Enigma Otiliei

(roman realist de tip balzacian, interbelic,obiectiv)

de George Călinescu
Deși a fost considerat de unii critici „o adevărată comedie molierească tratată cu
mijloacele narative ale realismului”, romanul „Enigma Otiliei”, apărut în anul 1938, se află
la confluența dintre două metode de creație, balzacianismul, dat de modalitățile de
portretizare, și caragialismul, ilustrat prin tipologii și viziunea asupra lumii burgheze. Într-o
perioadă în care romanul românesc se îndreaptă spre modernitate, George Călinescu își
propune să depășească modelul balzacian prin realismul critic, romanul său fiind o polemică
la adresa modelului balzacian.
În primul rand, romancierul își propune prin creația sa o reflectare veridică,
verosimilă a realității, așadar o literatură mimetică. Universul ficțional aduce în fața
cititorului imaginea societății burgheze, bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Ideea
generală a textului este aceea că banul pervertește societatea: „Zeul la care toți se închină
este banul”, afirma Balzac. Astfel, discursul narativ urmărește degradarea relațiilor
interumane din pricina banului. Relația paternă dintre Costache Giurgiuveanu și fiica sa
vitregă, Otilia Mărculescu este distrusă din pricina avariției bătrânului care moare înainte de
a-i fi asigurat fetiței sale un viitor.
În al doilea rând, caracterul realist al operei se evidențiază și la nivelul tematicii
abordate: având în centru moștenirea și paternitatea. O moștenire este și zestrea pe care
Aglae ar trebui sa i-o dea Olimpiei, act refuzat de maniacul Simion care nu crede că Olimpia
este fata sa. Paternitatea care pentru Simion este obsesivă, pentru Pascalopol devine unul
dintre cele două moduri de a o iubi pe Otilia. În această lume filistinizată, își caută totuși
rostul doi orfani: Felix și Otilia, exponenți ai iubirii. Discursul narativ al romanului valorifică
deci și tema iubirii, urmărind maturizarea sentimentală a tânărului Felix Sima.
În aceeași ordine de idei, romancierul construiește personaje tipologice reprezentative
pentru literatura realistă. Costache Giurgiuveanu este avarul, Stănică Rațiu este parvenitul,
Leonida Pascalopol este moșierul rafinat, Felix este tânărul în formare, Titi este tipul
retardatului, Simion este tipul senilului, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, iar
Aurica este fata bătrână. În acest carusel al măștilor, Otilia se sustrage oricărei tipologii, fiind
o figură zugrăvită prin comportament, în jurul căreia se țese o aură de mister.
Nu în ultimul rând, stilul adoptat este cel specific prozei realiste. Perspectiva
narativă este una obiectivă, auctorială, cu o vizune „dindărăt” care aparține unui narator
omniscient, omniprezent și extradiegetic. Obiectivitatea naratorială nu mai desemnează
absența din evenimente a unui narator impersonal, ci amestecul permanent al unui specialist
care critica lumea prezentată. Universul romanului este redat prin ochiul unui estet.
Incipitul este realizat în manieră balzaciană, prin fixarea exactă a cronotopului: „Într-
o seară de la începutul lui Iulie 1909, cu puțin înainte de orele 10, un tânăr de vreo
optsprezece ani venea în strada Antim dinspre strada Sfinții Apostoli”. Întocmai ca la Balzac,
tehnica descrierii amănunțite orientează privirea dinspre exterior în interior, dinspre general
spre particular. Descrierea străzii este urmată de cea a casei lui Costache Giurgiuveanu.
Detaliile surpinse în descrierea casei devin semnificative pentru creionarea personalității
proprietarului. Falsitatea acestuia, snobismul, ipocrizia, tendința spre imitație sunt trăsături de
caracter sugerate de faptul că în casa lui Costache se află tot soiul de ciubucării ieftine și
obiecte de mobilier care încearcă să imite arhitectura clasică. De asemenea, zidăria crăpată și
buruienile care cresc îndrăzneț, reliefează atât ramolismentul proprietarului, cât și lipsa de
gust estetic.
