DINAMICA MANDIBULARĂ

 MASTICAŢIA
 ENGRAMA MASTICATORIE
 ETAPA DE MASTICAŢIE
 EFICIENŢA MASTICATORIE
 CICLUL MASTICATOR

 APLICAŢII CLINICE

 ARIA MIŞCĂRILOR MANDIBULEI ÎN

PLAN TRANSVERSAL

CONCLUZII
 MASTICAŢIA
 Masticaţia reprezintă o funcţie majoră a A.D.M. care presupune
participare nu numai din partea celor două arcade dentare, A.T.M. şi
muşchilor mobilizatori ai mandibulei, dar şi a limbii, buzelor şi
obrajilor.
A. ENGRAMA MASTICATORIE
 Mişcările mandibulare implicate în masticaţie sunt complexe,
automatizate, aflate sub controlul S.N.C. sub forma unui tipar
individualizat, cunoscut sub denumirea de engramă masticatorie.
 Centrul engramei masticatorii - este localizat în trunchiul cerebral
(substanţa reticulată a punţii) - se află sub control central şi periferic.

NUCLEU MOTOR
(ENGRAMA)
MASTICATORIE
  Controlul central asupra masticaţiei se realizează
de la nivelul cortexului cerebral atât direct,
modelând contracţia musculară, cât şi indirect,
modelând recepţia periferică în timpul masticaţiei.
 Controlul periferic se realizează prin intermediul
receptorilor (terminaţii nervoase libere,
proprioceptori, fusuri neuromusculare etc.) din
teritorul A.D.M. şi modelează activitatea moto-
neuronilor responsabili de engrama masticatorie
direct sau via cortex.
 Controlul periferic asigură atât mecanisme de
feed back pozitiv (de exemplu, pentru
masticaţia alimentelor dure, forţa de
contracţie a muşchilor ridicători creşte
progresiv cu „rezistenţa" (consistenţa)
fragmentului alimentar, până la triturarea
acestuia) ori negativ (de exemplu, atunci
când în cursul masticaţiei se interpune un
fragment alimentar mai dur decât restul
bolului, se întrerupe în mod reflex ciclul
masticator - reflex de protecţie).

 Relaţia sensibilitate tactilă-dimensiunea

particulelor (Engelen, A. van der Bilt, 2004)
2004
Relaţia: sensibilitate tactilă = dimensiunea particulelor
(Engelen, A. van der Bilt, 2004)

 Modelarea engramei masticatorii

prin numeroase căi aferente
centrale şi periferice duce la un
aspect al mişcărilor masticatorii
relativ caracteristic fiecărui
individ, dar şi la un mare grad de
variabilitate, la acelaşi subiect, a
acestor mişcări, dependentă de
factori precum:
– vârsta, prezenţa unor
eventuale breşe edentate (şi
modul în care acestea sunt
protezate), concomitenta unor
afecţiuni algogene în teritoriul
A.D.M., consistenţa
alimentelor, factori psihici sau
de mediu etc.
 B. ETAPA DE MASTICAŢIE
 Etapa de masticaţie cuprinde actele motorii ale mandibulei cuprinse
între prehensiunea alimentelor ( incizia ) şi deglutiţia bolului alimentar.
 Masticaţia se realizează practic prin parcurgerea repetată, de către
mandibulă, a unui traseu închis, cu geometrie complexă numit ciclu
masticator.
 După repetarea unui număr de cicluri masticatorii, în condiţiile în care s-
a obţinut un nivel de fragmentare acceptabil al bolului alimentar, se
declanşează timpul bucal, apoi cel faringian, al deglutiţiei.
 Numărul de cicluri masticatorii ale unei etape de masticaţie este, cu
excepţia disfuncţiilor masticatorii severe, o caracteristică individuală.
 Ciclurile masticatorii se repetă cu o frecvenţă cuprinsă între 40-120/min,
având o valoare medie de 70-80/min.
 Când eficienţa masticatorie scade moderat, compensarea acestui
fenomen practic nu se realizează; nici numărul ciclurilor, nici durata
acestora nu creşte în cursul unei etape de masticaţie. Subiecţii afectaţi
în acest fel fie realizează deglutiţia cu bolul alimentar fragmentat
incomplet, fie îşi restrâng dieta la alimente de consistenţă mai redusă, la
care triturarea se poate face satisfăcător.
 Prin coborârea mandibulei, între
suprafeţele ocluzale ale dinţilor antagonişti
survine un spaţiu, unde odată interpus
fragmentul alimentar va fi fărămiţat pe
parcursul mişcărilor repetate de contactare
interdentară, calea de ieşire spre obraji şi
limbă fiind blocată prin contracţii
musculare bilaterale, de valoare relativ
egală.

