Metamodelul lingvistic

Lect. Dr. Labăr Adrian Vicenţiu

1
1. Structura limbajului
 NLP, sau programarea neurolingvistică, este una dintre teoriile comunicării la modă în
ultimii ani.

 O primă încercare propusă de NLP este aceea de a lumina şi elucida unele zone de
confuzie şi umbră, ce apar în maniera cotidiană de a reprezenta şi reflecta ‘’realitatea’’,
percepţia şi experienţa umană prin limbaj.

 NLP stabileşte existenţa a 2 structuri ale limbajului verbal: una superficială şi alta
profundă. Structura superficială este cea care priveşte ca atare anunţurile verbale
folosite pentru a comunica experienţe. Exemplu: ‘’Am cumpărat o carte’’. Structura
profundă este cea care priveşte reprezentarea lingvistică completă şi implicită, dar
neelucidată în enunţuri, a aceloraşi experienţe. Exemplu: ‘’Azi, la ora 1100, în librăria
Junimea din Iaşi…’’.

 NLP ne obligă să conştientizăm că limbajul reflectă incomplet şi superficial realitatea la

care se referă. În mod inevitabil, pentru a rămâne funcţional, limbajul modelează şi
simplifică trăirile şi experienţele pe care le descrie.

2
 2. Fenomenele de modelare a
limbajului

Există 3 fenomene de modelare a limbajului:

• omisiunea,

• generalizarea,

• distorsiunea.

Acestea sunt indispensabile unei comunicări fluente, dar problemele apar

atunci când oamenii omit, generalizează şi distorsionează în mod diferit.
Ceva omis de o persoană ca fiind lipsit de importanţă poate fi considerat
esenţial de o alta.

3
2. 1. Omisiunea
Reprezintă fenomenul de modelare a ‘’realităţii’’ exprimate prin limbaj care
operează selecţia informaţiilor, evidenţiindu-le pe unele şi ignorând altele.

2.1.1. Omisiunile simple, legate de imprecizia verbelor

Acestea sunt cel mai frecvent întâlnite, deoarece verbele sunt, întotdeauna, mai mult
sau mai puţin precise.
Spre exemplu, când o persoană ne spune ‘’Vestea aceasta m-a surprins!…’’, încercăm
să dăm frâu liber imaginaţiei noastre, pentru că nu ştim, nici măcar cu aproximaţie,
cum a fost surprinsă respectiva persoană.
În contra-replică, este oportun şi recomandabil să îi punem o întrebare de genul ‘’Ce
înseamnă pentru dumneavoastră, să fiţi surprins de o anumită veste?’’ sau ‘’Cum (în
ce sens) v-a surprins vestea?’’. Cu siguranţă că răspunsurile ‘’generate’’ de un
asemenea tip de întrebări vor fi capabile să ne ofere importante şi utile elemente de
reflecţie… Sau, pentru a apela şi la alte exemple: (răspuns: ‘’Drumurile sunt
periculoase iarna’’) – De ce, în mod particular?; (răspuns: ‘’Voi pregăti examenul în
modul cel mai serios’’) – În mod precis, cum îl vei pregăti?; etc.

4
2. 1. Omisiunea
2.1.2. Omisiunile simple, prin comparaţie
Orice omisiune presupune existenţa unui termen de comparaţie. În limbajul
uzual însă, se fac destule comparaţii fără precizarea termenului de referinţă.
Ex. Preţul este prea mare. Ai venit prea târziu. Va fi mai bine pentru tine. Să
vezi ceva mai frumos.
Întrebările lămuritoare ar putea fi: În raport cu ce anume preţul este prea
mare? Târziu pentru ce sau faţă de ce? Mai bine decât ce anume? etc.
Adesea, acest tip de omisiune rămâne neelucidat, fiecare din interlocutori
având în minte alt termen de comparaţie sau nici unul.
Exemplu: Magazinul acesta este prea scump. Noi vindem la preţuri mai mici.

