Pascaru - Cercetare - Actiune Participativa - 2020

Cercetare-acţiune participativă
Suport de studiu propus de

Prof. univ. dr. Mihai Pascaru
Alba Iulia, 2020
Introducere: intervenţie şi
cercetare-acţiune participativă (1)
• Cercetarea-acţiune participativă poate fi văzută ca o
formă specială a intervenţie.
• Procesul de construire şi de implementare a intervenţiilor
presupune parcurgerea acestor etape principale: 1) iden-
tificarea problemei; 2) găsirea unei soluţii; 3) stabilirea
scopurilor şi planificarea intervenţiei; 4) implementarea
propriu-zisă a intervenţiei. (Lodzinsky, Motomura şi
Schneider, 2005, p. 57).
• Ca parte integrantă a intervenţiei mai trebuie să amintim
evaluarea cu formele ei de evaluare de parcurs şi
evaluare finală.
• Termenul de evaluare a nevoilor este cel utilizat de
regulă pentru a desemna procesul prin intermediul
căruia identificăm dacă există sau nu o anumită nevoie
de intervenţie, sau o problemă. (Lodzinsky, Motomura şi
• Cel pentru care intervine în rezolvarea problemelor sunt
beneficiarii intervenţiei.
• Procesul de evaluare a nevoilor poate fi:
- informal (atunci când se bazează pe experienţele
personale sau pe discuţiile informale cu cei implicaţi);
- formal (atunci când are la bază proceduri de cercetare
sistematică pentru colectarea datelor relevante pentru
severitatea sau prevalenţa problemei).
• Şi în cazul evaluării formale a nevoilor beneficiiarii pot fi
pregătiţi să se implice nemijlocit.
• Ei o pot face inclusiv prin intermediul unei varietăţi de
tehnici, cum ar fi:
- interviurile cu liderii unor grupuri de beneficiari;
- anchetele sociologice. (Lodzinsky, Motomura şi
• Totul, desigur, sub coordonarea unui specialist.
• Participarea beneficiarilor la cercetare este cu atât mai
necesar acolo unde membrii grupurilor, organizaţiilor şi
comunităţilor sunt dificil de abordat.
• Simpla implicare a beneficiarilor în identificarea
problemei poate însemna deja o schimbare (acţiune) şi
deci un prim pas în cercetarea-acţiune participativă.
• Pentru a ajunge la soluţia optimă, este important să