Masticaţia unilaterală
 Dirijarea bolului pe faţa dorsală a limbii spre faringe
 În repaus faţa dorsală a limbii coboară şi permite formarea unui
spaţiu liber – Donders - între limbă şi peretele bolţii palatine.
 Poziţia limbii într-o deglutiţie normală.
 Contracţia musculară produce presiuni în
toate sensurile (sagital, vertical şi
transversal) asupra feţelor orale ale dinţilor
 Poziţia limbii în momentul
şi peretelui superior al cavităţii orale. deglutiţiei infantile (după
P. FIRU).
 C. EFICIENŢA MASTICATORIE
Eficienţa masticatorie reprezintă măsura capacităţii unui subiect de a
realiza, prin masticaţie, fragmentarea alimentelor.
 Determinarea ei se face prin evaluarea gradului de fragmentare a unor alimente
cu consistenţă mare (morcov crud, mere etc), după ce subiectul investigat
realizează masticaţia alimentului în cauză în condiţii reproductibile (o cantitate
determinată şi un număr cunoscut de mişcări masticatorii).
 E.M. este legată de elementele morfofuncţionale ale A.D.M., dintre care însă
rolul esenţial îl are suprafaţa totală de contact dento-dentar între cele
două arcade.
 Dezvoltarea filogenetică a masticaţiei a fost explicată prin două ipoteze
contradictorii:
– prima susţine că masticaţia reprezintă o evoluţie a suptului, în timp ce
– a doua ipoteză susţine contrariul: că masticaţia este un comportament
(act) motor diferit fundamental de suptul caracteristic nou-născutului.
– în sprijinul acestei a doua ipoteze stau evaluări electromiografice dar şi
faptul că, independent de actul masticaţiei, la adult se menţine posibilitatea
de a realiza suptul. Ciclul masticator la copil are, în mod obişnuit, o
componentă laterală mai mare decât la adult.
D. CICLUL MASTICATOR

 Ciclul masticator tipic, la adult, are, în perspectivă frontală şi la nivelul

punctului interincisiv mandibular o formă caracteristică, de picătură.
 Într-un ciclu masticator obişnuit amplitudinea mişcărilor verticale şi laterale
reprezintă aproximativ o jumătate din valoarea lor maximă (deschiderea
maximă, lateralitatea maximă).
 Forma ciclului masticator este dependentă de:
– engrama masticatorie
– factori locali; de exemplu, componenta laterală a ciclului masticator are o
amplitudine direct proporţională cu consistenţa alimentelor
– restaurările stomatologice pot modifica (restrânge) şi ele forma CM.
 Durata CM. este în medie de 700 ms, iar din acest timp, în 200 ms mandibula se
găseşte în poziţie de I.M., ceea ce face ca această poziţie (I.M.) să fie raportul
de referinţă pentru ciciul masticator.
 Dacă analiza înregistrării în plan frontal a unui ciclu masticator începe din poziţia de
I.M., se observă existenţa
– unei faze descendente (de coborâre a mandibulei), în care mandibula
depăşeşte uşor de partea contralaterală planul mediosagital, urmată de
– una ascendentă (de ridicare a mandibulei).
– Ultima porţiune a fazei ascendente, în care mandibula se apropie de poziţia de
I.M., poartă numele de componenta ocluzală a masticaţiei şi are drept
caracteristică prezenţa frecventă a contactelor dento-dentare.
– Componenta ocluzală are un traseu apropiat (uneori coincident) cu limita
superioară a diagramei frontale, în vecinătatea poziţiei de I.M. (porţiunea I.M. -
C.C.L).
– Numărul contactelor ocluzale creşte odată cu apropierea mandibulei de poziţia
de I.M., în care se înregistrează maximul lor.
  Unghiul dintre faza ascendentă şi cea descendentă al ciclului
masticator poartă numele de vertex al ciclului masticator şi este mai
mic sau egal cu unghiul dintre versantele interne ale cuspizilor
(U.V.I.).

