagă PLC, iar kinaza itk se leagă la SLP76
Itk activează PLC prin fosforilarea tirozinei
o Vav1 și zap-70 activate, precum și CD3ζ fosforilate se asociază cu
citoscheletul → coaleascența raft-urilor și asamblarea SMAC
o Fosforilarea LAT de către ZAP-70 determină recrutarea unei kinaze –
fosfatidil inositol-3 kinaza (PI3K) la nivelul membranei celulei T
PI3K fosforilează PIP2 și îl convertește în fosfatidil inozitol trifosfat
(PIP3) → scăderea producției de mesageri secunzi (DAG și IP3)
PI3K inhibă activarea PLC
PI3K acționează și asupra:
Căii de semnalizare prin p38
Căii SAPK/JNK
PI3K duce la cativarea factorului de transcripție c-jun – rol în activarea
transcripției unui set de gene pro-inflamatorii – TNF și selectina E
Este posibil ca recrutarea și activarea PI3K să fie determinate de
legarea CD28
71
- Ras – proteină monomerică asociată feței citoplasmatice a membranei celulare și care
leagă guanina
o Activitatea sa este controlată de statusul de fosforilare a nucleotidelor
o De fosforilarea nucleotidelor sunt responsabile o serie de proteine – GEF
o Ras-GDP este inactiv și este necesară intervenția GEF pentru conversia ras-
GDP în ras-GTP
- Fosforilarea LAT de către ZAP-70 duce la activarea unei GEF și mai departe la
activarea ras → activarea unei cascade de serin/threonin MAPK kinaze ce includ raf,
MEK și ERK
o Această cascadă duce la fosforilarea și activarea mai multor factori
transcripționali – c-myc și c-fos
- Angajarea CD28 pare să scadă pragul semnalului neceasar pentru activarea Ly T prin
scăderea numărului de molecule TCR care trebuie agregate în SMAC
- Legarea CD28 la B7 declanșează fosforilarea reziduurilor de tirozină de la nivelul
cozii intracitoplasmatice a CD28 de către lck și/sau fyn → recrutarea P13K → PIP3
o CD8 determină și hiperfosforilarea Vav1
- Se produce o reorganizare a citoscheletului de actină mediată de molecula rac și
agregarea raft-urilor membranare în jurul complexului TCR/CD3
o Raft-urile conțin elemente ale căilor ras/MAPK și SAPK/JNK → activarea
factorilor nucleari de transcripție c-fos și c-jun
Acești factori se combină pentru a forma AP-1
AP-1 se leagă la promotorul genei IL-2 și determină stabilizarea
mARN-ului IL-2 și creșterea expresiei genei anti-apoptotice
bcl-xL
- Angajarea CD28 contribuie la reducerea expresiei IkB și la înlăturarea unui reglator
negativ cheie al NF-kB
o Semnalizarea prin NF-kB contribuie la expresia a numeroase citokine (IL-2,
IL-4, IL-6, IFNγ, MIP-α) sau a receptorilor pentru IL-2, IL-12, a CXCR5
- CD28 contribuie la expresia altor molecule co-stimulatorii
Activarea limfocitelor B
- Un Ly B matur naiv ajuns în periferie, supraviețuiește câteva zile apoi moare prin
apoptoză
- Pentru a nu muri trebuie activat
- Dacă Ag este T-dependent și Ly B este activat cu succes de către Ly Th →
proliferarea și diferențierea Ly B astfel încât să fie capabil să efectueze hipermutații
somatice și comutare de clasă
o Se produc atât plasmocite cât și celule cu memorie → RI umoral
- Dacă Ag este T-independent se genereză plasmocite
o Nu se produce comutarea de clasă
o Se secretă Ac de clasă M
o Nu se produc celule cu memorie
- Dacă receptorul celulei B se leagă la un auto-Ag, acel Ly B va fi deletat prin apoptoză
sau i se va induce o stare de anergie
- Activarea Ly B de către Ag T-dependent necesită 3 semnale
o Legarea Ag
o Recepționarea semnalelor co-stimulatorii
o Recepționarea citokinelor secretate de Ly Th
- Semnalul activator
72
o BCR complet de pe suprafața unui Ly B matur naiv din periferie este format
din IgM/IgD membranare asociate cu proteine accesorii de semnalizare – Igα
și Igβ – faza cognitivă a Ly B
Este capabil să recunoască și să reacționeze față de un Ag specific legat
de receptor
o Cu ajutorul kinazelor src (fyn, lyn, blk) se transmite un semnal către Igα și Igβ
o Activarea src kinazelor se face prin defosforilarea de către CD45
o După activare, PTK vor fosforila aa de tirozină situați la nivelul motivelor
ITAM aparținând moleculelor Igα și Igβ
Această fosforilare duce la recrutarea de noi PTK la acest complex –
kinaza syk sau kinaza btk
Aceste kinaze vor fi fosforilate de lyn fyn și blk → activare
o Syk activată determină fosforilarea unor proteine adaptor – BLNK
Mai departe vor fi activate PLC și ras
Ras activat duce la activarea unei serin-threonin kinaze numite raf
Raf activează kinaza MAPK
Calea ras-raf-MAPK culminează cu activarea unor factori
transcripționali nucleari
o PLC clivează PIP2 în IP3 și DAG
IP3 determină creșterea concentrației intracelulare de Ca
DAG activează protein kinaza C
o Se sintetizează c-myc și c-fos → activarea și reglarea transcripției de noi gene
ce controlează proliferarea și diferențierea Ly B
o Rezultatul acestei cascade este că Ly B poate recepționa stimulul co-stimulator
și citokinele produse de Th
o Modificările morfologice ale Ly B apar după 12 h
o Este amplificată expresia moleculelor MHC II și a moleculelor co-stimulatorii
necesare pentru recepționarea stimulului 2
o Se exprimă receptori pentru citokine
o CD19 – coreceptor a Ly B împreunp cu CD21 și CD81
CD19 posedă aa de tirozină la nivelul cozii citoplasmatice ce vor fi
fosforilați → asocierea lyn și fyn la CD19
CD19 poate fi stimulat și atunci când CR2 se leagă la un antigen
opsonizat cu fragmente ale complementului
Dacă aceste procese se produc simultan → amplificare a semnalului de
activare
CD19 poate fi util și pentru recepționarea ajutorului de la Ly Th
O consecință a colegării este exprimarea FcγRIIB pe suprafața Ly B
Se transmite un semnal inhibitor celulei – nu este necesară
producerea suplimentară de anticorpi
Mecanismul de supresie se bazează pe interacțiunea dintre
motivele structurale ITIM ale FcγRIIB și tirozina SHP-1
- Semnalul co-activator
o Dacă acest semnal nu este recepționat, limfocitele devin anergice sau intră în
apoptoză
o Doar o celulă pe deplin activată progresează către proliferare și diferențiere
o Înainte de recepționarea semnalului co-stimulator, Ly B trebuie să adere stabil
la suprafața Ly Th activat de către Ag
Interacțiunea CD40 cu CD40L
73
o CD40 este exprimată la nivel înalt pe suprafața celulelor B mature naive dar nu
și pe plasmocite
o CD40L este exprimat doar pe Ly Th activate
o Interacțiunea CD40-CD40L este esențială și pentru comutarea de clasă și
formarea centrilor germinali
o Deficiența CD40L – imunodeficiență cu hiperproducție de IgM
- Semnalul 3
o Legarea Ag la suficient de molecule BCR, însoțită de co-stimularea mediată de
CD40 declanșează inducția expresie de receptori pentru citokine – în special
IL-4R
Fără legarea citokinelor, Ly B suferă o proliferare limitată
o Majoritatea citokinelor sunt produse de Ly Th stimulate de către Ag
Aparatul Golgi ajunge în proximitatea polului de interacțiune cu Ly B
o Legarea IL-4 este evenimentul principal care duce la trecerea celulei din
stadiul G0 în stadiul G1
Expunerea în continuare la IL-4 împinge celula B în faza S
o IL-2, IL-4, IL-5, IL-10 și TGFβ pot acționa pentru inducerea proliferării Ly B
o IL-2 și IL-6 induc diferențierea către plasmocit
o Ly B au și capacitate redusă de secreție
IL-6 și TNF pot crește eficiența activității Ly Th
Răspunsurile efectorii
- Sindrom di Gorge – afecțiune în care timusul nu se dezvoltă → nu se formează Ly T
- Efectorii RI mediate celular sunt împărțiți în 2 categorii:
