qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Facultatea de Drept și Științe Administrative

rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopaCoordonator de disciplină:
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
Lect.univ.dr. Manuela Niță

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa 1
 2023-2024

UVT
DREPTUL AFACERILOR

Suport de curs – învăţământ la distanţă

Management, Anul I, Semestrul I

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală
2
 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂȚI DE ÎNVĂȚARE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA ID .

3
 CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

1. Modulul I. Consideraţii generale privind dreptul afacerilor

- Unitatea de învăţare 1: Introducere în studiul dreptului

- Unitatea de învăţare 2: Noţiunea şi utilitatea dreptului afacerilor în sistemele
naţionale de drept.

2. Modulul II. Principiile dreptului afacerilor

- Unitatea de învăţare 3: Principiul libertăţii în comerţ.

- Unitatea de învăţare 4: Principiul aparenţei în afacerile şi contractele
comerciale.
- Unitatea de învăţare 5: Principiul caracterului oneros al actelor şi
operaţiunilor juridice de natură comercială.
- Unitatea de învăţare 6: Principiul concurenţei loiale (oneste) şi normale în
afaceri.
- Unitatea de învăţare 7: Principiul promovării şi protecţiei drepturilor
consumatorului.

3. Modulul III. Subiectele dreptului afacerilor

- Unitatea de învăţare 8: Profesioniștii comercianți.

4. Modulul IV. Titlurile de credit

- Unitatea de învăţare 11: Caracterizarea efectelor de comerț sau titlurilor de

credit

5. Modulul V. Instituția contractului

4
 MODULUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL
AFACERILOR

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

U.I. 1: Introducere în studiul dreptului.

= 3 ore

U.I. 2: Noţiunea şi utilitatea dreptului afacerilor în sistemele naţionale de drept.

Izvoarele normative ale dreptului afacerilor.

= 3 ore

 Obiectiv general: Cunoaşterea evoluţiei şi a statutului dreptului

afacerilor în cadrul marilor sisteme de drept contemporane

 Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi

înţelegerea semnificaţiei acestora.

5
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

Introducere în studiul dreptului

Ştiinţele juridice şi implicit ştiinţa dreptului este acea ştiinţă ce studiază, în

general, legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile politice şi
juridice, formele lor, corelaţia dintre acestea şi celelalte componente ale sistemului
social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează societatea.
Dreptul urmăreşte disciplinarea, ordonarea relaţiilor sociale, în vederea
promovării unor valori sociale cum sunt: proprietatea, siguranţa, societatea civilă, etc.
Ştiinţa dreptului este un ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii, un
ansamblu de norme care organizează viaţa în comun fiind în egală măsură şi o tehnică
de convieţuire menită să disciplineze conduitele umane şi să apere societatea de
excese.

Secţiunea 1. Norma juridică. Noţiune şi caractere.

Norma juridică este celula de bază a dreptului, fără de care acesta nu poate
exista. Dreptul este un sistem, un ansamblu complex de norme juridice.
În fiecare normă juridică este înmagazinată o anumită conduită posibilă sau
datorată a subiectelor participante la relaţiile sociale. În acest sens, norma juridică
este un etalon, un model de comportament, ce conţine pretenţiile şi exigenţele
societăţii faţă de conduita membrilor săi în anumite relaţii.
În general, cuvântul normă este echivalat cu cel de regulă, deoarece în
majoritatea cazurilor normele juridice conţin reguli de comportament, atribuind
drepturi şi stabilind obligaţii corelative, fixând praguri de comportament.
Pornind de la elementele de mai sus, putem defini norma juridică ca o regulă
de conduită generală şi obligatorie, al cărui scop este acela de a asigura ordinea
socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin
constrângere.
Caracterele normei sunt:
1. Caracterul general şi impersonal al normei juridice
Întrucât norma juridică nu poate mulţumi pe fiecare cetăţean, ea tinde a
satisface exigenţele a cât mai multor persoane. Ea nu este creată pentru ceea ce se
produce întâmplător, într-un caz izolat, ci ea are în vedere o generalitate de relaţii.
Pentru a fi etalon de conduită şi a fi opozabilă în mod egal faţă de fiecare
individ, norma juridică trebuie să se adreseze impersonal destinatarilor săi, să conţină
reguli de conduită generale.
2. Caracterul obligatoriu al normei juridice.
Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul acesteia: necesitatea
asigurării ordinii sociale. Obligativitatea normelor juridice înseamnă că acestea se
aplică imediat, continuu şi necondiţionat tuturor subiecţilor de drept, indiferent de
voinţa acestora.

6
 Secţiunea 2. Clasificarea normelor juridice

a. După criteriul ramurii de drept

Un prim criteriu în baza căruia se realizează clasificarea este cel al ramurii de
drept din care fac parte normele respective.
Din acest punct de vedere, normele juridice sunt de drept civil, de drept penal,
de drept constituţional, administrativ, de drept al afacerilor, etc.

b. După criteriul forţei juridice a actului normative, identificăm o ierarhie a

principalelor actelor normative:
- Constituţia
- norme juridice cuprinse în legi, act normativ adoptat de Parlament
- norme juridice cuprinse în acte normative adoptate de Guvern, numite
ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă
- Hotărârile de guvern
- actele unor autorităţi publice centrale sau ale unor autorităţi autonome

c. După criteriul structurii logice

- norme juridice complete (cele care cuprind toate părţile constitutive ale
normei juridice - ipoteză, dispoziţie, sancţiune);
- norme juridice incomplete (cele care fac referire şi se completează cu alte
reglementări).
-
d. După criteriul sferei de aplicare
- norme juridice generale;
- norme juridice speciale;
- norme de excepţie.
-
e. După criteriul modului de reglementare a conduitei
 norme dispozitive (cele care permit derogarea de la dispozițiile lor)
- norme permisive (cele care nici nu interzic o anumită conduită dar
nici nu obligă la o conduită);
- norme supletive (cele care lasă la latitudinea subiectului posibilitatea
de a alege conduita, iar dacă nu a ales se aplică dispozițiile normei).
 norme imperative
- norme onerative, care obligă subiectul să săvârşească o anumită
acţiune;
- norme prohibitive, care obligă subiectul să se abţină la a face ceva.

Secţiunea 3. Acţiunea normei juridice

De regulă o normă juridică are o acţiune nedeterminată în timp.

Din punct de vedere al acţiunii în timp al normei juridice, sunt trei momente
care ne interesează:
1. Intrarea în vigoare a normei juridice.
Conform Constituţiei României, norma juridică intră în vigoare în termen de 3
zile de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României. Aceasta este regula
generală aplicabilă în situaţia în care, în cuprinsul său nu este prevăzută o dată
expresă la care aceasta va intra in vigoare.

7
 Se prezumă astfel că, prin publicare în Monitorul Oficial al României o normă
juridică poate fi cunoscută şi respectată de către toţi subiecţii de drept.
2. Acţiunea normei juridice.
Din momentul intrării în vigoare, o normă juridică este activă, ea trebuind să
fie respectată de către toţi subiecţii de drept, având acţiune numai pentru viitor
(regula generală).
3. Ieşirea din vigoare a normei juridice.
Se poate realiza în trei modalităţi:
a. prin ajungere la termen;
b. prin cădere în desuetudine;
c. prin abrogare.
Când există norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o
situaţie excepţională este evident că ajungerea la termen sau încetarea situaţiei
determină şi încetarea acţiunii normei respective.
Căderea în desuetudine (învechirea normei) este acea situaţie în care o normă
juridică deşi formal este încă în vigoare, dată fiind schimbarea condiţiilor socio-
economice care au stat la baza apariţiei ei, nu se mai aplică.
Abrogarea este cea mai importantă modalitate de ieşire din vigoare a normei
juridice. Aceasta reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei de drept datorată
intrării în vigoare a unei noi norme juridice.

8
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

Noţiunea şi utilitatea dreptului afacerilor în sistemele naţionale de drept

Secţiunea 1. Noţiunea dreptului afacerilor

Dreptul afacerilor a depăşit statutul de ramură de drept experimentală şi nu

poate fi considerat ca fiind creat din simple raţiuni administrative.
Totodată, formarea unei ramuri de drept este un proces complex şi
complicat iar aceasta nu poate fi forţată.
Civilizaţia în curs este fondată pe comerţ, pe producţia şi circulaţia
mărfurilor, şi exploataţii de capital dedicat socialmente, şi cum nu se poate
întrevede un substitut pentru această fondare, dreptul afacerilor nu-şi va rata
instalarea definitivă în sistemele naţionale şi comunitare de drept.
Exercitarea comerţului presupune a întreprinde pentru piaţă, a asocia
inteligent toate mijloacele şi toţi factorii necesari producţiei de bunuri şi servicii,
cerute de piaţă, în regim de profit.
A întreprinde nu înseamnă numai a capta, a administra interese şi nevoi,
cum este în dreptul civil (dreptul persoanelor fizice şi juridice neinteresate de vreo
specializare a condiţiei lor) ci, cum este în dreptul comercial, înseamnă a mobiliza
resurse, fonduri, mijloace (capital), în forme şi modalităţi specifice, pentru a servi
piaţa şi a câştiga, a capitaliza, încontinuu, supunându-te, însă, distribuţiei
acumulărilor ordonată de lege în numele interesului public.
A întreprinde înseamnă, astfel, a face, a monta, a desfăşura faceri de
factură comercială. De aceea, legând afacerile de artizanul lor, dreptul afacerilor a
început prin a fi reclamat ca un drept al întreprinderii şi al întreprinzătorului.
Într-o definiţie, apreciată în doctrina franceză, dreptul afacerilor este
definit ca "o tehnică de gestionare şi de organizare în serviciul scopurilor
economice, sociale, politice şi culturale ale întreprinderii" 1. Această definiţie a
fost considerată nu numai ca depăşind cadrul dreptului comercial clasic ci şi ca
depăşind dreptul însuşi.
Paternitatea denumirii de drept al afacerilor în Europa Continentală este
atribuită coautorilor francezi M. Hamel şi C. Lagarde, (în Tratatul de drept
comercial din 1954), drept pe care l-au considerat aplicabil "tuturor celor care se
găsesc implicaţi în viaţa de afaceri, în măsura în care prin activitatea lor, prin
capitalurile lor, sau prin procedeele lor de lucru, ei participă la lumea muncii" 2.
Din aceste scurte consideraţii, este, acum, clar că dreptul afacerilor s-a
dezvoltat din dreptul comercial, tot aşa cum acesta din urmă s-a dezvoltat din
dreptul civil. Această paternitate explică de ce noţiunea şi statutul dreptului
afacerilor sunt elaborate, configurate, într-o relaţie obligatorie cu dreptul
comercial3.

1
Cl. Champaud, Le droit des affaires, Que sais je?, 1981, citat de Georges Ripert, René Roblot, în
Traité de droit commercial, tome I, XII ème ed., LGDJ, Paris, 1990, p. 104.
2
Citaţi de Ripert, Roblot, op. cit., p. 5.
3
M. Cabrielac, Vers la disparition du droit commercial, Études Y. Foyer, 1997, p. 329.

9
 În concepţia conservatoare, dreptul afacerilor este numai o denumire curentă a
dreptului comercial solicitat de noi realităţi economice şi noi instituţii juridice 4. În
această concepţie dreptul comercial nu a fost încorporat într-o nouă ramură de
drept, care este dreptul afacerilor, şi în evoluţia sa a dat naştere la noi ramuri de
drept, cum ar fi dreptul transporturilor, şi dreptul proprietăţii industriale 5.
Tradiţionaliştii dreptului comercial reproşează susţinătorilor autonomiei
dreptului comercial că "nu se poate imagina un drept care să fie aplicabil
afacerilor, independent de profesia celui care le săvârşeşte".
Potrivit unei orientări6, dreptul afacerilor este dreptul comercial evoluat,
inspirat de, şi întregit cu materii şi instituţii noi ori împrumutate din alte ramuri de
drept (drept civil, drept fiscal, dreptul muncii, drept administrativ).
Acest drept al afacerilor nu mai este un drept privat al comerţului, el este
pluridisciplinar, atrăgând şi elemente de drept public. El se aplică nu numai
profesionistilor dar şi agricultorilor, artizanilor şi membrilor profesiilor liberale, nu
numai persoanelor şi bunurilor (ca dreptul civil) dar şi producţiei şi distribuţiei
acumulărilor din afaceri (bogăţiilor) 7.
Această orientare tinde să reamplaseze dreptul comercial într-o poziţie de
subansamblu, de componentă, a dreptului afacerilor, ceea ce în urmă cu numai două
trei decenii ar fi fost taxat drept neavenit.
În ultima ediţie a unei tratări reputate a chestiunii statutului dreptului
afacerilor8, se consideră că substituirea denumirii "drept comercial" cu aceea de drept
al afacerilor a survenit ca efect al preocupării doctrinei "de a ţine mai bine globală a
vieţii juridice"9.
Acelaşi doctrinar apreciază că apelativul de drept al afacerilor permite să se
pună în evidenţă o materie expansivă, deşi acest apelativ suferă de o generalitate
precară, tocmai pentru că desemnează orice drept privat cu excepţia dreptului
familiei10. Astfel că, "dreptul comercial poate atunci să apară ca un subansamblu al
dreptului afacerilor, rezumându-se numai la regulile aplicabile profesionistilor"11.
În dreptul german se consideră că dreptul afacerilor a debutat cu codul
comercial de la 1897 şi cu legile asupra diferitelor feluri de întreprinderi, a
concurenţei neloiale, în vigoare încă, a falimentului (care a fost în vigoare până în
1999), adoptate la cumpăna dintre secolele XIX şi XX.
În doctrina germană, raportul dintre dreptul civil şi dreptul comercial nu a fost
socotit critic, astfel că un "drept civil al afacerilor" este socotit ca având baza
normativă în codul civil şi legile din 1976 asupra condiţiilor generale ale afacerilor12.
Dreptul comercial clasic german, îşi revendică, în principal, originalitatea în
raport cu sistemele naţionale formate sub radiaţia codurilor comerciale francez şi

4
Georges Ripert, René Roblot, Traité de droit commercial, XII ème ed., tome I, LGDJ, Paris, 1990, p. 5;
Michel de Juglart, Benjamin Ippolito, Traité de droit commercial, 4ème ed., tome premier,
Montchrestien, Paris, 1998, p. 20-22.
5
Juglart, Ippolito, p. 21.
6
Yves Guyon, Droit des affaires, tome I, 10e ed., Economica, Paris, 1998, p. 1-3; Ion Turcu, Dreptul
afacerilor. Partea generală, Ed. Fundaţia "Chemarea", Iaşi, 1992, p. 5-7.
7
Guyon, op. cit., p. 3.
8
Dominique Legeais, Droit commercial et des affaires, 15 e ed., Armand Colin-Dalloz, Paris, 2003, p.
3.
9
Idem.
10
Idem, p. 4.
11
Ibidem.
12
Michel Fromont, Droit allemand des affaires, Montchrestien, Paris, 2001, p. 50-51, nr. 71.

10
 italian, prin promovarea unei definiţii largi şi flexibile a comerciantului, actele
acestuia fiind reputate comerciale, fără ca în prealabil ele să fi fost astfel calificate
prin voinţa legii şi prin absenţa unei teorii a fondului de comerţ13.
Totuşi, apropierile între dreptul german al afacerilor şi dreptul francez al
afacerilor nu sunt puţine, iar procesul unificării europene, prin imperativele comune
ale libertăţii comerţului, articulată cu controlul concurenţei şi protejarea
consumatorului le va lărgi şi accelera.
În cele două mari ţări ale common-law, Marea Britanie şi SUA, distincţia
Evoluţia dintre dreptul civil şi dreptul comercial nu a fost susţinută nici de dreptul scris nici de
dreptului organizarea unor jurisdicţii specializate pentru procesele comerciale14.
afacerilor Adoptarea de către SUA, în 1951, a Codul de Comerţ Uniform (UCC), care
din 1968 (cu excepţia statului Louisiana, rămas fidel dreptului napoleonian) a devenit
de aplicaţie generală, nu a realizat o separaţie capitală între dreptul civil (privat) şi
dreptul comercial sau al afacerilor15.
Preocupat mai mult de conduita în afaceri, în general, de statutul firmelor şi
oamenilor de afaceri, şi de rezolvarea conflictelor de legi, în special, decât de
calificări pretenţioase ale actelor de comerţ, profesionistilor şi fondului de comerţ,
sistemul de common-law utilizează denumirile de drept comercial şi de drept al
afacerilor fără nici o opţiune atent motivată.
Personalitatea şi pragmatismul proceselor didactice ale universităţilor engleze
şi americane, au făcut ca structura tratatelor şi manualelor universitare de drept
comercial sau de drept al afacerilor, să nu fie ocupată de tratări speciale relativ la
statutul şi principiile disciplinei şi ca în selecţia instituţiilor şi raporturilor studiate să
existe o deplină diversitate16.
Înscriindu-se în această orientare dar fără a renunţa la actualitatea şi rigoarea
noţiunii de drept comercial, cel mai reputat tratat român de drept comercial17
înregistrează noţiunea de dreptul afacerilor ca una dintre tendinţele moderne ale
dreptului comercial, pe fondul eforturilor doctrinare de a autonomiza dreptul

13
Fromont, p. 314-321; Frédérique Ferrand, Droit privé allemand, Dalloz, Paris, 1997, p. 682-690
(relativ la societăţi).
14
Olivier Moréteau, Droit anglais des affaires, Dalloz, Paris, 2000, p. 9-18.
15
Ralph H. Folsom, Alain A. Levasseur, Practique de droit des affaires aux Etats-Unis, Dalloz, Paris,
1995, p. 191-193; Moréteau, p. 3.
16
David Kelly, Ann Holmes, Ruth Hayward, în lucrarea "Bussines Law", fourth edition, Cavendish
Publishing Limited, London, 2002, parcurg un sumar, care pentru un universitar francez sau unul
român, pare să fie rodul unei acute inapetenţe pentru sinteză, coerenţă şi sistematizare didactice
(primul titlu este dedicat dreptului şi izvoarelor sale, fără a se defini dreptul afacerilor şi domeniul
acestuia, urmându-i titluri dedicate curţilor de justiţie penală şi civilă, jurisdicţiei arbitrale, contractului
în general, contractului de vânzare/furnizare, răspunderii în general, răspunderii delictuale, agenturării
comerciale, societăţilor comerciale, contractului de muncă şi creditului de consum).
Această diversitate poate fi identificată şi pentru tratările disciplinei "dreptului european al afacerilor" -
vezi sumarele unor manuale cu audienţă precum: J. Schapira, G. Le Tallec, J. - B. Blaise, Droit
européen des affaires, Presses Universitaires de France (PUF), Paris, 1994; André Decocq, Georges
Decocq, Droit européen des affaires, LGDJ, Paris, 2003; Berthold Goldman, Antoine Lyon-Caen,
Louis Vogel, Droit commercial européeen, 5 e éd., Dalloz, Paris, 1994. Este, totuşi, remarcabilă ca fiind
comună dominarea materiei de către instituţiile concurenţei, ale pieţelor financiare şi ale jurisdicţiei
comunitare.
17
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti, 2001, p. 22-23. Pentru
problematica dreptului economic în viziune internaţională, după autonomizarea acestuia în raport cu
dreptul internaţional public, vezi Dominique Carreau, Patrick Juillard, Droit international économique
1re ed., Dalloz, Paris, p. 1-14.