 Dacă U.V.I. de la nivelul unei restaurări stomatologice va avea o

valoare mai mică decât valoarea vertexului caracteristică
subiectului (determinată de engrama masticatorie), vor apărea
probabil interferenţe în mişcarea de lateralitate (pe componenta
ocluzală a CM.).

 Unghiul format de componenta ocluzală a CM. cu planul sagital

poartă numele de unghi funcţional de ocluzie şi reprezintă o măsură a
tipului engramei masticatorii.

 Valori reduse ale U.F. apar atunci când engrama masticatorie

determină mişcări preponderent verticale, iar valorile mari ale U.F.
sunt caracteristice engramelor masticatorii cu mişcări laterale mai
ample.

Viteza de deplasare a mandibulei

 este mai mare în faza descendentă decât în cea ascendentă a ciclului masticator
 are valori cuprinse între 64 şi 135 mm/s
 este direct proporţională cu consistenţa alimentelor.
Condilii mandibulari se deplasează pe pantele condiliene ,

 în faza descendentă a masticaţiei, anterior, inferior şi spre partea lucrătoare, iar

 în faza ascendentă, posterior, superior şi spre partea nelucrătoare.
 Partea lucrătoare în masticaţie (care participă la triturarea alimentelor) este aceea spre care se deplasează
mandibula în faza ascendentă a CM. şi este partea în care se găseşte componenta ocluzală a CM.
 Contralateral se găseşte partea nelucrătoare.
 În partea ocluzală (finală) a fazei ascendente, la nivelul condilului lucrător, dar şi la nivelul primului molar
(de partea lucrătoare) se înregistrează o deplasare dinspre posterior spre anterior, ceea ce demonstrează
prezenţa, în cursul ciclului masticator a unor contacte dento-dentare de partea lucrătoare situate posterior
faţă de poziţia de I.M. (în apropierea R.C).
 Această observaţie vine să confirme participarea la actul funcţional al masticaţiei a unor contacte ocluzale
posterioare celor stabilite în I.M. şi prin extrapolare, a poziţiei de R.C.

Reprezentarea schematică a traiectoriei de deplasare a

Reprezentare schematică a traseelor după care se deplasează în cursul unui ciclu
condililor lucrător (L) şi nelucrător (NL) în cele două
masticator câteva puncte de pe mandibulă:
faze ale ciclului masticator. în plan sagital traseele
I = punctul interincisiv / MiL = = vârful cuspidului meziovestibular al primului
sunt asemănătoare, exceptând lungimea parcursului,
molar, de partea lucrătoare (L) / MiNL-idem, de partea nelucrătoare (NL) / CL =
mai mare pentru condilul nelucrător.
centrul condilului lucrător / CNl = centrul condilului nelucrător.
  Muşchii implicaţi în ciclul masticator sunt atât cei
ridicători, cât şi cei coborâtori ai mandibulei iar
contracţia lor este asincronă şi asimetrică, spre
deosebire de deglutiţie, la care contracţia
musculară este (fiziologic) sincronă şi simetrică.
m.temporal

m.maseter

m.Pterigoidian int.

m.Pterigoidian
lateral.
  Forţa maximă de contracţie
apare după maximul E.M.G.,
la 90 ms de la stabilirea
contactului în I.M. şi durează
110 ms (faza de
forţă/staţionară).