o Celule efector care au efect citotoxic direct – elimină celulele străine sau self
alterate prin producerea unei reacții citotoxice
Limfocite T citotoxice antigen-specifice
Celule nespecifice – celulele NK și macrofagele
Atacă celulele allogenice, celule maligne, celule infectate viral și celule
conjugate chimic
74
o Celule efector CD4+
Limfocitele T helper
- Th1 secretă IL-2, INFγ și limfotoxină
o Responsabile pentru răspunsurile imune mediate celular și pentru răspunsurile
direcționate împotriva patogenilor intracelulari
- Th2 secretă IL-4 și IL-5
o Responsabile pentru susținerea RI umorale necesare pentru eliminarea
patogenilor extracelulari
- Procesul de specificare reprezintă un proces de maturare reversibil
- Celulele T CD4+ pot urma căi de diferențiere alternative în funcție de semnalele
recepționate din mediu
o Citokinele care predomină în mediu
o Profilul receptorilor pentru citokine
o Expresia factorilor transcripționali
o Remodelarea diferențiată a locilor care regelază producția de citokine
- Citokinele permit ca limfocitele să converseze cu alte populații limfocitare T, naive,
efector, cu memorie sau reglatorii
- După 4-6 cicluri de diviziune, celulele T CD4+ dezvoltă patternuri stabile ale expresiei
de citokine
- Semnalele primite din micromediu sunt furnizate predominant de APC-uri
75
o În stadiul precoce al unei infecții macrofagele sunt APC-ul dominant
Prezintă mai eficient Ly Th1 – promovează diferențierea lor
o Spre sfârșitul RI primar crește numărul de Ly B – induc diferențierea Ly Th2
- Sub influența IL-2 apare proliferarea Ly Th → celule denumite Th0 – pot secreta IL-2,
IFNγ și IL-4
o După 48-72h, majoritatea Th0 se diferențiază în celule efectorii funcționale sub
acțiunea a 3 elemente:
Antigenul trebuie să fie prezentat
Citokine
IL-12, IL-27 și IFN γ – diferențierea Th1
IL-4 – diferențierea Th2
Receptori pentru citokine
o Tipul de costimulare va influența de asemenea diferențierea
Angajarea CD28 de către B7-1 → Th1
Legarea B7-2 → creștere secrețeie de IL-4 și inducerea de Th2
- Angajarea unor anumitor TLR-uri de pe suprafața DC face ca acestea să secrete IL-12
→ Th1
o DC1 induc diferențierea Th1
o DC2 (plasmacitoide) – induc Th2
- Diferențierea către Th2 poate fi calea automată de diferențiere din care limfocitele
sunt deturnate de IL-12
- Th1 susțin RI mediate celular prin secreția de IFNγ, IL-2, limfotoxină α și GM-CSF
o INFγ și LTα activează macrofagele și le determină:
Să secrete citokine adiționale
Să devină fagovite mai potente
Crește producția de NO
o Crește expresia de FcγR de mare afinitate → participarea la efecte de tip
ADCC
o Prin producția de IL-2 este promovată proliferarea Ly T și a Ly B
o IFNγ influențează comutarea de clasă către isotipuri potrivite pentru
opsonizare, fagocitoză și activarea complementului
o Citokinele Th1 determină amplificarea expresiei MHC II și a moleculelor TAP
o Activarea Ly Tc este susținută de IL-2 și IFNγ și prin intermediul contactului
CD40-CD40L
- Th2 secretă IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-10, IL-13 și GM-CSF
o Au rol în stabilirea contactului cu Ly B prin intermediul CD40L-CD40
o IL-4 și IL-5 influențează comutarea de clasă către IgA, IgE și IgG4 – aceste
isotipuri nu determină activarea complementului și ADCC
Combaterea Ag la nivelul situsurilor mucoase – este preferată
neutralizarea în absența inflamației
o IL-5 este o citokină importantă pentru creșterea, diferențierea și activarea
eosinofilelor
o IL-3, IL-4 și IL-10 - acționează conjugat pentru activarea mastocitelor
o Stimularea simultană a mastocitelor și eosinofielor împreună cu secreția de IgE
– element important în instalarea reacțiilor alergice
o IL-10 inhibă funcțiile efectorii ale macrofagelor, abrogă producția de IL-12,
inhibă expresia MHC II și B7 pe suprafața DC
Amplifică expresia MHC II pe Ly B
76
o IL-4 și IL-13 inhibă producția de citokine pro-inflamatorii, inhibă producția de
NO și scad expresia FcγR de pe suprafața macrofagelor, DC și Ly B
Stimulează proliferarea Ly B
- Hiperactivarea macrofagelor de către Th1 poate duce la reacții de hipersensibilitate
întârziată
o Acest termen desemnează o reacție inflamatorie observată la individul deja
sensibilizat după cca. 2-3 zile de la contactul cu antigenul
- Th17
o Reprezintă un alt subset de celule CD4+ activate de Ag
o Secretă IL-17A și IL-17F precum și IL-22
o IL-17 și IL-22 sunt citokine pro-inflamatorii
o Th17 și citokinele secretate de acestea au fost identificate în anumite afecțiuni
autoimune – artrită reumatoidă, scleroză multiplă, psoriazis și IBD
o IL-17 stimulează celule ale apărării nespecifice
Neutrofile – rectutate la sediul inflamației și activate
Celule endoteliale și epiteliale – le determină să secrete IL-1, IL-6 și
TNFα – factori pro-inflamatori
o IL-22 induce sinteza de produși antibacterieni de către celulele epiteliale
o Subsetul Th17 este implicat în răspunsul față de bacterii extracelulare și fungi
- Acțiunile subseturilor Th1, Th2 și Th17 nu se suprapun
Limfocitele T reglatoare/supresoare
- Ly T CD4+ reglatoare exprimă CD25+ - lanțul α al receptorului pentru IL-2
- CD25 este exprimată și celulele CD4+ activate
- FoxP3 – marker intracelular specific Treg
o Este un marker de transcripție care este necesar pentru dezvoltarea Treg în
timus
o Face ca Ly T non-reglatorii să dobândească activitate supresoare în periferie
- Treg exprimă pe membrană GITR
- Celulele Treg naturale (CD4+, CD25+, FoxP3+) reprezintă aproximativ 10% din
totalul Ly CD4+ periferice
- Roluri:
o Menținerea toleranței față de self
o Pot suprima:
Reacția grefă contra gazdă
Răspunsurile imune față de celulele tumorale, alergeni și patogeni
Răspunsurile imune față de organele transplantate
- Treg necesită IL-2 pentru menținerea ca populație celulară și activare
- Prezintă repertoriu vast de receptori pentru Ag
- Prezintă afinitate crescută față de complexele MHC II/peptid self
- Activarea necesită lecarea TCR
o După activare, funcția supresoare este independentă de antigen
- Treg pot suprima acțiunea unor limfocite efector CD4+ sau CD8+ autoreactive
o Pot suprima și Ly B, DC și celule NK
- O explicație pentru acțiunea supresoare a Treg este prezența CTLA-4
o Interacțiunea CD80 și CD86 de pe APC-uri cu CTLA-4 de pe Treg furniează
un semnal co-stimulator care induce activitatea supresoare a acestora din urmă
- LAG-3 (gena activată de limfocit) – moleculă de adeziune asociată CD4, care leagă
MHC II exprimat pe suprafața Treg
77
o Prin legarea MHC II poate avea rol în inducerea activității supresoare a Treg
- Treg poate determina scăderea expresiei CD80 și CD86 pe suprafața DC → DC devin
activatori mai slabi ai Ly T efector
- IL-10 și TGFβ sunt necesare pentru acțiunea supresoare a Treg
- Secreția IL-10 de către Treg suprimă Ly T autoreactive rezidente
- Amplificarea populației Treg poate fi utilă în tratamentul bolilor autoimune și pentru
anihilarea rejetului alogrefelor
- Depleția Treg poate amplifica răspunsurile imune față de vaccinuri tumorale sau față
de agenți precum HIV
- În cadrul subsetului T CD4+ au mai fost identificate alte 2 tipuri de celule:
Celule T reglatoare de tip 1 (Tr1)
Sunt activate in vitro prin stimulae cu IL-10
Produc cantități mari de TGFβ
Nu produc IL-4
Sunt implicate în medierea protecției împotriva IBD