O primă secvență narativă semnificativă poate fi considerată jocul de table din capitolul
întâi. Această secvență narativă dezvăluie tipologiile de personaje și prefigurează conflictele
majore ale romanului. La intrarea în încăpere, Felix face cunoștință cu cele trei personaje
aflate la masă. Întocmai ca la Balzac, George Călinescu recurge la prezentarea vestimentației,
care devine definitorie pentru trăsăturile de caracter ale personajelor. Primul este Leonida
Pascalopol. Stilul său vestimentar trădează eleganța, rafinamentul. Apoi, Felix face cunoștință
cu Aglae Tulea, coafura japoneză a acesteia sugerând ipocrizia, la fel cum buzele subțiri sunt
un semn al răutății acesteia. Prezentarea celor doi soți, Aglae și Simion Tulea, avertizează
asupra autorității feminine în cadrul acestei familii. Naratorul notează minuţios fiecare aspect
revelator: familiaritatea neobişnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui
Pascalopol pentru ea, răutatea acră a Aglaei care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că
sosirea lui Felix poate fi o distracţie nouă pentru Otilia, ocheadele Auricăi către Felix. Întregul
tablou pare a fi desprins dintr-o comedie de moravuri.
Un alt episod care ilustrează tema moştenirii se află în capitolul XVIII, când moş
Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Ochiul naratorului
urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul,
neputincios în faţa atacurilor familiei Tulea care tânjește la bunătăţile culinare ascunse cu
grijă, Clanul Tulea sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată a bătrânelului, joacă partide
de cărţi, se instalează milităreşte în casă şi veghează îndeaproape asupra moştenirii. Otilia şi
Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care îi aduce un doctor
bolnavului. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă
importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt. Astfel, episodul concentrează epic
schema întregului roman.
Titlul romanului numit la început „Părinții Otiliei” și schimbat apoi în „Enigma
Otiliei”, exprimă esența feminității și modernitatea personajului Otilia. În conturarea acestui
personaj modern construit prin ambiguitate, scriitorul folosește tehnica modernă a
reflectării poliedrice. Otilia este percepută diferit de cei din jurul ei: moș Costache o sorbea
din ochi; pentru Pascalopol este „o mare ștrengăriță”, cu un temperament de artistă, „o
enigmă”, „o ființă gingașă care merită ocrotirea”, „o floare rară”. Pentru Aglae și Aurica,
purtările Otiliei sunt asemeni fetelor „fără căpătâi și fără părinți”, Otilia fiind considerată o
dezmățată. Chipul ei ramâne învăluit în mister, fiind o imagine derutantă, de vis, o enigmă a
feminității.
Un element de structură este conflictul romanului care constă în lupta pentru
moștenire dusă de clanul Tulea. Aglae face eforturi pentru a o înlătura pe Otilia de la
moștenire și pentru a pune mâna pe averea fratelui său, Costache Giurgiuveanu. Se remarcă
însă, și un conflict erotic, reprezentat de sentimentele de gelozie pe care le încearcă Felix,
sentimente generate de prezența maturului Leonida Pascalopol.
Compozițional, se observă preferința scriitorului pentru structurile clasice. Opera
curpinde 20 de capitole, realizate printr-o simetrie a incipitului cu finalul. În plan structural,
romanul lui George Călinescu este realizat pe două planuri narative: un plan urmărește
istoria moștenirii, iar cel de al doilea, povestea de iubire dintre Felix și Otilia.
Finalul romanului prezintă destinele personajelor antrenate în conflictele centrale.
Felix Sima a ajuns medic renumit și profesor universitar intrând în cercurile înalte ale
societății. Acesta se întâlnește întâmplător în tren cu moșierul Pascalopol, de la care află că i-a
redat libertatea Otiliei, femeia alegând să se recăsătorească cu un conte bogat din Buenos
Aires. Moșierul îi arată lui Felix o fotografie cu Otilia, în care acesta nu mai descoperă fata
enigmatică de odinioară, ci o femeie frumoasă „învăluită într-un aer de platitudine feminină”.
Romanul se încheie circular, prezentându-l pe Felix Sima pe strada Antim cu privirea ațintită
spre casa părăsită a bătrânului Costache, revenindu-i în minte replica acestuia cu care a fost
întâmpinat în urmă cu aproximativ 10 ani, când a venit în București: „Nu, nu, nu, aici nu stă
nimeni!”.
 Astfel, George Călinescu recurge, în romanul său, la estetica realist-balzaciană pentru
a surprinde imaginea societății burgheze bucureștene, pe cale să se năruie treptat în absența
oricărei moralități. Este ideea pe care o exprimă și replica din finalul romanul: „Aici nu stă
nimeni!”. „Enigma Otiliei” rămâne un roman de sinteză estetică, o creație reprezentativă
pentru viziunea despre lume a unui autor care și-a propus să creeze un roman complex cu
elemente din mai multe curente literare: realism balzacian, clasicism, romantism, naturalism
și modernism.