Forţa medie dezvoltată de muşchii

ridicători în masticaţie este cuprinsă în
mod obişnuit între 20 şi 105 kgF, putând
atinge însă peste 350 kgF şi reprezintă în
mod obişnuit circa 40% din valoarea
contracţiei voluntare maxime (C.V.M.).
Contracţia musculară, notată
convenţional cu 100,
acţionează asupra dinţilor frontali cu
o valoare de 80
şi asupra incisivilor centrali cu o forţă
mai redusă, de 30.
 Forţa medie dezvoltată de muşchii ridicători în masticaţie este cuprinsă în
mod obişnuit între 20 şi 105 kgF, putând atinge însă peste 350 kgF şi reprezintă
în mod obişnuit circa 40% din valoarea contracţiei voluntare maxime (C.V.M.).
 Ceea ce este însă important de remarcat aici este faptul că există şi numeroase
cazuri la care forţa de masticaţie nu este direct „proporţională" cu valoarea
contracţiei voluntare maxime (C.V.M.).
 Contracţia voluntară maximă este dependentă, în principal, de mărimea
suprafeţei de secţiune a muşchiului. Ştiind acest lucru, operatorul poate
identifica, pe baza examenului clinic, pacienţii cu valori ridicate ale C.V.M. (cu
muşchi masticatori dezvoltaţi) la care trebuie să asigure rezistenţa restaurărilor
odontale sau protetice la solicitări ocluzale mai mari.
 Există însă (cazuri nefavorabile din punct de vedere terapeutic) posibilitatea ca
forţele masticatorii să aibă valori ridicate la subiecţi cu aspect gracil al muşchilor
masticatori, ceea ce impune din partea operatorului, extinderea precauţiilor în
ceea ce priveşte rezistenţa restaurărilor stomatologice chiar şi la pacienţii la
care examenul clinic ar sugera solicitări ocluzale mai reduse la nivelul viitoarelor
restaurări.
 Edentaţia determină reducerea activităţii electrice a muşchilor maseteri în
masticaţie şi creşterea ei în cazul muşchilor circumorali. Protezarea corectă
determină revenirea la activitatea electrică uzuală.
 model numeric de contracţie
isometrică :
Vectorii Forţă:
m1,2-maseter,
m3,4-temporal ant.,
m5,6-pterig.lat,
m7,8-pterig.med.,
m9,10-digastric ant.
 A- vectorii forţelor maxime masticatorii (F.M.)
 B- unirea punctelor limită a F.M.
 C- anvelopa F.M. (aspect lateral şi frontal)

Koolstra J H, Number Crunching with the Human Masticatory System, J Dent Res 82(9): 672-676, 2003

 A- model dinamic musculo-scheletal cu

articulaţii simple (aspect antero-lateral)
 B- model cu elemente finite (35717
elemente) a ATM: partea sup şi inf a
cartitajului: albastru/mov, disc articular:
oranj (aspect lateral)
 C- model dinamic musculo-scheletal
care include structurile deformabile ale
ATM (colorate ca în fig.B)

Koolstra J H, Number Crunching with the

Human Masticatory System, J Dent Res
82(9): 672-676, 2003
Electromiografia (E.M.G.)