Celule T helper 3 (Th3)
Sunt cantonate în mucoase – implicate în suprimarea
răspunsurilor imune
Produc în principal TGFβ dar și cantități variabile de IL-10 și
IL-4
o Aceste celule sunt numite celule T reglatoare adaptative
Formarea lor este indusă din celulele T naive de către antigene
specifice
o Ly Treg induse pot fi CD25- sau CD25 low
- Celulele Treg naturale și adaptative sunt implicate în menținerea homeostaziei dintre
responsivitatea imună și self-toleranța
Limfocitele T citotoxice
- Aceste celule au capacități litice și pot recunoaște si elimina celulele self alterate
- Au rol și în respingerea grefelor
- CTL sunt CD8+ - sunt MHC I restrictate
o Pot exista și CTL CD4+ - sunt MHC II restrictate
78
- CTL pot recunoaște și distruge aproape orice celulă alterată
- Răspunsul CTL este împărțit în 2 etape
o Prima fază – Ly Tc naive sunt activate și se diferențiază în CTL efectorii
funcționale
o A doua fază – CTL legate la complexele MHC I/Ag distrug celula țintă
- Ly Tc naive nu pot ucide celule țintă – sunt numite precursori CTL
o Sunt imature dpdv funcțional
- Generarea de CTL funcționale necesită 3 semnale de activare
o Semnal specific transmis prin TCR, ca urmare a recunoașterii complexului
MHC I/Ag
o Semnal co-stimulator transmis prin molecula CD28 care se leagă la molecula
B7 de pe APC
o Semnal indus de acțiunea IL-2 asupra receptorului de mare afinitate pentru IL-
2 → proliferarea și diferențierea precursorilor în CTL efector
- Ly Tc ne-activate nu secretă IL-2 și nu exprimă IL-2R, nu proliferează și nu au
activitate citotoxică
- În urma activării este indusă expresia IL-2R și sinteza IL-2
- Majoritatea CTL necesită IL-2 suplimentar, produs de către Ly Th1
- Proliferarea și diferențierea Ly Th1 activate și a precursorilor CTL depind de IL-2
o După îndepărtarea Ag-nului nivelul IL-2 scade și aceste celule intră în
apoptoză
- Th1 poate induce stimularea expresiei de molecule co-stimulatoare pe suprafața APC
- Etapele uciderii sunt următoarele:
o Formarea unui conjugat efector-țintă
o Atacarea membranei
o Disocierea CTL de țintă
o Distrugerea celulei țintă
- Când un CTL antigen-specific este incubat cu o țintă potrivită, cele două celule
interacționează și formează un conjugat
o Este declanșată o etapă energofagă, Ca-dependentă – CTL programează celula
țintă penru moarte
o CTL se disociază și se leagă la o altă țintă
- Complexul TCR/CD3 recunoaște complexul MHC I/Ag de pe suprafața celulei țintă
o La recunoaștere participă și LFA-1 de pe suprafața CTL care se leagă la
molecula ICAM → formarea conjugatului
o Activarea mediată de Ag a CTL crește aviditatea moleculei LFA-1
Această aviditate crescută este menținută timp de 5-10 minute →
facilitează disocierea CTL de celula țintă
- CTL prezintă granulații de stocare intracelulară
o Prezintă perforine și serin proteaze numite granzime (fragmentine)
- Precursorii CTL nu au astfel de granule și perforine
- După formarea conjugatului CTL-celulă țintă, aparatul Golgi și granulele de depozit se
concentrează spre joncțiunea cu celula țintă
o Monomerii de perforină și granzimele sunt eliberate prin exocitoză
o Monomerii de perforină polimerizează în prezența Ca și formează pori
cilindrici
Porii formați sunt similari cu cei formați de sistemul complement
o Prin porii formați pătrund granzimele
79
o Celulele țintă prezintă pe suprafață receptorul pentru manoză 6 fosfat – se
leagă la granzima B
o Complexul granzima B-receptor pentru manoză 6 fosfat este internalizat și
ajunge în interiorul veziculelor
Perforinele sunt necesare pentu eliberarea de granzime B din vezicule
o Granzima B inițiază o cascadă de reacții care conduce la fragmentarea ADN-
ului celulei țintă
o Granzimele nu pot fragmenta în mod direct ADN-ul – ele activează o cale
apoptotică în interiorul celulei
Acest proces apoptotic nu necesită mARN și sinteză de proteine nici în
CTL nici în celula țintă
o Prin acest proces este fragmentat și ADN-ul viral din celulele infectate cu
virusuri
- Unele CTL nu prezintă nici perforine și nici granzime
o Citotoxicitatea lor este mediată de către Fas
o Fas este o proteintă transmembranară care face parte din familia TNF receptor
o Fas transmite un semnal care duce la moartea celulară atunci când este legat de
ligandul FasL
o FasL este membru al familiei TNF și se găsește pe membrana CTL
o Interacțiunea Fas-FasL declanșează moartea celulară prin apoptoză
- O trăsătură a morții celulare prin apoptoză este implicarea unei familii de caspaze
(cistein-aspartat-proteaze) – clivează după un reziduu de acid aspartic
o Caspazele sunt prezente în celule ca proenzime inactive – procaspaze
Acestea necesită clivaj proteolitic pentru activare
o Rezultatul acțiunii caspazelor este dezasamblarea ordonată și sistematică a
celulei
- CTL utilizează granzimele și FasL pentru a iniția cascada caspazelor la nivelul țintelor
lor
o Fas este asociat cu o proteină numită FADD – se asociază cu o procaspază a
caspazei 8
Celulele T cu memorie
- Puține celule T antigen specifice generate în cursul RI primar supraviețuiesc AICD
(activation induced cell death), mediată prin intermediul interacțiunii Fas-FasL
- Celulele T activate exprimă atât Fas cât și FasL
o Limfocitele folosesc această interacțiune pentru a se ucide reciproc
- Celulele care supraviețuiesc dau naștere celulelor cu memorie – se stabilesc în țesuturi
- Ly T care supraviețuiesc sunt de 100-1000 de ori mai multe decât cea a celulelor naive
de origine
- Datorită celulelor cu memorie, RI secundar va fi mai rapid și mai puternic decât RI
primar
- Celulele T cu memorie au proprietăți intermediare între celulele naive și celulele
efectorii
o Majoritatea Ly T cu memorie se găsesc în repaus
o Ly T naive pot circula doar prin ganglionii limfatici
o Celulele T cu memorie și cele efector pot circula mai amplu în organism și pot
intra în țesuturi
o Activarea celulelor cu memorie necesită co-stimulare minimală
80
o Celulele cu memorie efector exprimă molecule de adeziune similare cu cele
exprimate de celulele efector
o Durata de viată a celulelor cu memorie este mult mai lungă
o Ly T cu memorie sunt mai rapide și mai eficiente decât Ly care participă la RI
primar
o Ly T umane cu memorie sunt CD45RA-, dar exprimă CD45RO
81
o Mor mai repede prin AICD atunci când sunt stimulate prelungit
83
o KIR2DL2, KIR3DL1 și KIR2DL1 – receptori inhibitori care leagă HLA-A, B
și C
o KIR2DL4 se leagă la HLA-G
o Celulele NK pot exprima mai multe tipuri de KIR
- Funcțiile activatoare versus inhibitoare sunt determinate de domeniile
intracitoplasmatice
o Receptorii activatori – reziduuri transmembranare pozitive și cozi
intracitoplasmatice scurte
Se asociază ca un homodimer format din lanțuri precum CD3ζ, γ sau
una din moleculele adaptor DAP10 sau DAP12
Aceste molecule prezindă domenii transmembranare negative și
cu excepția DAP10, conțin domenii ITAM
o Receptorii inhibitori – prezintă domenii intracitoplasmatice lungi care conțin
motive structurale ITIM
Motivele ITIM sunt fosforilate și blochează transducerea semnalului
- Receptorii activatori din familia NCP – NKp46, NKp44, Nkp30 – exclusiv pe
suprafața celulelor NK
o Responsabili pentru uciderea celulelor infectate viral și a celulelor tumorale
- Proprietăți activatoare pot avea CD2 și CD16
o CD16 este responsabilă pentru recunoașterea mediată de Ac și uciderea țintei