identificăm factorii responsabili de apariţia problemei, fie
că sunt factori declanşatori (cei care declanşează
apariţia problemei) sau factori de menţinere (cei care
susţin perpetuarea problemei şi împiedică rezolvarea
acesteia).
• Odată ce au fost identificaţi factorii cauzali relevanţi,
următorul pas este acela de a vedea dacă există
programe de intervenţie dovedite a fi eficiente pentru
rezolvarea acestui tip de problemă.
• Analiza programelor existente deja se poate face
împreună cu beneficiarii.
• Soluţiile la probleme trebuie exprimate în ipoteze de
intervenţie, acestea fiind formulări de tipul DACĂ-
ATUNCI, care însumează intervenţia (DACĂ) şi
rezultatele aşteptate (ATUNCI). (Lodzinsky, Motomura şi
Schneider, 2005, pp. 57-58).
• Beneficiarii pot fi implicaţi în validarea ipotezei.
• Odată ce au fost identificate nevoile şi o posibilă soluţie,
este necesar să fie elaborate activităţile programului,
adică componentele şi procedurile specifice ale acestuia.
• În acest context, extrem de important este modelul logic
al programului care reprezintă o explicaţie, sau o schiţă
a felului în care considerăm că activităţile propuse în
program vor duce la atingerea obiectivelor acestuia, iar
apoi a modului în care obiectivele contribuie din punct de
vedere logic şi operaţional la atingerea scopurilor
programului. (Lodzinsky, Motomura şi Schneider, 2005,
pp. 58-59).
• Consistenţa modelului logic se poate de asemenea
valida împreună cu beneficiarii.
• Implementarea, care se referă la procesul propriu zis de
punere în practică a activităţilor programului, poate fi una
colaborativă, cu implicarea beneficierilor în luarea
deciziilor şi coordonarea diferitelor activităţi.
• Nu mai puţin, evaluarea intervenţiei aproape că este
obligatoriu să implice beneficiarii asupra cărora
intervenţia are impact.
• Asigurând participarea beneficiarilor şi menţinând treaz
interesul pentru cunoaşterea ştiinţifică un proiect de
intervenţie este posibil să devină un proiect de
cercetare-acţiune participativă.
• Problemele abordate în cercetarea-acţiune sunt
predominant practice.
• Având în vedere societatea românească, Miftode ne
exemplifică:
1) „ofensiva” sărăciei şi a mizeriei sociale;
2) creşterea stării de violenţă şi a infracţionalităţii;
3) reducerea interesului şcolar şi răspândirea inculturii;
4) şomaj excesiv şi parazitism social;
5) delincventă juvenilă şi degradarea familiei;
6) starea de sănătate şi abuzul de substanţe nocive;
7) excludere şi auto-excludere socială;
8) victimizare şi auto-victimizare. (Miftode, 2005, pp. 339-
340).
• Cercetarea-acţiune poate începe printr-o observaţie
participativă orientată nu atât spre descriere, constatare,
verificare de ipoteze cât spre înţelegerea faptelor şi a
fenomenelor respective în globalitatea lor pentru a putea
formula măsuri de intervenţie, după ce aceste elemente
au provocat o conştientizare a gravităţii situaţiei în faţa
căreia ne aflăm.
• Este vorba, deci, de o participare activă şi de o „cerce-
tare operaţională” în măsură să amelioreze situaţia
existentă cu ajutorul publicului, al actorilor beneficiari.
(Miftode, 2005, p. 340).
Origini şi momente semnificative în evoluţia
cercetării-acţiune participative (1)
• Alice McIntyre menţionează printre principalele izvoare
ale cercetării-acţiune participative: opera lui Karl Marx,
teoria critică, teoria conştientizării, feminismul şi tradiţia
cercetării-acţiune.
• O parte dintre cercetători, observă autoarea, au
împrumutat din teoria lui Marx faptul că oamenii au
nevoie să se angajeze în reflecţie critică cu privire la
structura puterii claselor dominante astfel încât să poată
acţiona împotriva opresiunii.
• Teoria critică, consideră McIntyre, a contribuit şi ea la
cercetarea-acţiune participativă, aceasta sugerând
implicarea cercetătorilor în raporturile dintre putere şi
viaţa cotidiană a indivizilor. (McIntyre, 2008, p. 3).
• Teoria conştientizării (theory of conscientization)
subliniază credinţa în reflecţia critică văzută ca şi
esenţială pentru individ şi pentru schimbarea socială,
făcând de asemenea trimitere la angajamentul pentru
unificarea teoriei cu practica.
• Teoriile feministe au îmbunătăţit domeniul cercetării-
acţiune participative cu perspective care au evoluat
tocmai din refuzul de a accepta teoria, cercetarea şi
perspectivele etice care ignoră, devalorizează sau pur şi
simplu şterg vieţile femeilor, experienţele şi contribuţiile
lor la cercetarea ştiinţei sociale.” (McIntyre, 2008, p. 3).
• Anumiţi practicieni urmează tradiţia cercetării-acţiune,
un demers de cercetare dezvoltat de Kurt Lewin în 1940,
demers care se concentrează pe dinamica grupului şi pe
credinţa că pe măsură ce oamenii îşi examinează
propriile realităţi, ei se vor organiza pentru a-şi
îmbunătăţi condiţiile de viaţă. (McIntyre, 2008, p. 4).
• The Tavistock Institute of Human Relations din Londra şi
Work Research Institute din Oslo au extins munca lui
Lewin, explorând noţiunea de team building ca un factor
esenţial în îmbunătăţirea comportamentului
organizaţional şi structurii. (McIntyre, 2008, p. 4).
• După Miftode, etapele clasice ale cercetării-acţiune pot fi
considerate următoarele:
I. Etapa dinamicii de grup (Kurt Lewin, SUA, 1940-1945);
II. Etapa cercetării-acţiune participative (Tavistock Clinic,
Londra, anii '40), cu acţiuni în armata britanică vizând
mai ales bolile psihice la soldaţi şi tratamentul în grup;
III. Etapa terapiei instituţionale (experienţele de la Azilul
Saint-Alban, Franţa (anii '40), unde F. Tosquelles a
promovat primele experienţe de acţiune instituţională, ca
intervenţie terapeutică de modificare a situaţiei de fapt.
(Miftode, 2005, p. 344).
• Dentith şi colegii săi leagă, de asemenea, cercetarea-
acţiune participativă de numele lui Lewin.
• Metoda presupune, după Dentith:
1) Participarea (cercetătorii şi participanţii conceptuali-
zează împreună şi implementează cercetarea);
2) Reflecţia ca şi critică colectivă (reflecţia asupra
practicii, relaţiilor şi interpretării);
3) Politici comunitare (schimbare ce vizează justiţia
socială şi satisfacerea nevoilor participanţilor).
• Este vorba însă de cercetare şi nu doar de activism
comunitar. (Dentith et al., 2009, p. 165).
• La sfârşitul anilor 1970 şi 1980, Tandon (1981) şi
Kanhare (1980) au fost iniţiatorii unor proiecte de
cercetare-acţiune participativă în India, proiecte care
vizau educaţia adultă şi emanciparea femeilor.
• În Columbia, Fals-Borda (1985,1987) şi colegii lui au
dezvoltat proiecte de cercetare-acţiune participativă cu
scopul de a creşte abilitatea de scris şi citit în rândul
adulţilor.
• În Peru, De Wit şi Giano Tten (1980) au participat la un
trening participativ pentru fermierii din mediul rural.
• În Chile, Vio Grossi (1982) a lucrat cu comunităţi locale,
în acţiuni vizând reforma agrară.
• Swantz (1982) şi Mbilinyi (1982) s-au implicat în proiecte
de cercetare-acţiune participativă pentru a îmbunătăţii
educaţia femeilor de la ţară şi a altor rezidenţi din
Tanzania.
• Tot în Tanzania, Mduna (1982) a participat într-un
proiect pentru a susţine dezvoltarea tehnologiei agricole.
(McIntyre, 2008, p. 1).
• Alte proiecte semnificative pentru evoluţia cercetării-
acţiune participative vom prezenta şi noi în cursul de
faţă.
Principiile
• Pentru White şi colegii săi în cercetarea-acţiune
participativă, câţiva oameni din organizaţia sau
comunitatea studiate participă activ împreună cu
cercetătorul pe tot parcursul procesului de cercetare, de
la proiectarea iniţială până la prezentarea finală a
rezultatelor şi discutarea implicaţiilor activităţii lor.
• Astfel, cercetarea-acţiune participativă contrastează în
mod evident cu modelul convenţional de cercetare pură,
în care membrii organizaţiilor şi comunităţilor sunt trataţi
ca subiecţi pasivi. (White et al., 1989, p. 514).
Principiile
• Cercetarea-acţiune participativă este o cercetare
aplicată, dar contrastează, de asemenea, cu cel mai
comun tip de cercetare aplicată, în care cercetătorii
slujesc ca experţi profesionişti în întocmirea proiectului,
culegerea datelor, interpretarea constatărilor şi doar
recomandarea unor acţiuni organizaţiei-client.
• În cercetarea-acţiune participativă, membri ai
organizaţiei pe care o studiem sunt activ angajaţi în
căutarea de informaţii şi idei pentru a ghida acţiuni
viitoare. (White et al., 1989, p. 514)
Principiile
• În modelul standard de cercetare, cercetătorul îşi
foloseşte la maxim capacitatea lui mentală de a întocmi
proiectul.
• Apoi, cercetătorul implementează proiectul.
• După culegerea datelor de către cercetător – sau, mai
general, de către asistenţii lui – acesta încearcă să
înţeleagă sensul datelor, punându-şi iar în funcţiune la
maxim capacitatea mentală. (White et al., 1989, pp. 537-
538).
Principiile
• În cercetarea-acţiune participativă cercetătorul se
confruntă constant cu evenimente şi idei, informaţii şi
argumente aduse de către participanţii la proiect.
• Dacă progresul ştiinţei este un proces de învăţare,
evident că o învăţare continuă este mult mai eficientă
decât învăţarea concentrată pe fazele iniţiale şi finale ale
proiectului.
• Învăţarea organizaţională creşte atunci când membrii
organizaţiei studiate au merite active în proiectul de
cercetare. (White et al., 1989, pp. 537-538).
Principiile
• McIntyre sintetizează următoarele principii specifice
domeniului cercetării-acţiune participative:
1) angajament colectiv pentru investigarea problemei;
2) dorinţa de angajare în reflecţia de sine şi cea colectivă
cu scopul de a câştiga claritate în legătură cu o
problemă supusă investigării;
3) o decizie comună de angajare în acţiuni colective şi
individuale care conduc la soluţii benefice celor implicaţi;
4) dezvoltarea de alianţe între cercetător şi participanţi în
planificarea, implementarea şi diseminarea rezultatelor
cercetării (McIntyre, 2008, p. 1).
Principiile
• Utilă în acest context este perspectiva lui Stoecker, care
vorbeşte de caracteristicile cercetării participative în
general:
1. Creşterea participării în procesul de cercetare care
înseamnă democratizarea procesului de cunoaştere şi
conduce la legitimarea cunoaşterii comune;
2. Producerea schimbării sociale, participarea fiind
considerată parte a unei strategii de schimbare socială
mai amplă. (Stoecker, 1999, p. 842).
Restituirea rezultatelor şi cercetarea
participativă (1)
• Atunci când participarea beneficiarilor nu este posibilă pe
tot parcursul cercetării, ei pot fi implicaţi în analiza
rezultatelor care le sunt restituite.
• Trimiteri la restituirea rezultatelor unei anchete găsim
încă din deceniile şapte şi opt ale secolului trecut, într-o
Franţă care făcea eforturi considerabile în direcţia
amenajării spaţiului rural.
• Importanţa unei anchete rurale prealabile şi bine făcute,
aprecia psihosociologul francez Roger Mucchielli, creşte
cu atât mai mult cu cât feed-back-ul unei anchete, adică
restituirea concluziilor la colectivitatea în care s-a
efectuat ancheta, poate provoca deşteptarea dinamis-
melor locale.
participativă (2)
• Dacă specialiştii vor şti să obţină cooperarea locuitorilor
şi să facă acceptată din start ancheta, dacă vor şti să
implice liderii informali şi formali locali, dacă vor restitui
rezultatele (şi dacă locuitorii se recunosc în această
imagine pe ei înşişi), o urnire, o clintire este dată deja
pentru a putea amorsa schimbarea. (Mucchielli, 1976, p.
73).
participativă (3)
• Complexitatea restituirii, nu este, din păcate, decât
rareori abordată.
• Pe cât de mult manualele de cercetare şi alte ghiduri
metodologice vorbesc de instrumente şi oferă sfaturi
pentru adecvarea şi organizarea culegerii datelor,
remarca Bernard Bergier, pe atât de mult se neglijează
relaţia cu beneficiarii şi impactul acestei relaţii asupra
sociologului şi etnologului. (Bergier, 2000, p. 5).
• Destinatarul vizat prin restituire este reprezentat de
beneficiarii din teren ai cercetătorului.
participativă (4)
• Bergier propunea această definiţie pentru restituire:
„Acel act sau acea dinamică prin care cercetătorul
împărtăşeşte interlocutorilor din teren, în scopuri etice
şi/sau euristice, rezultatele provizorii şi/sau definitive ale
prelucrării datelor colectate în vederea analizei lor”.
(Bergier, 2000, p. 8).
• Din definiţia propusă reţinem ca obiective ale restituirii pe
cel etic şi pe cel euristic (de cunoaştere prin
descoperire).
• Am putea chiar merge mai departe şi vorbi, în funcţie de
aceste obiective, de o restituire-dar sau restituire etică şi
o restituire-cunoaştere sau restituire euristică.
participativă (5)
• Bergier pleda însă pentru o restituire integrată în
ansamblul activităţilor cercetătorului, integrare care
semnifică faptul că restituirea poate participa în anumite
condiţii la producerea de cunoaştere şi la validarea
enunţului ştiinţific.
• O astfel de restituire presupune ca subiectul să fie
recunoscut, simultan, ca obiect al cunoaşterii şi
cunoscător, adică obiect şi subiect al cercetării
deopotrivă. (Bergier, 2000, p. 18).
participativă (6)
• După cum el însuşi mărturisea, în primele sale cercetări
Bergier îi considerase pe interlocutorii săi un simplu
obiect al cercetării, caz în care interlocutorul din teren
era un simplu furnizor de materie primă pentru cercetare,
iar restituirea era un act facultativ, situat în afara
cercetării. (Bergier, 2000, p. 40).
• Reflecţia asupra restituirii, constata Bergier, ia naştere în
contextul acţiunilor de intervenţie.
• Intervenţia psihosociologică, consultarea socială,
cercetarea-acţiune, remarcă el, au fost subiectul unei
literaturi abundente în ţările anglofone, înainte de a se
dezvolta notabil în Franţa anilor ‘70.
participativă (7)
• Indiferent de forma sa (colaborarea cu actorii, punerea în
valoare a cercetătorului), restituirea este un răspuns al
intervenientului la chemarea celui căruia i se adresează
intervenţia.
• Facultativă în munca de cercetare în general, restituirea
dobândeşte în intervenţie şi în cercetarea-acţiune un
caracter obligatoriu.
• Ea este o datorie, conchidea Bergier. (Bergier, 2000, p.
49).
participativă (8)
• Restituirea se adresează interlocutorilor din teren
(beneficiarilor) pentru că ea tratează problemele în care
se înrădăcinează şi cererile lor.
• Ea se face în limbajul lor, aproape de un discurs brut.
• Bergier recomanda restituirea orală, o restituire care
reclamă prezenţa intervenientului şi cea a actorilor
sistemului local, prezenţă care face posibilă o interpelare
reciprocă.
• Această restituire este de tip formativ, cu orientare
personală.
• Ea nu împărtăşeşte cunoştinţele savante ale
cercetătorului, ci produce o recunoaştere a dispoziţiilor,
motivelor, intenţiilor, aspiraţiilor, temerilor şi speranţelor
indivizilor cercetaţi.
participativă (9)
• În concepţia lui Bergier, informaţiile trebuie restituite la
diferitele grupuri reprezentative pentru populaţia din
teren, ele nevizând doar notabilităţile (liderii locali).
• Restituirea este programat conflictuală şi
transformatoare; tensiunile între interesele antagoniste
ale diferitelor grupuri trebuie scoase la lumina zilei.
(Bergier, 2000, pp. 57-58).
• Într-o clasificare propusă în lucrarea citată, Bergier va
prezenta trei tipuri de restituire:
1) restituirea savantă,
2) restituirea elucidantă şi
3) restituirea militantă.
participativă (10)
• În restituirea elucidantă sau în cea militantă orientarea
transformatoare a restituirii este asumată.
• Cercetătorul determină o schimbare, fiindu-i parte
integrantă.
• Restituirea nu mai este strict transmisivă, ea este
formativă (elucidând originile problemelor identificate) şi
apropriativă (dezvoltând moduri colective de acţiune).
• În ambele cazuri, sublinia Bergier, restituirea nu mai este
închisă, dominată de normele celui care a comandat
cercetarea, ci este deschisă şi centrată pe subiectul
cercetării şi pe procesele vizate. (Bergier, 2000, pp. 59-
60).
Designul unei cercetări participative (1)
• Designul cercetării-acţiune participative este unul
emergent.
• El are la baza distribuirea rolurilor între participanţi
(beneficiari) şi cercetători.
• Există trei întrebări prin care se pot determina calităţile
cercetătorului (iniţiator, consultant sau colaborator) care
se potrivesc cel mai bine pentru comunitate :
- Ce încearcă proiectul de cercetare participativă să
facă?
- Care sunt abilităţile cercetătorului?
- De câtă cercetare participativă are nevoie comunitatea
sau câtă doreşte? (Stoecker, 1999, p. 847-848).
• Întrebările anterioare sunt valabile şi pentru cercetarea-

acţiune participativă în organizaţii.
• În calitate de INIŢIATOR, cercetătorul este văzut ca un

educator/ lider care ajută comunitatea să treacă peste/
să controleze cu succes falsa conştiinţă.
• În acelaşi context, Stoecker atrage atenţia că se
acţionează de pe poziţii autoritare atunci când se
încearcă atragerea oamenilor pentru a se implica sau
când se încearcă a-i opri de la implicarea în anumite
activităţi.
• Munca de pe aceste poziţii autoritare generează
rezistenţă. (Stoecker, 1999, p. 843).
• Modelul cercetării participative, într-un sens strict,