11
 economic, disciplină reclamată de constituirea unei normativităţi a intervenţiei
statului în economie.
Într-o altă orientare18, deşi dreptului comercial i se recunoaşte contribuţia
majoritară la alimentarea normativă a dreptului afacerilor, acesta este considerat o
ramură de drept clar conturată şi caracterizată, în raport cu dreptul comercial.
Este o ramură pluridisciplinară care "implică şi unele reglementări de drept
public" (drept administrativ, drept financiar, drept penal) şi unele reglementări de
drept privat (dreptul muncii, drept internaţional privat), de drept procesual.
Monumentalul, "Dicţionar al culturii juridice" consideră că configurarea
dreptului afacerilor în Franţa a început din a doua jumătate a secolului XIX, când s-a
declanşat un proces normativ exterior codului comercial de la 1807, pe fondul unei
industrializări expansive care "a provocat o evoluţia instituţională considerabilă"19.
Acest proces normativ s-a accelerat după cel de-al doilea război mondial şi a
fost criticat de doctrină pentru mediocritatea formei şi pentru marca unei tehnocraţii
îndepărtată de realitate care, alături de marea dispersie a textelor, sub riscurile
incoerenţei şi contradicţiilor, au făcut ca dreptul să nu mai joace un rol protector şi să
devină o sursă de insecuritate în practica afacerilor.
Reforma codului comercial, demarată instituţional în 1947, nu a realizat
unitatea de codificare, într-un corpus legislativ de factura unui nou cod, astfel că
dreptului afacerilor i-a revenit misiunea ca, printr-o tratare unitară a problematicii
juridice a afacerilor, din perspectivă pluridisciplinară, să dea o imagine unitară,
coerentă a normativităţii acestora.
Statutul dreptului afacerilor nu poate fi astăzi în România decât acela al
unei ramuri de drept autonome, coexistenţa acesteia cu dreptul comercial fiind mai
degrabă o chestiune de program de studii universitare propriu unei facultăţi sau alta,
decât o separaţie rigidă, insurmontabilă între cele două discipline.
În România, dreptul comercial, renăscut după 45 de ani de negare a lui şi de
economie hipercentralizată, nu mai putea reveni la matricea consacrată anterior anului
1948 al naţionalizării, măsură politico-juridică prin care s-a definitivat sacrificarea
economiei de piaţă.
Renaşterea dreptului comercial a fost însoţită de reglementări necesare unei
economii de piaţă, reuşit articulate pentru materii care nu erau critice economiei de
piaţă antebelice: concurenţa neloială, concurenţa comercială reglementată, protecţia
Statutul consumatorului, relaţii de muncă, protecţia muncii şi activitate sindicală din noi
dreptului afacerilor perspective, proprietatea industrială, titlurile negociabile şi instrumentele financiare
ş.a.
Fără intenţia de a consacra o definiţie a dreptului afacerilor, socotim că
noţiunea acestuia nu se poate desprinde, pe de o parte, de tratarea normativă a
subiectelor, nomenclatorului şi arsenalului afacerilor şi, pe de altă parte, de
deontologia şi de jurisdicţia afacerilor.

18
Y. Chartier, Droit des affaires, Presse Universitaires de France, Paris, 1984, p. 19-21; C.
Gavalda, G. Parleani, Droite communautaire des affaires, Litec, Paris, 1988, p. 86-101; Răducan
Oprea, Doina Mihăilă, Dreptul afacerilor, Editura Naţională, Bucureşti, 2001, p. 5-7; Smaranda
Angheni, Camelia Stoica, Magda Volonciu, Drept comercial, ed. a II-a, Oscar Print, Bucureşti, 2001,
p. 32-34; Drept comercial pentru învăţământul economic, Editura Universitară, Bucureşti, 2003, p. 18,
Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Curs rezumat de drept al afacerilor, Scripta, Bucureşti, 1996, p. 11.
19
Publicat sub direcţiunea lui Denis Alland şi Stéphane Rials, de Quadrige/Lamy-PUF, Paris, 2003 -
citatul, la p. 443.

12
 În ce priveşte denumirea acestei ramuri de drept, optăm pentru aceea de
"drept al afacerilor comerciale", întrucât în dreptul nostru, chiar în dreptul privat,
termenul de "afacere" este deseori utilizat cu alt sens decât acela propriu comerţului.

Secţiunea 2. Obiectul şi utilitatea dreptului afacerilor comerciale

Dreptului afacerilor nu-i mai pot scăpa azi contractele comerciale speciale,
inspirate de noi tehnici de valorificare a capitalurilor, a potenţialului de afaceri în
general şi de portofoliul acestora, în special, aflat într-o remarcabilă, permanentă
renovare.
Dreptul afacerilor trebuie, însă, să ofere celor care se pregătesc în profilul
juridic şi în profilul economic, pentru a consilia, a monta şi a instrumenta în afaceri,
viziunea şi perspectiva dreptului, ca normativitate juridică, asupra entităţilor,
instituţiilor juridice şi a conduitelor reglementate, care sunt implicate în afaceri.
Dreptul afacerilor trebuie să articuleze noţiunile şi entităţile de factură juridică
şi economică, să sesizeze comunicaţiile obligatorii şi funcţionale dintre acestea.
În studiul acestei noi ramuri de drept "afacerea"/"afacerea comercială", trebuie
considerată ca fiind orice întreprindere şi operaţiune care procură pieţei comerciale
mărfuri, produse şi servicii, care este un plasament o investiţie în regim de risc
(miză/profit), de speculaţie şi de concurenţă/competiţie.
Domeniul întreprinderii trebuie să fie o parte esenţială din savoir-faire-ul, din
know-how-ul afacerilor, astfel încât însuşirea lui să ofere capacitatea profesională
pentru a consilia, a monta şi a instrumenta în afaceri, astfel încât să-şi justifice rolul
de drept al profesioniştilor în afaceri.

Secţiunea 3. Izvoarele normative ale dreptului afacerilor

Normativitatea în afaceri

Prin normativitate se înţelege, o dată, starea unui câmp de relaţii sociale, a

unor statute sau condiţii personale, instituţionale, de a fi reglementate cu forţă sau în
manieră juridică, astfel încât în caz de criză sau conflict într-un raport dat, să se poată
da o soluţie sau rezolvare obligatorie acestora, ce poate fi impusă, la nevoie, cu
asistenţa şi intervenţia forţei publice.
În acest sens, se spune obligaţiile unui profesionist sau contractul de mandat
comercial beneficiază de o normativitate, sunt reglementate juridic, sunt normate
juridic.
În acelaşi sens, se putea spune că, în 1995, contractul de leasing nu era
reglementat, normat juridic, deşi operaţiunile corespunzătoare lui erau invocate într-o
hotărâre de guvern care le crea un regim vamal favorabil.
A doua oară, prin normativitate sau normare juridică, se înţelege ansamblul
însuşi de norme juridice sau reglementări juridice reprezentat prin diferite acte de
Noţiunea de autoritate legislativă, care sunt rezultatul unor emisiuni normative (legislative) ale
normativitate entităţilor publice creditate cu competenţa corespunzătoare, cum sunt, ca regulă, într-
un stat de drept, parlamentul, guvernul, anumite autorităţi publice naţionale
(centrale).

13
 În acest sens, se spune că normativitatea în comerţ este dată, asigurată de
Constituţie, de legile emise de Parlament, de ordonanţele şi hotărârile emise de
Guvern, de unele acte ale unor autorităţi publice abilitate de lege în cadrul
constituţional (cum este cazul în afaceri cu Banca Naţională a României, cu Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, cu Consiliul Concurenţei ş.a.) şi, când legea dispune,
uzurile sau uzanţele comerciale.
Potrivit acestui înţeles al normativităţii, noţiunea de act normativ este cea
mai cuprinzătoare pentru a desemna o reglementare juridică sau de drept: o
constituţie, o lege, o ordonanţă de guvern.
Cu sensul de act normativ comun, deci lato sensu, "legea" este felul
vehiculat şi în afaceri, astfel că, uneori, şi când se evocă o ordonanţă sau o hotărâre de
guvern, tot cuvântul "lege" este utilizat.
În sens restrâns, stricto sensu, "legea" este actul normativ emis de către
Parlament (se înţelege, nu şi hotărârile sau declaraţiile comune ori individuale ale
celor două Camere).
Se admite şi se practică în toate civilizaţiile juridice moderne, care se
revendică şi "state de drept" (în care legea este deasupra intereselor individuale, egală
pentru toţi, iar puterea publică, politică, supusă unui control social şi jurisdicţional),
că raporturile din sfera comerţului sau de afaceri sunt reglementate juridic prin acte
normative, ca izvoare originare de drept comercial sau al afacerilor şi prin uzuri sau
uzanţe, ca izvoare de drept derivate, subsidiare, operând acolo unde legea le declară
eficiente ori acolo unde legea nu dispune şi unde ele s-au consacrat pentru a suplini
tăcerea legii.
Se poate spune că uzurile sau uzanţele normative servesc unei normativităţi
complementare sau de substitut în raport cu normativitatea juridică de emisiune
statală sau publică.
Întinderea şi conţinutul normativităţii în comerţ (în afaceri) sunt date în
principal de funcţionarea principiului libertăţii în afaceri, fondat în bună măsură pe
caracterul majoritar supletiv al normelor juridice (de drept) dedicat afacerilor, de
tradiţii, de forma de stat, de situaţia ţării respective faţă de tendinţele şi practicile de
integrare şi mondializare şi de rolul jurisprudenţei.
Astfel, în SUA, normativitatea juridică asigurată de actele legislative este slab
caracterizată, adoptarea unui cod comercial ("Uniforme Comercial Code") fiind
reuşită abia în 1968, după 25 de ani de lucrări pregătitoare oficiale20.
Apoi, normativitatea în dreptul european al afacerilor, este esenţialmente
dependentă de deciziile autorităţilor şi jurisdicţiilor comunitare21.

Ierarhia normativităţii în afaceri.

Utilizarea nereuşită sau neinspirată a unor noţiuni precum cele de act

normativ, lege, reglementare obligatorie, confuzia relativ la forţa unor acte normative
diferite, creditul nejustificat acordat unor reglementări subordonate legii, în dauna

20
Ralph H. Folsom, Alain Levasseur, Pratique du droit des affaires aux États-Unis, Dalloz, Paris,
1994, p. 191-193.
21
Pe larg, J. Schapira, G. Le Tallec, J. P. Blaise, Droit européen des affaires, Presses Universitaires
de France, 4e éd., Paris, 1994, p. 33-35; Berthold Goldman, Antoine Lyon-Caen, Louis Vogel, Droit
comercial européen, 5e éd., Dalloz, Paris 1994, p. 46-82; Louis Dubouis, Claude Blumann, Droit
matériel de l'Union européene, 2e ed., Montchrestien, Paris, 2001, p. 7-13; Joël Rideau, Droit
institutionnel de l'Union et de Communantés Européennes, 3e éd., LGDJ, Paris, 1999, p. 63-236.

14
 acesteia, reclamă realizarea unui tablou al ierarhiei actelor normative, în general, şi în
afaceri, în special.
În vârful oricărei ierarhii normative sau legislative se află Constituţia (a
noastră, adoptată la 8 decembrie 1991) supranumită şi "legea fundamentală", orice
dezacord al unei legi, numită ordinară22 în raport cu cea fundamentală sau al unei
ordonanţe de guvern, fiind sancţionabil pe calea controlului de constituţionalitate
exercitat de Curtea Constituţională.
Legile adoptate de Parlament, ordinare sau organice reprezintă izvorul de
drept sau normativ comun şi cel mai frecvent pentru orice materie legislativă şi ele se
raportează numai la Constituţie, iar, în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Prezentarea actelor ale omului, şi la convenţiile internaţionale.
normative Urmează actele normative adoptate de Guvern, numite ordonanţe,
clasificate de Constituţie ca ordonanţe simple, emise în temeiul unei legi a
Parlamentului de abilitare a Guvernului de a le emite ("delegarea legislativă") şi ca
ordonanţe de urgenţă, emise "în cazuri excepţionale" (art. 114 (4) din Constituţie),
fără condiţia unei legi de abilitare.
Hotărârile de guvern nu au în principiu putere de lege, întrucât, pe de o
parte, ele nu pot norma (reglementa) în domeniul rezervat legii de către
Constituţie, şi, pe de altă parte, Constituţia le rezervă "organizarea executării
legilor".
Deci, aceste acte normative nu pot interpreta legea sau adăuga la aceasta,
normele sau dispoziţiile lor trebuind să aibă un caracter tehnic, metodologic şi să
normeze direct numai în chestiunile pe care o anumită lege li le repartizează şi,
bineînţeles, numai dacă acele chestiuni nu sunt de domeniul exclusiv al legii.
Tot sub lege se situează şi actele unor autorităţi publice centrale (ministere, de
regulă) sau ale unor autorităţi autonome (Banca Naţională a României, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliară, Consiliul Concurenţei ş.a.).

Secţiunea 3. Tabloul izvoarelor normative ale dreptului afacerilor.

În privinţa acestei chestiuni există abordări diverse şi unele diferenţe sensibile

de opţiune.
Pentru dreptul comercial şi al afacerilor român chestiunea nu pare să fie critică
decât relativ la încercarea de infestare a câmpului normativ cu drept reglementar
(pretorian), prin abuzul de emisiuni particulare din partea autorităţilor administrative
(circulare, avize, etc.).
Uzurile şi uzanţele comerciale, partea sensibilă a chestiunii, au fie să revină
Clasificarea din timpuri aproape imemoriale ale afacerilor comerciale, fie să fie consacrate de o
izvoarelor practică a acestor afaceri, atât de îndelungată încât să le facă, deopotrivă, fireşti şi
indispensabile.
Cea mai sigură prezentare a normativităţii în discuţie pare să fie cea făcută
prin separaţia între izvoare scrise şi izvoare nescrise.
Izvoarele scrise sunt asigurate de dreptul scris - "legea de emisiune statală,
oficială", izvor originar, cu autoritate incontestabilă, generală şi impersonală - uzurile,

22
Constituţia distinge, după specialitatea de reglementare şi modalitatea de adoptare, între legi
organice (mai pretenţioase) şi legi ordinare.

15
uzanţele şi cutumele codificate de instituţii cu autoritate în lumea afacerilor (cum
sunt regulile INCOTERMS, codificate, publicate şi reactualizate de către Camera de
Comerţ şi Industrie Internaţională de la Paris), ca izvor derivat, cu autoritate
ocazională, subordonată dreptului scris şi reglementările internaţionale, unele
recepţionate în dreptul intern prin asocieri la adoptare, ratificări sau aderări, altele
funcţionând ca uzuri, uzanţe sau cutume codificate, în măsura în care dreptul
românesc nu are reglementări corespunzătoare.
Distincţia între izvoare formale (dreptul statal, originar) şi izvoare
neformale (uzuri, coduri profesionale, statute de asociaţii), ar putea fi satisfăcătoare
dacă elaborări recente în teoria generală a dreptului, nu ar enumera printre sursele
dreptului pozitiv (activ, care se aplică, eficient) şi cutuma, jurisprudenţa, doctrina,
"dreptul autonom" şi actele norme (contractele colective şi contractele tip) şi
principiile generale ale dreptului.
Tradiţional, prin "formal", în drept, se înţelege: juridic, normativ, oficial; de
factură, de extracţie publică, statală.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniştii-comercianţi, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2013;
2. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016;
3.Viorel Găină, Drept comercial roman. Introducere in dreptul comercial.
Intreprinderea. Fondul de comert. Comerciantii, C.H. Beck, Bucureşti, 2017;
4. Vasile Nemeş, Drept comercial, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015;
5. Manuela Niţă, Titlurile de credit ca instrumente de plată, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010;
6. Ciprian Păun, Dreptul afacerilor. Teoria. Profesioniştii. Impozitarea, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
7. Sorana Popa, Drept comercial. Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
8. Cristina Cojocaru, Dreptul afacerilor. Practică judiciară pentru uzul studenților,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017;

Temă de reflecţie:
Este dreptul afacerilor comerciale o ramură de drept autonomă sau doar o
denumire modernă a dreptului comercial, sub care acesta se studiază la specializările
economice?

Teste:
1. Prezentaţi noţiunea de normativitate în afaceri.

16
 2. Nu sunt izvoare ale dreptului afacerilor: a) Codul civil; b) Codul de
procedură civilă; c) Legea registrului comerţului.
3. Un contract comercial poate fi reglementat de: a) Codul civil; b) o lege c)
jurisprudenţă; d) o ordonanţă de guvern

Răspunsuri şi comentarii la teste:

1. Prin normativitate se înţelege, o dată, starea unui câmp de relaţii sociale, a
unor statute sau condiţii personale, instituţionale, de a fi reglementate cu forţă sau în
manieră juridică, astfel încât în caz de criză sau conflict într-un raport dat, să se poată
da o soluţie sau rezolvare obligatorie acestora, ce poate fi impusă, la nevoie, cu
asistenţa şi intervenţia forţei publice.
În acest sens, se spune obligaţiile unui profesionist sau contractul de mandat
comercial beneficiază de o normativitate, sunt reglementate juridic, sunt normate
juridic.
În acelaşi sens, se putea spune că, în 1995, contractul de leasing nu era
reglementat, normat juridic, deşi operaţiunile corespunzătoare lui erau invocate într-o
hotărâre de guvern care le crea un regim vamal favorabil.
A doua oară, prin normativitate sau normare juridică, se înţelege ansamblul
însuşi de norme juridice sau reglementări juridice reprezentat prin diferite acte de
autoritate legislativă, care sunt rezultatul unor emisiuni normative (legislative) ale
entităţilor publice creditate cu competenţa corespunzătoare, cum sunt, ca regulă, într-
un stat de drept, parlamentul, guvernul, anumite autorităţi publice naţionale
(centrale).
În acest sens, se spune că normativitatea în comerţ este dată, asigurată de
Constituţie, de legile emise de Parlament, de ordonanţele şi hotărârile emise de
Guvern, de unele acte ale unor autorităţi publice abilitate de lege în cadrul
constituţional (cum este cazul în afaceri cu Banca Naţională a României, cu Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, cu Consiliul Concurenţei ş.a.) şi, când legea dispune,
uzurile sau uzanţele comerciale.
Potrivit acestui înţeles al normativităţii, noţiunea de act normativ este cea
mai cuprinzătoare pentru a desemna o reglementare juridică sau de drept: o
constituţie, o lege, o ordonanţă de guvern.
2. Nici o variantă corectă, deoarece toate cele trei acte normative sunt izvoare
de drept al afacerilor.
3. Răspuns corect: a,b,d. Un contract de drept al afacerilor poate fi
reglementat in Codul civil (lege) sau ordonanţă de guvern, dar niciodată prin
jurisprudenţă (soluţiile date de instanţe).

17
 MODULUL II
PRINCIPIILE DREPTULUI AFACERILOR
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

U.I. 3: Principiul libertăţii în comerţ

= 2 ore

 U.I. 4: Principiul aparenţei în afacerile şi contractele comerciale

= 2 ore

 U.I. 5: Principiul caracterului oneros al actelor şi operaţiunilor juridice de

natură comercială

= 2 ore

 U.I. 6: Principiul concurenţei loiale (oneste) şi normale în afaceri

= 2 ore

 U.I. 7: Principiul promovării şi protecţiei drepturilor consumatorului

profesionistul persoană fizică

= 2 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind principiile

dreptului afacerilor

 Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi

înţelegerea semnificaţiei acestora.

18
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

PRINCIPIUL LIBERTĂŢII ÎN COMERŢ

Secţiunea 1. Conţinutul şi suportul normativ

Este un principiu compozit, având o latură de factură preponderent economică

- anume libertatea de întreprindere - şi o latură de factură preponderent juridică -
anume libertatea de expresie juridică.
Suportul şi acoperirea juridică reprezintă preocuparea legii fundamentale -
Constituţia şi a legilor care garantează şi reglementează fundamentele economiei de
piaţă urmate de legile concurenţei, legea societăţilor comerciale (LSC),
reglementările convenţiilor în comerţ.
Normativitatea acestui principiu nu s-ar fi creat, însă, fără opţiunea ideologică
pentru economia de piaţă şi civilizaţia comerţului.
Ea este marcată de declaraţia emblematică a art. 134 (1) din Constituţie:
"economia României este economie de piaţă".
Această declaraţie constituţională corespunde unei obligaţii fundamentale şi
irevocabile în acord cu tratatele Uniunii Europene.
Sunt de reţinut pentru această corespondenţă, prevederile art. 4.1. şi 4.2. din
Tratatul Comunităţii Europene, conform cărora statele membre se obligă la o
"conduită conformă respectului faţă de principiul unei economii de piaţă deschise în
care concurenţa este liberă" (art.4.1.) şi "să susţină politici economice generale …"
conform aceloraşi principii (art. 4.2.).

Secţiunea 2. Libertatea de întreprindere

Libertatea de întreprindere sau de iniţiativă, alături de libertatea concurenţei

este expresia cea mai concentrată matricială şi substanţială a economiei de piaţă.
Constituţia o exprimă în art. 134 (2) lit. a ca fiind "libertatea comerţului prin
obligaţia statului de a asigura protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil
pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie".
La o lectură atentă a textului libertatea în comerţ apare susţinută şi
condiţionată de stimularea concurenţei loiale şi a egalităţii de şansă în comerţ.
Libertatea de întreprindere sau de iniţiativă economică înseamnă tocmai
Cele două laturi absenţa oricăror factori, împrejurări, elemente care stau sub controlul autorităţilor din
ale principiului faţa deciziei întreprinzătorului, investitorului, a firmei şi a omului de afaceri - de a
concepe şi realiza operaţiuni care să furnizeze pieţei "deschise", libere, produsele şi
serviciile reclamate de aceasta şi de consumatori -.
Cadrul constituţional este particularizat în Legea Concurenţei Comerciale
(LCC) prin interzicerea oricăror "acţiuni ale organelor administraţiei publice central
sau local, având ca obiect sau putând avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau
denaturarea concurenţei …", prin limitarea libertăţii comerţului sau autonomiei
agenţilor economici licit şi regulat exercitate prin stabilirea de condiţii discriminatorii
pentru activitatea agenţilor economici.
Funcţionarea şi eficienţa acestui principiu presupune absenţa unor
constrângeri, discriminări, inegalităţi.