Enigma Otiliei
(roman realist de tip balzacian, interbelic,obiectiv)
nivel mediu
de George Călinescu

Romanul „Enigma Otiliei”, apărut în anul 1938, se inspiră din două metode de creație,
balzacianismul, dat de modalitățile de portretizare, și caragialismul, ilustrat prin tipologiile
personajelor și viziunea asupra lumii burgheze. Într-o perioadă în care romanul românesc se îndreaptă
spre modernitate, George Călinescu își propune să depășească modelul balzacian prin realismul critic,
romanul său fiind o polemică la adresa modelului balzacian.
În primul rand, romancierul își propune prin creația sa o reflectare veridică a realității.
Romanul descrie societatea burgheză de la începutul secolului al XX-lea. Ideea textului este aceea că
banul dezumanizează societatea: „Zeul la care toți se închină este banul”, afirma Balzac. Astfel,
acțiunea romanului urmărește degradarea relațiilor dintre oameni din pricina banului. Relația paternă
dintre Costache Giurgiuveanu și fiica sa vitregă, Otilia Mărculescu, este distrusă din pricina zgârceniei
bătrânului care moare înainte de a-i fi asigurat fetiței sale un viitor.
În al doilea rând, caracterul realist al operei e dat și de temă: având în centru moștenirea și
paternitatea. O moștenire este și zestrea pe care Aglae ar trebui sa i-o dea Olimpiei, act refuzat de
maniacul Simion care nu crede că Olimpia este fata sa. Paternitatea care pentru Simion este obsesivă,
pentru Pascalopol devine unul dintre cele două moduri de a o iubi pe Otilia. În această lume
filistinizată, își caută totuși rostul doi orfani: Felix și Otilia, exponenți ai iubirii. În roman se prezintă și
tema iubirii, urmărind maturizarea sentimentală a tânărului Felix Sima, dar și tema familiei.
Personajele sunt tipologice pentru literatura realistă. Costache Giurgiuveanu este avarul,
Stănică Rațiu este arivistul, Leonida Pascalopol este moșierul rafinat, Felix este tânărul în formare,
Titi este tipul retardatului, Simion este tipul senilului, Aglae este „baba absolută, fără cusur în
rău”, iar Aurica este fata bătrână. Ca personaj, Otilia nu se încadrează în nicio tipologie, ea fiind un
personaj modern în roman. Din comportamentul ei se desprinde firea misterioasă a acesteia.
Perspectiva narativă este una obiectivă, auctorială, cu o vizune „dindărăt” care aparține unui
narator omniscient, omniprezent și extradiegetic. Obiectivitatea naratorială nu mai desemnează
absența din evenimente a unui narator impersonal, ci amestecul permanent al unui specialist care
critică lumea prezentată. Universul romanului este redat prin ochiul unui estet.
Incipitul fixează acțiunea în timp și spațiu: „Într-o seară de la începutul lui Iulie 1909, cu
puțin înainte de orele 10, un tânăr de vreo optsprezece ani venea în strada Antim dinspre strada
Sfinții Apostoli”. Întocmai ca la Balzac, tehnica descrierii amănunțite orientează privirea dinspre
exterior în interior, dinspre general spre particular. Descrierea străzii este urmată de cea a casei lui
Costache Giurgiuveanu. Detaliile surprinse în descrierea casei devin semnificative pentru creionarea
personalității proprietarului. Falsitatea acestuia, snobismul, ipocrizia, sunt trăsături de caracter
sugerate de faptul că în casa lui Costache se află tot soiul de ciubucării ieftine și obiecte de mobilier
care încearcă să imite arhitectura clasică. De asemenea, zidăria crăpată și buruienile care cresc
îndrăzneț, trădează atât ramolismentul (bătrânețea) proprietarului, cât și lipsa de gust estetic.
O primă secvență narativă semnificativă poate fi considerată jocul de table din capitolul întâi.