 Electromiografia (E.M.G.) este o metodă paraclinică de investigare a activităţii musculare

prin înregistrarea potenţialelor de acţiune transmise de la fibrele musculare active către
electrozi.
 în general, amplitudinea traseelor electromiografice este direct proporţională cu forţa de
contracţie generată de muşchiul investigat,
 dar între vârful electromiografic şi contracţia determinată de acesta există un decalaj de
0,040-0,070 s (Ahlgren, 1986).
 Electrozii utilizaţi pentru examenul electromiografic se aplică fie intramuscular, fie
superficial.
 Electrozii de suprafaţă oferă rezultate mai puţin concludente decât cei intramusculari,
deoarece culeg potenţialele de acţiune de la un număr mai redus de fibre musculare, însă
inconveniente de ordin obiectiv şi subiectiv ale electrozilor intramusculari, îi fac pe cei
tegumentari mai răspândiţi în studiile uzuale.
 Pentru amendarea rezultatelor astfel obţinute, se utilizează electrozi tegumentari cu
suprafaţă mare, precum şi rectificarea şi filtrarea semnalului primar înregistrat (Moller,
1974).
 La pacienţii cu semne de tulburări cranio-mandibulare, activitatea electrică înregistrată
E.M.G. la nivelul muşchilor ridicători are amplitudine mai mică decât la pacienţii fără
simptomatologia amintită.
 Vârful activităţii E.M.G. a muşchilor ridicători ai mandibulei corespunde contracţiei voluntare
maxime (CV.M.) (Owall, 1978),
 în poziţia de I.M. în relaţia de postură a mandibulei activitatea EMG reprezintă, fiziologic,
sub 5% din valoarea corespunzătoare CV.M.
 în deglutiţie, activitatea E.M.G. reprezintă 5-10% din CV.M.
 Masticaţia se realizează în mod obişnuit la aproximativ 50% din CV.M.
Triturarea alimentelor

 se realizează prin repetarea câtorva zeci de cicluri masticatorii într-o etapă de

masticaţie.
 deşi tiparul impus de engrama masticatorie este constant (cu mişcări
preponderent verticale, orizontale sau asociate) forma ciclurilor în cursul unei
etape de masticaţie nu rămâne aceeaşi.
 Pentru triturarea unui bol consistent, în primele 3-4 cicluri, activitatea electrică a
muşchilor ridicători ai mandibulei este simetrică, apoi, după ce s-a realizat
fragmentarea grosieră a bolului, potenţialele electrice înregistrate devin
asimetrice, în favoarea muşchilor ridicători de pe partea pe care se realizează
masticaţia (de circa două ori mai mari) (Bakke, 1993).
 Componenta laterală a ciclului masticator are o amplitudine direct
proporţională cu consistenţa alimentelor, motiv pentru care este fiziologică
„verticalizarea" ciclurilor unei etape de masticaţie odată cu triturarea alimentelor.
 Viteza de masticaţie este şi ea direct proporţională cu consistenţa
alimentelor.
 Restaurările stomatologice pot modifica (restrânge) forma ciclului
masticator. Astfel se ajunge ca la edentatul total protezat, masticaţia să se
realizeze prin mişcări preponderent verticale
 Din momentul în care s-
a declanşat, masticaţia
se poate realiza:

– unilateral,
– bilateral simultan
sau
– bilateral alternativ.

 Majoritatea subiecţilor la care nu există cauze patologice care să restrângă unilateral

masticaţia, realizează triturarea alimentelor bilateral, alternativ stânga - dreapta, fără a
putea preciza o hemiarcadă preferată în acest scop (Neill şi colaboratorii, 1989).
 Masticaţia unilaterală este indusă de cel puţin una din următoarele condiţii:
– dietă moale, neabrazivă;
– afecţiuni dento-parodontale sau edentaţii ce fac dificilă, ineficientă sau chiar imposibilă
masticaţia pe una din părţi;
– artralgii (ipsilaterale faţă de partea preferată în masticaţie).
 La 12% din subiecţi, masticaţia unilaterală, deşi prezentă, este constituţională şi nu poate
fi atribuită unor factori patologici.
 La 10% dintre subiecţi se realizează masticaţie bilaterală simultană.
 PIM