19
 Libertatea în comerţ este libertatea de a întreprinde, de a concepe, de a
mobiliza fonduri, de a face plasamente de valori, de a constitui întreprinderi lucrative,
de a valorifica un capital, alte resurse, de a exploata fondul de comerţ. Nu se
conciliază cu constrângerile de ordin politic, cum ar fi acelea de obturare a economiei
de piaţă, a concurenţei libere, normale. Nu se conciliază nici cu constrângerile de
ordin administrativ, cum ar fi restrângerea câmpului iniţiativei private, cu
monopolurile, quasimonopolurile, birocraţia patologică, nici cu limitările de ordin
economic, care interzic accesul la resurse, prezenţa în circuitul civil al unor bunuri şi
valori economice, regimul valutar, regimul fiscal, vamal23.
Libertatea în comerţ înseamnă şi guvernarea de către stat a jocului
concurenţial sănătos, normal.

Secţiunea 3. Libertatea de expresie juridică

Libertatea de expresie juridică este libertatea de expresie a oricărei

persoane, în limitele unei capacităţi juridice, libertate potrivit căreia subiectul de
drept, purtătorul ei, decide nestingherit, neconstrâns, dacă să se angajeze, să compară
sau nu într-un anumit raport juridic: să facă un contract sau nu, să se căsătorească sau
nu, să angajeze sau nu un raport de muncă şi altă infinitate de acte care presupun
manifestare de voinţă juridică.
Voinţa juridică este aceea care creează o legătură specială între două sau mai
multe persoane, acoperită sau controlată de norme juridice, norme de conduită a căror
realizare este asistată şi garantată de forţa publică.
Libertatea de expresie juridică în afaceri se exprimă prin disponibilitatea
recunoscută participanţilor la raporturile de afaceri de a (se) angaja, de a monta sau
nu o afacere, de a o face într-o formă sau alta, cu un instrument sau altul, de a da un
conţinut de concepţie exclusiv personal afacerii: o libertate de concepţie a afacerii, de
alegere a partenerului, o libertate de formă juridică, de instrument juridic24, o
libertate de stipulaţie a elementelor şi condiţiilor afacerii.

a) Libertatea de formă.
Spre deosebire de dreptul civil, unde anumite acte şi operaţiuni juridice
trebuie să îmbrace o formă solemnă, autentică, pentru a fi valide, în dreptul comercial
şi în dreptul afacerilor nu există, în principiu, condiţionarea validităţii de o anumită
formă a contractului. Nici în dreptul civil această condiţionare nu reprezintă regula.
Regula este consensualismul (ceea ce funcţionează este consensul, fără formă
specială), numai că în dreptul civil excepţiile au o frecvenţă care afectează serios
principiul. Ex.: orice ipotecă trebuie să aibă forma autentică, notarială, ca şi
înstrăinările de terenuri, testamentul, subrogaţia în drepturile creditorului plătit
consimţită de debitor. În dreptul afacerilor, nici contractul de societate care până anul
acesta trebuia să fie autentificat de notar, nu mai trebuie să aibă această formă decât
în cazul societăţilor de persoane.
Sunt anumite operaţiuni eminamente civile: înstrăinările de terenuri, de care
un om sau firmă de afaceri nu se poate dispensa. Aceste operaţiuni trebuie făcute în
23
In temeiul acestui principiu, prin art. 41 alin.7 din Constituţie, caracterul licit al dobândirii averii se
prezumă, altfel spus autoritatea interesată trebuie sa facă ea dovada caracterului ilicit şi nu firma
vizată.
24
Ex. achiziţia poţi să o faci în leasing sau printr-o cumpărare în rate etc.

20
 forma autentică, chiar dacă ele servesc montajului unei afaceri, pentru amplasarea
unei fabrici sau dezmembrământ al societăţii.
Această libertate de formă nu este contrazisă de proliferarea contractelor-tip, a
contractelor-cadru şi a contractelor de adeziune.
Contractul-tip este un contract ale cărui clauze sunt în majoritatea lor
prefabricate de către ofertantul contractului şi al afacerii, ele având drept menire să
faciliteze perfectarea operaţiilor, să evite lacune de stipulaţie şi să ofere afacerii un
instrument juridic elaborat. Contractul are şi „spaţii libere” în care părţile introduc
stipulaţii particulare, pentru o anumită afacere. Aceste contracte sunt justificate, dar
pot reprezenta un abuz, un exces de poziţie dominantă, dar sunt justificate de
tehnicitatea sau complexitatea deosebită a unei anumite afaceri, de uniformitatea şi
frecvenţa anumitor afaceri şi, în general, ele se justifică prin dorinţa de a facilita
realizarea afacerii şi de a-i da o armătură juridică mai coerentă, mai sigură. Ex.:
contractul de asigurare obligatorie pentru răspunderea civilă auto, contractul de credit
bancar.
Reguli pentru utilizarea acestor contracte-tip:
1) O clauză prefabricată nu se socoteşte modificată dacă modificarea nu este
perfect identică în toate exemplarele;
2) Prevalează clauza adăugată, din spaţiile libere, care contrazice clauza
prefabricată.
Contractele-cadru sunt un gen de contracte-tip, dar de extracţie legală, cu
recomandări de formă rezultate din convenţii internaţionale. Sunt aprobate prin
diferite acte normative, fiind contracte pentru servicii, prestaţii care sunt de interes
general, executate în anumite condiţii care reclamă uniformitate. Ex.: contractul de
asigurări sociale, contractul medicilor de familie, contractele de şcolarizare,
contractele de arendă, contractele pentru furnituri complexe, industriale. Contractele-
cadru au fost justificate de complexitatea şi tehnicitatea deosebită a operaţiunilor.

Contractele de adeziune, spre deosebire de primele, nu numai că sunt

prefabricate, sunt expresia unei voinţe predominante a agenţilor economici care oferă
serviciul, furnitura, prestaţia datorată în esenţă monopolului, deopotrivă tehnicităţii
deosebite, condiţiilor speciale în care se poate realiza prestaţia în general. Ex.:
contractul de furnizare a apei potabile.
Contractele pentru operaţiuni complexe sunt contractele concepute de
comunităţile de afaceri pentru a securiza operaţiunile comerciale25.

b) Libertatea de alegere a instrumentului juridic, de concepţie a acestuia.

Partenerii în afaceri sunt liberi să utilizeze un contract reglementat (numit) sau
să conceapă ei un contract nereglementat (nenumit). Această reglementare este numai
o ofertă de conţinut. Dacă partenerii identifică corect contractul, textele de lege, care
reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor nu trebuie reproduse în contract: „ce
este în lege nu se scrie”, dar părţile pot, în temeiul unor norme permisive să stipuleze
Libertatea de creaţie conform voinței lor.
tehnico-juridică În afaceri există o adevărată libertate de creaţie tehnico-juridică. Este suficient
să amintim că operaţiunile de leasing au fost practicate, deşi reglementarea a fost dată
pentru prima dată în 1997. În aceeaşi situaţie se află operaţiunile de franciză

25
Contractele pentru echipament industrial de antreprize complexe, pentru investiţii.

21
 (franchising), contractul de factoring (cesiunea de facturi, o „vânzare” de documente
asupra mărfii sau a preţului acesteia).

c) Libertatea de alegere a legii aplicabile în contractele comerciale internaţionale.

Lex causae (legea aplicabilă) este o lex voluntatis, legea care rezultă din
voinţa părţilor. Această libertate de alegere se traduce prin posibilitatea ca într-o
operaţiune internaţională partenerii să stipuleze că legea aplicabilă este chiar o lege
terţă, care nu este a statului de sediu sau de naţionalitate a nici unuia dintre ei.

Principiul libertăţii în afaceri este mărginit de respingerea a două feluri de

clauze:
1) Clauzele leonine – una dintre părţi îşi rezervă tot sau cea mai mare parte
din beneficiu fără a participa la pierderi.
2) Clauzele uzuruarii – clauzele prin care una dintre părţi se dispensează de
orice responsabilitate pentru neexecutarea contractului, deci îşi creează o imunitate
contractuală, adică o poziţie discreţionară.
Este un principiu cu suport constituţional: art. 134 lit. a din Constituţie
obligând statul „de a asigura libertatea în comerţ şi egalitatea de şansă în afaceri”.
Conform acestui principiu libertatea de iniţiativă economică trebuie să fie
garantată de stat, de autorităţile publice.
Acestea au obligaţia de a stimula toţi factorii de iniţiativă şi de a le asigura un
mediu propice unor afaceri licite.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

PRINCIPIUL APARENŢEI ÎN AFACERILE ŞI CONTRACTELE

COMERCIALE

Secţiunea 1. Conţinutul principiului

Potrivit acestui principiu, omul, firma de afaceri, este îndreptăţit să se încreadă

în aparenţa profesională, să reacţioneze în consideraţia acesteia. Este o asigurare de
securitate a tranzacţiilor contra intervenţiei autorităţilor de control, de investigaţii. În
dreptul civil tradiţional, el se exprimă prin regula error comunis facit ius.

Dacă părţile unui act au fost în eroare cu bună-credinţă, actul făcut în această
Conţinut şi stare este valid, însă ele pot să îl revoce. Principiul nu poate să funcţioneze la o serie
fundamentare de acte juridice tradiţionale, care sunt supuse unor condiţii speciale de formare, dar
are o rază de acţiune cu adevărat semnificativă în afacerile comerciale.
Acest principiu are o constituţie mai complexă. Potrivit lui, profesionistul
trebuie să se orienteze după aparenţa profesională, el nu este îndatorat să facă
investigaţii pentru a stabili provenienţa reală a mărfii, respectarea legii în circulaţia
acesteia până la el, stabilirea reputaţiei partenerului, realitatea calităţii de subiect de
drept a acestuia.

22
 Dacă ar fi îndatorat la aceste verificări, de bună-seamă că costurile ar fi
contra-productive, afectându-se celeritatea care trebuie să existe în afaceri. Aşa cum
s-a remarcat şi în doctrina europeană de cea mai înaltă autoritate, "operaţiunile
comerciale se derulează rapid. Cei care le efectuează sunt dispensaţi de a proceda la
verificări minuţioase şi pot să se încreadă numai în aparenţe"26

Secţiunea 2. Fundamentarea normativă

Textele art. 41 (7) şi (8) din Constituţie ar trebui socotite izvorul normativ
expres al principiului aparenţei.
Potrivit primului text, "averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul
licit al dobândirii se prezumă".
Potrivit celui de al doilea text, pot fi confiscate, în condiţiile legii, numai
bunurile destinate, folosite la săvârşirea de sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii.
Principiul aparenţei este interesat în mod frecvent în practică, de aplicarea
sancţiunilor contravenţionale prevăzute în Legea nr. 12/1990 privind protejarea
populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite.
Aceasta incriminează drept contravenţie, efectuarea de acte sau fapte de
comerţ, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite de lege sau cu bunuri a căror provenienţă
nu poate fi dovedită în condiţiile legii.
Textul constituţional al art. 41 alin. 7, puţin observat în prezent, răstoarnă în
mod clar sarcina probei caracterului ilicit al dobândirii averii (ceea ce înseamnă şi
bunurile afectate comerţului sau rezultate din exercitarea acestuia).
Astfel, spre deosebire de defuncta şi nefericita reglementare a Legii nr.
18/1968 privind controlul provenienţei unor bunuri dobândite în mod ilicit, care
impunea celui cercetat să facă el dovada provenienţei licite a averii sale (când apărea
un dezechilibru vădit între venituri şi cheltuieli/achiziţii), Constituţia cere autorităţii
interesate de dobândirea averii cercetate, să facă ea dovada caracterului ilicit al
dobândirii.
Deci, dacă profesionistul are mărfurile însoţite (pe timpul transportului, al
depozitării, al comercializării) de factura fiscală, factura simplă, avizul de expediţie,
documentele vamale, factura externă ori de alte documente cerute de lege, după caz
(aşa cum cer dispoziţiile art. 1 lit. e, fraza a doua din Legea nr. 12/1990, citată)
posesia sau dobândirea trebuie considerate regulate şi licite, chiar dacă vânzătorul
(furnizorul) nu le-a dobândit şi pus în circulaţie în mod legal.
Bineînţeles că dovedirea informării acelui profesionist asupra provenienţei
ilicite sau complicitatea la introducerea pe piaţă a mărfurilor respective, vădind reaua-
credinţă, fac să nu mai funcţioneze imunitatea dată de aparenţă.

26
Guyon, p. 9, Cărpenaru, p. 18.

23
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

PRINCIPIUL CARACTERULUI ONEROS AL ACTELOR ŞI

OPERAŢIUNILOR JURIDICE DE NATURĂ COMERCIALĂ

Potrivit acestui principiu, afacerile beneficiază de o prezumţie de caracter

Definire şi oneros. În afaceri nu se poate susţine că, spre exemplu, furnitura a fost făcută ca o
fundamentare liberalitate27. Dacă contractul este dubios, confuz, judecătorul sau arbitrul este
îndreptăţit să stabilească el valoarea plăţii sau a contraprestaţiei.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
PRINCIPIUL CONCURENŢEI LOIALE (ONESTE) ŞI NORMALE ÎN
AFACERI

Secţiunea 1. Mediul juridic concurenţial

Cu tot caracterul oneros, speculativ, competitiv, al afacerilor, acestea trebuie,

din raţiuni de prezervare a unui spirit social-economic sănătos şi a ordinii publice, să
se realizeze într-o manieră onestă şi de cultivare a egalităţii de şansă.
Un deziderat astfel exprimat pentru timpul modern al afacerilor, a reclamat
crearea unui adevărat edificiu legislativ care să susţină un mediu concurenţial sănătos
şi să configureze un adevărat cod deontologic pentru firmele şi oamenii de afaceri.
Mediul juridic concurenţial a fost edificat pe două laturi comportamentale:
- concurenţa loială, ale cărei încălcări sunt reprimate legislativ prin Legea
Buna credinţă şi privind combaterea concurenţei neloiale (nr.11/1991), care interesează în principal
uzanţele comerciale raporturile particulare dintre profesionisti (firme şi oameni de afaceri), reglementarea
cinstite fiind, ca atare de domeniul dreptului privat, chiar dacă incriminează şi infracţiuni şi
contravenţii;
- concurenţa comercială, normală, de piaţă, care are opusă concurenţa
anormală, patologică, aceasta din urmă calificată şi sancţionată prin Legea nr.
21/1996 a concurenţei, reglementare care interesează conduita de piaţă relevantă şi
care aparţine domeniul dreptului public (privind raporturile dintre profesionisti şi
autorităţile publice ori raportarea conduitei acestora la imperativele normative ale
concurenţei normale, sănătoase).
Potrivit art. 1 din Legea privind combaterea concurenţei neloiale,
"profesionistii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună credinţă, potrivit
uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei
loiale".
Buna-credinţă, invocată şi în alte reglementări ale dreptului afacerilor, în
principiu, se prezumă, şi ea rezidă în conduita orientată, determinată, de convingerea
serioasă, substanţială privind constituţia realităţii, realitatea împrejurărilor şi
circumstanţelor, care erau obligatorii de luat în calcul pentru liceitatea ei.

27
Gratuitatea, liberalitatea nu pot fi susţinute decât sub o dovadă incontestabilă. Sunt admise
sponsorizările, dar regimul de dovadă este foarte strict.

24
 Este, deci, de bună-credinţă cel care a acţionat convins că o face în mod licit,
conform cu angajamentele asumate, încrezându-se într-o realitate pe care a perceput-o
în mod serios şi responsabil (neputându-i-se reproba eventuala eroare în care s-a
aflat).
Consecinţele bunei-credinţe consistă, în principal, în exonerarea de
consecinţele prejudiciabile ale conduitei reputate ca fiind de domeniul bunei-credinţe,
sau în limitarea răspunderii pentru acele consecinţe.
Faţă de reglementarea originală, legea citată dă o ilustrare a uzanţelor
comerciale cinstite, arătând ceea ce ea consideră contrar unor asemenea uzanţe.
Sunt astfel uzanţe comerciale cinstite: neutilizarea în mod neloial a secretelor
comerciale28 ale unui profesionist, cu efectul deciderii neexecutării unilaterale a
contractului, prin abuz de încredere, prin incitarea la delict, prin achiziţionarea de
secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că transmiterea acestora este o
practică neloială, cu influenţă asupra poziţiei de piaţă a profesionistilor concurenţi.
Din incriminările unor fapte ale profesionistului, ca infracţiuni şi contravenţii,
apar contrare exigenţelor de concurenţă loială:
- acceptarea de către un profesionist a serviciilor salariatului exclusiv al unui
profesionist concurent29;
- condiţionarea încheierii sau executării avantajoase a unui contract, de
aducere de către client a altor cumpărători pentru contracte asemănătoare;
- defăimarea concurentului, a întreprinderii sale sau a produselor ori a
serviciilor acestuia;
- captarea sau recrutarea prin remunerare a prepuşilor concurentului, pentru a
deturna clientela sau pentru alte avantaje;
- înfiinţarea de societăţi concurente cu utilizarea personalului altui
profesionist, spre a-i capta acestuia clientela sau pentru a-l dezorganiza;
- abuzul de folosinţă a firmei sau a proprietăţii intelectuale ale concurentului,
cu consecinţa producerii de confuzii în legătură cu cele folosite în mod legitim;
- punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute care prejudiciază marca şi
induce în eroare pe consumator asupra calităţii produsului (serviciului);
- exploatarea oneroasă a rezultatelor unor experimentări costisitoare, a altor
informaţii secrete despre acestea care au fost finisate pentru autorizarea
comercializării produselor farmaceutice sau chimice destinate agriculturii conţinând
compuşi chimic noi;
- divulgarea, fără luarea precauţilor cerute de lege, a unor informaţii despre
amintitele experimentări;
- divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretelor comerciale obţinute prin
spionaj comercial sau industrial;
- producerea sau comercializarea de produse contrafăcute.

Secţiunea 2. Concurenţa comercială

28
Constituie secret comercial, potrivit art. 11 lit. b din aceeaşi lege: "informaţia care în totalitate sau în
conexarea exactă a elementelor acesteia nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă
persoanei din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o
valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul aluat măsuri rezonabile, ţinând seama de
circumstanţe pentru a fi menţinută în regim secret".

25
 Concurenţa comercială, normală, sănătoasă, este o problemă cheie a
dreptului european al afacerilor30 iar integrarea economică a României în comunitatea
europeană, face critică propagarea şi cultivarea acesteia.
Legislaţia românească a concurenţei comerciale (Legea nr. 21/1996), în plină
evoluţie consacrează şi tratează patru fenomene de concurenţă patologică (anormală),
care au ca efect "restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei" (art. 2
alin.1):
1. Primul fenomen de concurenţă patologică îl reprezintă înţelegerile
("cartelurile", conform legislaţiei şi practicii europene) pentru practici concertate
anti-concurenţiale pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, de la care sunt
prevăzute exceptări individuale ce se acordă prin dispense de către Consiliul
Concurenţei (pentru prevalenţa efectelor pozitive în general şi a unora particulare
enumerate de lege).
Sunt enunţate ca practici anticoncurenţiale cele care au ca rezultat sau
urmăresc:
- fixarea preţului de piaţă şi a unor condiţii comerciale inechitabile;
- limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau a
investiţiilor;
- împărţirea pieţelor pe diferite criterii;
- discriminări faţă de partenerii de afaceri;
- condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea unor clauze străine de
Fenomene de natura contractului sau neconforme cu uzanţele comerciale;
concurenţă - trucarea de licitaţii;
patologică - eliminarea de pe piaţă a unor concurenţi sau limitarea accesului lor pe piaţă.
2. Excesul de poziţie dominantă, ceea ce corespunde unui monopol de facto,
prin practici abuzive care afectează comerţul ori prejudiciază pe consumator, faptele
anticoncurenţiale corespunzătoare fiind enumerate de lege.
Faptele anticoncurenţiale în excesul de poziţie dominantă ("practicile
abuzive") sunt enumerate, enunţiativ (ilustrativ, nelimitativ) de către Legea
Concurenţei Comerciale (LCC).
Acestea pot consta, în principal, în:
- dictarea de preţuri, de clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu
anumiţi profesionisti;
- limitarea producţiei, distribuţiei, sau a dezvoltării tehnologice în
dezavantajul utilizatorilor;
- discriminări între parteneri, cu provocarea de dezavantaje concurenţiale.
- poziţii discreţionare în negocierea contractelor;
- importuri necompetitive de produse şi servicii care determină nivelul general
al preţurilor în economie;

30
Louis Dubois, Cluade Blumann, Droit Matériel de l'Union Européenn, Montchrestien, 2e ed., Paris,
2001, p. 383-392; J. Schapira, G. LE TALLEC, J.P.Bläise, Droit européen des affaires, 4 e ed., Presse
Universitaires de France, Paris, 1994, p. 38-59; BertholdGoldman, Antoine Lyon - Caen, Louis Vogel,
5e ed., Dalloz, Paris, 1994, p. 337-500; Michel de Juglart, Benjamin Ippolito, Traité de droit
commercial, tome I, 4e ed., Montchrestien, Paris, 1988, p. 662-727; Anne Tercinet, Droit européen de
la concurrence. Oportunites et menaces, Montchrestien, Paris, 2000; Octavian Manolache, Regimul
juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Editura All, Bucureşti, 1997; pentru problematica juridică a
dreptului actual al concurenţei în ţara noastră, vezi, Octavian Căpăţână, Dreptul concurenţei
comerciale, ediţia a II-a, 2 vol., Bucureşti, 1998.