de către NK
- Celulele NK ucid celule care au o expresie aberantă de MHC I
- Semnalele inhibitorii au putere de veto asupra semnalelor activatoare
o Un semnal negativ de la un receptor inhibitor poate bloca liza celulei țintă de
către celulele NK
- Celulele care exprimă nivele normale de MHC I nealterate vor evita liza de către
celulele NK
Celulele NKT
- Aceste celule exprimă markeri ai celulei NK simultan cu TCR
- NKT recunosc și răspund față de lipide și antigene glicolipidice derivate din patogeni
- NKT pot răspunde atât față de micro-organisme cât și față de structuri self
- Aceste celule utilizează un TCR semi-invariabil - lanț α și un set restrâns Vβ
- Acest TCR răspunde față de antigene prezentate de către APC-uri CD1 pozitive – DC
- După activare, NKT sintetizeză rapid cantități crescute de citokine de tip Th1 și Th2,
în principal IFNγ și IL-4
- NKT joacă rol important în clearance-ul precoce al bacteriilor
- Prin secreția IL-4, NKT reușește diferențierea preferențială a subsetului Th2
- Defectele NKT sunt asociate cu autoimunitățile și neoplaziile
84
85
SUPERANTIGENE
Antigene T independente
- Antigenele T independente nu necesită contactul dintre Ly Th și Ly B pentru a induce
activarea acestora din urmă
o RI este rapid
o Nu apare RI secundar
Apar doar răspunsuri imune de tip primar, cu secreție de IgM
o Nu apare comutarea de clasă
o Nu apar centri germinali și nici celule cu memorie
- O serie de antigene T independete pot stimula direct celulele NK, macrofagele și
mastocitele → secreție de citokine
- Antigenele T independete se împart în 2 categorii:
o Tip 1 – răspunsul față de aceste antigene apare în absența completă a
contactului cu Th și a citokinelor
În concentrații crescute se comportă ca activatori policlonali ai Ly B –
stimulare indiferent de specificitate
Ag Ti-1 sunt considerate mitogeni ai Ly B
Unele Ag Ti-1 se leagă la un receptor diferit
LPS se atașează la complexul TLR4/CD14
În concentrații mici ale antigenului se activează doar Ly care îl pot
recunoaște în mod specific
Antigenele nu mai au efect mitogen
Și în cantități mici de antigen, activarea este independentă de Ly Th
86
Ag Ti-1 pot activa și Ly B imature
o Tip 2 – necesită ajutor din partea unui set de citokine, produse de celulele din
micromediul înconjurător
Aceste antigene sunt molecule liniare cu greutate moleculară mare, cu
epitopi repetitivi
Sunt dificil de procesat → persistă pe suprafața macrofagelor pentru
mult timp
Ti-2 acționează ca antigene multivalente – realizează fenomenul de
legare încrucișată
Regiune Fab ale două Ig sunt aduse împreună prin legarea la
același antigen
Prin această legare se ajunge la o stimulare prelungită a Ly B
Ti-2 activează Ly B într-o manieră specifică
Citokinele intervin în reglarea răspunsului față de antigenele Ti-2
Citokinele nu sunt produse de Ly Th
Au rolul de a crește magnitudinea răspunsului imun
Pot determina anumite comutări de clasă sau generarea de
celule cu memorie
Ly B care răspund față de Ag polizaharidice primesc ajutor și din
partea sistemului complement
Glucidele pot activa direct calea alternativă → fragmente C3d,
care pot fi legate de receptorii CR2 (CD21)
o Alte antigene T-independente-like
Unele virusuri conțin epitopi care nu se încadrează în nici o categorie
menționată mai sus
O glicoproteină de suprafață a VSV poate genera RI în absența
completă a oricărui contact celular, precum și a citokinelor
Acest antigen nu este activator policlonal, chiar și la
concentrații crescute
87
CITOKINE
88
- Membrii familiei TNF au structură de homotrimeri – β jelly roll
- Membrii familiei TGF – homodimeri legați prin legături disulfidice – nod de cisteine
- Chemokinele sunt împărțite în funcție de aranjarea reziduurilor N terminale de cisteine
- Perioada de înjumătățire a citokinelor și a ARN-ului mesager sunt foarte scurte
- La recepționarea unui semnal inductor trebuie declanșate noi semnale de transcripție și
translație
- Citokinele pot fi modificate post-translațional înainte să fie secretate
- Proprietăți ale citokinelor
o Pleiotropism – o citokină poate acționa pe mai multe celule diferite,
determinând efecte diferite
IL-4
Ly B – activare, proliferare, diferențiere
Timocite – proliferare
Mastocite – proliferare
Ly Th1 – inhibare
o Redundanță – mai multe citokine diferite acționează asupra aceleiași celule,
determinând același efect
IL-2, IL-4, IL-5 – Ly B → proliferare
o Sinergie – citokine diferite acționează asupra aceleiași celule, își sumează
forțele și determină un efect comun
IL-4 + IL-5 – Ly B → comutare de clasă spre IgE
o Antagonism – citokine diferite au efecte opuse
IL-4 și IFNγ – Ly B → blochează comutarea de clasă la IgE
o Acțiune în cascadă
Ly Th1 activat → IFNγ → Macrofag activat → IL-12 → Ly Th1
activate → IFNγ, TNF, IL-2
89
o Receptori pentru superfamilia Ig-nelor
Conțin cel puțin un domeniu globular
Liganzi: IL-1, M-CSF, c-kit
o Receptori pentru citokine din clasa I (pentru hematopoietine)
Formează majoritatea receptorilor
Compuși din 2 lanțuri polipeptidice
Lanț α – rol în legarea citokinei
Lanț β sau γ – rol de transmitere a semnalului
IL-2 R și IL-15 R sunt trimeri
Liganzi: IL-2, 3,4,5,6,7,9,11,13,16, GM-CSF, G-CSF, OSM, LIF,
CNTF, prolactină, hormon de creștere
o Receptori pentru citokine din clasa II (pentru interferoni)
Au secvențe CCCC dar nu și WSXWS
(triptofan/serină/x/triptofan/serină)
Includ o subunitate speficică citokinei și o subunitate cu funcție de
transmitere
Liganzi: IFN-α, β, γ, IL-10
o Receptori pentru TNF
Liganzii pentru această familie de receptori pot fi molecule libere sau
membranare
Liganzi: TNFα, TNFβ, Fas, CD40, NGF
o Receptori pentru chemokine
Receptori cuplați cu proteine G
7 domenii transmembranare
8 receptori CC și 5 CXC
90
o Celulele NK exprimă constitutiv subunitățile β și γ – pot lega IL-2 cu afinitate
intermediară
Antagoniștii citokinelor
- Antagoniștii citokinelor sunt proteine care blochează activitatea citokinelor
- Acționează în 2 moduri:
o Se leagă la un receptor pentru citokină și blochează accesul citokinei – nu
transmit nici un semnal
91
o Se leagă la citokină și o inhibă
- IL-1 Ra = antagonistul receptorului pentru IL-1
o Se leagă la receptor dar nu determină transmiterea unui semnal
o Blochează legarea adevăratului ligand
o Joacă rol în reglarea intensității răspunsului inflamator
- Mulți antagoniști rezultă prin clivarea enzimatică a domeniului extracelular al
receptorului pentru citokine: IL-2, IL-4, IL-6, IL-7, IFNγ, TNF-α, TNF-β
- sIL-2 R = receptor pentru IL-2 solubil
o Reprezină un fragment N terminal din lanțul α
o Este marker al activității cronice a Ly T
o Poate lega IL-2 și împiedică interacțiunea ciokinei cu receptorul membranar
- Unele virusuri produc:
o Proteine care se leagă la citokine
o Proteine care seamănă cu citokinele și se leagă la receptorii pentru citokine
- Poxvirusurile produc:
o Proteina solubilă de legare a TNF
o Proteina solubilă de legare a IL-1
o Acești factori solubili acționează reducând sau stopând procesul inflamator
- EBV produce o proteină IL-10-like – suprimă răspunsul mediat de Ly Th1
92
- IL-10 nu este un inhibitor direct al Ly Th1, dar acționează asupra monocitelor și
macrofagelor și determină:
o Scăderea expresiei MHC II – nu pot activa Ly Th1
o Scaderea producția de NO