În general, acest tip de omisiuni este atât de frecvent întâlnit încât, nu de

puţine ori, trece neobservat la o primă “audiţie”, deoarece avem tendinţa
(evident, subiectivă) de a accepta unele mesaje aşa cum ne sunt “livrate”, fără
a le “bloca”. Esenţial este, însă, să le “contestăm” cât mai repede, pentru a nu
lăsa loc nici unei ambiguităţi, prin întrebări solicitatoare de răspunsuri
suplimentare. 5
2. 1. Omisiunea
2.1.3. Omisiunile complexe (operatorii modali de necesitate sau
posibilitate)
Omisiunile complexe sunt, de asemenea, frecvent întâlnite şi sunt generate, aproape
în exclusivitate, de utilizarea, “din abundenţă”, a unor verbe ca: “a trebui”, “a vrea”,
“a putea”, “a fi necesar să…” (în cazul operatorilor modali de necesitate); dacă ne
referim la operatorii modali de posibilitate, exemplele cel mai frecvent întâlnite sunt
cele de genul: “Îmi este imposibil!…”; “Nu pot!…”; “Nu suntem capabili să ne
depăşim condiţia de balcanici!…” etc.

Aceste verbe şi/sau exprimări introduc o formulare care indică o limită sau o
imposibilitate, neoferind, însă, nici un element sau indicaţie capabil(ă) să lămurească
situaţia de fapt. Spre exemplu, o propoziţie de genul “Nu pot discuta, serios, cu nici
unul dintre colegii mei” indică, în mod clar, o imposibilitate, dar nu oferă nici o
indicaţie capabilă să ne sugereze motivele generatoare de o astfel de situaţie.
Întrebând simplu “De ce?”, este evident că vom putea obţine lămuriri suplimentare
(spre exemplu: “Nu pot să discut, serios, cu nici unul dintre colegii mei, deoarece nu
am încredere în ei”.).

6
2. 1. Omisiunea
2.1.3. Omisiunile complexe (operatorii modali de necesitate sau
posibilitate)

Pentru a soluţiona o eventuală “capcană” (în sensul că unele omisiuni sunt apelate
în mod special, pentru a ne face să întrebăm lucruri la care răspunsul este, deja,
pregătit…), este recomandabil să “suplimentăm” întrebarea iniţială cu una de genul
“În ce sens nu ai încredere în ei?”. Evident, întrebarea poate apărea de-a dreptul
stupidă, dar poate avea, prin răspunsul implicat, generat şi formulat de interlocutor,
o mare eficacitate pentru cel care o pune.

Sau, pentru a oferi şi un alt exemplu de întrebare oportun a fi pusă la un astfel de

formulare, putem, la “plângerea” de genul “Nu pot discuta, serios, cu nici unul dintre
colegii mei”, să replicăm astfel: “Ce te împiedică s-o faci?”. Asemenea întrebări au,
nu arareori, “darul” de a “bloca” interlocutorul şi/sau de al îl (re)aduce la o poziţie
mai realistă (sau mai explicită) referitor la propriile formulări.

7
 2. 2. Generalizarea
A generaliza înseamnă a face o constantă dintr-un caz particular şi a extinde sfera de
aplicare a unor experienţe izolate, ridicându-le la rang de lege.
Cuvintele fără index referenţial de genul ‘’se, ei, ăştia, oamenii, nişte’’, introduc o primă
formă de generalizarea, atunci când sunt folosite pentru a expedia la modul impersonal
propria noastră experienţă (atitudine) sau a altor persoane, pe care nu considerăm
necesar să le precizăm.
Exemplu: În România se mănâncă prost; Practic, n-am fost lăsat să vorbesc; Colegii nu
sunt mulţumiţi de tine; În firma asta nu eşti agreat. Ca să clarificăm lucrurile, va trebui să
întrebăm: Cine anume? Care anume dintre ei? Cine anume din firmă nu mă agreează?
Cel mai adesea, generalizările sunt introduse prin cuvinte cu rol de cuantificator universal:
totul, toţi, toate, toată lumea, niciodată, mereu, fiecare, nimeni, nimic, nicăieri, peste tot.
Uzual, generalizările apar în formulări de genul: Aşa zice lumea; Toţi bărbaţii sunt la fel;
Toată lumea se poartă la fel; Aşa-i moda; Întotdeauna faci aşa; Niciodată nu ai răbdare;
Totdeauna te grăbeşti; Toţi mint; Niciodată nu ajungi la timp; Niciodată nu daţi restul
corect; Nimeni nu mă înţelege niciodată etc.