26
 - preţuri excesive sau subcosturi, preţuri de dumping, la export acoperite din
preţuri majorate la intern;
- exploatarea stării de dependenţă a unor anumiţi parteneri, inclusiv ruperea
relaţiilor contractuale pentru neacceptarea unor condiţii comerciale nejustificate.
3. Concentrarea economică, care, prin orice act juridic, are ca obiect sau
permite unei întreprinderi ori unei grupări de întreprinderi, să exercite, direct sau
indirect, "o influenţă determinantă asupra unei alte întreprinderi sau mai multor
întreprinderi ". Există şi aici exceptări.
Sunt reputate de lege ca acte de concentrare economică, cu consecinţa
posibilităţii de a se exercita o influenţă determinantă asupra unor întreprinderi,
fuziunea, achiziţiile de participaţii sau de active, asocieri cu efectul creării unei
entităţi economice autonome ca persoană juridică, care nu realizează o coordonare a
comportamentului concurenţial; dobândirea prin contracte de drepturi care permit
influenţarea decisivă a constituirii şi deciziilor organelor unui agent economic.
Cenzurarea de către lege a concentrărilor economice este mijlocul politicii
economice guvernamentale antimonopoliste, politică a cărei istorie a devenit activă
prin adoptarea primelor legi antitrust în America începutului de secol XX.
Sunt exceptate de reputarea drept concentrări economice, controlul exercitat
de lichidatorul judiciar şi de alte persoane care lucrează într-o procedură de urmărire
sau executare patrimonială; dobândirea temporară de participaţii neutre concurenţial,
de care institutii de credit, societăţile de investiţii sau de servicii de investiţii
financiare, ori de asigurare.
Concentrările economice trebuie notificate Consiliului Concurenţei care se va
pronunţa pe baza unor criterii de compatibilitate a lor cu mediul concurenţial normal
şi cu verificarea unor condiţii de admisibilitate. S-a stabilit şi un criteriu valoric,
actualizabil, în raport de care notificarea este obligatorie. Acesta este valoarea cifrei
de afaceri realizată de agenţii economici implicaţi.
4. Ajutorul de stat, reprezintă subvenţiile pentru susţinerea anumitor
întreprinderi sau ramuri ori domenii de activitate (industrii, servicii etc.).
Formele acestor ajutoare sunt inventariate de Consiliul Concurenţei. Această
instituţie are şi atribuţiile de a monitoriza şi raporta "în condiţii de transparenţă
ajutoarele acordate".
Acest fenomen de concurenţă este cel mai controversat în Uniunea Europeană,
când tensiuni şi relaţii dintre cele mai diverse, inclusiv acuzaţii de nesinceritate la
adresa unor state, proteste de stradă, atacuri asupra furniturilor.
Ajutoarele de stat sunt justificate de acoperirea pierderilor unor activităţi
strategice, care interesează securitatea alimentară, acoperirea pierderilor la export,
menţinerea compatibilităţii unor produse şi servicii etc.

27
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7
PRINCIPIUL PROMOVĂRII ŞI PROTECŢIEI DREPTURILOR
CONSUMATORULUI

Secţiunea 1. Noţiune şi justificare

Drepturile consumatorilor, asemenea drepturilor omului pentru societăţile

politice democratice31, reprezintă pentru dreptul afacerilor religia sfârşitului de secol
XX şi a începutului de secol XXI.
Înainte de a începe partitura cea mare a reformei post-decembriste,
dezetatizarea, România a adoptat OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor
prin care a reglementat raporturi juridice de care legislaţia economiei centralizate
fusese prea puţin interesată (ea reglementa numai garanţia care trebuia asigurată
pentru bunurile de folosinţă îndelungată).
Această reglementare a aşteptat opt ani pachetul de legi care trebuia să-i
asigure acoperirea fenomenelor şi faptelor care dezechilibrează raportul dintre
producător şi consumator în favoarea celui dintâi.
În acest interval, reglementarea concurenţei comerciale date prin Legea nr.
21/1996 şi-a asumat protecţia consumatorului, prin amenajarea concurenţei în
interesul acestuia.
Printre scopurile ei, legea citată a indicat şi „promovarea intereselor
consumatorilor”.
Această reglementare a prohibit antantele anticoncurenţiale care au ca efect şi
„prejudicierea consumatorilor” (art. 6 alin. 1); a stabilit drept criteriu de apreciere
asupra compatibilităţii operaţiunilor de concentrare economică cu un mediu
concurenţial normal, „măsura în care sunt afectate interesele … consumatorilor” (art.
14 (1) lit. e); exceptarea antantelor care influenţează concurenţa, a fost prevăzută
printre altele, sub condiţia asigurării unui avantaj consumatorilor corespunzător celui
al agenţilor economici participanţi la antantă.
La 30 septembrie 1999, intră în vigoare OG nr. 106/1999 privind contractele
încheiate în afara spaţiilor comerciale, care instituie dreptul consumatorului la
denunţarea unilaterală a unui asemenea contract, ceea ce era excepţional în legislaţia
noastră.
Acelaşi drept avea să fie consfinţit şi privitor la „contractele la distanţă”,
reglementate de OG nr. 130/2000.
La 1 noiembrie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 148/2000 privind
publicitatea, care aduce prohibiţii şi limitări pentru publicitatea care manipulează
excesiv gustul consumatorului şi care priveşte produsele dăunătoare.
La 10 decembrie 2000 intră în vigoare, Legea nr. 193/2000, care dă
reglementarea cea mai completă şi substanţială relativ la protecţia consumatorilor
prin conţinutul contractelor comerciale.
Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic recepţionează în mod expres
(art. 2 (5)) pentru acest gen de comerţ, prevederile legale „care au ca scop protecţia
consumatorilor”.

Adrian Năstase, Drepturile omului – religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile
31

Omului, Bucureşti, 1992.

28
 În dreptul comunitar european se relevă că în tratatele fondatoare
consumatorul are o prezenţă redusă ca obiect de protecţie, prin drepturile sale32,
agravarea intereselor sale fiind evocată de justificarea anumitor antante şi de restricţii
l libera circulaţie a mărfurilor.
Jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a forţat
legislaţia comunitară şi politicile economice ale statelor, astăzi membre ale Uniunii
Europene (UE), să reglementeze concurenţa în apărarea consumatorilor33.
Summit-ul comunitar de la Paris din 7-8 octombrie 1972 dă un impuls decisiv
programelor şi planurilor de acţiune propuse de comisia de specialitate şi adoptate de
Comitetul de Miniştri după 1975, pe fondul unor directive corespunzătoare ale
Comunităţii Europene (CE)34.
Tratatul asupra Uniunii Europene, adoptat la Maastricht (Olanda) în 1991 a
consacrat protecţia consumatorilor la rang de politică comunitară.
Atenţia legiuitorului european occidental pentru promovarea şi conservarea
dreptului consumatorului la o protecţie specială, a coborât până la contractele de
împrumut de consumaţie, care nu mai sunt demult reputate ca fiind cămătăreşti35.
Calificarea şi În dreptul european, protecţia intereselor consumatorilor a fost direcţionată
conţinutul principiului legislativ şi administrativ pe următoarele direcţii:
la nivel european - informarea consumatorilor (etichetarea şi publicitatea);
- tehnicile particulare de contractare (contractele la distanţă, contractele
încheiate în afara spaţiilor comerciale, comerţul electronic şi prohibiţia clauzelor
abuzive);
- sănătatea şi securitatea consumatorului (accesul pe piaţă numai al produselor
fără defecte, sigure şi nenocive).
În dreptul nostru, principiul discutat consistă în condiţionarea regularităţii,
liceităţii, validităţii şi a eficienţei conduitei în afaceri, de observarea şi respectarea
regulilor sistemului legal de protecţie a consumatorului.
Acest sistem legal dirijează şi repartizează normele afectate lui în următoarele
laturi complementare36:
32
Dubois, Blumann, p. 125-135.
33
Idem, p. 125-126, pentru speţa Cassis-Dijon, (comercializarea produselor legal fabricate într-un stat
membru); p. 128-129, pentru speţa Keck şi Mithouard (publicitatea )
34
Spre ex., directiva 79/1978 privind etichetarea, prezentarea şi publicitatea; directiva nr.98/1998
privind regimul produselor alimentare; directivele nr. 84/450/1984, 97/55/1997, 89/552/1989 şi
97/36/1997, privind publicitatea; directivele 85/577/1985 şi 97/7/1997 privind contractele negociate în
afara centrelor comerciale (vânzări la domiciliu, vânzări itinerante – în avion, pe vapor) şi contractele
la distanţă; directivele 99/93/1999 şi 2000/2000 privind semnătura electronică şi comerţul electronic;
directiva nr. 93/1993 privind clauzele abuzive; directiva nr. 90/314/1990 privind serviciile turistice;
directivele nr. 87/102/1996 şi 98/7/1998 privind creditul de consumaţie; directiva nr. 1994/44/1999
privind vânzarea de bunuri de consumaţie; directiva 1998/27/1999 privind măsurile punitive contra
agenţilor economici; directivele 99/34/1980, 85/374/1985 şi 99/59/1992 privind securitatea produselor.
Pentru analiza acestor evoluţii instituţionale şi normative, v. Octavian Manolache, Drept comunitar.
Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, Ed. a II-a. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 189-
197.
35
Pe larg, în David Kelly, Ann Holmes, Ruth Hayward, Business Law, fourth ed., Cavendish
Publishing Limited, London, 2002, p. 570-582.
36
Sistematizarea elementelor protecţiei consumatorului comportă diferenţieri de concepţie, care, însă,
nu sunt esenţiale.
În dreptul comunitar protecţia consumatorilor este sistematizată într-un tablou al mai multor drepturi
complexe: protecţia intereselor economice, protecţia sănătăţii şi securităţii personale, repararea
daunelor; reprezentare şi participarea la decizii (v. O. Manolache, Drept comunitar, op. cit., p. 192-
194).

29
 - accesul neîngrădit, neconstrâns în vreun fel la produse şi servicii;
- informarea completă şi corectă a consumatorilor asupra caracteristicilor
esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite pieţei, astfel încât decizia privind
achiziţia să fie rezultatul determinării cât mai exacte a compatibilităţii produsului sau
a serviciului cu nevoile, afinitatea şi disponibilităţile consumatorului;
- anihilarea practicilor abuzive la încheierea, conceperea şi executarea
contractului, care expun pe consumator la discreţia agentului economic;
- recunoaşterea dreptului consumatorului la denunţarea unilaterală a unor
contracte făcute în împrejurări şi condiţii considerate provizorii sau improprii pentru
Sistematizarea o apreciere matură asupra achiziţiei;
elementelor - recunoaşterea dreptului la reparaţia pagubelor încercate de către consumator
protecţiei datorită neconformităţii produsului cu caracteristicile enunţate de producători şi de
consumatorului distribuitori, defectelor de calitate şi periculozităţii produselor sau serviciilor pentru
viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorului;
- asigurarea participării consumatorilor la fundamentarea şi luarea deciziilor
care interesează această calitate a lor.
Această preocupare obsesivă a legiuitorului contemporan pentru a crea
consumatorului un statut al discriminărilor pozitive în raport cu agentul economic,
producător sau nu, este rezultatul asumării de către guvernanţi a misiunii de
temperare şi de amendare a puterii şi a mijloacelor de dominaţie la care este expus
consumatorul din partea agentului economic.
Capitalismul modern a realizat că piaţa trebuie să servească atât agenţilor
economici cât şi consumatorului, că un consumator respectat prin calitatea produselor
şi a serviciilor accesibile în mod agreabil şi cât mai satisfăcător lui este cheia
stabilităţii economice şi sociale şi că un astfel de consumator este un element decisiv
şi preţios pentru cel mai bun rol al pieţei.
O experienţă de necuprins, îndelungată şi pilduitoare, a arătat că de decenii
bune consumatorul este o pradă uşoară pentru agentul economic, că fragilitatea lui
juridică, datorată nu neapărat lipsei de instrucţie juridice, nu trece într-o edificare
responsabilă nici cu ajutorul unei publicităţi savante şi că perfecţionarea mijloacelor
de captare a consumatorului a atins rafinamente care permit plasarea, nesperată în
absenţa lor, a unor produse şi servicii, nu întotdeauna utile, inofensive sau
indispensabile.

Secţiunea 2. Subiecţii, obiectul şi elementele protecţiei

A. Subiecţii.

1. Consumatorul protejat este orice persoană fizică sau grup de persoane

fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale (art. 2 din OG nr.
21/1992);

Legea italiană din 1998, recunoaşte ca drepturi fundamentale ale consumatorilor şi

utilizatorilor: apărarea sănătăţii; securitatea şi calitatea produselor şi serviciilor; informarea adecvată şi
o publicitate corectă; educaţia consumatorului; corectitudinea, transparenţa şi echitatea în raporturile
contractuale privind bunuri şi servicii; promovarea şi dezvoltarea asocierii libere, voluntare şi
democratice între consumatori şi utilizatori; serviciilor publice conform standardului de calitate şi de
eficienţă.

30
 Este demn de reţinut că numai persoana fizică sau asociaţia de persoane fizice
sunt subiectele pasive ale protecţiei, deci nu şi persoana juridică (subiectul colectiv de
drept) sau asociaţia de persoane juridice şi că de calitatea de consumator nu
beneficiază persoanele fizice sau asociaţiile de persoane fizice care dobândesc,
utilizează sau consumă produsele ori serviciile în cadrul activităţii lor profesionale,
ceea ce înseamnă o profesie liberală, activităţile statutare sau calificarea de acte de
comerţ ale societăţilor comerciale, regiilor autonome, ale organizaţiilor cooperatiste,
respectiv ale persoanelor fizice şi ale asociaţiilor familiale.
Exceptările mai-sus precizate se explică prin avizarea şi instrucţia în afaceri,
în general, în administrarea întreprinderii, într-o anume specialitate de comerţ. În
cazul persoanei juridice s-a luat în calcul abilitatea şi responsabilitatea cu care este
creditat organul prin care aceasta îşi promovează şi îşi apără drepturile şi interesele.
2. Operator economic - persoană fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul
activităţii sale profesionale fabrică, importă, transportă sau comercializează produse
ori părţi din acestea sau prestează servicii.
Deci, operatorul economic care înstrăinează un bun care nu-i mai este necesar
fondului său de comerţ, nu are această calitate ca subiect activ al protecţiei
consumatorului.
3. Producătorul este:
- fabricantul unui produs finit, al componentei unui produs şi al materiei prime;
- operatorul economic care recondiţionează produsul sau agentul economic şi
distribuitorul care aduc o modificare a caracteristicilor produsului;
- importatorul produsului destinat vânzării, închirierii, leasingului şi unor forme de
distribuţie specifică;
- distribuitorul produselor importate, al căror importator nu se cunoaşte, chiar dacă
producătorul este menţionat;
- operatorul economic care îşi aplică denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe
produs;
- reprezentantul înregistrat în România al unui operator economic care nu are sediul
în România sau, în cazul inexistenţei acestuia, importatorul produsului;
- distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă
nu informează persoana prejudiciată în termen de 30 de zile de la cererea acesteia
asupra identităţii importatorului;
4. Distribuitorul este operatorul economic din lanţul de distribuţie.
5. Vânzătorul este distribuitorul care oferă produsul consumatorului.
6. Prestatorul este operatorul care furnizează servicii.

B. Obiectul protecţiei, îl reprezintă produsele noi, folosite sau recondiţionate

Obiectul şi elementele şi serviciile comercializate pentru consumator.
protecţiei Sunt exceptate de la protecţie produsele comercializate ca antichităţi şi cele
reparate sau recondiţionate pentru a fi utilizabile, sub condiţia informării
consumatorului asupra acestor intervenţii.

C. Elementele protecţiei.
1. Calitatea produsului sau a serviciului este reprezentată de un ansamblu
de proprietăţi şi caracteristici care îl fac apt de a-şi realiza destinaţia, prin satisfacerea
necesităţilor explicite sau implicite ale consumatorului.
2. Produs sigur, este acela care, folosit în condiţii normale sau previzibile,
potrivit destinaţiei sale, nu prezintă riscuri sau prezintă riscuri acceptabile şi

31
compatibile cu un înalt grad de protecţie a consumatorului, în funcţie de unele aspecte
ale produsului definite de lege (caracteristici, ambalare, etichetare, instrucţiuni de
folosire etc.).
3. Declaraţia de conformitate, este aceea făcută de către producător sau
prestator prin care se atestă, pe proprie răspundere, conformitatea produsului sau a
serviciului cu un document tehnic normativ.
4. Termenul de garanţie, este limita de timp, socotită de la data achiziţiei
produsului sau a serviciului, până la care producătorul sau prestatorul îşi asumă
remedierea sau înlocuirea achiziţiei, pe cheltuiala sa, pentru deficienţe neimputabile
consumatorului.
5. Termenul de valabilitate, este limita de timp, stabilită de producător, până
la care un produs perisabil, în condiţii normale de transport, manipulare, depozitare şi
păstrare, îşi păstrează caracteristicile specifice (spre ex: acumulatorii electrici).
Pentru produsele alimentare, finalul acestui termen reprezintă data limită de
consum.
Observăm că acest termen este impus de lege numai pentru produsele
perisabile şi că el implică şi condiţiile în care starea corespunzătoare a produsului
poate fi păstrată fără a periclita sănătatea consumatorului.
6. Data durabilităţii minimale, prevăzută numai pentru produsele
alimentare, este data, stabilită de producător, până la care, în condiţii de depozitare
corespunzătoare, produsele îşi păstrează caracteristicile specifice, şi după care
produsele nu devin periculoase (ex: unele băuturi alcoolice, unele alimente rezultate
din fermentaţie sau culturi de bacterii).
7. Durata medie de utilizare prevăzută pentru produsele de folosinţă
îndelungată este intervalul de timp stabilit în documentele tehnice normative
(standarde, norme tehnice de calitate, certificări ale unor instituţii specializate
autorizate), declarat de către producător ori convenit cu acesta cu consumatorul, în
cadrul căruia produsul trebuie să-şi menţină caracteristicile funcţionale, dacă au fost
respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi de exploatare.
8. Viciul ascuns este deficienţa calitativă a unui produs sau serviciu care nu a
fost şi nu putea fi cunoscută de către consumator prin mijloacele obişnuite de
verificare.
Deşi legea nu defineşte viciul aparent, acesta nu este lipsit de semnificaţie în
materia noastră, căci, în termenul de garanţie, producătorul sau prestatorul răspunde
şi pentru acesta.
Viciul aparent este acea deficienţă de calitate sesizabilă la preluare sau în
cursul exploatării, cu o percepţie de nivel comun.

Secţiunea 3. Modalităţile şi mijloacele juridice de protecţie a

consumatorului37

1. Dreptul la informare figurează între cele trei drepturi principale ale

consumatorilor, şi el, ca drept complex, şi constă într-o informare, din partea
producătorului sau a prestatorului, completă, corectă şi precisă, asupra

37
Pentru o abordare tehnico-economică, vezi Robert Morar, Sisteme de protecţie a consumatorului,
Lumina Lex, Bucureşti, (fără anul ediţiei); Vezi şi Carmen Tamara Ungureanu, Drept Internaţional
Privat. Protecţia consumatorilor şi răspunderea pentru produsele nocive, All Beck, Bucureşti, 1999.