consideră că membrii comunitaţii ar trebui să facă ei
înşişi cercetarea.
• Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă, în multe cazuri,
CONSULTĂ GRUPURILE DIN COMUNITATE.
• Cercetarea se realizează la comanda comunităţii, iar
oamenii de ştiinţă/cercetătorii o realizează, ei putând fi
traşi la răspundere de către comunitate. (Stoecker, 1999,
p. 844).
• În cercetarea colaborativă cercetătorul porneşte cu nişte
cunoştinţe de expert, iar liderul comunităţii cu cunoştinţe
despre nevoile comunităţii.
• Aceste cunoştinţe nu trebuie folosite separat de către
fiecare parte pentru a câştiga controlul asupra cercetării
ci ele trebuie combinate pentru a furniza un demers
unitar pentru întreaga cercetare.
• În cercetarea colaborativă cercetătorul ar putea da prea
mult respect comunităţii, ceea ce l-ar face mai puţin
folositor decât ar putea el fi în mod normal. (Stoecker,
1999, p. 844).
• Succesul cercetării participative este dat de împletirea

mai multor roluri ale cercetătorului, toate contribuind la
schimbarea socială:
1) animator (animator),
2) organizator comunitar (community organizer);
3) educator popular (popular educator);
4) cercetător participativ (participatory researcher).
(Stoecker, 1999, p. 845).
• Putem plasa aceleaşi roluri şi în context organizaţional.
• Specialiştii consideră că animatorul trebuie:

1) să manifeste dorinţa de a trăi şi munci în comunitate;
2) să aibă abilităţi de comunicare (dialog, abilitatea de a
asculta);
3) să posede abilitaţi intelectuale si maturitate
emoţională;
4) să fie o persoană inovativă care manifestă dorinţa de
a experimenta abordări noi;
5) să fie o persoană flexibilă, deschisă spre a învăţa din
propria experienţă sau din experienţa altora;
6) să aibă un simţ al angajamentului. (Stoecker, 1999, p.
845).
• Organizatorul comunitar este calitatea în care

cercetătorul este ca un catalizator care nu are ca şi scop
să se impună în faţa oamenilor şi să devină avocatul lor
ci să îi stimuleze, să îi ajute să se ajute singuri, să
planifice, să acţioneze şi să evalueze.
• Combinarea rolurilor de cercetător cu cel de organizator
aduce cu sine şi un anume un risc deoarece puţini dintre
cercetători sunt şi buni organizatori. (Stoecker, 1999, p.
845).
• Educatorul popular – este cel care facilitează procesul

de învăţare.
• Acesta nu trebuie văzut ca şi un profesor care
diseminează cunoştinţe unor oameni care s-ar
presupune că sunt ignoranţi ci el trebuie văzut ca şi un
facilitator care ajută oamenii să redescopere ceea ce ei
deja ştiu, dar şi să descopere lucruri noi.
• Combinarea care se realizează între cunoştinţele de
expert ale educatorului şi cunoştinţele provenite din
experienţa membrilor comunităţii produc noi moduri de
abordare a problemelor. (Stoecker, 1999, p. 846).
• Cercetătorul participativ – este cel care ştie cum să

găsească referinţele rapid.
• El poate să proiecteze o anchetă şi poate să întreprindă
un demers de cercetare, fie ghidat de comunitate fie în
colaborare cu aceasta.
• Rolul lui însă este limitat în conducerea cercetării.
(Stoecker, 1999, p. 846).
• Rolul de cercetător participativ presupune mai mult decât
a avea doar abilitaţi tehnice.
• El implică şi un angajament de transformare a relaţiilor
sociale bazate pe producerea de cunoştinţe în
participarea democratică la procesul cercetării.
(Stoecker, 1999, p. 847).
• Pentru cercetător, următoarele abilităţi sunt considerate

speciale:
1) A comunica ideile academice abstracte astfel încât
oamenii să se poată gândi la implicaţiile practice;
2) Discutarea cercetări în aşa manieră încât să îi ajute pe
oameni să îşi organizeze acţiunea;
3) Sprijinirea oamenilor în construirea încrederii în propriile
cunoştinţe. (Stoecker, 1999, p. 848).
• Chiar dacă există şi grupuri dezorganizate, ele au nevoie
de un grad de organizare pentru a stabili o relaţie de
colaborare. (Stoecker, 1999, p. 848).
• Proiectarea unei CAP poate fi construită plecând de la:

- Designul unei intervenţii;
- Designul unei cercetări clasice.
• Atunci când se pleacă de la designul unei intervenţii,
putea avea în vedere principalele etape recapitulate
deja:
- Identificarea problemei;
- Identificarea soluţiei şi formularea ipotezei de
intervenţie;
- Planificarea şi implementarea intervenţiei;
- Evaluarea.
• Când la bază se află designul unei cercetări clasice,
distribuirea rolurilor între cercetător şi participanţi (beneficiari)
ar trebui să ţină cont de cel puţin aceste momente importante:
- formularea temei (problemei) cercetării;
- motivarea;
- elaborarea întrebărilor cercetării;
- stabilirea scopului şi obiectivelor cercetării;
- formularea ipotezelor cercetării şi a ipotezei de intervenţie
(schimbarea aşteptată);
- stabilirea metodologiei şi realizarea instrumentelor;
- programarea cercetării;
- analiza şi interpretarea datelor;
- restituirea rezultatelor.
Proiecte reprezentative.
Proiectele Fals-Borda (1)
• Fals-Borda a lucrat pentru identificarea problemelor din
unele regiuni sărace din Nicaragua.
• El şi echipa sa au întâmpinat dificultăţi în culegerea de
informaţii pe teren.
• Apoi, au pregătit şi folosit în culegerea datelor membri ai
comunităţilor locale.
• Rezistenţa şi suspiciunea au dispărut atunci când s-a văzut
că persoanele care se ocupau de interviuri erau din
comunitate şi erau pregătiţi în teren de către animatori
(folosind „socio-drame” printre alte tehnici), stabilind o relaţie
directă între subiecţi.
Proiectele Fals-Borda (2)
• Dacă oameni din alte locuri ar fi venit să facă asta,
investigaţia ar fi dat greş pentru că localnicii credeau că
“majoritatea străinilor vin aici doar să fure”. (Fals-Borda,
1987, p. 332).
O cercetare printre şi cu menajere (1)
• O cercetare vizând vieţile, condiţiile de muncă şi
aspiraţiile tinerelor menajere din Dakar a fost organizată
cu scopul de a furniza informaţii care ar ajuta tinerele
femei să îşi transforme propriile vieţi.
• Au fost folosite două demersuri de colectare a datelor:
1) chestionare (în doua zone cu venituri mari din Dakar
si 5 zone cu venituri mici);
2) interviuri participative, semi-structurate de grup cu
menajere din 5 zone din Dakar. (Diaw, 1996, p. 271).
• Trei sferturi dintre menajerele chestionate erau sub 15
ani.
• Locuinţele familiale se aflau în toate regiunile din
Senegal, în special în zone rurale.
• Motivul invocat pentru părăsirea locuinţei/ zonei rurale a
fost cel economic, dificultatea de a-şi asigura propriile
nevoi şi pe cele ale familiei, lipsa facilităţilor medicale,
sociale şi de petrecere a timpului liber.
• Rezultatele cercetării au fost prezentate (restituite)