o Scăderea producției de IL-1, IL-6, IL-8, GM-CSF, G-CSF, TNFα
93
Terapii bazate pe citokine
- Artrita reumatoidă, hepatită B, hepatită C, scleroză multiplă
94
MIGRAREA LEUCOCITELOR ȘI PROCESUL INFLAMATOR
95
o Superfamilia imunoglobulinelor
Exemple: ICAM-1, ICAM-2, ICAM-3, V-CAM – se leagă la integrine
- MadCAM-1 conține atât domenii globulare cât și domenii mucin-like
o Este exprimată pe endoteliu mucos și are rol în direcționearea limfocitelor în
mucoasă
o Se leagă la inegrine – prin domeniul Ig-like și la selectine – prin domeniul
mucin-like
INFLAMAȚIA ACUTĂ
INFLAMAȚIA CRONICĂ
97
- În zonele extralimfoide terțiare unde se desfășoară un proces inflamator se observă
apariția de celule endoteliale cu un aspect asemănător celui din HEV
o Regiunile HEV-like prezintă molecule de adeziune mucin-like și reprezintă
locul unde se va putea produce extravazarea limfocitelor în țesutul inflamat
o Astfel de regiuni-HEV-like au fost observate în: artrită reumatoidă, boala
Crohn, colita ulcerativă, boala Graves, tiroidita Hashimoto, diabetul zaharat
Aceste afecțiuni pot fi tratate prin tintirea acestor regiuni
MEDIATORII INFLAMAȚIEI
Chemokine
- Chemokinele controlează în mod selectiv adeziunea, chemotaxia și activarea multor
leucocite, dar intervin și în traficul normal al limfocitelor
- Conțin 4 reziduuri de cisteină; în funcție de poziția acestora sunt împărțite în:
o Grupul C-C – cisteinele nu sunt separate prin alți aa
o Grupul C-X-C – cisteinele sunt separate de un alt aa
- Legarea chemokinei la receptorul specific conduce la activarea unor proteine mari care
leagă GTP-ul
o Se generează mesageri secunzi ca cAMP, IP3, Ca și proteine G mici
- După legarea chemokinei, leucocitele suferă modificări ale formei, sunt activate
integrinele leucocitare, iar în cazul fagocitelor sunt activate mecanismele oxigen-
dependente de ucidere intracelulară și eliberarea conținutului granular
- Sunt descrise 2 grupe de receptori pentru chemokine
o CCR – recunosc chemokine CC
o CXCR – recunosc chemokine CXC
- Majoritatea receptorilor pentru chemokine leagă mai mult decât o singură chemokină
- O chemokină se poate lega la mai mulți receptori
- Subseturile Th1 și Th2 pot fi distinse prin seturile de citokine secretate, dar prezintă și
profiluri diferite de receptori pentru chemokine
o Th2 – prezintă CCR3, CCR4
o Th1 – prezintă CCR5 și CXCR 3
98
o Produsul final al acestei căi este plasmina – formată prin conversia
plasminogenului
o Plasmina este o enzimă proteolitică care acționează asupra cheagului și îl
transformă în produși de degradare care au acțiune chemotactică pentru
neutrofile
o Plasmina activează calea clasică a complementului
- Sistemul complement
o Activarea sistemului complement duce la o serie de produși de clivare care
sunt mediatori ai inflamației:
Anafilatoxinele – determină degranularea mastocitelor și a bazofilelor
C3a, C5a și C5b67 amplifică aderența neutrofilelor, a monocitelor la
endoteliu și le facilitează diapedeza
99
- În inflamația cronică apar distrugeri tisulare prin acumularea unui număr mare de
macrofage activate care eliberează enzime hidrolitice și produși activi ai oxigenului și
azotului
100
TRAFICUL LIMFOCITAR
- Limfocitele pot traversa nu numai din sânge în țesuturi, ci și din sânge direct în
țesuturi limfoide secundare
- Venulele postcapilare ale organelor limfoide (cu excepția splinei) prezintă în unele
regiuni celule înalte, cuboidale – sunt denumite HEV – high endothelium venules
o Această zonă este utilizată de Ly pentru a trece din torentul circulator în
organul limfoid
o Dezvoltarea și menținerea HEV este influențată de citokine produse ca răspuns
la Ag
o La nivelul HEV se găsește o gamă largă de molecule de adeziune:
Selectina E și P (selectine)
GlyCAM-1 și CD34 (mucin-like)
ICAM-1, ICAM-2, ICAM-3, VCAM-1 și MadCAM-1
(imunoglobuline)
o Aceste molecule sunt distribuite selectiv între anumite țesuturi – adresine
vasculare (VA)
- Diferite populații de limfocite prezintă pattern-uri diferite de trafic, impuse de legarea
adresinelor vasculare la anumite molecule de pe suprafața limfocitară – homing
o Moleculele recunoscute de adresine sunt denumite homing receptors
- Ly naive nu prezintă vreo preferință pentru vreun anumit organ limfoid secundar și
circulă de o manieră nediscriminatorie și continuă în organism
o Atașarea inițială la HEV este mediată de legarea unor receptori homing de
tipul selectinei-L la molecule GlyCAM-a sau CD34
o După ce un astfel de Ly se întâlnește cu un Ag specific se activează și se
transformă în limfoblast
În timpul acestui proces (48 ore) este reținut în paracorticală – nu poate
fi detectat în circulație – faza de shut-down
La sfârșitul acestei faze, Ly efector și cele cu memorie, părăsesc
organul limfoid secundar
- Ly efector se direcționează către endoteliul din zonele inflamatorii
o Prezintă o cantitate mare de LFA-1 – facilitează diapedeza la nivelul țesuturilor
extralimfoide terțiare
- Ly care sunt destinate pielii vor prezenta nivele scăzute de selectină-L, dar nivele
crescute de LFA-1 și CLA care se leagă la moleculele ICAM și la selectina-E
101
MEDICAMENTE ANTI-INFLAMATOARE
Corticosteroizi
- Sunt derivați din colesterol
- Determină scăderea numărului de Ly circulante prin creșterea lizei limfocitelor sau
prin alterarea pattern-ului traficului limfocitar
- Sunt lipofilici și pot traversa membrana pentru a se lega la receptorii citosolici
o Complexul receptor-ligand este transportat la nucleu unde se leagă la secvențe
reglatoare ale ADN-ului – determină creșterea sau inhibarea transcripției
Este amplificată transcripția factorului I-kB – inhibitorul NF-kB
- Roluri:
o Reduc capacitatea de fagocitoză și ucidere a fagocitelor
o Reduc expresia MHC II
o Scad producția de IL-1
o Stabilizează membrana lizozomală
o Reduc chemotaxia
102
ORGANELE LIMFOIDE SECUNDARE
- Cei mai mulți patogeni pătrund în organism la nivelul pielii sau a epiteliului tractului
intestinal sau respirator
- La nivelul organelor limfoide secundare se produce transportul și concentrarea Ag –
facilitează contactul dintre Ag și Ly specifice
- Organele limfoide secundare sunt:
o Ganglionii limfatici
o Splina
o Țesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT)
o Sistemul imun cutanat
- În toate organele, cu excepția SNC există agregate de limfocite
- Ganglionii limfatici
o Sunt structuri limfoide amplasate pe traseul vaselor limfatice, care colectează
fluidul extracelular din țesuturi și îl returnează în sânge
Acest lichid se numește limfă și circulă prin vase limfatice
o Vasele limfatice aferente transportă și Ag
o Sistemul limfatic reprezintă un mecanism eficient de colectare a Ag
Ganglionii limfatici situați pe traseul vaselor limfatice, scanează limfa
pentru identificarea Ag
o Structură
Ganglionul este înconjurat de o capsulă fibroasă
Este organizat într-o arie corticală și o arie medulară
Cortexul prezintă o regiune superficială și una profundă – paracortex
Cortexul superficial mai este numit zona B-dependentă
Conține majoritatea LyB, organizate în foliculi limfatici, dar și
alte celule foliculare dendritice – rol în activarea și selecția LyB
o Unii foliculi prezintă o zonă centrală – centru germinal
În această zonă au loc proliferări intense ale Ly B
Acești foliculi se numesc secundari