Această secvență narativă dezvăluie tipologiile de personaje și prefigurează conflictele majore ale
romanului. La intrarea în încăpere, Felix face cunoștință cu cele trei personaje aflate la masă. Întocmai
ca la Balzac, George Călinescu recurge la prezentarea vestimentației, care devine definitorie pentru
trăsăturile de caracter ale personajelor. Primul este Leonida Pascalopol. Stilul său vestimentar trădează
eleganța, rafinamentul. Apoi, Felix face cunoștință cu Aglae Tulea, coafura japoneză a acesteia
sugerând ipocrizia, la fel cum buzele subțiri sunt un semn al răutății acesteia. Prezentarea celor doi
soți, Aglae și Simion Tulea, avertizează asupra autorității feminine în cadrul acestei familii. Naratorul
notează minuţios fiecare aspect important: amabilitatea Otiliei față de Pascalopol, generozitatea şi
slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea, răutatea Aglaei care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că
sosirea lui Felix poate fi o distracţie nouă pentru Otilia, ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou
pare a fi desprins dintr-o comedie de moravuri.
Un alt episod care ilustrează tema moştenirii se află în capitolul XVIII, când moş Costache
suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie
gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputincios în faţa atacurilor
familiei Tulea care tânjește la bunătăţile culinare ascunse cu grijă, Clanul Tulea sărbătoreşte cu un
festin moartea neîntâmplată a bătrânelului, joacă partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă şi
veghează îndeaproape asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului,
cheamă pe Pascalopol, care îi aduce un doctor bolnavului. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea,
Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt. Astfel,
episodul concentrează epic schema întregului roman.
Titlul romanului, numit la început „Părinții Otiliei” și schimbat apoi în „Enigma Otiliei”,
exprimă esența feminității și modernitatea personajului Otilia. În conturarea acestui personaj modern
scriitorul folosește tehnica modernă a reflectării poliedrice. Otilia este percepută diferit de cei din
jurul ei: moș Costache o sorbea din ochi; pentru Pascalopol este „o mare ștrengăriță”, cu un
temperament de artistă, „o enigmă”, „o ființă gingașă care merită ocrotirea”, „o floare rară”. Pentru
Aglae și Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni fetelor „fără căpătâi și fără părinți”, Otilia fiind
considerată o dezmățată. Chipul ei ramâne învăluit în mister, fiind o imagine derutantă, de vis, o
enigmă a feminității.
Un element de structură este conflictul romanului care constă în lupta pentru moștenire dusă
de clanul Tulea. Aglae face eforturi pentru a o înlătura pe Otilia de la moștenire și pentru a pune mâna
pe averea fratelui său, Costache Giurgiuveanu. Se remarcă însă, și un conflict erotic, reprezentat de
sentimentele de gelozie pe care le încearcă Felix, sentimente generate de prezența maturului Leonida
Pascalopol.
Compozițional, opera curpinde 20 de capitole, realizate printr-o simetrie a incipitului cu
finalul. În plan structural, romanul lui George Călinescu este realizat pe două planuri narative: un
plan urmărește istoria moștenirii, iar cel de al doilea, povestea de iubire dintre Felix și Otilia.
Finalul romanului prezintă destinele personajelor antrenate în conflictele centrale. Felix Sima
a ajuns medic renumit și profesor universitar intrând în cercurile înalte ale societății. Acesta se
întâlnește întâmplător în tren cu moșierul Pascalopol, de la care află că i-a redat libertatea Otiliei,
femeia alegând să se recăsătorească cu un conte bogat din Buenos Aires. Moșierul îi arată lui Felix o
fotografie cu Otilia, în care acesta nu mai descoperă fata enigmatică de odinioară, ci o femeie
frumoasă „învăluită într-un aer de platitudine feminină”. Romanul se încheie circular, prezentându-l pe
Felix Sima pe strada Antim cu privirea ațintită spre casa părăsită a bătrânului Costache, revenindu-i în
minte replica acestuia cu care a fost întâmpinat în urmă cu aproximativ 10 ani, când a venit în
București: „Nu, nu, nu, aici nu stă nimeni!”.
Astfel, George Călinescu recurge, în romanul său, la estetica realist-balzaciană pentru a
surprinde imaginea societății burgheze bucureștene, pe cale să se distrugă în absența oricărei
moralități. „Enigma Otiliei” rămâne un roman de sinteză estetică, o creație reprezentativă pentru
viziunea despre lume a unui autor care și-a propus să creeze un roman complex cu elemente din mai
multe curente literare: realism balzacian, clasicism, romantism, naturalism și modernism.