grupurilor care au participat şi care au fost în mod
particular interesate de datele despre munca şi condiţiile
lor de trai.
• Fiecare grup a propus recomandări care puteau fi făcute
autorităţilor publice sau organizaţiilor care ar putea ajuta
la îmbunătăţirea condiţiile de trai.
• Apoi delegaţi din fiecare grup s-au întâlnit pentru a
realiza un demers unitar.
• Ei au propus următoarele strategii pentru promovarea
drepturilor copilelor şi tinerelor menajere:
1) Întărirea propriilor organizaţii şi a procesului de unificare
a cunoştinţelor dintre grupuri şi copiii lucrători în menaj;
2) Participarea la celebrarea „My Day” împreună cu
lucrătorii adulţi;
3) Prezentarea recomandărilor în cadrul „National Seminar
on Child Workers”;
4) Participarea şi întărirea autodeterminării în satele şi
regiunile de provenienţă. (Diaw, 1996, p. 275).
Conflictele din Irlanda de Nord (1)
• Irlandezii Patricia Lundy şi Mark McGovern au avut în
vedere o serie de grupuri aflate la un moment dat în
conflict în spaţiul în care şi-au fixat experimentările
(Irlanda de Nord).
• Pentru ei aspectul cel mai semnificativ al cercetării-
acţiune participative era cel al plasării subiectului în
centrul procesului de luare a deciziilor, poziţia celui din
interiorul unei comunităţi fiind mult mai critică decât se
credea în general, trebuind să fie văzută sub
multitudinea nuanţelor şi faţetelor sub care se manifestă
(Lundy, McGovern, 2006, 72-73).
• În proiectul experimental promovat de Patricia Lundy şi
Mark McGovern au fost cuprinse 30 persoane, rude ale
victimelor conflictelor din Irlanda de Nord.
• A fost organizată o primă întâlnire a lor cu reprezentanţi
ai grupurilor din comunitate, pentru a discuta modul în
care aceasta ar putea comemora victimele conflictelor.
• La finalul mai multor întâlniri, discuţii şi dezbateri, a
rezultat ideea editării unei cărţi comemorative.
• S-a constituit un comitet de coordonare şi mai mulţi
membri ai comunităţii s-au implicat în diferite etape şi au
îndeplinit pe parcursul proiectului sarcini specifice.
• Pe parcursul a patru ani au fost luate peste 300
interviuri, iar în 2002 s-a publicat cartea cu titlul Ardoyne:
The Untold Truth.
• Lansarea a avut loc la data celei de a 33-a comemorări a
primei victime a conflictelor din comunitate.
• La întâlnirea organizată cu acest prilej au participat
câteva sute de rude ale victimelor şi alţi membri ai
comunităţii.
• Cartea conţine 99 studii de caz (fiecare caz bazându-se
pe 2-3 mărturii orale) şi o serie de capitole istorice pentru
contextualizarea deceselor.
• Înainte de publicare, fiecare interviu a fost returnat
autorului mărturiei pentru a-l valida/ rectifica/ completa/
adnota etc.
• Mai mult, seria de interviuri consacrate unui caz a fost, şi
ea, în întregime, returnată autorilor parţiali, care au putut
rectifica, comenta, completa etc., pe baza mărturiilor
celorlalţi, despre cazul în care fiecare era expert parţial.
• Abia apoi s-a editat forma finală a cărţii.
• Dintre concluziile la care s-a ajuns în urma acestui
proiect experimental de succes reţinem:
1) cercetarea-acţiune participativă poate fi cheia rezolvării
unui număr mare de dileme metodologice, etice şi
politice cu care cercetătorii se confruntă în societăţile
divizate de violenţă;
2) mecanismul centrării-pe-victimă în rostirea adevărului nu
trebuie să urmărească mărturisirea detaşată, precum
cea a unui narator al unei experienţe consumate, ci este
nevoie de o mărturisire participativă care să conducă la
adevărul însuşi.
Riscul HIV în comunităţile de migranţi
• Un grup de cercetători americani a pus în practică
metodologia cercetării bazate pe participarea comunitară
(community-based participatory research methodology -
CBPR) în vederea studierii riscului HIV în comunităţile de
imigranţi spanioli din Durham, Carolina de Nord.
• În proiectul amintit, 14 membri ai comunităţii (6 bărbaţi şi
8 femei) s-au integrat în final în toate aspectele
procesului de cercetare, de la operaţionalizarea
conceptelor şi colectarea datelor sensibile până la
interpretarea rezultatelor culese. (Parrado, McQuiston,
Flippen, 2005, 204-205).
• Lucrul acesta era absolut necesar datorită caracterului
foarte intim al informaţiilor care trebuiau culese.
Stres şi productivitate (1)
• Doi cercetători americani, Pasmore şi Friedlander, au
fost angajaţi de conducerea unei întreprinderi întrucât în
rândul membrilor acesteia se înregistra o incidenţă
foarte crescută a cazurilor de tenosinovită (o inflamaţie
la nivelul tendoanelor), lucru care avea numeroase
consecinţe negative:
1) o scădere semnificativă a nivelului productivităţii;
2) un nivel crescut al absenteismului şi al concediilor
medicale şi intervenţii chirurgicale;
3) riscul ca firma să fie închisă şi muncitorii concediaţi.
• Cu toate eforturile făcute, echipele de medici nu
reuşiseră să identifice cauzele apariţiei bolii.
• Pasmore şi Friedlander, remarcă Senn, au observat că
lucrătorii (care erau în cea mai mare parte localnici,
dintr-o zonă rurală şi mai ales de sex feminin (90% dintre
muncitori erau femei, în timp ce supervizorii erau în
proporţie de 100% bărbaţi) exercitau un control foarte
redus asupra mediului lor de muncă.
• Lucrătorii nu fuseseră, de pildă, niciodată întrebaţi care
este opinia lor cu privire la cauzele leziunilor de care
sufereau.
• Pentru a implementa programul de intervenţie
cercetătorii au construit un Grup pentru Investigaţii şi
Comunicare (Studies and Communication Group).
• Grupul era alcătuit din cinci muncitori (cu sau fără
leziuni), doi şefi de echipă, managerul responsabil de
relaţiile cu angajaţii şi cercetătorii înşişi.
• Membrilor grupului le-au fost prezentate principiile
cercetări-acţiune (şi anume acela că problema nu poate
fi înţeleasă şi nu se va lua o decizie cu privire la
posibilele soluţii, înainte să aibă loc mai multe runde de
culegeri de date, discuţii, reexaminări şi revizuiri şi acela
că încrederea şi cooperarea reprezintă elemente
esenţiale ale procesului).
• De asemenea, angajaţii au fost încurajaţi să îşi exprime
deschis opiniile cu privire la problemă.
• Pe parcursul mai multor luni, cât au durat întâlnirile,
membrii echipei au construit un ghid de interviu şi un
chestionar, au fost instruiţi pentru a deprinde o serie de
abilităţi de cercetare (de exemplu, aceea de a realiza o
cercetare participativă), au condus cercetarea propriu-
zisă şi au pregătit un set de recomandări, pe baza
analizei a 50 de interviuri şi a chestionarelor aplicate
tuturor angajaţilor.
• Rezultatele acestei cercetări au fost apoi prezentate
(restituite) tuturor angajaţilor şi echipei de conducere.
• Desigur, cei din conducere nu au primit iniţial cu prea
multă bucurie unele dintre observaţiile care blamau stilul
de management al organizaţiei pentru nivelul foarte
crescut de stres.
• Interesant a fost faptul că cercetarea în sine a produs o
reducere a nivelului leziunilor cu mult înainte ca o
schimbare la nivel managerial să fie operată.
• Cooperarea şi încrederea construite între manageri şi
angajaţi pe parcursul procesului de realizare a cercetării,
campania publicitară masivă care îi informa pe angajaţi
despre desfăşurarea proiectului şi îi asigura pe aceştia că
problema este luată în serios, precum şi modificarea
dinamicii curente a relaţiilor de putere dintre manager şi
angajaţi, toate au constituit elemente integrale ale
procesului de cercetare şi au devenit factori cheie în
reducerea nivelului de stres, factorul responsabil pentru
apariţia leziunilor şi care nu putuse fi identificat de către
medici cu mijloacele specifice profesiei lor. (Senn, 2005,
p. 358-359).
De ce iubesc bolnavii viaţa în spital (1)
• Un grup de medici americani a încercat să construiască
un program complex de prevenire a recăderilor pentru
pacienţii care erau externaţi dintr-un spital psihiatric.
• Acest program includea:
1) educarea pacienţilor în legătură cu natura tulburării şi
cu simptomele recăderilor ce se manifestau în cazul lor
pe când erau încă internaţi;
2) pregătirea unui plan de acţiune pentru a se confrunta
cu aceste simptome, atunci când se regăseau în afara
spitalului;
3) participarea la şedinţe de grup de două ori pe
săptămână pentru a reîntări elementele programului.
• Programul a fost total ineficient şi, mai mult, nici unul
dintre pacienţi nu a folosit programul după ce a fost
externat. (Senn, 2005, p. 361).
• Medicii ţinuseră cont de opiniile mai multor specialişti
atunci când au construit programul, dar nu aveau nici o
ideea despre perspectiva pacienţilor asupra recidivelor.
• De aceea, dintre pacienţii care au fost readmişi în spital
de două sau de mai multe ori, 12 au fost invitaţi să
participe la interviuri pentru a vorbi despre experienţa lor
de respitalizare, circumstanţele în care s-a produs acest
eveniment şi impactul asupra vieţii lor.
• Pentru pacienţii înşişi, mediul spitalicesc oferea, pe
lângă îngrijire, „siguranţă, alinare, hrană şi intimitate/
refugiu”.
• Mai mult, pentru unii, era ca şi un fel de „vacanţă”
deoarece respitalizarea reprezenta un contrast uriaş faţă
de vieţile pe care le duceau în afara spitalului, unde cei
mai mulţi dintre ei erau fără adăpost, fără bani şi fără loc
de muncă.
• S-a ajuns la concluzia că succesul putea fi obţinut doar
urmând perspectiva pacienţilor, prin oferirea unei calităţi
a vieţii decente pentru aceştia în cadrul comunităţii,
mediul spitalicesc devenind astfel o alternativă mai puţin
atrăgătoare.
• Cu alte cuvinte, era nevoie de o schimbare la nivel
social.
• În consecinţă, grupurile de pacienţi au fost scoase din
spital şi integrate în cadrul comunităţii, pentru a depăşi
barierele legate de transport şi pentru a forma o nouă
comunitate socială în interiorul oraşului.
• Mai mult, pacienţii au fost încurajaţi în mai multe feluri să
îşi acorde sprijin unul celuilalt.
• Spre exemplu, cei externaţi anterior au fost angajaţi să
organizeze o serie de activităţi de petrecere a timpului
liber/ de divertisment dorite de către pacienţi şi să îi
însoţească pe aceştia în cadrul ieşirilor.
• Ei au fost învăţaţi de asemenea cum să conducă, alături
de cercetător, grupurile de suport, oferind în acest fel un
model de succes.
• Alte schimbări, mai observă Senn, au fost destinate
reducerii sentimentului de neputinţă.
• Aceste schimbări, conchide Senn, au contribuit la
reducerea numărului internărilor şi a duratei internărilor
la 70%, comparativ cu 90% în cazul celor care nu au
participat la program, proiectul schimbând şi comunităţile
în cadrul cărora s-au reîntors pacienţii şi a facilitat ieşirea
acestora din rolul de pacient. (Senn, 2005, p. 362).
Cazul Xerox (1)
• Compania Xerox a propus închiderea departamentului
de cablaje şi concedierea a 180 de persoane, pentru a
economisi 3,2 milioane de dolari pe an.
• Specialiştii în cercetare participativă au propus o
alternativă: crearea unei echipe de analiză a costurilor
care să studieze posibilităţile unor schimbări interne prin
care s-ar economisi cei 3,2 milioane de dolari s-ar păstra
cele 180 de locuri de muncă.
• Echipa analiză, formată din 8 persoane, cuprindea atât
muncitori cât şi conducerea întreprinderii.
• Cercetătorul juca rolul de consultant-facilitator al acestei
echipe. (Argyris, Schön, 1989, pp. 614).
Cazul Xerox (2)
• Conducerea a oferit echipei acces „la toate informaţiile
financiare de care avea nevoie” şi i-a invitat să ia în
considerare „orice schimbare posibilă.”
• Soluţii au fost găsite în două zone.
• Mai întâi, echipa a descoperit informaţii care au scos la
iveală cheltuielile mari efectuate cu pregătirea de noi
muncitori – ca răspuns la politica de „bumping”
(redistribuirea în cadrul organizaţiei a posturilor
vacantate în funcţie de vechimea angajatului), aprobată
prin contractul de muncă – şi a putut să prevadă o
reducere substanţială a cheltuielilor prin stabilizarea
forţei de muncă. (Argyris, Schön, 1989, pp. 615).
Cazul Xerox (3)
• În al doilea rând, echipa a descoperit repartizări
necorespunzătoare ale cheltuielilor cu regia la
departamentul de cablaje.
• Renunţarea la aceste cheltuieli urma de asemenea să
ducă la reduceri considerabile ale cheltuielilor.
• Cele două măsuri, luate împreună cu alte schimbări,
promiteau să ducă la economii de peste 3,2 mil. USD.
(Argyris, Schön, 1989, pp. 615-616).
Mondragón – Cornell (1)
• Complexul cooperativ Mondragón din regiunea bască a
Spaniei era tot mai bine recunoscut ca un model
extraordinar de reuşit al cooperativelor industriale. Din
anul 1983, când multe dintre cooperativele din Spania se
luptau să-şi reorganizeze activitatea până în anul 1986,
complexul cooperativ de la Mondragón se extindea
puternic. (Whyte, Greenwood, Lazes, 1989, pp. 526-
535).
• Aici sunt implementate proiecte de cercetare-acţiune
participativă sub coordonarea lui Davydd J. Greenwood
de la Universitatea Cornell. (Whyte, Greenwood, Lazes,
1989, pp. 526-527).
• Prima etapă a proiectului a fost dedicată orientării şi
explorării cercetării, literaturii teoretice şi căutării de
răspunsuri la problemele apărute acolo.
• A fost de asemenea dedicată revizuirii a ceea ce a fost
scris despre cooperative de către membrii lor şi de către
cercetătorii universitari.
• Astfel, procesul de cercetare-acţiune participativă a
început prin introducerea formularea păreri contradictorii
despre cooperativele şi succesul lor regăsit în literatura
existentă.
• Aproape toată literatura de specialitate a fost declarată
insuficientă de către toată lumea.
• Membrii cooperativei erau critici faţă de utilitatea unor
concepte de sociologie şi cu adevărat îngrijoraţi de
câteva dintre părerile incorecte şi exagerate despre
cooperative.
• Cercetătorii universitari erau sub presiune să definească
concepte operaţionale precum „cultură corporativă” şi să
explice şi motiveze metodele într-un mod captivant
pentru un grup de practicieni care erau bine pregătiţi
intelectual, dar nu dispuşi să-şi piardă pur şi simplu
timpul pe o gândire abstractă. (Whyte, Greenwood,
Lazes, 1989, pp. 528).
• Pe toată perioada lunii iulie, 1985, un grup de 15 membri
ai cooperativelor (majoritatea din departamentele de
personal/ resurse umane) s-a întâlnit cu Greenwood
zilnic.
• Acesta a realizat o monografie de 115 pagini referitoare
la cooperativa fondatoare şi cea mai mare din
Mondragón, cu peste 2.000 de muncitori.
• Monografia obţinută a fost transmisă managerului
general şi altora pentru revizuire şi consultare privind
paşii următori.
• Ei au criticat câteva dintre interpretările dezvăluite,
furnizând reformulări convingătoare şi reclamaţii cu
privire la atitudini părtinitoare.
• Greenwood s-a întors la Mondragón în februarie 1986
pentru a planifica următorii paşi ai proiectului său.
• Planul era să suplimenteze studiul documentar cu
anchete şi interviuri şi în consecinţă să instruiască un
grup în aceste tehnici de cercetare.
• Au avut loc multe şi uneori aprinse discuţii pe subiectul
anchetelor şi, mai general, pe subiectul gradului de
potrivire a anumitor metode de sociologie la obiectivele
cercetării-acţiune participative.
• Membrii cooperativei credeau cu tărie că rezultatele ar
trebui să fie de încredere, dar nu erau nici pe aproape
atât de dependenţi de conceptele statistice ale încrederii
precum sunt mulţi cercetători sociali pentru că ei puteau
decide în cele din urmă rezultatele pentru ei înşişi prin
experienţele lor personale şi prin eficienţa lor în acţiune.
• Dezbaterile despre valoarea metodelor statistice spre
deosebire de cele interpretative ale comportamentului
social erau la fel de sofisticate ca şi cele care aveau loc
în timpul unui seminar de masterat în domeniul ştiinţelor
sociale.
• Strategia pe care Greenwood a dezvoltat-o a fost să
folosească discuţiile la masa rotundă cu membrii