PA
RT
GHIDAJ
VERTICAL
PARTE NELUCRĂTOARE

EL
UC
Măcinare 12%

RĂ
TO
Strivire 34%
GHIDAJ

AR
Pregătire LATERAL

E
36%
Stabilirea
contactului cu
bolul alimentar
12% Ghidajul ocluzal al
mişcărilor masticatorii –
aspect frontal (Maruyama)

ABSENŢA INTERFERENŢĂ GHIDAJ

GHIDAJULUI PATOLOGIC
 Teste de durere provocată la masticaţie: durerea are valori mai mari şi
este mai persistentă la femei decât la bărbaţi; deci sensibilitata
proprioceptivă este mai mare la femei (H. Karibe, G. Goddard, 2003)
 APLICAŢII CLINICE
 Studiul mişcărilor mandibulare în plan frontal
vizează două categorii de aplicaţii clinice:
 evaluarea în cadrul examenului ocluzal a
modalităţii în care se face ghidarea
(conducerea) de către dinţi, a mişcării de
lateralitate şi
 programarea (reglarea) unora dintre elementele
articulatoarelor (total sau semiadaptabile) pe
înregistrările de lateralitate.

 Numitorul comun al celor două aplicaţii este

mişcarea de lateralitate cu contacte dento-dentare.
 Pe diagrama laterală (în plan frontal) a deplasărilor mandibulare, mişcarea
de lateralitate a mandibulei, cu contacte dento-dentare este reprezentată
prin traiectoria I.M. - C.C.L.
 Această porţiune poate constitui, din punct de vedere funcţional, etapa
ocluzală a fazei ascendente a ciclului masticator.
 IN VIVO, interpunerea alimentelor între cele două arcade face ca
traiectoria C.C.L. -> I.M. să aparţină ciclului masticator real pe segmente
mai reduse, apropiate de poziţia de I.M., tot aşa cum pentru incizie, se
utilizează în mod real numai o parte din traiectoria C.C.P. -»I.M.
 Evaluarea clinică a mişcării de lateralitate se face, ca şi în cazul celei de
propulsie, pe traseul invers celui funcţional, adică din poziţia I.M. spre
raportul C.C.L.
 Lateralitatea mandibulei cu contacte dento-dentare se face sub acţiunea
muşchilor mobilizatori şi este ghidată (condusă) de 3 planuri teoretic rigide
(deoarece mobilitatea dinţilor sau rezilienţa permisă de meniscurile
articulare nu sunt luate deocamdată în calcul):
 articulaţia temporo - mandibulară de partea spre care se face

mişcarea de lateralitate, numită parte lucrătoare,

 condilul acestei articulaţii poartă numele de condil pivotant;

 articulaţia temporo - mandibulară de partea opusă celei

lucrătoare, numită parte nelucrătoare, condilul acestei articulaţii

poartă numele de condil orbitant sau condil de balans;
 versantele (pantele) cuspidiente ale dinţilor se află în contact pe

parcursul mişcării.

 Ca şi propulsia mandibulei cu contacte dento-dentare, mişcarea de

lateralitate are două caracteristici:
 nu este o mişcare funcţională, ci

 simulează numai o parte dintr-o traiectorie funcţională, parcursă

însă în sens invers.