8
 2. 2. Generalizarea
Când o persoană generalizează – de exemplu, spune: Nimeni nu mă înţelege – se
comportă ca şi cum ar enunţa o lege universal valabilă. Sub aspect psihologic, ea cade în
capcana limbajului şi ajunge să fie convinsă de ceea ce spune. O întrebare simplă,
formulată pe un ton nu neapărat ironic – de genul: Chiar nimeni? – o poate trezi la
realitate, făcând-o să admită că există excepţii sau că se referă la o excepţie.
La o şedinţă de consiliu, o persoană s-a adresat alteia cu enunţul: Raţionamentul dv. este
în mod evident eronat. Enunţul conţine o formă de generalizare implicită, pe care
persoana atacată a demontat-o elegant cu întrebarea: În mod evident pentru cine?
Un vânzător se justifică în faţa şefului pentru o prezentare ratată:
Nu am fost lăsat să vorbesc.
Cine anume nu te-a lăsat să vorbeşti? întreabă şeful.
Clienţii, răspunde vânzătorul.
Cum au făcut?
Nu au pus întrebări.
…?!
Iată încă o dovadă că punând întrebări precise, se poate înainta pas cu pas spre
elucidarea lacunelor din limbajul şi din gândirea interlocutorului.

9
 2. 3. Distorsiunea
Un alt fenomen primejdios de modelare a realităţilor exprimate prin limbaj este distorsiunea
provocată prin nominalizare, prin divinizări şi prin interpretarea hazardată a relaţiilor cauză-
efect.

“Nominalizările”. Acestea constituie fenomene lingvistice care transformă un proces într-un

eveniment (spre exemplu, a iubi este transformat în dragoste).
În general, “nominalizările” sunt indicate de cuvinte abstracte (dragoste, libertate, decizie,
bunăstare, creativitate, imaginaţie, bogăţie, sărăcie, speranţă etc.), de unde derivă şi faptul că
semnificaţia lor poate fi diferită de la un utilizator la altul. În acest context, apelarea la
întrebări capabile să lămurească, într-o manieră cât mai clară, ambii interlocutori, se poate
dovedi a fi de maximă eficacitate.

Spre exemplu, la formularea “Vreau să obţin o îmbunătăţire a condiţiilor mele de muncă”,

întrebarea “Cum le-aţi vedea, dvs., ameliorate?” poate fi urmată de un răspuns de forma: “Păi,
în primul rând, mi-ar mai trebui ceva spaţiu, un birou mai bine luminat, dotat cu mobilier
modern şi funcţional… etc.”. De menţionat şi de reţinut faptul că, între “o îmbunătăţire” şi
elementele precise care dovedeau respectivei persoane cum percepe (“vede”) ea
“îmbunătăţirea”, există o mare şi semnificativă diferenţă…
Într-o manieră generală, cu cât conversaţia va fi mai “epurată” de ambiguităţi, cu atât
comunicarea interpersonală va fi mai simplă, directă şi eficientă.
10
2. 3. Distorsiunea
Divinizarea priveşte capacitatea de a ghici, de a prezice şi de a
cunoaşte ceea ce este ascuns. Faptul că unii interlocutori îşi atribuie
astfel de însuşiri paranormale poate fi un alt factor care provoacă
distorsiuni, blocaje şi iritare. Este vorba în speţă de oameni care dau
replici de genul: Mda, …, ştiu la ce te gândeşti; Sunt sigur că o să-ţi
placă; Ştiu eu cam ce-i poate capul; Ştiu deja ce vrei să spui.

Replica potrivită poate fi o încercare de aducere a interlocutorului cu

‘’picioarele pe pământ’’, dar fără a contesta, ironiza sau ‘’a lua de sus’’.
Replicile eficace sunt cele prin care ne interiorizăm cu partenerul, ne
plasăm într-o postură subalternă, ne arătăm docili sau impresionaţi şi
îl stimulăm să ne explice … ce şi cum.

11
2. 3. Distorsiunea
Falsificarea relaţiilor cauzale este un alt fenomen de modelare distorsionată prin
limbaj. În mod obişnuit, relaţiile cauză-efect sunt utile, logice şi sugestive, dar folosite
abuziv, ele prezintă riscul de a provoca contradicţii şi inexactităţi. În general, este puţin
probabil ca un efect să aibă o singură cauză, iar a reduce explicaţiile la aceasta
înseamnă a limita posibilităţile de înţelegere a situaţiei. Din acest motiv, este mai
prudent să ‘’verificăm’’ prin întrebări potrivite logica pe care se bazează interlocutorul.
Exemplu – cineva declară cu toată convingerea: Aş deschide şi eu o afacere, dar nu am
bani. Am dreptul să mă îndoiesc că banii sunt adevăratul şi singurul motiv pentru care
nu porneşte afacerea şi caut o replică care să ne lămurească pe amândoi: Să înţeleg că,
dacă ai avea bani, ai deschide numaidecât o afacere?
În clipa formulării întrebării, prin care practic nu am schimbat conţinutul afirmaţiei
interlocutorului, am şansa să clarific 2 lucruri: 1. Verific relaţia cauză-efect invocată de
interlocutor; 2. Deschid într-o manieră delicată posibilitatea contestării afirmaţiei sale. El
ar putea continua: La drept vorbind, bani s-ar găsi dacă aş avea o idee trăsnet, o
oportunitate sigură… Ar trebui să fac şi un plan de afaceri… În acest moment, practic
am anihilat blocajul pe care mi-l propunea interlocutorul şi discuţia este relansată într-o
manieră constructivă.