cooperativelor, conduşi de membrii ai echipei de
cercetare.
• Participanţii la fiecare discuţie erau selectaţi să aducă
laolaltă oameni cu diverse vârste şi experienţe, diverse
poziţii oficiale şi educaţie diferită.
• Şase mese rotunde de câte opt persoane fiecare au fost
ţinute, cu câte două pe tema aleasă de echipă.
• Temele au reieşit din cercetarea documentară
anterioară, chestionare şi interviuri: (1) „Valoarea
adăugată” a calităţii de membru al unei cooperative; (2)
Evaluarea comunicării în cadrul cooperativelor; (3)
Probleme de reajustare economică şi organizaţională.
Aceste mese rotunde au servit scopurilor cercetării şi au
iniţiat o fază a intervenţiei. (Whyte, Greenwood, Lazes,
1989, pp. 531-533).
• Un membru al echipei de la personal a moderat fiecare
grupă de discuţii dar s-a abţinut de la exprimarea
oricăror păreri personale sau de la participarea la
dezbateri.
• Rolul moderatorului era pur şi simplu de a facilita discuţia
şi de a înregistra şedinţa pentru analiza ulterioară de
către grupul de personal.
• Fiecare grup de discuţii era programat pentru 90 de
minute.
• După fiecare asemenea şedinţă, echipa de studiu s-a
adunat să asculte caseta şi apoi a petrecut aproape 90
minute discutând implicaţiile celor ce auziseră.
• Discuţiile pe grupe au avut un impact puternic asupra
membrilor echipei.
• Ei au descoperit că schimburile reciproce între
reprezentanţii conducerii şi muncitori era o experienţă
productivă dar dureroasă.
• Ei au devenit şi mai convinşi ca înainte de faptul că
nivelul participării membrilor la luarea deciziilor în
cooperative nu a fost nici pe aproape de ajuns.
• Deşi mulţi dintre ei veniseră să lucreze în cooperativă
pur şi simplu pentru a avea o slujbă, membrii au făcut
clar faptul că au devenit încredinţaţi idealurilor
cooperativei şi acum aduceau critici distanţei create între
idealuri şi realităţi.
• Revizuirea meselor rotunde a avut un impact puternic
asupra membrilor din grupul de la personal.
• Îngrijoraţi de multe dintre învăţăturile trase din interviuri,
ei au auzit declaraţii similare şi negative în discuţiile la
masa rotundă.
• La mesele rotunde, dinamica şi voinţa pozitivă a grupului
de a rezolva probleme a devenit evidentă.
• Pentru majoritatea acestor participanţi la mesele
rotunde, a fi membru al unei cooperative Mondragón
însemna mult mai mult decât doar a avea o slujbă şi un
salariu sigur.
• Pe măsură ce membrii echipei de studiu au avansat în
rezultatele meselor rotunde, ei au dobândit un simţ sporit
al angajamentului membrilor şi un simţ al direcţiei
oarecum diferit.
• Ei erau încurajaţi de angajamentul puternic al membrilor
la idealurile cooperativei şi au hotărât să continue
cercetarea-acţiune participativă pentru a găsi moduri de
rezolvare a discrepanţelor între idealurile şi realităţile
operaţionale. (Whyte, Greenwood, Lazes, 1989, pp. 533-
534).
• În 1986, s-a propus ca bugetul departamentului de
personal pentru anul următor şi pentru următorii cinci ani
să primească sprijinul financiar pentru cercetarea-
acţiune participativă.
• Greenwood a fost angajat ca şi consultant pentru anul
1987, în vederea dezvoltării capacităţii interne de a
promova cercetarea-acţiune participativă. (Whyte,
Greenwood, Lazes, 1989, pp. 534-535).
„Latina Mother Infant” (1)
Faza 1: Membrii comunităţii identifică o problemă.
• În 1974, la Chicago, un grup de profesionişti în domeniul
sănătăţii mintale împreună cu câteva femei dintr-o
organizaţie a femeilor au început să se întâlnească
pentru a discuta probleme legate de sarcină şi naştere
într-un cartier latin.
• Interesul lor era inspirat de câteva caracteristici
demografice foarte pronunţate: Peste 50% din populaţia
comunităţii era minoră (sub 18 ani), mărimea medie a
familiilor de origine mexicană fiind semnificativ mai mare
decât cea a familiilor de origine anglo-saxonă.
• În plus, oraşul Chicago avea una dintre cele mai ridicate
rate a mortalităţii infantile dintre toate oraşele mari din
Statele Unite.
• Cercetările efectuate în rândul populaţiei hispanice
precum şi propriile lor informaţii directe sugerau că
resursele instituţionalizate de sănătate nu erau folosite la
întregul lor potenţial de către locuitorii comunităţii.
• Cauze: lipsa de asigurare medicală, incapacitatea
furnizorilor de servicii de origine anglo-saxonă de a vorbi
limba spaniolă, lipsa de familiaritate cu practicile de
asistenţă medicală din State, şi încrederea ridicată în
resursele tradiţionale de sănătate precum curanderas
(tămăduitori) sau parteras (moaşe). (Stern, 1985, p.
232).
• Această idee despre situaţia asistenţei medicale din
comunitate a fost susţinută de o presupunere sau teorie
mai generală care susţinea că sarcina şi naşterea erau
puncte ideale în ciclul vieţii pentru a interveni cu măsuri
preventive de îngrijire medicală fizică şi psihică.
• Grupul de lucru devine Comitetul pentru mame şi nou-
născuţi (The Mother-Infant Committee).
• Scopul iniţial al Comitetul pentru mame şi nou-născuţi
era să dezvolte servicii atât directe (adică un centru
medical) cât şi indirecte (lucrători în administrarea
îngrijirii medicale şi în programe educaţionale). (Stern,
1985, pp. 232-233).
• Faza 2: În colaborare cu experţi în ştiinţe sociale
aplicate, se elaborează un plan de cercetare care să
ofere mai multe cunoştinţe despre problemă şi
secvenţele cauzale care o produc.
• Un an mai târziu, directorul centrului de sănătate mintală
al comunităţii a fost anunţat că existau fonduri pentru
cercetare în domeniul sănătăţii mintale a minorităţilor din
partea Institutului Naţional de Sănătate Mintală.
• Antropologilor din echipă li s-a solicitat să scrie o cerere
de finanţare în ideea că investigaţia ar avantaja
Comitetul să obţină fonduri pentru servicii directe.
• Propunerea iniţială urmărea aceste obiective:
(1) Să efectueze un sondaj de opinie pe un eşantion de
femei însărcinate şi lăuze cu privire la atitudinea, valorile,
sănătatea şi practicile din familie, şi utilizarea de către
aceştia a serviciilor de sănătate fizică şi psihică;
(2) Să aprecieze şi să evalueze utilizarea serviciilor de
sănătate fizică şi psihică existente de către femeile de
origine latino-americană din cartier („barrio”);
(3) Să elaboreze un studiu mai cuprinzător despre
implicaţiile sănătăţii fizice şi mintale în sarcină şi naştere
pentru femeile de origine latino-americană din cartier şi
pentru a utiliza rezultatele studiului pentru proiectarea
unui program care să îndeplinească cerinţele de sănătate
fizică şi mintală ale mamelor de origine latino-americană.
• În organizarea proiectului, pe lângă crearea Consiliul de
Consultanţă pentru mame şi nou-născuţi, alte strategii
au fost folosite pentru a se asigura că proiectul de
cercetare era un efort de colaborare:
1) Femeile din comunitate au fost intervievate de către
Consiliul de Consultanţă şi până la urmă au fost
selectate 10 femei reprezentative pentru comunitate din
punct de vedre al vârstei, educaţiei, limbii preferate,
generaţiei, şi reţelelor comunităţii, aceste femei devenind
anchetatori (operatori de teren);
2) O serie de şedinţe de pregătire pentru operatori a fost
proiectată în comun de specialişti şi un activist al
comunităţii latino-americane.
3) Operatorii de teren au revizuit chestionarul dezvoltat de
antropologi, l-au luat întrebare cu întrebare, adăugând,
ştergând, reformulând, şi aşa mai departe.
• O listă de resurse de sănătate fizică şi psihică a fost
creată, listă pe care anchetatorii ar fi putut s-o ofere
oricărei persoane intervievate care cerea sau părea să
aibă nevoie de ajutor.
• În plus, s-au oferit materiale informative despre îngrijirea
şi alimentaţia prenatală.
• Acest lucru a răspuns dorinţelor anchetatorilor ca
cercetarea să includă şi o componentă de servicii.
(Stern, 1985, pp. 233-234).
• Metodologia cercetării a necesitat interviuri complexe cu
femei din comunitate care erau însărcinate sau care
născuseră în ultimele şase luni.
• Interviurile au abordat subiecte precum istoria migraţiei
familiei din Mexic, componenţa familiei, ocupaţia şi
venitul, folosirea serviciilor medicale prenatale sau a
tămăduitorilor populari tradiţionali, experienţele din timpul
sarcinii şi naşterii, suportul social postpartum, folosirea
anterioară şi cea planificată a măsurilor contraceptive,
alimentaţia prenatală, şi naşteri anterioare sau cazuri de
moarte a fătului.
• Ultimul pachet de interviuri a fost alcătuit pe baza unui
eşantion de tip „bulgăre de zăpadă” produs de cei 10
operatori de teren.
• Comentariile şi sugestiile operatorilor pe parcursul
proiectului au vizat ca informaţiile strânse să fie
justificate din punct de vedere al utilităţii potenţiale şi
erau sensibili la genul de întrebări care ar putea fi puse
fără a jigni.
• În această colaborare, atât cercetătorii cât şi anchetatorii
au învăţat din proces, şi au fost ţinute şedinţe de
cercetare obişnuite cu operatorii şi Consiliul de
Consultanţă.
Faza 3: Informaţiile produse de cercetare sunt folosite
pentru a susţine, respinge, sau schimba
presupunerile despre natura problemei şi secvenţele
în cauză care o produc.
• Au fost obţinute interviuri pentru 89 de femei din
comunitate.
• Deşi o cantitate imensă de informaţii a fost produsă de
proiect, au fost câteva elemente cheie ale informaţiei
care au avut un impact direct asupra respingerii şi
schimbării supoziţiilor despre natura problemei
investigate iniţial.
• Femeile recent sosite din Mexic tindeau să aibă sisteme
mai puternice de suport – de exemplu, trăind într-o
familie extinsă, observând perioada de odihnă
postpartum tradiţională a cuarentena, şi fiind emoţional
mai pozitive privind sarcina lor.
• Noutatea sosirii în SUA a corespuns de asemenea foarte
bine cu utilizarea clinicilor medicale publice pentru
îngrijire prenatală, femeile care utilizau clinicile publice
tinzând să intre în îngrijire prenatală mai avansate în
sarcină.
• Femeile sosite de mai mult timp precum şi femeile
americane de origine mexicană de a doua sau a treia
generaţie tindeau să folosească diverşii doctori privaţi
din comunitate pentru îngrijire prenatală.
• Un procent mai mare dintre aceste femei aveau de
asemenea un loc de muncă în afara căminului.
• Deşi erau mai capabile decât utilizatorii centrelor publice
să pună întrebări şi să comunice cu doctorul lor în
spaniolă, aceste femei au raportat mai multe probleme în
timpul naşterii (cum ar fi proasta poziţionare a fătului,
travaliul lung, nevoia de tehnici de naştere deranjante
etc.) şi foloseau mai multe medicamente fără reţetă în
timpul sarcinii.
• În plus, tindeau de asemenea să reacţioneze negativ la
sarcină, şi să se confrunte cu mai multe „depresii”
postpartum.
• Informaţiile au sugerat că femeile sosite mai recent din
Mexic erau de fapt mai bine integrate în sistemul de
asistenţă medicală, deşi această integrare avea loc
relativ târziu în sarcina lor (adică după primul trimestru).
• Femeile sosite mai recent din Mexic păreau să aibă o
stare de sănătate mintală mai bună şi acces la sisteme
de suport social şi cultural mai bune. (Stern, 1985, pp.
235-246).
• Importanţa perioadei de odihnă postpartum tradiţională –
cuarentena, o perioadă de odihnă de 40 de zile – pentru
bunăstarea emoţională a mamelor, a fost o surpriză
oferită de informaţiile colectate.
• Conţinutul exact al cuarentena includea odihnă impusă şi
izolare pentru mamă şi nou-născut, sprijin din partea
femeilor înrudite în îndeplinirea sarcinilor de familie,
consumul de mâncăruri speciale (în special pui fiert şi
turte de mălai prăjite), evitarea anumitor mâncăruri (în
special porc, citrice, şi chili) şi interzicerea îmbăierii şi
spălării părului pentru a proteja noua mamă de pericolele
expunerii la mal aire (aer rău). (Stern, 1985, pp. 236-
237).
• Dintre cele 89 de femei intervievate, doar 6 îşi
alăptaseră bebeluşii la sân.
• S-a descoperit în revizuirea istoricelor naşterilor unui
eşantion secundar de 54 de femei (31 născute în Mexic
şi 23 în Statele Unite), că din cei 82 de bebeluşi născuţi
în Statele Unite, 70 (85%) nu fuseseră hrăniţi la sân.
• Modelul opus era valabil pentru bebeluşii născuţi în
Mexic: din cei 40 de bebeluşi născuţi în Mexic, 75%
fuseseră alăptaţi la sân.
• Aceste informaţii limitate au sugerat Consiliului de
Consultanţă că hrănirea nou-născuţilor era o problemă
importantă pentru comunitate.
Faza 4: Pornind de la noua înţelegere a naturii
problemei, sunt dezvoltate politici despre ce ar putea
şi ar trebui să se întâmple pentru a interveni în
rezolvarea ei.
• După revizuirea informaţiilor din proiect, membrii
Consiliului de Consultanţă şi alţi activişti au concluzionat
că problema nu era slaba utilizare sau lipsa de servicii în
asistenţă medicală.
• Mai degrabă, problema părea să fie insuficienta
cunoaştere a alimentaţiei prenatale, hrănirea pruncilor,
travaliu şi naştere, şi un număr de alte probleme
datorate eşecului furnizorilor de îngrijire prenatală de a
comunica asta în timpul vizitelor prenatale pentru
monitorizarea sănătăţii fizice.
• Ei au concluzionat că educaţia prenatală nu numai că
putea îmbunătăţi calitatea experienţei naşterii pentru
femeile din comunitate, dar de asemenea putea afecta
pozitiv starea de sănătate prin încurajarea alăptării la
sân, alimentaţia prenatală mai bună, şi acces la îngrijire
prenatală mai devreme în sarcină.
• În plus, ei au simţit că educaţia furnizată în comunitate,
de către oameni obişnuiţi cu provenienţa culturală a
femeilor, ar putea de asemenea să susţină folosirea
resurselor tradiţionale de sănătate fizică şi mintală
precum cuarantena.
Faza 5: Activităţile sau strategiile programate sunt
proiectate pentru a susţine presupunerile despre
natura problemei şi intervenţiile potenţiale de
succes.
• Bazat pe această nouă perspectivă – sau politică –
Consiliul de Consultanţă a dorit o propunere pentru a
obţine finanţarea în vederea implementării unui program
de educaţie prenatală în comunitate.
Faza 6: Activităţile programului sunt implementate.
• Consiliul de Consultanţă al proiectului de cercetare a
devenit Consiliul de Consultanţă pentru Dar a Luz – o
strategie pentru a încuraja în continuare furnizarea
informaţiilor de către membrii comunităţii.
• Trei femei din comunitate au fost angajate ca personal în
proiect.
• Proiectarea programului pentru Dar a Luz a necesitat
implementarea a patru tipuri de activităţi:
(1) Cursuri în educaţie prenatală pentru mama şi tatăl
bebeluşului (sau altă rudă);
(2) Ateliere educaţionale în comunitate la şcolile şi
bisericile locale pe probleme legate de sănătatea
perinatală;
(3) Stabilirea reţelelor de recomandare şi sprijinul
profesioniştilor în asistenţă medicală (prin vizite
personale, ateliere, prezenţa la conferinţe etc.) pentru a
îmbunătăţi serviciile prenatale pentru locuitorii
comunităţii;
(4) Vizite acasă postpartum şi asistenţă pentru noile
mame. (Stern, 1985, pp. 240-241).
Faza 7: Este creată o buclă de feedback în care
cercetarea în desfăşurare sugerează activităţi de
program noi sau modificate, şi activităţile de
program în desfăşurare indică spre noi zone de
cercetare.
• Pe lângă planificarea serviciilor, personalul a dezvoltat
forme de monitorizare a clienţilor pentru a continua să
strângă informaţii despre:
(1) serviciile programului furnizate clienţilor;
(2) variabilele cheie identificate în cercetare. (Stern,
1985, p. 241).
Faza 8: Activităţile – sau intervenţiile – programului
rezolvă sau ameliorează problema pentru a produce
îmbunătăţirea socială anticipată.
• Deşi personalul a înţeles nevoia de documentare a
programului, informaţiile au fost colectate greu;
• Cererea pentru servicii a crescut şi personalului redus ca
număr îi era foarte greu să ţină pasul cu aceasta.
• Impactul proiectului Dar a Luz în încurajarea alăptării la