 A. EXAMINAREA MIŞCĂRILOR DE
PROPULSIE Şl LATERALITATE
 în vederea examinării, mişcările orizontale ale mandibulei se realizează
voluntar, asistat ori nu de operator.
 În mod obişnuit, medicul solicită pacientului să facă deplasarea
anterioară ori laterală a mandibulei (propulsie, respectiv lateralitate) în
timp ce încearcă (susţinând mentonul şi/sau marginea bazilară a
mandibulei) să limiteze deplasările laterale în cursul mişcării de propulsie
sau deplasările anterioare în timpul lateralităţii, astfel încât pacientul să
realizeze, pe cât posibil, mişcări „pure" de propulsie şi lateralitate.
 Asistarea de către operator a mişcărilor de propulsie sau de lateralitate
are drept scop evidenţierea corectă a elementelor de ghidaj care intervin
în aceste deplasări.
Pentru evaluarea corectă a mişcării de
lateralitate (1), operatorul limitează asocierea
unei componente de propulsie printr-o uşoară
presiune pe menton şi pe marginea bazilară a
mandibulei (2).
- Similar, în cazul examenului clinic al mişcării
de propulsie a mandibulei (3), mâna
operatorului împiedică eventualele deplasări
laterale (4).
 B. PROGRAMAREA PARAMETRILOR
DEPLASĂRII LATERALE PE
ARTICULATORUL SEMIADAPTABIL
 PREMISE TEORETICE
 Lateralitatea mandibulei cu contacte dento-dentare este din punct de
vedere geometric o mişcare de rotaţie,
 având drept centru - centrul condilului pivotant (CP.) iar

 axa - verticală, situată la intersecţia planurilor sagital şi frontal (A.R.).

 CP = condil pivotant;
 AR = axa de rotaţie;
 ABT = axa balama
terminală;
 CO = condil orbitant (de
balans);
 DT = direcţia de translaţie
a condilului orbitant;
 UB = unghiul Bennett;
 PC = panta condiliană.
Această deplasare este „complicată" de intervenţia a 3 factori:

1 - Condilul orbitant (de balans) nu se poate deplasa decât de-

a lungul unui plan înclinat - tuberculul articular al
stâncii osului temporal.
2 - La conducerea (ghidarea) mişcării de lateralitate participă
cel puţin o pereche de dinţi antagonişti (de obicei
caninii de pe partea lucrătoare).
3 - Condilul pivotant nu reprezintă un centru de rotaţie fix, ci
face şi el adesea o deplasare prin translaţie laterală, de
aceeaşi parte de care se face lateralitatea.
Lateralitatea mandibulei cu contacte dento - dentare
Mişcarea se va face înainte, în jos şi înăuntru (spre linia mediană).
 Deplasarea „în jos" depinde de înclinarea tuberculului articular, adică
de unghiul pe care acesta îl face cu un plan orizontal (transversal)
convenţional - de obicei planurile Frankfurt sau Camper. Această
înclinare poartă numele de pantă condiliană, iar reglarea
(programarea) ei se face, la articulatoarele semiadaptabile, cu ajutorul
unei înregistrări interocluzale de propulsie.
 Deplasarea spre linia mediană (spre înăuntru) a condilului de balans
depinde însă de oblicitatea pe care o are tuberculul articular, adică de
unghiul pe care acesta îl face cu un plan vertical (sagital). Acest unghi
poartă numele de unghi Bennett, iar programarea sa la
articulatoarele semiadaptabile se face cu ajutorul unei înregistrări
interocluzale de lateralitate.
 în concluzie, se poate afirma că direcţia de translaţie (D.T.) a
condilului de balans în timpul unei mişcări de lateralitate este
dependentă de panta condiliană (P.C.) şi de unghiul Bennett (U.B.),
sau, în sens simbolic, D.T. = P.C. + U.B.

 Această mişcare de translaţie a centrului de rotaţie la nivelul condilului

pivotant poartă numele de mişcare Bennett şi modifică atât traiectoria de
deplasare a condilului orbitant, cât şi pe cea a dinţilor mandibulari.
în concluzie se poate enunţa relaţia simbolică:
 ML = GD + MB + UB + PC, unde:
 ML = mişcarea de lateralitate cu contacte dento-dentare,

 GD = ghidajul dentar (suprafeţele dentare care se află în contact în

timpul mişcării de lateralitate),
 MB = mişcarea Bennett (deplasarea condilului pivotant),

 UB = unghiul Bennett (deplasarea „înăuntru" a condilului

orbitant),
 PC = panta condiliană (deplasarea „în jos" a condilului orbitant).