o Foliculii fără centru germinal se numesc primari
Aceștia conțin în special Ly B mature naive (Ly B mature care nu au
venit în contact cu Ag pentru care exprimă receptor)
o Centrii germinali se formează în urma stimulării antigenice a Ly B
Reprezintă zone de proliferare intensă, de selcție a plasmocitelor ce
secretă Ac de mare afinitate și de generare a Ly B de memorie
o Aria paracorticală – numită și zona T-dependentă
Populată de Ly T și celule specializate – celule dendritice interdigitate
Majoritatea Ly T sunt CD4+
Ly T naive pătrund în ganglion prin limfaticele aferente sau prin
venulele cu endoteliu înalt (HEV)
Celulele dendritice funcționează APC-uri – preiau Ag din limfa ce
traversează ganglionii și le prezintă Ly T CD4+
o Medulara
Conține plasmocite, macrofage și celule dendritice, organizate sub
formă de cordoare
Limfocitele nu formează joncțiuni intercelulare cu celulele vecine – își
mențin capacitatea de a migra și recircula între limfă, sânge și țesuturi
- Splina
103
o Organ situat în hipocondru stâng
o Specializat în colectarea Ag din circulația sanguină
o Vascularizația este asigurată de artera splenică
Arteriolele sunt înconjurate de manșoane de țesut limfoid – teci
limfatice periarteriolare – conțin Ly T
Majoritatea sunt Ly T CD4+
În jurul tecilor sunt dispuse Ly B organizate în foliculi limfatici primari
sau secundari
o Tecile perearteriale și foliculii sunt înconjurate de o coroană de Ly B, Ly T
CD4+ și macrofage – formează zona marginală
o Țesutul limfatic splenic formează pulpa albă, răspândită în pulpa roșie –
formează majoritatea țesutului splenic, este sediul de colectare și distrugere a
eritrocitelor senescente
o Limfocitele și Ag pătund în splină prin sinusoide vasculare
Splina nu conține venule cu endoteliu înalt
o Activarea Ly B se produce în zona marginală, apoi migrează la nivelul
foliculilor – formează centrul germinal
- Țesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT)
o Este situat la nivelul mucoaselor tracturilor respiratorii – BALT și gastro
intestinal – GALT
o Este format din agregate de limfocite și celule accesorii
o GALT include amigdalele (inelul lui Waldayer), apendicele și plăcile Payer
La nivelul plăcilor Peyer, Ly B formează foliculi, iar Ly T ocupă ariile
dintre acestea
o La nivelul epiteliului intestinal, colectarea Ag este realizată de celulele M
- Sistemul imun cutanat
o Cuprinde limfocitele și celulele accesorii de la nivelul dermului și al
epidermului
104
INDUCȚIA ȘI DEZVOLTAREA RĂSPUNSURILOR IMUNE UMORALE
105
Pot reține Ag/complexele Ag-Ac chiar luni de zile
FDC contribuie la organizarea structurală a foliculilor primari dar și la
supraviețuirea și activarea Ly B în periferie
FDC eliberează mici particule derivate din membrană
Aceste particule sunt acoperite cu complexe imune și sunt
numite icosomi (immune complex coating)
Icosomii pot fi legați și endocitați de Ly B
Ag endocitat este procesat și prezentat Ly Th activate
o Ly B care recunosc Ag prezentat de FDC vor fi induse să exprime molecule de
adeziune LFA-1 și VLA-4
Acest lucru face ca doar Ly B stimulate să fie reținute pe suprafața
FDC prin interacțiunea cu ICAM-1 și VCAM-1
- După ce Ly B a primit primul semnal, următoarele evenimente depind de subtipul de
Ly Th pe care îl întâlnește
o Pe suprafața Ly Th2 este stimulată expresia CD40L
o Pe suprafața Ly Th1 este indusă expresia FasL
o Dacă Ly B întâlnește un Ly Th1 se produce legarea FasL-Fas – este indusă
apoptoza Ly B și răspunsul imun umoral este inhibat
o Facă Ly B întâlnește un Ly Th2 se produce legarea CD40-CD40L - Ly B este
activat
Chiar dacă Ly B ajunge să exprime Fas (în urma activării), Ly Th2 nu
exprimă FasL și nu pot ucide Ly B
- Formarea conjugatelor T-B determină proliferarea ambelor tipuri de Ly Th
o După primirea semnalului co-activator prin molecula CD40, Ly B exprimă noi
receptori pentru citokine – devin receptive la IL-4 (secretată de Th2) – astfel
Ly B primesc al treilea semnal activator
- După 4 zile de la contactul cu Ag, Ly B și Ly Th activate încep să exprime CXCR5 –
receptor pentru chemokina BLC
o Ly B și T migrează către foliculii primari din cortexul extern
La acest nivel Ly B se activează sau intră în apoptoză
- Ly B activate încep proliferarea în interiorul foliculilor limfoizi primari
o Procesarea este foarte rapidă și necesită prezența continuă a Ag, contactul
CD40-CD40L și a citokinelor Th2
- Ly B care proliferează formează în 7-10 zile de la contactul cu Ag-nul așa numitul
centru germial – foliculul primar se transformă în folicul secundar
o Formarea centrului germinal depinde de interacțiunea Ly B cu Ly Th și
necesită interacțiunea CD40-CD40L
- Ly B care iau parte la RI se vor numi centroblaști – celule cu talie mare, citoplasmă
abundentă, cromatină difuză și care nu au Ig pe suprafață
o Centroblaștii dislocă celulele B care nu participă la RI și le împing spre
periferia foliculului – formează mantaua foliculară
- După 9-12 zile de la contactul cu Ag, centroblaștii se deplasează către marginea
foliculului și formează zona întunecată – la acest nivel are loc maturația de afinitate
prin hipermutație somatică
- Centroblaștii din zona întunecată se divid și dau naștere unor celule care nu se mai pot
divide și se maturizează
o Aceste celule vor fi mai mici decât blaștii, prezintă Ig pe suprafață și se dispun
la periferia foliculului – formează zona clară
106
Ly B din zona clară se numesc centrocite – vin în contact cu FDC și cu
Ag
La nivelul zonei clare a centrului germinal celulele care au suferit
hipermutații sunt selectate pozitiv sau negatic și are loc comutarea de
clasă
- Centrocitele care leagă Ag-nul prezentat de FDC în zona clară, se diferențiază în
celule B cu memorie (celule mici) și plasmablaști (celule mari)
o Plasmablaștii părăsesc centrul germinal și migrează către zona medulară – se
transformă în plasmocite și secretă Ac
o Unele celule cu memorie rămân în apropierea centrului germinal, altele pleacă
din ganglion prin vasele limfatice eferente
- Majoritatea centrocitelor nu pot lega Ag sau au Ig cu o afinitate mică pentru Ag –
acestea mor prin apoptoză în zona bazală a zonei clare
o Aceste celule vor fi fagocitate de către macrofage numite copri-tingibili
- Celulele care au suferit maturație de afinitate vor fi selectate și vor părăsi centrul
germinal și vor migra către zonele extrafoliculare, îndreptându-se spre medulară
o Unele se diferențiază în plasmocite și secretă Ac cu un alt isotip decât IgM
- Activitatea proliferativă de la nivelul centrului germinal persistă aproximativ 21 de
zile de la contactul cu Ag
- În RI secundar formarea centrului germinal este mult mai accelerată
o Sunt implicate Ly B cu memorie care au posibilitatea unui homing mult mai
rapid
o Plasmocitele derivă din Ly B cu memorie care deja au suferit comutări de clasă
și vor secreta IgG
107
IMUNITATEA ANTIPATOGEN
108
IMUNITATEA FAȚĂ DE BACTERII EXTRACELULARE
Mecanisme de apărare
Imunitatea specifică
a. RI umoral
- Bacteriile extracelulare prezintă atât Ag T dependente cât și T independente
- Pilii bacterieni se leagă la glicoproteinele membranare într-o manieră lectin-like –
modalitate prin care patogenii evită îndepărtarea
o Pilii diferă de la o specie bacteriană la altă – specificități diferite
- Ac se pot lega la pili și pot bloca fizic aceste componente – împiedică atașarea