sân s-a văzut în tendinţele de hrănire a nou-născuţilor
raportate pentru participantele la cursurile din proiect.
• În primul an al programului, doar 17% dintre
participantele la cursuri alăptau la sân.
• Doi ani mai târziu, 61% alăptau la sân.
• Personalul a vizitat femeile după naştere pentru a le
ajuta în susţinerea alăptării la sân, adesea împiedicând
politicile spitalelor şi medicilor care descurajau acest
lucru. (Stern, 1985, pp. 244-245).
Implementarea unui proiect.
Câteva repere (1)
• Cercetarea-acţiune participativă nu este orientată
exclusiv pe cercetare, nici doar pe educaţia adulţilor sau
acţiunii politice, ci cuprinde toate aceste aspecte ca pe
trei etape nu neapărat consecutive.
• Ele sunt combinate într-o metodologie experimentală, un
proces de comportament personal sau colectiv care
apare în cadrul unui ciclu de viaţă şi muncă satisfăcător
şi productiv.
• Această metodologie experimentală pentru viaţă şi
muncă implică achiziţia de cunoştinţe serioase şi de
încredere pe baza cărora se poate genera putere pentru
grupurile sociale exploatate şi sărace şi pentru
organizarea autentică a acestora. (Fals-Borda, 1987, p.
330).
Câteva repere (2)
• Pe lângă tradiţiile şi ideologiile care schiţează şi
contextualizează un proiect de cercetare-acţiune
participativă, remarcă McIntyre, fiecare proiect este
adaptat dorinţelor participanţilor la cercetare.
• În afară de aceste dorinţe, participanţii mai decid să
acţioneze asupra unor aspecte particulare care sunt
generate în procesul cercetării-acţiune participative.
• Acţiunile generate de participanţi pot merge de la
schimbarea politicii publice, a face recomandări unor
agenţii guvernamentale, a face schimbări informale în
comunitate de care să beneficieze oamenii care trăiesc
acolo, la a organiza un eveniment local, la creşterea
conştiinţei în legătură cu o anumită problemă. (McIntyre,
2008, p. 5).
Câteva repere (3)
• Acţiunile pe care participanţii decid să le întreprindă
privind circumstanţele lor prezente sunt rezultatul
întrebărilor pe care şi le pun, le examinează şi le dezbat
în cadrul procesului de cercetare.
• Întrebarea iniţială care creionează proiectul, conduce la
alte întrebări care apar pe măsură ce procesul cercetării
evoluează. (McIntyre, 2008, p. 6).
• Pe de o parte, reflecţiile şi dialogul determină un plan de
acţiune.
• Pe de altă parte, acestea pot conduce la concluzia că
problema supusă discuţiei nu a meritat timpul şi atenţia
acordate. (McIntyre, 2008, p. 6).
Câteva repere (4)
• Procesul de punere de întrebări, procesul de reflecţie, de
dialog şi luare de decizii, se opune liniarităţii.
• Cercetarea-acţiune participativă este un proces care
implică o spirală cu paşi potriviţi incluzând următoarele:
1) chestionarea unei probleme particulare;
2) reflecţia asupra problemei şi investigarea ei;
3) dezvoltarea unui plan de acţiune;
4) implementarea şi redefinirea planului. (McIntyre,
2008, p. 6).
Câteva repere (5)
• McIntyre ne aminteşte faptul că specialiştii fac distincţia
între „implicare” („involvement”) în cercetarea-acţiune
participativă şi „participare”(„participation”).
• Ei afirmă că autentica participare înseamnă că
participanţii iau parte şi devin implicaţi „în modul în care
cercetarea este conceptualizată, aplicată şi adusă să
dezvăluie viaţa...”
• Acest lucru este în contrast cu ceea ce însemnă
„implicat” în cercetarea-acţiune participativă, unde nu ai
calitatea de “proprietar” în proiect.
• Această distincţie argumentează ceea ce este important
în cercetarea-acţiune participativă: calitatea participării şi
nu proporţia participării. (McIntyre, 2008, p. 15).
Câteva repere (6)
• Când cercetătorii şi participanţii lucrează împreună
pentru definirea celui mai practic mod de a participa,
există o presiune mai mică asupra indivizilor să se
conformeze cu un anume mod de participare.
• În acest sens, participarea este văzută ca şi o alegere,
nu ca şi ceva impus. (McIntyre, 2008, p. 15).
• Din experienţa proiectelor sale, mărturiseşte McIntyre,
se pot reţine următoarele:
1) Rezistenţa femeilor şi tinerilor de a se implica în
activităţile proiectului este un răspuns normal la procesul
de explorare al sinelui şi de explorare colectivă;
2) Angajarea în procesul de reflecţie şi relevare poate să
provoace anxietate oamenilor care nu sunt obişnuiţi să
vorbească liber;
Câteva repere (7)
3) În final, participanţii îşi permit să devină vulnerabili în
faţa celorlalţi;
4) Ca rezultat al muncii în ceea ce priveşte disconfortul şi
conştiinţa de sine, femeile şi tinerii ajung să vadă
participarea la proiecte ca o modalitate care furnizează
oportunităţi unice de a se exprima atât unii în faţa
celorlalţi cât şi în faţa comunităţii. (McIntyre, 2008, p. 19-
20).
Câteva repere (8)
• Cu toate că proiectul de cercetare-acţiune participativă
„ideal” poate include participanţi care să participe în
fiecare aspect al proiectului, din experienţa autorului, în
realitate, există o multitudine de factori care intră în joc
atunci când cercetătorii şi participanţii se întâlnesc şi
decid să lucreze împreună într-un proces colaborativ.
• Prin participarea într-un dialog critic, în discuţii în care
oamenii îşi manifestă acordul, dezacordul,
argumentează, dezbat, se afirmă propriile perspective şi
sunt discutate propriile păreri pe care participanţii le
experimentează. (McIntyre, 2008, pag. 31).
Câteva repere (9)
• Relaţiile în cercetarea-acţiune ar trebui:
1) Să promoveze sentimente de egalitate pentru toţi
oamenii implicaţi;
2) Să menţină armonia;
3) Să evite conflictele, când este posibil;
4) Să rezolve conflictele apărute, în mod deschis şi prin
dialog;
5) Să accepte oamenii aşa cum sunt, nu cum alţii
gândesc că ei ar trebui să fie;
Câteva repere (10)
6) Să încurajeze relaţii personale, cooperative, mai
degrabă decât impersonale, competitive, conflictuale sau
autoritare;
7) Să facă pe cercetători să fie sensibili/empatici faţă de
sentimentele oamenilor.
• Conceptele cheie sunt cele de egalitate, armonie,
acceptare, cooperare, sensibilitate. (Stringer, 2007, p.
28).
Câteva repere (11)
• În comunicarea eficientă, consideră Stringer, trebuie:
1) Să asculţi cu atenţie oamenii;
2) Să accepţi ceea ce spun şi să acţionezi pe această
bază;
3) Să fii sincer, să spui adevărul;
4) Să acţionezi în moduri sociale şi culturale
corespunzătoare;
5) În mod constant, să oferi sfat celorlalţi despre ceea ce
se întâmplă.
• Conceptele cheie: atenţie, acceptare, înţelegere, adevăr,
sinceritate, adaptare la circumstanţe, deschidere.
(Stringer, 2007, p. 30).
Câteva repere (12)
• După Stringer, participarea este cea mai eficientă când:
1) Stimulează implicarea activă;
2) Stimulează oamenii să îndeplinească sarcini specifice;
3) Furnizează suport oamenilor astfel încât aceştia
învaţă să acţioneze pentru ei înşişi;
4) Există o relaţionare directă cu oamenii şi nu cu
reprezentanţii lor sau cu diferite agenţii.
• Conceptele cheie: implicare, acţiune, suport, realizare
(cu succes), personalizare. (Stringer, 2007, p. 32).
Riscuri majore în
cercetarea-acţiune participativă (1)
• Dentith şi colegii săi prezintă trei proiecte desfăşurate în
Marea Britanie şi SUA, proiecte concentrate pe „teme
interzise” ale sexualităţii, comportament sexual şi abuz
sexual.
• Dilema cea mai presantă în cercetare este cum să
antrenezi tinerii în cercetarea despre astfel de probleme
sexuale dată fiind ambianţa conservativă Marea Britanie
şi SUA.
• Şcolile şi alte instituţii au servit iniţial ca excelente cadre
de cercetare pentru astfel de proiecte la început, dar
accesul a fost în mod crescut limitat şi potenţiala muncă
participativă compromisă.
Riscuri majore în
• Pe lângă aceasta, neînţelegerile şi reprezentările greşite
ale cercetării de către media au ameninţat activitatea
promotorilor cercetării-acţiune participative.
• Cele trei proiecte sunt descrise pentru a sublinia
capcanele potenţiale pentru cercetătorii care lucrează cu
tineri în vederea emancipării lor. (Dentith et al., 2009, p.
160).
Riscuri majore în
• După cum mărturiseşte McIntyre, a fost un efort pentru
toţi cei implicaţi în proiectele sale să facă loc multiplelor
perspective, atât în cadrul sesiunilor de grup cât şi în
cadrul documentelor şi prezentărilor publice care au
venit ca şi rezultat al proiectelor.
• Aceasta se întâmpla deoarece cunoştinţele care sunt
generate şi diseminate în proiectele de cercetare-acţiune
participativă nu întotdeauna sprijină ideile, obiectivele şi
ţelurile tuturor participanţilor. (McIntyre, 2008, p. 57).
• Au existat şi situaţii când participanţii nu au fost de acord
cu strategiile referitoare la orientarea proiectului spre o
direcţie particulară. (McIntyre, 2008, p. 58).
Riscuri majore în
• Exemplu 1: Într-un proiect cu tinerii, câteodată tinerii nu
au căzut de acord cu privire la cine îşi asumă
responsabilităţile pentru anumite sarcini, aceste
dezacorduri derulându-se în interiorul grupului de tineri.
• Exemplu 2: Într-un alt proiect, femeile nu au fost de
acord dacă să fie sau nu identificate în orice publicaţie/
prezentare ca şi naţionaliste, republicane, catolice sau
pur şi simplu femei care trăiesc în Belfast. (McIntyre,
2008, p. 58).
Riscuri majore în
• Este important ca practicienii cercetării-acţiune
participative să abordeze multiplele perspective ale
participanţilor în reprezentările lor despre proiectele de
cercetare adresate audienţei din afară.
• Perspectivele multiple pot însemna interpretări multiple.
• Cu toate acestea, practicienii au nevoie să găsească
moduri de integrare a perspectivelor contradictorii în
cadrul scrierilor ştiinţifice pe care le realizează, în acelaşi
timp prezentând aspectele legate de continuitate şi
acord, aspecte care menţin şi susţin proiectul în timp.
(McIntyre, 2008, p. 58).
Deontologia
• Modul în care participanţii îşi văd responsabilităţile în
cadrul proiectului de cercetare-acţiune participativă este
legat de un număr de întrebări etice ce apar în timpul
procesului colaborativ de schimbare.
• Date fiind particularităţile cercetării-acţiune participative,
locul unde proiectele vor avea loc, oamenii implicaţi,
problemele supuse investigaţiei, caracteristicile unice ale
unor proiecte specifice, este imposibil de abordat în
întregime toate aspectele etice.
• Câteva, cum ar fi problemele legate de autoritate, de
accesul la resurse, de definirea problemei de examinat
sunt evidente încă de la începutul cercetării-acţiune
participative.
Deontologia
• Altele, cum ar fi construirea de relaţii, abordarea
întrebărilor cercetării, decizia legată de cine va participa,
cine va vorbi pentru cine, ce acţiuni se vor întreprinde,
cum va fi informaţia diseminata celor din afară, sunt
semnalate pe măsură ce procesul evoluează.
• Aceste probleme la fel ca şi altele nu se regăsesc doar
în cadrul cercetării-acţiune participative.
• Câteva aspecte normative sunt formulate de McIntyre
astfel:
- Participanţii se angajează în toate aspectele
proiectului;
- Practicienii recunosc capacitatea indivizilor de a munci
împreună pentru producerea schimbării;
Deontologia
- Practicienii participă împreună cu beneficiarii în întregul
proces PAR, contribuind când este necesar cu resurse şi
cunoştinţe;
- Se acordă atenţie reducerii barierelor între participanţi
şi practicienii cercetării-acţiune participative;
- Participanţii sunt încurajaţi să înveţe despre metodele
de cercetare care sunt potrivite pentru proiect;
- Practicienii disting între consideraţii etice profesionale
şi consideraţii etice specifice contextului, care pot fi
negociate şi modificate pentru a servi participanţilor;
Deontologia
- Practicienii iau toate măsurile de precauţie pentru a
proteja confidenţialitatea, intimitatea şi identitatea
participanţilor;
- Practicienii nu diseminează datele cercetării fără
acordul explicit al celor implicaţi;
- Practicienii sunt demni de încredere, scrupuloşi în
eforturile lor de a da prioritate ţelurilor participanţilor,
responsabili pentru bunăstarea celor implicaţi;
- Ei sunt corecţi, juşti şi gata să renunţe la agenda lor
dacă apare un conflict între ei şi dorinţele participanţilor.
(McIntyre, 2008, p. 12).
Deontologia
• Dimensiunea etică este de o importanţă covârşitoare
pentru participanţii şi practicienii care muncesc împreună
pentru schimbare. (McIntyre, 2008, p. 13).
• Relaţiile conturate între participanţi şi practicieni conduc la
un set diferit de provocări etice, altele decât cele care se
nasc în cadrul proiectelor de cercetare în ştiinţele sociale
tradiţionale.
• Au fost regândite un număr de probleme etice printre care:
- Consimţământul informat (informed consent);
- Documentarea datelor;
- Aspectul privat;
- Aspectul de încredere;
- Responsabilitatea. (McIntyre, 2008, p. 13).
Deontologia
• În timp a devenit cunoscut codul etic de comportament
pentru cercetările cu familii definite etnic, comunităţii şi
grupuri cu identitate etnică. (Phenice et al., 2009, p.
298).
• Acest model de cercetare este bazat pe:
1) Unicitatea comunităţilor etnice;
2) Probleme ale justiţiei sociale participative şi nevoia de
a da un înţeles activităţilor;
3) Valorizarea balanţei puterii între profesioniştii
cercetării şi participanţii comunităţilor şi grupurilor etnice.
(Phenice et al., 2009, p. 298).
Deontologia
• Există multe alte probleme potenţiale asociate cercetării
participative, cum ar fi:
- aşteptările nerealiste;
- cercetători care au cunoştinţe culturale limitate despre
grupul pe care speră să îl influenţeze;
- schemă de timp inflexibilă necesară completării
studiului;
- schimbarea priorităţilor comunităţii în timp;
- dificultăţi în menţinerea dialogului participativ;
- cercetări care conduc la rezultate lipsite de succes
pentru membrii comunităţii. (Phenice et al., 2009, p.
299).
Bibliografie (1)
• Argyris, C., Schön, D.A. (1989), Participatory Action