32
 caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite, spre a putea adopta o
decizie asupra ofertei cât mai corespunzătoare nevoilor lor, spre a realiza o educaţie
în însăşi calitatea lor de consumatori şi spre a da acestora posibilitatea utilizării
complete şi în deplină siguranţă.
Dobândirea unei educaţii ca şi consumator, ca una dintre cele două finalităţi
Drepturile ale îndeplinirii obligaţiei de informare sau beneficiile trase din dreptul corespunzător
principale ale acesteia, nu este o preţiozitate a legii, întrucât consumatorul serveşte piaţa, provocând
consumatorilor oferte de calitate, şi îşi serveşte propriile interese, prin dezvoltarea şi rafinarea
gusturilor sale, prin exigenţe de substanţă, valide, în raport cu oferta pieţei, obligând
astfel concurenţa să-şi reevalueze continuu, în manieră progresistă, calitatea ofertei.
Dreptul consumatorului la informare se realizează prin etichetare, prin
predarea produsului însoţit de cartea tehnică, instrucţiunile de folosire şi de alte
asemenea documente, cu textul obligatoriu şi în limba română, prin afişarea preţurilor
şi tarifelor şi prin demonstraţii de utilizare.
Conţinutul informării din documentele amintite este riguros prezentat de lege,
care enunţă elementele obligatorii ale acesteia (art. 20).
În rezumat, elementele informării consistă în prezentarea datelor de
identificare a produsului şi a producătorului, a elementelor privitoare la cantitate,
calitate şi la termenele de garanţie, a principalelor caracteristici, inclusiv cele ale
compoziţiei, a modurilor de utilizare, manipulare, păstrare; a contraindicaţiilor; a ţării
producătoare.
Produsele de folosinţă îndelungată (complexe şi utilizabile pe o durată medie
şi reparabile sau compatibile cu activităţi de întreţinere), trebuie însoţite şi de
certificatul de garanţie şi, eventual, de declaraţia de conformitate.
Aceleaşi informaţii şi documente, adaptate specificului lor, trebuie furnizate şi
pentru servicii.
Demonstraţiile de utilizare, se fac la cerere, cu ocazia cumpărării şi poartă
asupra modului de utilizare, cu evidenţierea funcţionalităţii produsului.
Aceste demonstraţii sunt obligatorii la lansarea produsului pe piaţă.
Afişarea preţurilor şi tarifelor, trebuie să se facă în mod vizibil, într-o formă
neechivocă, uşor de citit.

2. Dreptul la o publicitate decentă, corectă şi edificatoare.

Legea nr. 148/2000 privind publicitatea cere oricărei prezentări a unei
activităţi, făcută în scopul promovării vânzării de bunuri şi servicii, să fie decentă,
corectă şi să fie elaborată în spiritul responsabilităţii sociale.
Sunt contrare cerinţelor legii, publicitatea de orice fel pentru anumite produse,
publicitatea înşelătoare, publicitatea subliminală, publicitatea care atentează la
demnitatea umană şi morala publică, la convingeri politice sau religioase şi la
imaginea, onoarea, demnitatea şi viaţa particulară, publicitatea care induce
discriminări şi care exploatează superstiţiile şi credulitatea, publicitatea care
prejudiciază securitatea persoanelor, incită la violenţă sau care încurajează un
comportament prejudiciabil pentru mediul înconjurător şi publicitatea făcută
bunurilor sau serviciilor produse sau distribuite în mod ilicit.
Publicitatea de orice fel, este interzisă pentru:
a) Produsele stupefiante şi psihotrope;
b) Medicamentele care se eliberează numai pe bază de prescripţii medicale;
c) Băuturile alcoolice şi produse de tutun, în publicaţii şi la spectacole
destinate minorilor, când se adresează direct minorilor, când se înfăţişează minori

33
 consumând aceste produse sau care prezintă efectele benefice ale consumului lor,
care dă o imagine negativă abstinenţei;
Pentru băuturile alcoolice mai este interzisă publicitatea prin care evidenţierea
conţinutului în alcool urmăreşte stimularea consumului şi care face legătura între
alcool şi conducerea unui vehicul.
Pentru tutun mai este interzisă publicitatea care nu conţine inscripţiile -
avertisment cu textul şi în formatul oficiale.
d) Arme, muniţii, explozivi, metode şi procedee pirotehnice, în alte locuri
decât cele de comercializare;
e) Produsele şi serviciile destinate minorilor, când conţine elemente
dăunătoare fizic, moral, intelectual sau psihic, speculează lipsa de experienţă şi
credulitatea minorilor, afectează relaţiile acestora cu părinţii şi cadrele didactice ori
când îi prezintă pe aceştia, în mod nejustificat, în situaţii periculoase.
Dintre practicile de publicitate repudiate de lege, consumatorul este interesat
de publicitatea înşelătoare, publicitatea subliminală, publicitatea comparativă şi de
publicitatea explicită ori de unele modalităţi ale publicităţii pentru tutun, băuturi
alcoolice, substanţe stupefiante şi psihotrope, arme, muniţii, explozivi, metode şi
mijloace pirotehnice şi pentru produsele şi serviciile destinate minorilor.
Publicitatea înşelătoare sau mincinoasă, este aceea prin care se plasează în
eroare cel căruia îi este destinată sau care o recepţionează, cu consecinţa lezării
interesului consumatorului sau a interesului unui concurent.
Această publicitate poartă, în concepţia legii, asupra caracteristicilor bunurilor
sau serviciilor, dintre care se remarcă rezultatele testelor şi încercărilor şi efectele
utilizării lor; preţului şi a condiţiilor de distribuţie sau de prestare; serviciilor post-
achiziţie; potenţialului şi palmaresului ofertantului; omisiunilor interesate relativ la
identificarea şi caracterizarea bunurilor sau a serviciilor.
Publicitatea subliminală este aceea realizată prin stimuli de o intensitate
insuficientă pentru a conştientiza percepţia ei, care, însă, poate influenţa
Practici de
comportamentul economic. Este o publicitate rafinată, astfel concepută şi dozată,
publicitate
încât comportamentul economic dorit de autorul ei să fie obţinut "pe nesimţite", fără
interzise
o motivaţie propriu-zisă, explicită.
Spre exemplu, în timpul desfăşurării unui test colectiv profesional, un anume
fel de ciocolată sau de vestimentaţie se asociază cu numele câştigătorului care în
timpul testului consumă acea ciocolată şi pare foarte destins şi în formă datorită
lejerităţii vestimentare.
Publicitatea comparativă este aceea făcută prin identificarea explicită sau
implicită a unui concurent sau a produselor ori a serviciilor acestuia.
Ea este interzisă când: este şi înşelătoare; comparaţia priveşte bunuri sau
servicii cu destinaţii diferite; nu este obiectivă; se creează confuzii între concurenţi,
mărci de comerţ, denumiri comerciale sau alte semne distinctive, bunuri ori servicii
ale unui concurent38; este defăimătoare pentru concurenţi; speculează indicaţiile
geografice; marca de comerţ sau denumirea comercială protejată şi când se încalcă
prevederi ale Legii Concurenţei Comerciale.
Pentru publicitatea comparativă a unei oferte speciale, se cer indicaţii clare
privind durata ofertei, stocul disponibil sau alte condiţii specifice.

38
Este elocventă reclamaţia celebrei firme italiene Parmalat privind reclama firmei româneşti
European Drinks pentru o gamă de produse "Santal" (sucuri, răcoritoare, lactate, la cutii din carton
cerat) cu care cea dintâi era prezentă pe piaţă de peste 10 ani.

34
 Publicitatea explicită este interzisă în anumite condiţii pentru tutun, băuturile
alcoolice, arme muniţii, explozivi, metode şi mijloace pirotehnice şi pentru produsele
şi serviciile destinate minorilor.
Pentru produsele din tutun, se interzice publicitatea explicită difuzată prin
radio şi televiziune, cea plasată pe prima şi pe ultima copertă sau pagină a tipăriturilor
presei scrise şi cea plasată pe bilete de călătorie pentru transportul public.
Pentru băuturile alcoolice, se interzice publicitatea explicită ca şi în ultimele
două ipoteze de la produsele din tutun.

3. Dreptul la un contract util, echitabil şi eficient.

Potrivit reglementării de drept comun în materie (OG nr. 21/1992),
consumatorul trebuie să aibă libertatea deplină de a decide o achiziţie de bunuri sau
servicii, fără constrângeri prin clauze contractuale sau practici comerciale abuzive,
prin obţinerea unui contract de achiziţie util, eficient, echitabil şi executabil în mod
benefic pentru el.

Secţiunea 4. Constituţia contractului dintre profesionist şi consumator

A. Constituţia contractului dintre profesionist şi consumator

Aceste constituţie şi funcţionare sunt guvernate de următoarele reguli:
a) Contractul dintre profesionist şi consumator trebuie să fie rezultatul unei
negocieri directe, fără clauze prestabilite, intratabile pentru consumator.
b) Claritatea clauzelor contractuale şi un mod de exprimare comun al
acestora, astfel încât, spre a fi înţelese, să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.
Este remarcabil că, deşi în dreptul comercial clauzele dubioase se
interpretează în contra celui care le-a stipulat ("in dubio contra stipulanteam") şi în
favoarea circulaţiei (valide pentru afaceri, în general - "in favorem negotii") iar în
dreptul civil, în favoarea celui aflat în dificultate, în debit ("in dubio pro reo"), în
cazul consumatorului asemenea clauze se interpretează în favoarea lui.
Clauzele nenegociate direct, cum sunt cele din contractele standard sau cum
sunt condiţiile generale de vânzare, ambele practicate pe pieţele anumitor produse sau
servicii, sunt considerate abuzive dacă singure sau asociate cu altele dezechilibrează
semnificativ raportul drepturilor şi obligaţiilor, în favoarea consumatorului şi în
Reguli de dispreţul bunei-credinţe.
funcţionare a Când contractul cuprinde atât clauze negociate direct, cât şi clauze
contractelor nenegociate direct, clauzele abuzive nu pot fi salvate iar proba negocierii directe a
unei clauze reputate ca fiind "standard" revine profesionistului.
Profesionistul are obligaţia de a-i remite consumatorului, la cerere, un
exemplar al contractului standard propus;
c) Sunt asimilate contractului dintre profesionist şi consumator, şi bonurile de
comandă, bonurile de livrare, biletele, tichetele şi alte asemenea care conţin stipulaţii
sau referiri la condiţiile generale prestabilite ale achiziţiei.
d) Clauzele contractuale autorizate de alte acte normative, nu pot fi reputate ca
abuzive.
e) Clauzele abuzive nu sunt enumerate de lege în mod exhaustiv, ceea ce
înseamnă că orice clauză poate fi declarată abuzivă în urma unei judecăţi.

35
 B. Funcţionarea contractelor care conţin clauze abuzive este guvernată de
următoarele reguli:
a) Clauzele reclamate sau constatate ca fiind abuzive, nu au nici o eficienţă
asupra consumatorului;
b) Un asemenea contract poate continua dacă există acordul consumatorului şi
dacă eliminarea clauzelor abuzive nu l-a făcut inoperant (nefuncţional);
c) Consumatorul va putea cere rezilierea contractului şi daune-interese, când,
după eliminarea clauzelor abuzive, contractul devine nefuncţional.
Sunt reputate de lege ca fiind abuzive, un număr semnificativ de clauze, care,
printr-o necesară sistematizare şi rezumare, pot fi prezentate în următorul tablou:

Clauze care rezervă în mod discreţionar profesionistului dreptul la

denunţarea, modificarea şi interpretarea contractului.
Sunt clauze prin care profesionistul dispune în mod suveran de durata
contractului, de conţinutul unor cauze ale acestuia şi de vigoarea contractului.
Pe temeiul unor asemenea clauze, profesionistul:
a) Obţine prelungirea automată a unui contract încheiat pentru o perioadă
determinată, prin efectul unui acord stipulat ca fiind tacit, dar pentru a cărui
contrazicere s-a rezervat un timp insuficient, sau îl denunţă printr-o simplă declaraţie,
necenzurată, când este stipulat un termen de fiinţare pe durată determinată, ori îl
denunţă fără preavizul convenit pentru o motivare convingătoare, când contractul este
pe durată nedeterminată.
b) Poate modifica unilateral contractul în afara unor cazuri convenite în
Tabloul clauzelor contract sau privitor la caracteristicile produslui şi serviciului, la scadenţa livrării şi a
abuzive prestaţiei, la titularul obligaţiilor (transferându-le pe acestea unui terţ - agent,
mandatar ş. a., în dauna garanţiilor şi a obligaţiei de despăgubire a consumatorului).
c) Interpretează în mod suveran clauzele contractului, desi pentru această
operaţiune sunt prevăzute reguli explicite sau implicite atât în Codul Civil (care se
aplică şi la contractele comerciale, în măsura în care sunt compatibile cu acestea), cât
şi în legi speciale.
Părţile contractante pot să stipuleze ele, ceea ce este uzual, înţelesul unor
termeni, calificarea unor situaţii şi împrejurări intervenite în funcţionarea
contractului.

Clauze prin care profesionistul dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii

de favoare:
În temeiul unor asemenea clauze, profesionistul:
a) Impune consumatorului condiţii contractuale pe care acesta nu le-a putut
cunoaşte în mod real la data însuşirii (semnării) contractului.
Deci, consumatorul suportă un adevărat hazard ("alea "- aleatoriu) din modul
de concepere a contractului de către profesionist.
b) Obţine executarea contractului din partea consumatorului, chiar dacă el nu
şi-a executat propriile obligaţii corelative.
Este astfel, anihilată una dintre consecinţele reciprocităţii şi interdependenţei
obligaţiilor în contractele sinalagmatice (din care se nasc drepturi şi obligaţii
corelative pentru toate părţile contractante), anume aceea a excepţiei de neexecutare
(celelalte consecinţe sunt riscul contractului şi rezoluţiunea/rezilierea).

36
 Această excepţie permite părţii contractante acuzate de neexecutarea obligaţiei
sale să se apere în mod eficient prin invocarea neexecutării obligaţiei corelative de
către partea care acuză.
Această excepţie de neexecutare, trebuie raportată la disponibilitatea părţilor
de a-şi executa simultan obligaţiile, desigur, în măsura în care, natura şi specificul
acestora, permit o executare simultană.
Reputarea clauzei în discuţie ca abuzivă, trebuie apreciată prin observarea
unei clauze comune în contractele comerciale şi a unei reguli cutumiare, totodată,
potrivit cărora destinatarul unei mărfi, al unui serviciu, în măsura în care
conformitatea lor cu contractul este satisfăcătoare sau neconformitatea nu fac
produsul sau serviciul nefolositoare/inutilizabile iar cauza neconformităţii este
neclară, trebuie să plătească marfa sau serviciul, urmând a recupera ulterior ceea ce
nu datora din preţ.
Este clauza "solve et repete" - plăteşte mai întâi şi apoi recuperează/obţine
repetiţia pentru ceea ce nu datorai. O clauză compatibilă cu celeritatea, mobilitatea
permanentă, benefică, în afaceri.
c) Constată unilateral conformitatea produsului sau a serviciului cu contractul.
Astfel, obiecţiile consumatorului oricât de dovedite şi întemeiate ar fi, nu mai au nici
o eficienţă. Regula rezonabilă este aceea care permite consmatorului să facă o
recepţie personală sau prin specialişti a produsului sau a serviciului, să reclame
defectele constatate şi să primească o reparaţie pentru acestea.
d) Obţine avantaje, câştiguri, evită pierderi şi despăgubiri de factura unor
clauze leonine ("partea leului") sau uzuruarii (exonerarea de despăgubiri).

Clauza de restrângere sau de excludere a dreptului consumatorului de a

obţine rezilierea contractului, motivat de modificarea unilaterală a contractului din
partea profesionistului şi de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către acesta.
Este remarcabil că, spre deosebire de dreptul comun, unde, partea căreia i se
oferă modificarea ori denunţarea contractului, poate (dacă nu le acceptă, desigur),
numai, să le respingă şi să ceară executarea conformă a contractului, originar, în
materia protecţiei consumatorului, când acea parte este consumatorul, ea poate obţine
chiar rezilierea (desfacerea) contractului.
Este o sancţiune, aplicată într-un mod original, pentru pierderea încrederii
consumatorului într-un profesionist dovedit astfel inconsecvent sau versatil.

Secţiunea 5. Protecţia împotriva riscului achiziţionării unor produse sau

servicii în condiţii prejudiciabile pentru viaţa, sănătatea ori securitatea
consumatorilor

Această protecţie priveşte recunoaşterea unor drepturi ale consumatorului în

legătură cu calitatea şi condiţiile ofertei, cu condiţiile achiziţiei şi ale
utilizării/consumării acesteia.
Principiul este corespunzător obligaţiilor şi interdicţiilor prevăzute pentru
profesioniștii-comercianți:
- de a pune pe piaţă numai produse şi servicii care prezintă caracteristicile
prescrise sau declarate;

37
 - interdicţia comercializării de produse sau prestarea de servicii care, utilizate
în condiţii normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea
consumatorilor;
- asigurare a service-ul, piesele de schimb, pe toată durat medie de utilizare a
produsului;
- interdicţia producerii, importului şi a comercializării de produse falsificate
sau contrafăcute;
- măsurarea produselor şi serviciilor cu mijloace de măsurare de control
adecvate şi verificate metodologic.
Protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, se bucură, firesc, de
o atenţie specială din partea legii, fiind asigurată de obligaţii specifice, repartizate
producătorilor, distribuitorilor şi prestatorilor de servicii şi de norme şi reglementări
specifice anumitor categorii de produse şi servicii.
Interdicţia comercializării produselor în afara termenului de valabilitate
sau datei durabilităţii minimale şi a modificării inscripţiilor privindu-le pe
Obligaţiile şi acestea cuprinse în textele de informare şi în documentele de însoţire. Prin
interdicţiile comercializare se înţeleg toate operaţiunile de circulaţie juridică pe care le
prevăzute pentru înregistrează produsul de la producător la consumator (cumpărare în vederea
agenţii economici revânzării sau a închirierii, concesiune de vânzări, franciză, depozitare, distribuţie
etc.).
Deci, oricare dintre autorii unei operaţiuni de comercializare, este obligat să
întrerupă circuitul juridic al produsului, când constată că a expirat termenul şi durata
amintite, şi să-l scoată din uz.
De asemenea, ceea ce din păcate nu lipseşte realităţii cotidiene, intervenţia în
textele de prezentare a produsului şi de informare a consumatorului şi în documentele
însoţitoare, nu este permisă pentru a modifica aceste elemente.
Intervenţia modificatoare este condamnabilă, indiferent că este sau nu
sesizabilă, că scurtează sau prelungeşte timpul implicat ori că este motivată de
rezultatele unor cercetări ştiinţifice.
O conduită de piaţă caracterizat preventivă a producătorilor,
distribuitorilor şi a prestatorilor de servicii:
Producătorii sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure, eventual
testate/certificate, şi care sunt conforme condiţiilor prescrise sau declarate.
Tot ei sunt interesaţi de lege pentru o fabricaţie în regimul igienico-sanitar
normat.
Obligaţia cea mai radicală şi în legătură cu care, în măsura în care reticenţa
este frecventă, în aceeaşi măsură, prin îndeplinirea ei se ilustrează respectul pentru
propria firmă, este aceea de oprire a livrărilor, de retragere de pe piaţă şi de la
consumatori a produselor neconforme, cu defecte şi care pun în pericol viaţa,
sănătatea ori securitatea consumatorilor.
Măsurile extreme implicate pot fi evitate dacă există alte mijloace de
eliminare a neconformităţilor respective.
Distribuitorii sunt îndatoraţi să nu comercializeze produse neconforme sau
nesigure, în sensul discutat, având să se asigure şi să ţină cont de informaţii, în mod
corespunzător.
Şi lor le revine obligaţia de retragere de la comercializare.
În plus, ei au obligaţiile de a semnala imediat autorităţilor în domeniu şi
producătorului existenţa pe piaţă a produselor periculoase şi de a asigura condiţiile

38
tehnice ale producătorului şi pe cele igienico-sanitare, pe timpul operaţiunilor pe care
le întreprind în profesia lor (transport, manipulare, depozitare, desfacere).
Prestatorii de servicii, sunt îndatoraţi să folosească numai produse şi
procedurii sigure, eventual testate/certificate, să nu utilizeze produse periculoase, să
asigure conformitatea serviciilor lor şi condiţiile amintite în prestarea acestora şi să
facă aceleaşi semnalări ca şi distribuitorii.
Obligaţia guvernului şi a organismelor sale specializate de a reglementa
producţia şi comercializarea unor produse. Normele juridice şi tehnice
corespunzătoare trebuie să privească fabricarea, importul, conservarea, ambalarea,
etichetarea, manipularea, transportul, depozitarea, pregătirea pentru vânzare şi
vânzarea produselor; furnizarea şi utilizarea produselor; prestarea serviciilor.
Aceste norme se elaborează pentru grupe de produse şi servicii nominalizate,
în principiu, anual de către Guvern şi ele sunt, în principiu, actualizabile tot anual39.