microbilor la celulele organismului
- Ac pot lega, bloca și îndepărta exotoxinele - antitoxine
o Exotoxinele diferă de la specie la specie
- Ac au rol și de opsonină – ajută la fagocitare
Apărarea nespecifică
a. Sistemul complement
- Activarea complementului până la formarea MAC duce la distrugerea bacteriilor
o Calea alternativă este activată de către peptidoglicani (Gram-pozitivi) sau LPS
(Gram-negativi)
- Bacteriile G- sunt mai sensibile la acțiunea complementului
- Pacienții deficienți în componente ale căii post-C3 nu pot supraviețui infecției cu
Neisseria
b. Mastocite
109
- Rol preponderent împotriva bacteriilor care exprimă molecule de adeziune FimH
- Mastocitele din MALT pot să fagociteze dar secretă și mediatori ai inflamației
(histamină, IL-6, TNFα, LTβ4)
o IL-8 și LTβ4 sunt factori chemotactici puternici pentru neutrofile
o TNF amplifică potențialul microbicid al neutrofilelor
Mecanisme de evaziune
110
IMUNITATEA FAȚĂ DE BACTERII INTRACELULARE
Mecanisme de apărare
Fagocitele
- Neutrofilele
o Celulele infectate secretă factori chemotactici care atrag neutrofilele
o Acestea fagocitează bacteriile eliberate din celulele infectate
o Celulele carora bacteriile le-au indus apoptoza sunt fragmentate în corpi
apoptotici care vor fi fagocitați
- Macrofagele
o Intră în acțiune când neutrofilele nu au reușit să facă față invaziei bacteriene
o Internalizarea patogenilor se face prin fagocitoză sau endocitoză
Stimularae receptorilor TLR duce la activarea NF-kB – determină
mecanisme oxigen dependente de ucidere intracelulară – sinteza de
produși activi ai oxigenului și oxid nitric
o Macrofagele activate produc IL-12 – contribuie la diferențierea Ly Th1
Acestea secretă IFNγ – stimul pentru macrofage care duce la
hiperactivarea lor
- Limfocitele Tc
o Dacă bacteriile se replică în citosol, vor urma calea de procesare care conduc la
prezentarea de peptide asociate cu moleculele MHC I – vor fi recunoscute de
Ly Tc
o Uneori, produse rezultate din degradarea endosomală sau produși secretați de
către bacterie ajung în citosol și sunt prezentați în MHC I – cross-prezentare
o Uciderea țintelor nu depinde de perforine sau sistemul Fas-FasL
o Uciderea are loc prin secreția de granulolizină și citokine pro-inflamatorii –
IFNγ și TNFα – atrag celule efectorii, dar au și efect anti-bacterian direct
- Ly Tc neconvenționale
o Unele bacterii intracelulare sunt procesate în peptide care conțin N-formi-
metionină – sunt prezentate în MHC I non-clasice
- Ly T γδ
o Recunosc un număr mic de molecule pirofosfat-like – specificitate pentru
unele bacterii
- Celulele NK
o Macrofagele activate secretă IL-12 – activează Th și celulele NK
o NK secretă IFNγ – determină hiperactivarea macrofagelor și diferențierea Th1
- Ly Th
o Limfocite esențiale pentru activarea celorlalți efectori celulari
o Prin intermediul IL-2 susțin diferențierea Ly Tc și duc la hiperactivarea
macrofagelor
o Macrofagele activate secretă IL-12 și IL-18 care acționează sinergic pentru a
susține răspunsul eficient al Th1
111
o IL-27 – necesar pentru inițierea răspunsurilor Th1
Formarea de granuloame
- Dacă patogenii nu pot fi uciși și îndepărtați se încearcă izolarea lor
- Macrofagele hiperactivatea fuzionează și formează celule gigant
o La interior se găsesc Ly T CD4+
o La exterior se găsesc Ly T CD8+
- Stratul extern al granulomului poate deveni fibrotic sau se poate calcifica
o Celulele din interior mor prin necroză
o Patogenii pot supraviețui în stare dormantă
- Citokinele Th1 sunt esențiale pentru formarea granulomului
- IFNγ menține starea de hiperactivare a macrofagelor
- Citokinele de tip Th2 (IL-4, IL-10) joacă rol în rezoluția granulomului
- Persistența granulomului atestă cronicizarea infecției
o Dacă pereții sunt distruși, este posibilă eliberarea patogenilor dormanți
Mecanisme de evaziune
- Evitarea distrugerii intracelulare
- Evitarea distrugerii în interiorul fagolizozomului
- Evitarea Ly T
- Evitarea Ac-ilor
Imunitatea antivirală
- Virusurile sunt patogeni intracelulari – se pot reproduce doar în celulele pe care le
infectează
- Virusurile pot fi:
o Citopatice – produc leziuni celulei infectate
o Ne-citopatice
- Virusurile mai puțin virulente sunt mai greu de îndepărtat de organism
- Unele genomuri virale conțin gene care se suprapun
- Multe dintre genele virale sunt dedicate unor proteine necesare pentru replicarea
virală, dar majoritatea sunt dedicate unor produși care au ca rol subminarea
răspunsului imun al gazdei sau reglarea procesului apoptotic
- Cu cât virusul este mai mare și replicarea este mai lentă, cu atât mecanismele de
blocare a răspunsului imun sunt mai complexe
- Virusurile pot persista o perioadă îndelungată în organism în stare latentă
o În condițiile alterării imunocompetenței gazdei – se reactivează și generează
infecție
- Categorie specială de virusuri latente – oncovirusurile
o Virusuri ADN
HPV – human papillomavirus
EBV – Epstein-Barr virus
HepB – hepatita B
o Virusuri ARN
112
HTLV – human T leukemia virus
HIV – conduce la malignități în mod indirect prin afectarea Ly Th
- Rolul proeminent în infecția virală revine Ly Tc și celulelor NK
- Apararea gazdei vizează încetinirea replicării virale și apoi eradicarea infecției
- Interferonii reprezintă un element precoce al mecanismelor de apărare
IFN α – produs de leucocite
IFN β – produs de o gamă largă de celule
IFN γ – produs de Ly T și NK
o Au efect antiviral indirect – interferă cu celulele învecinate celulei infectate la
nivelul procesului de transcripție și translație
o IFN α și IFN β induc sinteza enzimei PKR
Aceasta este activată de dsARN – se autofosforilează
Fosforilează eIF2 – factor necesar pentru transcripția și translația
proteinelor virale
o IFN amplifică expresia moleculelor MHC I și a celor care compun
proteazomul imun – crește capacitatea de prezentare și procesare a peptidelor
virale către Ly Tc
o IFN α și IFN β stimulează celulele NK
Celulele NK pot să ucidă celule infectate viral și celule tumorale fără o
sensibilizare prealabilă
o Când patogenul este opsonizat cu Ac, eliminarea se face prin ADCC –
citotoxicitate dependentă de Ac
o Celulele NK pot secreta IFNγ – stimulează macrofagele și Ly T
- Un alt element al apărării nespecifice este sistemul complement
o Proteinele SC pot produce leziuni ale anvelopei anumitor virusuri
- Sistemul imun nespecific este capabil doar să încetinească progresia infecției virale
sau să o limiteze
- În apărarea anti-virală intervin celule care exprimă receptori ai apărării nespecifice –
în special TLR
o TLR3 – leagă ARN dublu catenar viral
o TLR7 și TLR8 – leagă ARN viral monocatenar bogat în GU
o TLR9 – leagă ADN viral
- Macrofagele și DC stimulate prin receptorii TLR secretă IFNα, IL-6, IL-12 și TNF
o Aceste citokine stimulează capacitatea de a lupta împotriva microorganismelor
- Imunitatea umorală are rol redus
o Unii Ac se leagă la virusuri și le împiedică să intre în celula țintă sau pot bloca
și lega enzime virale – Ac neutralizanți
o Prin legarea Ac-ilor se poate ajunge la aglutinarae particulelor virale și la
activarea complementului
o Opsonizarea virusurilor le face susceptibile acțiunii celulelor NK și fagocitelor
Ac se leagă și la celulele infectate viral – celule sefl alterat
- Diferitele tipuri de virusuri induc formarea unor isotipuri diferite de Ac