Research and Action Science Compared, ABS,
American Behaviour Scientist, Vol. 32, no. 5, May-June
1989, pp. 612-623
• Bergier, B. (2000). Repères pour une restitution des
résultats de la recherche en sciences sociales. Intérêts
et limites, Paris: Harmattan.
• Dentith, A. M., Measor, L., O’Malley, M.P. (2009),
Stirring Dangerous Waters: Dilemmas for Critical
Participatory Research with Young People, Sociology,
BSA Publications LTD, Los Angeles, London, New Dehli,
Singapore, SAGE Publications, Volume 43 (I), pp. 158-
168.
Bibliografie (2)
• Diaw, B. (1996), Participatory Research is the First Step

toward Political Action. The Case of Young Female
Domestic Servants in Dakar, Senegal, Chilhood, Los
Angeles, London, New Dehli, Singapore, SAGE
Publications, Vol 3, 1996, pp. 271-277.
• Fals-Borda, O. (1987), The Application of Participatory
Action-Research in Latin America, International
Sociology, Vol. 2, No. 4, December 1987, pp. 329-347.
• Lodzinsky, A., Motomura S., M., Schneider, F. W.
(2005), „Intervention and evaluation”, în Schneider,
F.W., Gruman, J.A., Coutts, L.M., eds. (2005), Applied
Social Psychology. Understanding and Addressing
Social and Practical Problems, Thousand Oaks, London,
New Dehli, Sage Publications, Inc., pp. 55-74.
Bibliografie (3)
• Lundy, P., McGovern, M. (2006). Participation, Truth and