Secţiunea 6. Dreptul la reparaţie pentru neconformitatea şi lipsa de siguranţă

ale produsului sau ale serviciului şi pentru prejudiciile ocazionate de acesta

Este un drept cu un conţinut complex şi al cărui exerciţiu este supus unor

condiţii de fond şi de formă care trebuie observate cu rigoare, sub riscul de a fi ratat.
A. Elementele reparaţiei (termen pe care îl folosim nu pentru intervenţiile de
remediere, ci pentru o restitutio in integrum sau pentru o restabilire a situaţiei
anterioare vătămării/prejudicierii consumatorului) sunt vehiculate de texte din OG nr.
21/1992.
Ordonanța enunţă, printre drepturile principale ale consumatorilor, pe acela la
despăgubire pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi
serviciilor.
Ordonanța prevede dreptul consumatorului de a obţine o clauză contractuală
privind dreptul acestuia de a fi despăgubit pentru neconformitate produsului sau a
serviciului cu contractul.
Ordonanța instituie răspunderea agenţilor economici pentru "orice pagubă
datorată unor deficienţe privind calitatea produselor sau a serviciilor, apărută în
cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate a acestora şi care nu este imputabilă
consumatorului, precum şi unor eventuale vicii ascunse constatate pe durata medie de
utilizare, care nu permit folosirea de către consumator a produsului sau serviciului
potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat şi achiziţionat sau care pot afecta
viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor".
De asemenea, se instituie obligaţia producătorilor şi a prestatorilor de servicii
de a răspunde pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de produsul cu defect sau
de serviciul defectuos prestat.
Producătorul este ţinut răspunzător şi pentru prejudiciul rezultat din defectul
produsului şi cumulat cu "o acţiune sau o omisiune a unei terţe persoane".

B. Fundamentarea juridică a dreptului consumatorului la reparaţie şi

natura juridică a răspunderii agentului economic.

39
Este, spre exemplu, cazul importului şi comercializări unor produse folosite - "second hand",
reglementat de HG nr. 329/2001; cazul denumirii, marcării, compoziţiei fibroase şi al etichetării
produselor textile, reglementat de HG nr. 332/2001.

39
 Răspunderea agentului economic pentru prejudiciile generate/daunele
provocate de produsele sau serviciile defectuoase/neconforme cu contractul are o
dublă natură şi fundamentare juridică: legală şi contractuală.
Este o răspundere legală pentru că ea funcţionează atât în prezenţa
contractului cât şi în absenţa contractului iar acesta nici nu poate deroga de la lege
nici nu poate să o limiteze sau să o excludă.
Apoi, datorită caracterului imperativ al normelor legale în materie, acestea
sunt considerate recepţionate în contract, în măsura în care acesta omite să stipuleze
în domeniul lor.
Este o răspundere contractuală, întrucât contractul este, pentru unele
Răspunderea produse şi servicii, în concurs cu legea sau cu dispoziţiile reglementare, autorul
agentului economic caracteristicilor produsului ori ale serviciului.
Contractul poate stipula acolo unde legea nu dispune.
Temeiul contractual al acestei răspunderi subzistă şi atunci când achiziţia nu a
fost comandată ori negociată, întrucât nota de plată sau factura reprezintă dovada
executării contractului.
Dreptul consumatorului la reparaţie, ca şi obligaţia de dezdăunare ce
revine agentului comercial, se realizează în cadrul răspunderii civile, deosebit de
alte feluri de răspundere, care pot, după caz, să fie antrenate în concurs cu cea dintâi,
cum sunt răspunderea administrativă (în principal, contravenţională), răspunderea
profesională (care limitează sau exclude exerciţiul calităţii de profesionist sau al unui
anumit comerţ) şi răspunderea penală.
Deci, chiar dacă reglementarea sa este alimentată majoritar de norme ale
dreptului comercial sau al afacerilor, răspunderea consumatorului este de factură
civilă, dreptul comun al acesteia fiind dat de reglementarea Codului civil la care OG
nr. 21/1992 trimite în mod corespunzător.
Desigur că în dreptul afacerilor există particularităţi ale răspunderii
patrimoniale de factură civilă şi modalităţi şi forme de răspundere proprii, de factură
profesională, dar acestea nu sunt suficiente pentru a se putea da o calificare de
răspundere comercială.
Răspunderea profesională nu se poate consacra în tabloul general al
răspunderii juridice (civile, disciplinare şi materiale în dreptul muncii, administrative
şi penale), întrucât libertatea muncii, consacrată constituţional, nu se conciliază cu un
statut disciplinar-profesional uniform.
Apoi, majoritatea sancţiunilor legale care afectează exerciţiul profesiei de
profesionist/firmă sau om de afaceri, au o calificare administrativă evidentă (spre ex.,
suspendarea temporară a activităţii, interzicerea unor operaţiuni sau restrângerea
portofoliului acestora).
Caracterul răspunderii agenţilor economici legaţi faţă de un consumator este
solidar - art. 42 (3) din Ordonanţă.

C. Condiţiile răspunderii. Atât în răspunderea delictuală (în afară de un

contract, care nu este în legătură cu o obligaţie contractuală) cât şi în răspunderea
contractuală, trei condiţii sunt obligatorii pentru angajarea fiecăreia: faptul
prejudiciabil, un prejudiciu reparabil şi legătura de cauzalitate dintre acestea două.

40
 În răspunderea delictuală, vinovăţia este a patra condiţie, aceasta constând în
dirijarea conduitei spre faptul prejudiciabil (intenţia) sau în necontrolarea acesteia în
măsura necesară evitării faptului prejudiciabil (culpa)40.
În răspunderea contractuală vinovăţia este considerată ca fiind exprimată prin
însăşi neexecutarea sau executarea necorespunzătoare (neconformă) a obligaţiilor
contractuale, forma vinovăţiei (intenţie sau culpă) influenţând, eventual, întinderea
răspunderii sau valoarea prejudiciului reparabil.
Textul art. 421 din Ordonanţa nr. 21/1992 enunţă cele trei condiţii ale
răspunderii agentului economic ca fiind paguba, defectul şi raportul de cauzalitate
dintre defect şi pagubă.
Exprimarea textului suferă de inexactităţi.
În primul rând că nu numai prezenţa unui defect în constituţia produsului
Condiţiile răspunderii angajează răspunderea agentului economic pentru paguba (prejudiciul) încercată de
consumator ci şi, spre exemplu, neinformarea corespunzătoare, instrucţiunile greşite
de utilizare, nocivitatea sau periculozitatea produsului.
În al doilea rând, raportul de cauzalitate dintre defect şi pagubă nu trebuie
dovedit, aşa cum cere textul, întrucât este un raport obiectiv, de la cauză la efect iar în
speţă operează legi ale fizicii, chimiei şi matematicii şi reguli de determinare, relaţii,
verificabile ştiinţific.
Apare mai riguros să analizăm drept condiţii ale răspunderii în speţă, faptul
prejudiciabil, constând în conduita deliberată sau nedeliberată ori neglijentă a
profesionistului în oferta şi furnizarea de produse sau servicii, cu consecinţa
neconformităţii acestora cu oferta sau contractul; prejudiciul (paguba) încercat de
consumator şi legătura de cauzalitate dintre faptul prejudiciabil şi prejudiciu.
Faptul prejudiciabil consistă, în cazul răspunderii agentului economic faţă de
consumator, în punerea pe piaţă sau în comercializarea de produse ori servicii cu
defecte de calitate, nesigure, care le fac inapte sau le scad aptitudinea în raport cu
destinaţia lor, şi de produse periculoase/nocive.
Calificarea conduitei agentului economic ca prejudiciabilă pentru consumator,
rezultă din obligaţiile instituite de lege în sarcina acestuia, şi anume:
- comercializarea numai de produse sau servicii nepericuloase pentru viaţa,
sănătatea sau securitatea consumatorilor, produse certificate ori testate, în condiţiile
legii;
- producerea, importul şi comercializarea numai de produse originale,
necontrafăcute;
- comercializarea numai de produse aflate în termenul de valabilitate sau
înaintea datei durabilităţii minimale stabilite de producător;
- punerea pe piaţă şi comercializarea numai de produse conforme cu condiţiile
prescrise, declarate şi cu stipulaţiile contractuale;
- informarea consumatorilor în mod complet, corect şi precis, asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite şi asupra utilizării
acestora potrivit destinaţiei lor şi în deplină siguranţă;
- retragerea de la comercializare a produselor declarate formal şi irevocabil
neconforme.

40
Trebuie reţinut că în dreptul civil, în dreptul comercial şi al afacerilor, termenul de culpă este în mod
frecvent utilizat cu sensul de vinovăţie în timp ce în dreptul penal acesta este normat exclusiv ca o
formă a vinovăţiei, opusă celei a intenţiei (directe sau indirecte).

41
 Deci, orice fapt contrar acestor adevărate norme de conduită preventivă,
edictate în interesul consumatorilor, este un fapt prejudiciabil, apt de a angaja
răspunderea agentului economic faţă de consumator.
Prejudiciul reparabil. Sub titlul de "pagubă", Ordonanţa îl defineşte ca fiind
"prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui
produs cu defecte, precum şi cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de
prestator" .
Este remarcabil că obligaţia de reparaţie a fost prevăzută şi în legătură cu
produsele sau serviciile livrate respectiv prestate în mod gratuit ori cu preţ redus, ori
care se comercializează sub alte forme decât constituţia lor originară (piese de
schimb, spre ex.).
Constituţia prejudiciului poate fi identificată în:
a) Materialitate, adică un prejudiciu care echivalează cu o pierdere
perceptibilă, sesizabilă şi comensurabilă încercată de consumator.
Această constituţie vrea să excludă prejudiciul moral, care nu poate fi astfel
separat şi evaluat, acesta consistând în afectarea personalităţii consumatorului.
Excluderea de la reparaţie a prejudiciului moral (nematerial, nepatrimonial,
incomensurabil pecuniar după etaloanele uzuale) nu este nici raţională, nici
rezonabilă.
Este notoriu că vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii consumatorului, ori
decesul acestuia produc suferinţe care nu pot fi etalonate pecuniar, aceste suferinţe
instalând frustrări sociale şi de personalitate, scăderi dramatice de tonus social şi
profesional, echivalente cu o adevărată condamnare la izolare, cu o recluziune
voluntară.
Asemenea pierderi trebuie să primească o compensaţie pecuniară, o
echivalenţă de satisfacţie, chiar dacă aceasta este uneori iluzorie.
Şi în regimul juridic defunct, care practica o opoziţie intransigentă la reparaţia
pecuniară a daunelor morale, s-a admis reparaţia unor asemenea prejudicii numite "de
agrement".
b) Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii şi pierderea vieţii.
c) Deteriorarea sau distrugerea, datorită utilizării unui produs cu defecte, a
unui bun destinat folosinţei sau consumului privat şi folosit de consumator pentru uz
sau consum personal - ceea ce poate fi numit prejudiciu prin ricoşeu.
d) Prejudiciul rezultat din acţiunea sau inacţiunea unei alte persoane decât
consumatorul, care interesează produsul cu defecte (art. 7 lit. a alin. 1) - ceea ce poate
fi numit prejudiciul recepţionat, întrucât consumatorul nu l-ar fi încercat dacă o altă
persoană nu ar fi acţionat sau nu ar fi avut o abstenţiune care să activeze potenţialul
prejudiciabil al produsului cu defecte.
Acest prejudiciu nu este corespondentul unei răspunderi pentru fapta altuia
(indirecte), aşa cum sunt acelea repartizate de codul civil comitenţilor, părinţilor şi
institutorilor sau meşteşugarilor.
Dacă acţiunea sau inacţiunea acelei alte persoane, decât consumatorul, este
culpoasă (calificabilă ca săvârşită cu vinovăţie), nepermisă sau excesivă, răspunderea
trebuie repartizată între agentul economic şi acea altă persoană, după ponderea
contribuţiei fiecăruia la prejudiciul astfel reparabil.
Actualitatea prejudiciului este subliniată atât pentru producător cât şi pentru
prestatorul de servicii, dar complementar cu prejudiciul viitor.
Deci, este reparabil la data rezoluţiei raportului de despăgubire între agentul
economic şi consumator (compromis, tranzacţie, hotărâre judecătorească sau

42
arbitrală), atât prejudiciul deja încercat de către consumator cât şi cel pe cale să se
producă drept o consecinţă inevitabilă a faptului prejudiciabil săvârşit de către
profesionist, determinabilă pecuniar.
Aceste două atribute ale prejudiciului, actual şi viitor, enunţă în realitate o
singură caracterizare, anume certitudinea.
Faţă de această caracterizare, este nereparabil prejudiciul eventual ori
previzibil dar nedeterminabil.
Întinderea prejudiciului reparabil, nu este dimensionată decât pentru
ipoteza prejudiciului prin ricoşeu reprezentat de deteriorarea sau distrugerea unui
alt bun de uz personal al consumatorului a cărui folosinţă este cuplată la produsul cu
defecte.
Acest prejudiciu este reparabil numai dacă valoarea este de 2 milioane lei sau
mai mare41. Raţiuni de oportunitate şi rezonabilitate normativă, explică această
limitare. În rest, se înţelege că prejudiciul reparabil nu este nici limitat, nici indexat
pecuniar.
Identitatea debitorului reparaţiei stă sub semnul unei confuzii în concepţia
Ordonanţei, datorită unor inconsecvenţe terminologice, imprecizii şi omisiuni vădite
de exprimare.
Astfel, din textul art. 7 ar rezulta că numai producătorul şi prestatorul de
servicii răspund faţă de consumator pentru prejudiciile ocazionate de produsele şi
serviciile cu defecte, deşi interzicerea comercializării de astfel de produse şi servicii
ca şi a produselor falsificate sau contra-făcute îi priveşte pe toţi agenţii economici.
Apoi, deşi potrivit definiţiei legale (art. 2 alin. 4) producător este şi fabricantul
şi concedentul de marcă, şi importatorul şi distribuitorul, obligaţiile agenţilor
economici privind protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, sunt
repartizate distinct producătorilor, distribuitorilor şi prestatorilor de servicii.
Ar rezulta de aici că pentru reparaţia prejudiciului direct şi recepţionat,
consumatorul ar avea să se îndrepte împotriva producătorului (fabricantului) ceea ce
ar fi, pentru el, în majoritatea cazurilor, dacă nu exorbitant, măcar costisitor.
Soluţia fidelă spiritului reglementării Ordonanţei, o dau, parţial, prevederile
art. 12 potrivit cărora consumatorul va pretinde vânzătorului măsurile
reparatorii, acesta din urmă având regresul contra producătorului pentru tot ceea ce a
plătit consumatorului42, ceea ce îi va permite să exercite chemarea în garanţie, care,
prin repetiţie succesivă, poate ajunge la producător.
Deci consumatorul se va adresa vânzătorului, indiferent că acesta este sau nu
şi producătorul-fabricant sau un distribuitor sau un agent al producătorului ori al
distribuitorului, etc.

41
Nerepararea prejudiciului prin ricoşeu până la valoarea de 2 milioane lei este asemănătoare franşizei
în cazul despăgubirii din răspunderea civilă pentru pagubele ocazionate prin accidente de circulaţie pe
drumurile publice.
42
Textul alin. 2 suferă şi el de o inexactitate. Potrivit lui "vânzătorul suportă toate cheltuielile legate de
aceste deficienţe, situaţie care nu îl exonerează de răspundere pe producător în relaţia sa cu
vânzătorul".
Textul nu are o corespondenţă viabilă cu realitatea, întrucât vânzătorul în cauză poate să nu aibă "o
relaţie" cu producătorul, el putând fi în lanţul de distribuţie într-o poziţie intermediată faţă de
producător.
Exprimarea exactă a textului trebuia să prevadă regresul vânzătorului - solvens (care a plătit, pe
consumator, desigur), la opţiunea sa, împotriva atât a producătorului cât şi a antecesorului său în lanţul
de distribuţie, regresul din urmă fiind mai sigur şi mai regulat.

43
 D. Exonerarea producătorului şi limitarea răspunderii acestuia.
Ordonanţa prevede cinci cauze generale de exonerare (absolvire de
răspundere) a producătorului pentru pagubele ocazionate de produsele cu defecte şi o
cauză specială de exonerare a producătorului de componente.
Este esenţial de reţinut că dintre toate aceste cauze de exonerare a
producătorului numai una lipseşte pe consumator de dreptul la reparaţie discutat,
anume datorarea pagubei unor condiţii obligatorii impuse de dispoziţiile reglementare
(dispoziţiile normative ale unor autorităţi de reglementare, administrative special
abilitate să le emită).
O altă cauză care ar putea fi reputată că are acelaşi efect - nivelul cunoştinţelor
ştiinţifice şi tehnice insuficient pentru depistarea defectului la punerea în circulaţie -
Cauze generale de nu trebuie să-l intereseze pe consumator, întrucât distribuitorului i s-a transferat riscul
exonerare corespunzător prin achiziţionarea produsului spre a fi pus pe piaţă.
În rest, vânzătorul va răspunde faţă de consumator chiar dacă el nu are
regresul contra producătorului.
Cauzele de exonerare sunt atât obiective cât şi subiective. Sunt cauze
obiective:
a) Apariţia, naşterea defectului ulterior punerii în circulaţie a produsului, din
cauze neimputabile producătorului.
Acestea se pot datora perfecţionării produsului, unor transformări şi prelucrări
necesare.
b) Nedepistarea defectului, la data punerii în circulaţie, datorită nivelului
cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice de atunci.
c) Prejudiciul este urmarea respectării unor condiţii impuse prin dispoziţii
reglementare.
Sunt cauze subiective:
a) Punerea în circulaţie a produselor de către un alt agent economic decât
producătorul, fără acordul acestuia.
Sunt situaţiile în care producătorul este surprins de intervenţia unor agenţi
economici interesaţi de punerea pe piaţă a produsului, deşi producătorul nu a
considerat încă produsul valabil sau utilizabil.
b) Punerea în circulaţie a unui produs care nu era destinat comercializării, în
general, sau unei forme de distribuţie sub raţiune economică.
Pot fi în această ipoteză produse aflate în testări, prototipuri, produse
experimentale sau unicat.
Desigur că punerea în circulaţie nu trebuie să fie autorizată de către
producător.
Ordonanţa prevede şi o exonerare a producătorului de componente, pentru
ipoteza că defectul este datorat proiectării greşite de către fabricantul produsului finit
a ansamblului în care a fost montat produsul component sau instrucţiunilor date de
către acest fabricant.
La rigoare, nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile cauze legale de exonerare,
întrucât ceea ce exonerează pe producătorul de componente, este o împrejurare care,
oricum, în dreptul comun, avea eficienţa dată de textul amintit.

E. Limitarea răspunderii producătorului. Ea poate fi decisă de instanţa

judecătorească în cazul de concurenţă la prejudiciul încercat de consumator, atât a
defectului produsului cât şi a faptei culpabile a consumatorului sau a altei persoane
pentru care acesta este ţinut să răspundă.

44
 Este lesne să observăm că nu ne află în prezenţa unei veritabile ipoteze legale
de limitare a răspunderii.
Efectul limitativ de răspundere este datorat consecinţelor conduitei culpoase a
consumatorului sau a persoanei pentru care acesta este ţinut să răspundă.
Altfel spus, este repartizarea prejudiciului pentru culpe concurente, cu
consecinţa numai a unei răspunderi parţiale a producătorului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniştii-comercianţi, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2013;
2. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016;
3.Viorel Găină, Drept comercial roman. Introducere in dreptul comercial.
Intreprinderea. Fondul de comert. Comerciantii, C.H. Beck, Bucureşti, 2017;
4. Vasile Nemeş, Drept comercial, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015;
5. Manuela Niţă, Titlurile de credit ca instrumente de plată, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010;
6. Ciprian Păun, Dreptul afacerilor. Teoria. Profesioniştii. Impozitarea, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
7. Sorana Popa, Drept comercial. Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
8. Cristina Cojocaru, Dreptul afacerilor. Practică judiciară pentru uzul studenților,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017;

Temă de reflecţie:
Existenţa contractelor-tip, a contractelor-cadru şi a contractelor de adeziune
constituie o practică abuzivă şi astfel o încălcare a principiului protecţiei
consumatorului?