12
2. 3. Distorsiunea
Falsificarea relaţiilor cauzale

Exemplu: O studentă avea o reacţie anxioasă faţă de testele scrise. Sunt

ghinionistă. Niciodată nu am fost în stare să iau notă mare la o lucrare scrisă.
Era adevărat doar efectul, faptul că nu reuşea să obţină note mari la lucrările
scrise. Prin întrebări succesive, aflăm, împreună cu ea, că pretinsul ghinion
consta în faptul că avea o relaţie proastă cu timpul. Dezvolta excesiv prima
jumătate a testului, se pierdea în detalii de formă şi de expresie verbală şi nu
mai avea timp şi energie pentru a 2-a parte. A conştientizat treptat acest
lucru, a scăpat de blocajul psihologic, a adoptat un alt comportament faţă de
încadrarea în timp. Ulterior, a luat note mari la testele scrise. Nu ghinionul
fusese cauza eşecurilor sale anterioare. Dacă fac ceea ce am mai făcut, obţin
ceea ce am mai obţinut. Numai dacă accept ideea că schimbarea este
necesară şi posibilă am şansa să-mi schimb comportamentul. Abia ulterior se
vor schimba şi rezultatele.

13
 Cele cinci întrebări cheie
Un model mnemotehnic al celor 5 aspecte critice ale
limbajului şi al celor 5 întrebări cheie corespondente,
adaptat după Catherine Cudicio.

Acest model permite asocierea rapidă a cuvintelor

critice cu tipurile de întrebări care permit obţinerea
de informaţii precise.

 Vârful V1: cuvântul critic este trebuie şi poate fi anihilat cu întrebarea cheie Şi dacă nu?
 Vârful V2: cuvintele critice sunt cele fără index referenţial: Ei, Oamenii şi pot fi anihilate cu
întrebarea cheie: În mod precis, cine?
 Vârful V3: cuvântul critic este verbul a face, care are 45 de înţelesuri posibile, în limb
română, ca şi în alte limbi. El pune în evidenţă omisiunile şi distorsiunile provocate de
cuvintele insuficient definite. Întrebarea de natură să aducă informaţii precise, concrete, este
de tipul: În mod precis, cum anume?
 Vârful V4: cuvintele critice sunt cele de tipul mai bine, mai mult, mai puţin, mai scump
etc. care aplică o comparaţie fără precizarea termenului de referinţă. Întrebarea potrivită
este de tipul: Mai bine decât ce?
 Vârful V5: cuvântul critic priveşte cuantificatorii universali de genul lui Totul. Întrebarea
corespondentă este una de genul: Totul?!
14
 2. Exerciţii
(1) Daţi exemple de omisiuni, generalizări şi distorsiuni întâlnite în limbajul cotidian
în conversaţiile din spațiul școlar.

(2) Identificaţi omisiunile, generalizările şi distorsiunile din următorul fragment:

Ori de câte ori vin la serviciu treburile par să nu se mai sfârşească. Şeful îmi spune
că nu fac tot ce trebuie pentru această firmă, că sunt suficient de bun la job,
timpul nu-mi ajunge, colegii nu mă bagă în seamă de parcă nu aş exista (ba chiar
simt că unii se gândesc: oare ce mai caută şi ăsta pe-aici?!? ), trebuie să fac tot
felul de lucruri şi eu simt că nu mai pot. Dacă aş avea mai mult timp şi mai multe
resurse, cu siguranţă aş fi cel mai bun. Însă aşa...

(3) Pentru fiecare dintre fenomenele de modelare ale limbajului (omisiuni,

generalizări, distorsiuni) exemplificate în cadrul exerciţiului 1 şi identificate în
cadrul exerciţiului 2 aplicaţi modelul mnemotehnic al celor 5 întrebări cheie pentru
elucidarea limbajului şi a ajunge la o comunicare cât mai specifică.

15