Partiality: Participatory Action Research, Community-
based Truth-telling and Post-conflict Transition in
Northern Ireland, Sociology, 40 (1). London, Tousand
Oaks, New Delhi: SAGE Publications, pp. 71-88.
• McIntyre, A. (2008), Participatory Action Research,
Qualitative Research Methods Series 52, Los Angeles,
London, New Dehli, Singapore, SAGE Publications.
• Miftode, V. (2004), Cercetare şi intervenţie socială, în
Miftode, V. (coord.), Daniela Cojocaru, Gabriela
Irimescu, Daniela Gârleanu Şoitu, Maria Sandu,
Sociologia populaţiilor vulnerabile. Teorie şi metodă, cap.
IX, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, pp.
339-365.
Bibliografie (4)
• Mucchielli, R. (1976). Psycho-sociologie d’une commune
rurale. Paris: Entreprise Modern d’Edition – Libraires
Technique, Les Editions ESF.
• Parrado, E.A., McQuiston, C., Flippen, C.A. (2005),
Participatory Survey Research. Integrating Community
Collaboration and Quantitative Methods for the Study of
Gender and HIV Risks Among Hispanic Migrants.
Sociological Methods@Research, 34 (2), pp. 204-239.
• Phenice, L. A, Griffore, R.J., Hakoyama, M., Silvery, L.
A., Ecocultural Adaptative Research: a Synthesis of
Ecocultural Theory, Participatory Research and
Adaptative Designs, Familily and Consumer Sciencies
Research Journal, Vol. 37, No. 3, March 2009, pp. 298-
309.
Bibliografie (5)
• Senn, Ch.Y. (2005). You can change the Word. Action,

Participatory and Activist Research, F.W. Schneider, J.A.
Gruman, L.M.Coutts, eds. În Applied Social Psychology.
Understanding and Addressing Social and Practical
Problems, Sage Publications: Thousand Oaks, London,
New Dehli, pp. 355-374.
• Stern, G. (1985), Research, Action and social
Beterment, American Behavioral Scientist, Vol. 2, Nr. 2.,
November-December 1985, Sage Publications, Inc., pp.
229-249.
Bibliografie (6)
• Stoecker, R. (1999), Are Academics Irrelevant? Roles

for Scholars in Participatory Research, American
Behavioral Scientist, Vol. 42, No. 5, February 1999, pp.
840-854.
• Stringer, E.T. (2007), Action Research, Tousand Oaks,
SAGE Publication, Inc.
• White, W. F., Greenwood, D.J., Lazes P. (1989),
Participatory Action Research. Through Practice to
Science in Social Research, American Behaviour
Scientist, Vol. 32, no. 5, May-June 1989, pp. 513-531.

Pascaru - Cercetare - Actiune Participativa - 2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pascaru - Cercetare - Actiune Participativa - 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cercetare-acţiune participativă

Suport de studiu propus de

• Pentru a ajunge la soluţia optimă, este important să

• Întrebările anterioare sunt valabile şi pentru cercetarea-

• În calitate de INIŢIATOR, cercetătorul este văzut ca un

• Modelul cercetării participative, într-un sens strict,

• Succesul cercetării participative este dat de împletirea

• Specialiştii consideră că animatorul trebuie:

• Organizatorul comunitar este calitatea în care

• Educatorul popular – este cel care facilitează procesul

• Cercetătorul participativ – este cel care ştie cum să

• Pentru cercetător, următoarele abilităţi sunt considerate

• Proiectarea unei CAP poate fi construită plecând de la:

• Rezultatele cercetării au fost prezentate (restituite)

• Impactul proiectului Dar a Luz în încurajarea alăptării la

• Argyris, C., Schön, D.A. (1989), Participatory Action

• Diaw, B. (1996), Participatory Research is the First Step

• Lundy, P., McGovern, M. (2006). Participation, Truth and

• Senn, Ch.Y. (2005). You can change the Word. Action,

• Stoecker, R. (1999), Are Academics Irrelevant? Roles

S-ar putea să vă placă și