Teste:
1. Principiul libertăţii în afaceri înseamnă: a) posibilitatea derogării de la
prevederi legale supletive sau imperative prin stipulaţii contractuale; b) imaginarea
unor contracte nereglementate; c) perfectarea unor contracte tip; d) perfectarea unor
contracte inspirate de o reglementare străină.
2. Principiul aparenţei în afaceri înseamnă: a) încrederea în documentele
emise de partener; b) acceptarea unei oferte incomplete; c) efectuarea de investigaţii
cu privire la provenienţa licită a mărfii cumpărate; d) respingerea unei operaţiuni
nereglementate în legea română.
3. Regimul legal al concurenţei este interesat de: a) ajutorul de stat; b) concentrările
economice; c) conduita preventivă şi imparţialitatea autorităţilor publice; d) potenţialul
financiar al firmelor de afaceri.
4. Publicitatea privind produsele şi serviciile: a) este interzisă pentru medicamentele
care pot fi eliberate numai cu reţetă; b) este interzisă, când se face unui produs, pentru a

45
sugera nevoia de a achiziţiona alt produs; c) este permisă pentru a sublinia caracterul dăunător
al altui produs; d) este corectă, când se ataşează de anumite teorii literare.

Răspunsuri şi comentarii la teste:

1. Răspuns corect: b,c,d. Varianta a nu poate fi acceptată întrucât nu se poate
deroga de la prevederi legale imperative.
2. Răspuns corect: a şi b. Principiul aparenţei se bazează pe încrederea în
documentele emise de partener şi tocmai de aceea nu implică efectuarea de
investigaţii cu privire la provenienţa licită a mărfii. Varianta d este incorectă pentru
ca se permit, in temeiul principiului libertăţii în afaceri, şi operaţiuni nereglementate
în legea română.
3. Răspuns corect: a,b,c. Varianta d nu poate fi acceptată întrucât regimul
legal al concurenţei nu se raportează la potenţialul financiar al firmelor.
4. Răspuns corect: a,b,d. Varianta c nu este admisă deoarece este interzisă
publicitatea comparativă, chiar dacă produsul respectiv are un caracter dăunător.

46
 MODULUL III
SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins

U.I. 8: Profesioniștii comercianți

= 4 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind subiectele

dreptului afacerilor.
 Obiective operaţionale: : Însuşirea noţiunilor specifice
materiei şi înţelegerea semnificaţiei acestora.

47
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8
PROFESIONIȘTII COMERCIANȚI

Inainte de începerea activitații economice, au obligația să ceară

imatricularea/înregistrarea în Registrul Comerțului:

I. Persoanele fizice (conform Legii nr. 265/202243 și O.U.G. nr. 44/2008)

după cum urmează:
- individual și independent ca persoane fizice autorizate ( notat PFA);
- ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale (notat II);
- ca membrii ai unei întreprinderi familiale (notat IF)

Principalele caracteristici ale persoanei fizice autorizate:

 este fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce foloseşte, în
principal, forţa sa de muncă;
 poate avea în obiectul de activitate cel mult 5 clase de activităţi prevăzute de
codul CAEN;
 poate angaja cel mult 3 persoane;
 persoană fizică titulară a unei PFA poate cumula şi calitatea de salariat al unei
terţe persoane
 titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii
economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt
suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale
debitorului.

Principalele caracteristici ale întreprinderii individuale:

 este fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică;
 poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de activităţi prevăzute de
codul CAEN.
 poate angaja cel mult 8 salariaţi
 persoană fizică titulară a unei II poate cumula şi calitatea de salariat al unei
terţe persoane
 titularul II răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii
economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt
suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale
debitorului.

Principalele caracteristici ale întreprinderii familiale:

 este întreprinderea economică, fără personalitate juridică, constituită din 2 sau
mai mulţi membri ai unei familii; Interesele sale sunt gestionate de un

43
Legea 265/2022 privind registrul comerţului şi pentru modificarea şi completarea altor acte
normative cu incidenţă asupra înregistrării în registrul comerţului, intrată în vigoare în data de 26
noiembrie 2022;

48
 reprezentant care are vârsta de cel putin 18 ani, restul membrilor trebuie să
aibă vârsta de cel puţin 16 ani;
 nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă;
 membrii unei IF pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi
individuale. De asemenea, aceştia pot cumula şi calitatea de salariat al unei
terţe persoane;
 membrii IF răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de
reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune şi, în
completare, cu întreg patrimoniul acestora, corespunzător cotelor de
participare.

Prin patrimoniul de afectaţiune înțelegem masa patrimonială în cadrul

patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
afectate exercitării unei activităţi economice.

II. Persoanele juridice (conform Legii nr. 265/2022) după cum urmează:
societăţile, societăţile europene, societăţile cooperative, societăţile cooperative
europene, organizaţiile cooperatiste de credit, grupurile de interes economic şi
grupurile europene de interes economic, cu sediul principal în România.

Societăţile cu personalitate juridică

A. Societăţile de persoane
În societatea de persoane, ceea ce interesează e calitatea asociaţilor şi nu
capitalul aportat de aceştia în societate. La baza înfiinţării unei societăţi de persoane
există încrederea între asociaţi, fapt ce determină ca relaţia care duce la constituirea
unei societăţi de persoane să fie „intuitu personae”.

Sunt societăţi de persoane:

 societăţile în nume colectiv;
 societăţile în comandită simplă.
Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin
contract de societate.

1. Trăsăturile societăţilor în nume colectiv

Asociaţii
Societăţile de persoane sunt, în general, societăţi cu număr mic de asociaţi
(minimum 2 asociaţi) şi sunt considerate în doctrină „societăţi închise”.
Au caracter închis datorită relaţiei „intuitu personae”, constituindu-se de
regulă în familie sau între persoane ale căror relaţii se bazează pe încredere. În acelaşi
timp, caracterul „închis” al societăţilor este demonstrat şi prin faptul că un asociat nu
poate fi înlocuit cu o altă persoană prin cesionarea tuturor părţilor sociale de care
dispune, decât dacă toţi ceilalţi asociaţi sunt de acord.
Capitalul social
În societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de capital social,
dar acesta, firesc, trebuie să existe chiar din momentul constituirii societăţii, pentru că
altfel nu ar putea dobândi personalitate juridică. Orice persoană juridică trebuie să
aibă un patrimoniu.
Aporturile la capitalul social

49
 În societăţile de persoane se admite a se aporta orice fel de bunuri: numerar, în
natură (bunuri corporale sau incorporale) şi creanţe. Cu privire la aportul în muncă
sau în industrie, deşi este admis în societăţile de persoane, acesta nu reprezintă un
aport la capitalul social.
Părţile sociale
Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină „părţi de
interese”, de valoare egală, care nu sunt reprezentate prin titluri negociabile şi, în
principiu, sunt netransmisibile. Cesiunea părţilor sociale sau transmiterea lor în caz
de deces al unui asociat operează numai dacă în actul constitutiv al societăţii s-a
prevăzut în mod expres continuarea activităţii cu moştenitorii celui decedat.
Răspunderea asociaţilor
Răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată. Răspunderea este solidară,
în sensul că dacă patrimoniul social nu este suficient pentru plata datoriilor societăţii,
creditorii pot urmări pe oricare dintre asociaţi pentru acoperirea creanţelor. Asociatul
care a plătit va avea acţiune în regres (recurs) împotriva celorlalţi coasociaţi debitori,
fiecare urmând să răspundă în funcţie de modul cum au convenit să participe la
beneficii şi pierderi. În lipsa unei asemenea prevederi contractuale, asociaţii vor
răspunde proporţional cu cota de participare la capitalul social.
Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu creditorii
societăţii. În schimb, între asociaţi, obligaţiile sunt divizibile, în funcţie de modul
de participare la beneficii şi pierderi al fiecărui asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde pentru
datoriile societăţii, inclusiv cu bunurile proprii.
Deşi asociaţii răspund nelimitat, totuşi aceştia pot invoca un beneficiu de
discuţiune. Potrivit acestui drept, asociaţii acţionaţi de către creditori pot solicita
acestora să urmărească, în primul rând, societatea pentru acoperirea creanţelor şi,
numai dacă aceasta nu plăteşte, să fie urmărite bunurile fiecărui asociat (art. 3 pct. 2
din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată).
Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor de persoane revine adunării generale a asociaţilor.
Hotărârile în adunările generale se adoptă, de regulă, cu unanimitate de vot.
Administrarea şi reprezentarea societăţilor în relaţiile cu terţii se face de
către unul sau doi administratori care, de regulă, sunt asociaţi, dar pot fi şi terţe
persoane.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează, de regulă, de
către asociaţi, aceştia având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze generale,
comune tuturor formelor de societăţi comerciale, dar şi pentru unele cauze specifice,
respectiv: moartea, incapacitatea, falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat,
în condiţiile prevăzute Lege.

2. Trăsăturile societăţilor în comandită simplă

În general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se regăsesc
şi în cazul societăţilor în comandită simplă. Cu toate acestea există unele diferenţieri
datorită particularităţilor societăţii în comandită simplă.
Societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:
- asociaţii comanditari; asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a
societăţii, care finanţează societatea, fără a participa în mod direct la coordonarea şi

50
administrarea patrimoniului acesteia; asociaţii comanditari răspund numai în
limita aportului la capitalul social,
- asociaţii comanditaţi; asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda comanditarilor, ei
fiind aceia care administrează efectiv societatea; asociaţii comanditaţi răspund în
mod solidar şi nelimitat
În cazul acestei societăţi, situaţia asociaţilor comanditaţi e asemănătoare cu
aceea a asociaţilor din societăţile în nume colectiv. Societatea este legal constituită
dacă în denumirea sa cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi.
Societatea în comandită simplă îşi încetează existenţa în cazul decesului,
dispariţiei, punerii sub interdicţie a unui asociat, dacă în contract nu există o clauză de
continuare a societăţii cu moştenitorii. La fel ca şi în cazul societăţilor în nume
colectiv, excluderea sau retragerea asociaţilor comanditaţi este cauză de dizolvare a
societăţii.
În ambele cazuri nu se admite societatea de tip unipersonal. O societate în
nume colectiv este valabil constituită dacă are cel puţin doi asociaţi, în timp ce o
societate în comandită simplă e valabil constituită dacă are cel puţin un asociat
comanditar şi un asociat comanditat.

B. Societăţile de capital
Societăţile de capital presupun ca element de esenţă capitalul aportat de către
asociaţii-acţionari, capitalul având mai multă relevanţă decât calităţile asociaţilor.
Sunt societăţi de capital:
 societăţile pe acţiuni;
 societăţile în comandită simplă pe acţiuni.

1. Societăţile pe acţiuni
Constituire
Societăţile pe acţiuni se constituie în baza unui act constitutiv, ce trebuie să
cuprindă obligatoriu atât elementele specifice ale contractului de societate, cât şi
cele ale statutului de funcţionare.
Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin
subscripţie instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori
aportând la capital sumele de bani şi, eventual alte bunuri la care s-au obligat, cât şi
prin subscripţie publică în baza unui prospect de emisiune.
Acţionarii
Societăţile pe acţiuni sunt societăţi mari ce presupun un număr mare de
acţionari la constituire. Cu toate acestea, se pot constitui şi numai cu doi acţionari.
Capitalul social
Capitalul social obligatoriu la constituire, stabilit prin lege, este minim 90 000 RON.
Capitalul social se poate constitui numai în bani şi în natură.
În cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie simultană,
legea impune, ca la constituire să fie vărsat minim 30% din aportul fiecărui
acţionar la capitalul social subscris, pentru aportul în numerar urmând ca
diferenţa să fie achitată în termen de 12 luni de la data înmatriculării societăţii.
Dacă există aporturi în natură diferenţa se varsă în termen de 2 ani de la data
înmatriculării societăţii.
Acţiunile
Capitalul social este împărţit în acţiuni nominative, reprezentate prin titluri
negociabile şi transmisibile. Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe

51
suport hârtie, sau în formă dematerializată, caz în care se înregistrează în registrul
acţionarilor.
O societate de capital poate emite ca titluri de valoare atât acţiuni, cât şi
obligaţiuni. Obligațiunile pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în
formă dematerializată, prin înscriere în cont.
Răspunderea acţionarilor
Principala obligaţie a acţionarilor se referă la plata acţiunilor subscrise.
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la valoarea
acţiunilor pe care le deţine fiecare.
Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţii se face pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor
şi nu al unanimităţii. Organul de conducere este adunarea generală a acţionarilor,
care poate fi ordinară sau extraordinară.
Administrarea societăţii se realizează, de regulă, de către un consiliu de
administraţie. Este posibil ca administrarea societăţii să poată fi efectuată şi numai
de un singur administrator (conform art. 137 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,
republicată), cu excepţiile prevăzute în legea modificatoare a legii societăţilor
comerciale nr. 441/2006.
Totodată, potrivit actualelor reglementări (Legea nr.441/2006) administrarea
societăţilor pe acţiuni se poate face de către consiliul de supraveghere şi directoratul
(sistemul dualist).
Controlul activităţii societăţii se realizează, în mod obligatoriu, de o comisie
de cenzori formată din minimum 3 cenzori şi un supleant, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile numărul cenzorilor trebuie să fie
impar (conform art. 159 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Societăţile care sunt supuse obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de
către auditori financiari. De asemenea, societăţile care sunt administrate potrivit
sistemului dualist trebuie să fie auditate.
Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune
tuturor societăţilor comerciale, dar şi pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege la constituire, respectiv:
- dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege, cu excepţia
cazului când s-a realizat completarea lui în termenul de 9 luni prevăzut de lege.
- dacă limita minimă a capitalului social s-a redus şi nu s-a dispus completarea lui
în termenul prevăzut de lege.

2. Societăţile în comandită pe acţiuni

Societăţile în comandită pe acţiuni presupun împărţirea acţionarilor în două
categorii: comanditaţi şi comanditari.
Comanditaţii au răspundere solidară şi nelimitată pentru debitele societăţii, în
timp ce comanditarii au o răspundere limitată doar la aportul lor la capitalul social.
În rest, toate celelalte trăsături specifice societăţilor pe acţiuni se regăsesc şi în cazul
societăţilor în comandită pe acţiuni.

3. Societatea cu răspundere limitată

Particularităţi
Societatea cu răspundere limitată este o formă intermediară de societate între
societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri. Este formă intermediară

52
deoarece, în unele privinţe, se aseamănă cu societăţile de persoane, iar sub alte
aspecte cu cele de capitaluri, prezentând însă şi particularităţi proprii care îi justifică
autonomia.
Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată
Constituire
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită –
pe baza deplinei încrederi – de două sau mai multe persoane, care pun în comun
anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii
beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza unui act constitutiv care
cuprinde elementele specifice contractului de societate, dar şi cele specifice statutului
de funcţionare. În cazul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va presupune,
evident, numai statutul de funcţionare.
Asociaţii
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor ca şi
în cazul societăţii în nume colectiv. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este
limitat, iar părţile sociale nu sunt liber cesibile.
Societatea cu răspundere limitată este o structură juridică destinată unui
număr mic de asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi să nu fie mai mare de
50.
Capitalul social
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea nu stabileşte un capital
minim pentru constituiré (până la modificarea legii 31/1990, din noiembrie 2020, era
obligativitatea unui capital social de 200 RON).
Societatea cu răspundere limitată trebuie să verse 30% din valoarea capitalului
social subscris nu mai târziu de 3 luni de la data înmatriculării, dar înainte de a începe
operaţiuni în numele societăţii, iar diferenţa de capital social subscris va fi vărsată:
a) pentru aportul în numerar, în 12 luni de la data înmatriculării;
b) pentru aportul în natură, în termen de cel mult 2 ani de la data
înmatriculării.
Capitalul social se constituie din aporturile aduse de asociaţi la constituire,
aporturi care pot consta în bani sau în natură, legea neadmiţând în cazul societăţilor
cu răspundere limitată şi aportul în creanţe, conform art. 16 alin. (3) din Legea nr.
31/1990, republicată şi modificată.
Părţile sociale
Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitată este împărţit în
părţi sociale, considerate a fi titluri de valoare nenegociabile, care nu sunt liber
transmisibile, operând, în cazul cesiunii acestora regulile specifice stabilite de art. 202
din Legea nr. 31/1990, republicată.
Părţile sociale în care este împărţit capitalul social este întotdeauna de valoare
egală.
Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată de adunarea
generală a asociaţilor, aceasta având atribuţii esenţiale cu privire la funcţionarea
societăţii. În adunarea generală, hotărârile se adoptă, de regulă, cu majoritate absolută
de voturi, în afara cazurilor expres prevăzute de lege când se cere o majoritate
calificată.

53
 Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multor
administratori, numiţi prin actul constitutiv, sau aleşi de adunarea generală din
rândul asociaţilor sau ca persoane din afara societăţii.
Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor sau auditorului
financiar (numirea acestora fiind obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor
este mai mare de 15, conform art. 199 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată), fie
direct de către asociaţii care nu au şi calitatea de administrator.
Răspundere: După cum rezultă şi din denumire, în societatea cu răspundere
limitată răspunderea asociaţilor este limitată. La fel ca şi în cazul societăţii pe acţiuni,
aceştia răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor la capitalul
social.
Dizolvare
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă atât pentru cauze generale,
comune tuturor societăţilor comerciale, cât şi pentru cauze specifice, multe dintre
acestea regăsindu-se însă şi în cazul societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea,
interdicţia, retragerea, excluderea unui asociat, dacă nu există în actul constitutiv
clauză de continuare a activităţii cu moştenitorii celui decedat sau dacă, rămânând un
singur asociat, nu se hotărăşte transformarea societăţii în societate cu răspundere
limitată cu unic asociat.
3.1. Societatea cu unic asociat
Legea română recunoaşte şi societăţile unipersonale, sub forma societăţilor cu
răspundere limitată cu un singur asociat.
Asociatul unic poate să fie atât persoană fizică, cât şi persoană juridică.
Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale existentă în
cazul societăţilor cu mai mulţi asociaţi. Asociatul unic poate avea calitatea de salariat
al societăţii. Asociatul unic poate fi administratorul societăţii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniştii-comercianţi, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2013;
2. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016;
3.Viorel Găină, Drept comercial roman. Introducere in dreptul comercial.
Intreprinderea. Fondul de comert. Comerciantii, C.H. Beck, Bucureşti, 2017;
4. Vasile Nemeş, Drept comercial, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015;
5. Manuela Niţă, Titlurile de credit ca instrumente de plată, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010;
6. Ciprian Păun, Dreptul afacerilor. Teoria. Profesioniştii. Impozitarea, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
7. Sorana Popa, Drept comercial. Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.

54
8. Cristina Cojocaru, Dreptul afacerilor. Practică judiciară pentru uzul studenților,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017;

Temă de reflecţie:
În care dintre cele cinci forme de societate aţi alege să vă organizaţi afacerea
proiectată?

Teste:
1. Un profesionist are obligaţia: a) să se înregistreze la Registrul Comerţului;
b) să se înregistreze la autoritatea fiscală; c) să ţină contabilitatea operaţiunilor sale;
d) să apeleze pentru litigiile sale la un arbitraj.
2. Societatea pe acţiuni emite: a) acţiuni şi obligaţiuni; b) titluri de credit; c)
titluri negociabile; d) valori mobiliare.

Răspunsuri şi comentarii la teste:

1. Răspuns corect: a,b,c. Varianta d este incorectă întrucât profesionistul nu
este obligat sa apeleze la arbitraj, aceasta fiind o facilitate, un drept recunoscut lui.
2. Răspuns corect: a,b,c,d, deoarece societatea pe acţiuni emite: acţiuni (titluri
negociabile, valori mobiliare), obligaţiuni, titluri de credit (cambie, cec, bilet la
ordin).

55
 MODULUL IV
TITLURILE DE CREDIT

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins

U.I. U.I. 11: Efectele de comerț sau titlurile de credit

= 2 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind titlurile

comerciale de valoare
 Obiective operaţionale: : Însuşirea noţiunilor specifice
materiei şi înţelegerea semnificaţiei acestora.