o În cazul virusului gripal se produc Ac de clasă A și doar secundar Ac G sau M
o În cazul virusurilor care se răspândesc în organism pe cale hematogenă sunt
necesari Ac de clasă A dar și Ac circulanți
- Răspunsurile imune umorale nu pot eradica infecția virală
- Răspunsurile imune specifice antivirale sunt cele celulare – implică Ly Th și Tc
- Uciderea celulelor infectate viral este realizată de Ly T CD8+, diferențiate în stadiul
de efectori (CTL)
113
o Aceste Ly apar precoce, înaintea Ac neutralizanți
o CTL recunosc complexe MHC I/peptid antigenic – acești efectori sunt capabili
să elimine majoritatea celulelor infectate viral
- Activarea și diferențierea Ly Tc depinde de Ly Th
o Ly CD4+ reprezintă o sursă majoră de citokine cu acțiune antivirală sau
necesare pentru răspunsul de tip pro-inflamator
o Ly CD4+ eficiențiază și răspunsurile imune umorale – inducerea de comutări
de clasă adecvate și a maturației de afinitate
Mecanisme de evaziune
- Latența
o Această stare îi permite virusului să supraviețuiească și să scape de atacul imun
Se activează în cazul unei imunodeficiențe
o Latența se realizează prin inactivarea transcripției genelor virale și expresia de
LAT (latency-associated transcripts)
- Variația antigenică
o Modificări rapide, aleatorii și de mică amploare – drift antigenic
În cazul virusului gripal se modifică hemaglutinina și neuroaminidaza –
molecule proteice de suprafață, tința Ac-ilor neutralizanți
Virusurile mutante se replică preferențial
o Modificări de mare anvergură – shift antigenic
Frecvențe mai mici
Când o celulă este infectată cu 2 specii diferite de virus gripal, acestea
pot suferi un fenomen de reasortare
Shift-ul antigenic este favorizat în cazul virusurilor care infectează o
gazdă intermediară înainte să infecteze organismul uman
- Interferența cu prezentarea în cupa MHC I
o Unele virusuri infectează celule care exprimă cantități foarte scăzute de MHC I
– sunt prezentate puține antigene virale
o Alte virusuri sintetizează proteine care nu pot fi procesate
o Blocarea sintezei moleculei MHC I
o Proteina multifuncțională Nef produsă de HIV interacționează cu moleculele
MHC I clasice și cu clathrina și forțează internalizarea și degradarea MHC I
- Evaziunea atacului celulelor NK
o CMV, poxvirusurile și herpesvirusurile sintetizează structuri MHC-I like care
se leagă la receptorii inhibitori ai celulei NK
- Interferența cu prezentarea în cupa MHC II
o Unele virusuri sunt greu prelucrate de APC-uri
o Sinteza unor proteine care deturnează MHC II către proteazom
o Competiția cu lanțul Li
- Interferența cu celulele dendritice
o Infectarea precursorilor DC și împiedicarea diferențierii acestora în DC mature
o Uciderea DC
o Blocarea expresiei de molecule co-stimulatorii – anergie
o Celulele infectate exprimă FasL – determină apoptoza celulelor T care exprimă
Fas
- Evitarea Ac-ilor
o Expresia de receptori Fcγ pe suprafața celulelor infectate
114
Acești receptori interceptează complexele virus-Ac și fragmentul Fc al
Ac-ilor nu este disponibil pentru ADCC sau activarea complementului
- Evitarea sistemului complement
o Unele virusuri exprimă proteine similare celor implicate în reglarea sistemului
complement sau pot altera expresia acestor molecule
- Contracararea statusului antiviral
o Inhibarea secreției de IFNα
o Producerea de proteine care blochează activarea ARN-azelor
- Inactivarea celulelor CD4+
o Degradarea moleculelor CD4 nou sintetizate la nivelul proteasomului
- Influențarea apoptozei celulelor gazdă
o Pentru virus e important ca celula gazdă să nu moară prin apoptoză înainte să
se producă replicarea
o Adenovirusul produce proteine E3 care se combină și formează RID (receptor
internalization and degradation)
RID înlătură de pe suprafața celulei gazdă moleculele Fas și TNFR
o Poxvirusurile exprimă omologi ai TNFR
o EBV produce un omolog al bcl-2 care blochează apoptoza
- Manipularea ciclului celular
o Proteina p53 duce la stoparea progresiei în ciclul celular și apoptoză
o Proteina Rb blochează diviziunea celulelor cu anormalități genetice
o Virusurile atacă aceste proteine
Proteina E1A se leagă la p53 și la Rb și determină apoptoza
- Interferența cu citokinele
o Sunt țintite citokinele responsabile pentru recrutarea și activarea celulelor cu
rol în răspunsul imun anti-viral – interferonii, IL-1, IL-12
o EBV alterează diferențierea în Th1 – inhibă producția de IL-12
IMUNITATEA ANTI-PARAZIȚI
- Paraziții pot fi:
o Monocelulari – protozoarele – comportament asemănător celui bacterian sau
viral
o Multicelulari – helminți
- Este implicată imunitatea înnăscută dar și cea adaptativă
- Protozoarele
o Pot exista în forma metabolic activă – trofozoit sau în forma dormantă – chist
o Activarea SC și fagocitoza sunt principalele arme ale apărării nespecifice
o Împotriva amoeba, Plasmodium, Trypanosoma sunt formați Ac
o Răspunsul imun celular este mai important în cazul Leishmania și Toxoplasma
- Helminții
o Necesită un răspuns complex
o Generează infecții cronice
o Celulele implicate sunt eozinofilele și mastocitele
o IgE pot declanșa răspunsuri de tip ADCC ale eozinofilelor
Mecanisme de evaziune
- Specificitatea limfocitelor
o Dezvoltare multi-stadială
115
o Ciclu de viață care implică mai multe gazde
o Liza limfocitelor
- Anticorpi
o Prezentarea de molecule de suprafață care blochează Ac anti-paraziți
o Penetrarea în macrofage
o Variație antigenică
- Distrugerea fagolizozomului
o Blochează fuziunea fagozomului cu lizozomul
o Evadarea din fagozom în citoplasmă
o Rezistența față de enzime lizozomale
o Liza granulocitelor și macrofagelor aflate în repaus
- Complement
o Blocarea activării căii alternative
o Expresia de molecule reglatoare
o Degradarea componentelor complementului atașate și eliberarea MAC
o Activarea complementului până la epuizare
- Ly T
o Inducerea apoptozei accelerate a Ly T cu memorie
o Secreția de peptide imunosupresoare
- APC
o Interferența cu maturarea DC și activarea macrofagelor
o Activarea secreției de IL-10 de către Ly T și inhibarea expresiei MHC II
o Scăderea producției IL-12 și a diferențierii Th1
IMUNITATEA ANTI-FUNGI
- Fungii sunt microorganisme:
o Unicelulare – candida
o Multicelulare și filamentoase – aspergillus
- Pereții nu conțin peptidoglicani, acid teichoic și lipopolizaharide
- Conțin ergosterol, nu și colesterol
- Determină leziuni tisulare prin eliberarea de enzime proteolitice – induc răspunsuri
inflamatorii
- Cel mai întâlnit fung – Candida
o În condițiile unei imunități normale se comportă ca un comensal
- Histoplasma capsulatum supraviețuieste în interiorul macrofagelor – patogen
intracelular
o Rol important Ly Th17
- Infecțiile cauzate de fungi = micoze
Mecanisme de evaziune
- Recunoașterea PRR
o Nu prezintă LPS sau peptidoglicani la nivelul peretelui
- Specificitatea Ly T și B
o Ciclu de viață multistadial
- Complement
o Blocarea accesului prin intermediul peretelui celular
- Fagocitoza
o Blocarea prin intermediul capsulei
116
- Funcția Ly B și T
o Devierea către Th2
o Blochează activarea NF-kB
o Cresc producția de NO – scade proliferarea limfocitară
o Inhibă migrarea neutrofilelor
o Scad sinteza de IL-12 și expresia B7 de către monocite
o Activează Ly T reglatorii
o Inhibă răspunsurile Th1 și Th2 prin producerea de melanină
o Blochează producția TNF
117