56
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE
CARACTERIZAREA EFECTELE DE COMERŢ SAU TITLURILE DE
CREDIT

În legislaţia noastră, aceste efecte de comerţ sunt cambia, biletul la ordin şi

cecul.
În legislaţia şi practica internaţională mai sunt considerate efecte de comerţ:
biletul la purtător (o variantă a biletului la ordin), trata (o specie de cambie),
warantul şi facturile şi borderourile protestabile44.
În doctrina occidentală efectele de comerţ sunt considerate titluri negociabile,
adică instrumente financiare, ca şi valorile mobiliare, ca şi instrumentele financiare
derivate, ca şi titlurile de plasament.
Astfel, doctrina franceză de cea mai înaltă autoritate, consideră efectul de
comerţ un titlu negociabil care constată existenţa în profitul deţinătorului sau la
ordinul său, a unei creanţe pe termen scurt şi serveşte la plata sa.
Ele sunt numite efecte de comerţ pentru că reprezintă importante elemente ale
fondului de comerţ, adică o parte din acele mijloace, acele fonduri pe care
profesionistul le afectează operaţiunilor sale. Ele sunt, totodată, evident, şi rezultate
ale raporturilor juridice, ale afacerilor în care se angajează profesionistul.
Se numesc şi titluri de credit pentru că, îndeosebi prin cambie şi bilet la ordin,
profesionistul care le trage, le emite, le constituire ori cel care le deţine, vehiculează
un credit, obţine prestaţii contra lor, deşi ele vor fi lichidate, transformate în bani, la
un termen ulterior acceptării ori dobândirii lor.
Cele două noţiuni au, încă, o prezenţă concurentă, deşi unele deosebiri între
ele au fost accentuate de evoluţia reglementărilor şi practicilor interesând pieţe
occidentale. În mod tradiţional s-a pus semnul egalităţii între efecte de comerţ şi
titluri de credit, după cum în categoria titlurilor de credit a fost socotit şi cecul care,
strict formal, este un instrument de plată.
Efectele de comerţ mai sunt considerate şi titluri negociabile, alături de
celelalte instrumente financiare cum ar fi valorile mobiliare, titlurile de participaţie,
instrumentele financiare derivate.
În sistemul nostru legislativ, efectele de comerţ nu trebuie desemnate,
asimilate ori introduse în categoria de instrumente financiare.
Ca o primă determinare, efectele de comerţ sunt titluri comerciale de valoare,
sunt active financiare, sunt active suport şi, în bună măsură, sunt şi titluri de credit.
În definiţia cea mai scurtă efectele de comerţ sunt titlurile comerciale de
valoare care încorporează şi conferă o creanţă pe termen scurt în temeiul căreia
Definiţie posesorul poate obţine plata unei sume de bani. Deci, aptitudinea juridică a
efectului de comerţ este aceea de a conferi, a constitui o creanţă asupra unei sume de
bani care este menţionată în cuprinsul său.

44
Într-o definiţie generală, protestul este actul de constatare făcut de un funcţionar anume abilitat
legal - de regulă, un judecător, un executor judecătoresc, un ofiţer de comerţ, de bursă – privitor la
neexecutarea la scadenţă a obligaţiei dintr-un titlu de credit. Astfel, pentru ca să fie conservate toate
efectele, toate prerogativele unei cambii, ale unui bilet la ordin sau ale unui cec, este necesară dresarea
unui protest, făcut, de regulă, la iniţiativa deţinătorului legitim.

57
 Astfel, cambia îndreptăţeşte pe posesor să ceară şi să obţină plata sumei de
bani menţionate în ea de la oricare dintre persoanele care au subscris-o, au vehiculat-
o, au manipulat-o juridic.
Biletul la ordin este, de asemenea, un titlu care-l obligă în primul rând pe
emitent (trăgător) şi pe toţi cei care l-au manipulat şi vehiculat.
Cecul este un titlu care, spre deosebire de cambie şi bilet la ordin, este
condiţionat de un provizion şi este tras asupra unei bănci, de regulă, dar naşte şi el
aceiaşi obligaţie solidară pentru subscriitori (vehiculanţii, manipulanţii juridici).
Ceea ce caracterizează efectele de comerţ este acea aptitudine, înzestrare
Caractere juridică de a crea, a conferi o creanţă asupra unei sume de bani. Ca instrumente de
credit, şi această calitate o satisfac deplin cambia şi biletul la ordin, efectele de
comerţ evidenţiază aptitudinea titlului lor de a crea o capacitate de plată aparentă
formatorului lor şi posesorilor ulteriori.
Cambia şi biletul la ordin nu sunt condiţionate de provizion. Este posibil şi
admisibil, deci, ca la momentul emiterii lor, trăgătorul (emitentul), numit formator, să
nu aibă disponibilitate bănească.
Ele creează, ca titluri de credit, o capacitate de plată aparentă, ad – hoc, prim
emiterea lor, deşi nu în mod expres, trăgătorul făcându-se forte că va plăti la scadenţă
dacă nu plăteşte trasul. Această capacitate de plată ad – hoc, aparentă, este
consolidată de lege.
Legea asupra cambiei şi biletului la ordin ţine obligaţi în solidar pentru suma
din titlu, pe toţi cei care au subscris cambia sau biletul la ordin.
Altfel spus, ca titluri de credit, cambia şi biletul la ordin îl creditează pe cel
care acceptă titlul lor. Cel care primeşte un asemenea titlu se încrede în capacitatea de
plată a emitentului, a trasului şi a altor persoane ce se vor interpune în circulaţia
titlului respectiv.
Cecul nu este totuşi un veritabil titlu de credit, pentru că el este plătibil la
vedere, el are o scadenţă instantanee, chiar dacă stipulează o dată de prezentare la
plată. O asemenea stipulaţie este ineficientă mai ales în contra posesorului ulterior.
Cecul ar putea fi considerat titlu de credit doar cât timp circulă. El poate
circula în România, păstrându-şi valoarea de cec, 8, respectiv 15 zile, după cum a fost
emis în localitatea în care urmează a se face plata ori într-o altă localitate, de la data
emiterii până la data când va fi prezentat la plată, şi o anumită perioadă poate să aibă
valoare de titlu de creanţă.
În concluzie, denumirea de efecte de comerţ evocă în aceiaşi măsură
mijloacele şi fondurile cu care operează profesionistul. În legislaţia noastră sunt
efecte de comerţ cambia, biletul la ordin şi cecul, iar titluri de credit cambia şi biletul
la ordin. Cecul este în principal instrument de plată, alături de ordinul de plată
(virament) şi de cartea de credit.
În doctrina occidentală mai sunt considerate efecte de comerţ unele derivate
ale biletului la ordin, certificatele de depozit negociabile (în legislaţia noastră ele apar
ca titluri de legitimare a mărfii: recipisa de depozit, warantul) şi biletele de trezorerie
(în legislaţia noastră pot fi asimilate la obligaţiunile şi titlurile de stat, ele nefiind,
încă, tranzacţionabile pe piaţă).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

58
 I. Tratate şi monografii.
1. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniştii-comercianţi, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2013;
2. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016;
3.Viorel Găină, Drept comercial roman. Introducere in dreptul comercial.
Intreprinderea. Fondul de comert. Comerciantii, C.H. Beck, Bucureşti, 2017;
4. Vasile Nemeş, Drept comercial, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015;
5. Manuela Niţă, Titlurile de credit ca instrumente de plată, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010;
6. Ciprian Păun, Dreptul afacerilor. Teoria. Profesioniştii. Impozitarea, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
7. Sorana Popa, Drept comercial. Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
8. Cristina Cojocaru, Dreptul afacerilor. Practică judiciară pentru uzul studenților,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017;

Temă de reflecţie:
Formalismul titlurilor de credit este o necesitate sau o cerinţă prea strictă?

Teste:
1. Titlurile de credit au următoarele caracteristici: a) literalitatea; b)
autonomia; c) accesorialitatea; d) formalitatea.
2. Trăgătorul este: a) persoana căreia i se adresează dispoziţia de a plăti o
sumă de bani; b) persoana căreia urmează să i se facă plata; c) persoana care asigură
creditorul de realizarea plăţii.

Răspunsuri şi comentarii la teste:

1. Răspuns corect: a,b,d. Varianta c este incorectă întrucât titlurile de credit nu
are un caracter accesoriu faţă de obligaţia contractuală a părţilor. 2. Răspuns corect:
c. Primele doua variante reprezintă definiţia trasului, respectiv a beneficiarului.

59
 MODULUL V
INSTITUȚIA CONTRACTULUI

Incheierea si cuprinsul contractului de afaceri

Orice contract se consideră încheiat în momentul în care se realizează acordul

de voinţă, mai precis în momentul în care voinţa acceptantului se suprapune întrutotul
pe voinţa ofertantului.
Distingem intre :
a) încheierea contractului între prezenţi
b) încheierea contractului prin corespondenţă (între absenţi)
Cât priveşte încheierea contractului între prezenţi – momentul încheierii
contractului este momentul acordului de voinţă (cele mai multe fiind contracte
consensuale). Locul încheierii contractului este locul negocierilor finalizate cu
acordul de voinţă.
De regulă, părţile la un contract redactează un înscris, şi în acest înscris se
consemnează obligaţiile părţilor şi clauzele convenite. De aseemnea se precizează
locul încheierii contractului şi momentul încheierii contractului. Dacă părţile nu au
confecţionat acest înscris, momentul încheierii contractului şi locul încheierii
contractului se vor stabili potrivit protocolului redactat în urma şedinţei de negociere.
Probleme deosebite apar când contractul se încheie între absenţi, între
persoane despărţite de mari distanţe geografice. Între contractele încheiate între
absenţi distingem contractele încheiate la telefon şi contractele încheiate prin
corespondenţă. Situaţia clasică este aceea a contractelor încheiate prin corespondenţă.
Toate sistemele de drept au convenit că un contract este considerat încheiat în
momentul în care scrisoarea de acceptare se suprapune pe ofertă. Dacă acceptarea
diferă elementelor din ofertă ne găsim în faţa unei contraoferte. Scrisoarea de
acceptare trebuie să circule către ofertant prin mijloace de siguranţă şi rapiditate cel
puţin egale cu mijloacele prin care a circulat oferta. Diferitele sisteme de drept au
reţinut teorii diferite privind momentul încheierii contractului şi teorii diferite privind
locul încheierii contractului.
Sistemele de drept anglo-americane reţin cu privire la încheierea contractului
prin corespondenţă aşa numita teorie a expediţiunii potrivit căreia contractul se
consideră încheiat în momentul în care acceptantul a expediat scrisoarea de acceptare.
Data se probează cu data înscrisă în ştampila serviciului de posta de la sediul
acceptantului. Momentul încheierii contractului este probat de această dată, locul
încheierii contractului este dat de locul suprapunerii voinţelor deci de sediul
acceptantului care exteriorizând voinţa de acceptare a suprapus-o pe voinţa
ofertantului.
Sistemele de drept cere cuprind legislaţii mai recente au reţinut o altă teorie –
teoria recepţiunii potrivit căreia contractul se consideră încheiat în momentul în care
ofertantul a primit scrisoarea de acceptare, momentul este probat cu data menţionată
în ştampila aplicată pe plic de serviciul de poştă de la sediul ofertantului, iar locul
60
încheierii contractului este locul dat de suprapunerea voinţelor - sediul ofertantului.
Dreptul român, ca şi dreptul portughez, ca şi dreptul brazilian reţin o variantă a
acestei din urmă teorii, teoria informaţiunii. Potrivit acestei teorii contractul între
absenţi se consideră încheiat în momentul în care prin orice mijloc ofertantul s-a
informat, a luat cunoştinţă de acceptare. Cât priveşte locul încheierii contractului în
această ipoteză este tot sediul ofertantului.
În legătură cu contractul încheiat telefonic (telefonul anulează distanţele) -
momentul încheierii contractului este dat de momentul convorbirii telefonice care
materializează acordul de voinţă. Probleme se pun numai în legătură cu locul
încheierii contractului. Dacă ne situăm pe tărâmul dreptului anglo-american, locul
încheierii este sediul celui chemat. Dacă ne situăm pe tărâmul dreptului continental,
locul încheierii este sediul celui care a avut iniţiativa convorbirii telefonice.
Se ridică problema dacă oferta respectiv acceptarea pot sau nu să fie
revocate.
Oferta trebuie să fie precisă, serioasă, să aibă suficiente elemente de
indentificare pentru a conduce la contract, să depăşească aspectul de policitaţiune şi
să fie păstrată fie înăuntrul termenului prevăzut în ofertă, fie în raport de natura
operaţiei cu un termen rezonabil. Acceptarea trebuie să fie dată de îndată dacă oferta
este fără termen, înăuntrul termenului prevăzut în ofertă dacă oferta este cu termen şi
trebuie să corespundă întrutotul elementelor ofertei.

Clauzele contractului de comerţ

1. Clauze generale
a. Clauza privind elementele de identificare a partilor.
Dacă este vorba de un stat se va preciza statul, numele persoanei care îl
reprezintă cu precizarea calităţii acesteia.
Dacă partenerul este un o persoană juridică trebuie să se precizeze denumirea,
sediul, naţionalitatea, după caz numărul de înmatriculare, numele persoanei fizice
care reprezintă persoana juridică cu cetăţenia acesteia, domiciliul şi actul de identitate
cu care se legitimează şi cu precizarea calităţii pe care o are.
Dacă partenerul este o persoană fizică (profesionist) se menţionează numele
său de stare civilă, domiciliu, cetăţenia, numărul de înmatriculare după caz, actul de
identitate cu care se legitimează.
b. Clauza privind precizarea naturii juridice a contractului.
In raport de natura juridica a contractului se poate stabili legea aplicabilă sau
se pot determina anumite obligatii subintelese ale partilor sau anumite clauze, ce sunt
de esenta contractului respectiv.
c. Clauze privind obligatiile partilor.
d. Clauza privind durata contractului.
e. Clauze privind termenele de executare a contractului.
f. Clauze privind modalitatile de plata.

61
 2. Clauze speciale
a. Părţile pot include în contractul lor clauze referitoare la răspundere: clauza
penală; clauza de limitare a răspunderii; clauza de agravare a răspunderii; clauza de
exonerare de răspundere; clauza de forţă majoră.
Clauza penală reprezintă preevaluarea prejudiciului pe care oricare dintre
părţile la contract l-ar putea suporta ca urmare a executării necorespunzătoare sau a
neexecutării obligaţiilor asumate.
Clauza de forţă majoră este o clauză exoneratoare de răspundere. Exonerarea
de răspundere este efectul automat al includerii în contract a clauzei de forţă majoră.
Forţa majoră înseamnă producerea pe parcursul contractului a unui eveniment
independent de voinţa şi fapta părţilor, absolut insurmontabil care face executarea
contractului pentru una dintre părţi absolut imposibilă. Întrucât forţa majoră nu are o
definiţie unanim acceptată deoarece în numeroase legislaţii nu este definită ci este
evidenţiată de practică, o dată cu includerea în contract a clauzei de forţă majoră,
părţile trebuie să definească ce înţeleg prin forţă majoră pentru contractul respectiv.
Părţile trebuie să precizeze ce durată a evenimentului de forţă majoră
antrenează rezilierea contractului fără daune sau ce durată este acceptată doar pentru
întârziere în executare. Trebuie de asemenea să precizeze în ce interval părţile trebuie
să îşi comunice reciproc producerea evenimentului de forţă majoră şi încetarea
acestuia şi în sfârşit dacă şi cine anume urmează să certifice evenimentul de forţă
majoră. Dacă părţile nu au stabilit cine dă certificatul – pentru România certificatul de
forţă majoră este dat de Camerele de Comerţ şi Industrie teritoriale.
b. Clauze de menţinere a valorii contractului. Aceste clauze sunt inserate
deoarece părţile sunt preocupate de menţinerea echilibrului prestaţiilor lor în
condiţiile evoluţiilor uneori extrem de rapide ale pieţei. Cele mai cunoscute sunt:
1. clauza de indexare
2. clauza de opţiune asupra monedei liberatorii
3. clauza valutară
4. clauza aur
1. Clauza de indexare presupune determinarea în contract a monedei de plată a
preţului cu exprimarea acestuia în unităţi de măsură, de materie primă sau materie
energetică deficitară presupusă de executarea respectivului contract. O asemenea
clauză de indexare pune la adăpost ambele părţi de modificările apărute pe piaţă.
2. Clauza de opţiune asupra monedei liberatorii presupune determinarea preţului
contractual într-o monedă de cont cu posibilitatea achitării acestuia la termen într-una
din mai multele valute convenite la momentul încheierii contractului. Această clauză
conduce la menţinerea echilibrului prestaţiilor prin evitarea riscului de schimb
valutar.
3. Clauza valutară îmbrăcă mai multe forme:
3.1. Clauza monovalutară – se va preciza în contract moneda de plată şi preţul
va fi indexat în raport ce priveşte clauza monovalutară de o valută considerată forte
pe piaţa respectivă.
3.2. Clauza plurivalutară – aceasta presupune luarea în considerare a unui coş
valutar adică am mai multe valute şi preţul se determină în raport de media ponderată
a ratelor reciproce de schimb dintre monedele avute în vedere în coşul valutar.

62
 3.3. Clauza D.S.T. – are în vedere raportarea, indexarea preţului contractual în
funcţie de dreptul special de tragere (D.S.T) – moneda structurală a FMI. Este
utilizată în contractele care au la bază un împrumut de la Fondul Monetar.
4. Clauza aur are în vedere precizarea monedei de plată, dar exprimarea preţului
contractual în funcţie de valoarea gramului de aur. Ea nu este admisă în statele care
nu cotează aurul la bursă.
c. Clauze de adaptare a contractului. Acestea au în vedere restabilirea
echilibrului rupt al prestaţiilor, ruptura fiind făcută de evoluţia pieţei. Cele mai
utilizate sunt:
 clauzele clientului mai favorizat
 clauza ofertei concurente
 clauza de impreviziune sau de hardship
 clauza de renegociere a preţului
Clauza clientului mai favorizat are un grad mare de automatism. Aceasta
presupune că, dacă pe durata contractului primar, cel care a acordat clauza, încheie cu
un terţ un contract de acelaşi fel, în condiţii mai favorabile terţului respectiv, să fie
ţinut să alinieze şi primul contract acestor condiţii mai favorabile, adică condiţiilor
acordate clientului mai favorizat.
Clauza ofertei concurente are un grad de automatism mai redus. Mecanismul
clauzei se declanşează de către beneficiarul clauzei care, dacă pe durata contractului
primar primeşte de la un terţ o ofertă mai avantajoasă pentru un contract de acelaşi fel
să poată prezenta această ofertă clientului primar. Acesta are următoarele posibilităţi:
- fie situaţia financiară îi permite şi atunci aliniază contractul primar ofertei
concurente şi relaţia contractuală continuă.
- fie contractul primar se suspendă (partenerul neavând posibilităţi financiare)
fără daune şi pe o anumita durată, beneficiarul clauzei încheind contractul cu
terţul ofertant.
- fie contractul primar se reziliază fără daune şi beneficiarul clauzei va încheia
contractul cu terţul ofertant.
Pentru ca o clauză a ofertei concurente să opereze trebuie ca în contractul
primar să se precizeze limitele în care o ofertă este concurentă.
Clauza de hardship. Clauza de hardship are în vedere posibilitatea producerii
pe durata contractului de lungă durată a unei modificări esenţiale a condiţiilor care au
fost determinante pentru încheierea acelui contract. Evenimentul de hardship produs
este imprevizibil, insurmontabil pentru părţi, nu depinde de fapta sau voinţa părţilor
care face executarea pe mai departe a contractului pentru una dintre părţi cel puţin
posibilă, dar extrem de înrobitoare. Caracterul insurmontabil nu este absolut, este
raportat la posibilităţile părţii in cauză.
Ori de câte ori în contract e prevăzut clauza hardship şi una din părţi se
confruntă cu un eveniment de hardship trebuie să prezinte situaţia partenerului şi dacă
acesta acceptă calificarea menţionatului eveniment ca fiind un eveniment de hardship
vor proceda împreună la renegocierea acelui element contractual afectat de
evenimentul de hardship. Dacă partenerul contractual nu acceptă calificarea
evenimentului ca fiind un eveniment de hardship, părţile se vor adresa unei instanţe
de arbitraj (arbitru) care are a se pronunţa numai asupra calificărilor evenimentului:

63
hardship sau nu – soluţia dată de arbitru fiind obligatorie pentru părţi. Evenimentul de
hardship trebuie deosebit de evenimentul de forţă majoră.
d. Clauzele de continuitate au în vedere prezervarea unei pieţe de
aprovizionare, a unei pieţe de desfacere, a bunelor relaţii dintre clienţi. Clauza
îmbracă forma: clauzei primului refuz sau clauza primului şi ultimului refuz.
Dacă în contractul primar a fost inclusă clauza primului refuz părţile la
contract sunt obligate ca după expirarea acestuia să nu încheie un contract de acelaşi
fel cu un terţ decât după ce au făcut oferta partenerului primar şi acesta a refuzat.
Clauza primului si ultimului refuz presupune ca, partea care doreste sa incheie
un nou contract va prezenta oferta partenerului sau din contractul primar de acelasi
fel. Daca acesta refuza oferta, ofertantul procedeaza la renegocieri pe piata respectiva,
dupa care prezinta din nou oferta partenerului din contractul primar. Daca acesta
refuza din nou incheierea contractului, se va putea proceda la incheierea unui nou
contract.

64