 Prin utilizarea unei înregistrări interocluzale de lateralitate (ML), în

indentaţiile căreia se adaptează cele două modele (GD) montate în
braţele unui articulator semiadaptabil, la care s-a programat anterior
panta condiliană (PC), se poate deduce valoarea mişcării Bennet
(MB) pe care o face condilul ipsilateral faţă de înregistrare, precum şi
valoarea unghiului Bennett de la nivelul A.T.M. contralaterale.
 De exemplu, cu o înregistrare interocluzală de lateralitate stângă se
programează (reglează), la aparatele la care acest lucru este posibil,
mişcarea Bennett din partea stângă şi unghiul Bennett din dreapta.
 Pentru programarea ambelor articulaţii sunt necesare deci două
înregistrări de lateralitate, stângă şi dreaptă.
 C. PROGRAMAREA UNGHIULUI Şl MIŞCĂRII BENNETT
 Înregistrările de lateralitate dreaptă şi stângă utilizate pentru programarea
(reglarea) valorilor unghiului şi mişcării Bennett se realizează după aceeaşi
metodologie ca şi în cazul înregistrării de propulsie, folosite în vederea
reglării pantelor condiliene:
 Materialul de elecţie utilizat pentru realizarea înregistrărilor de lateralitate
este ceara, decupată sub formă semieliptică; dacă se utilizează pentru
înregistrare forma de potcoavă, la îndepărtarea din cavitatea bucală riscul de
deformare este mai mare.
 Placa de înregistrare trebuie să aibă o grosime mai mare pe partea
nelucrătoare (3-6 mm) deoarece spaţiul interarcadic în această zonă este mai
mare decât în I.M. sau R.C. Grosimea materialului de înregistrare trebuie
adaptată astfel ca indentaţiile să cuprindă numai vârful cuspizilor, folosirea a
numai una – două „grosimi" de placă de ceară (2-4 mm).
 înregistrarea de lateralitate nu se „spală" cu pastă ZOE; ea se aplică intraoral
o singură dată.
 Mandibula pacientului trebuie condusă de operator într-o poziţie laterală
situată la 3- 5 mm de I.M. (în sectorul frontal), iar înregistrarea se poate face
cu sau fără contacte dento-dentare.
 Se pot realiza succesiv mai multe înregistrări de lateralitate, de aceeaşi parte,
care se verifică reciproc în ceea ce priveşte corectitudinea reglajelor (ca şi în
cazul înregistrărilor interocluzale ale poziţiei de R.C. sau de propulsie).
 în imaginea (a) se poate observa elementul reglabil al unghiului şi mişcării
Bennett pentru un articulator semiadaptabil arcon (asemănător cu ATM, în
sensul în care panta articulară este solidară cu braţul superior, iar condilul
cu modelul mandibular) KaWo Protar II.
 în imaginea (b) se observă faţa inferioară a aceluiaşi element articular (a),
unde apare evidentă posibilitatea de translaţie laterală a condilului -
mişcare Bennett (MB).
 în (c) este prezentată modalitatea prin care, la condilul contralateral, se
adaptează unghiul Bennett (UB).
 între modele se aplică o înregistrare de lateralitate stângă.
 Braţul superior al articulatorului este deplasat spre dreapta, deoarece braţul mobil al
oricărui articulator este cel maxilar, iar mişcările pe care acesta le realizează au drept
corespondent real - inversul mişcărilor mandibulare.
 Se modifică unghiul Bennett (UB) - înclinarea în plan frontal a pantei articulare de partea
dreaptă, până când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. Modelele se poziţionează exact în indentaţiile înregistrării de lateralitate stângă.
2. Condilul stâng păstrează contactul cu şurubul de sprijin (SS) (ceea ce are
semnificaţia unei mişcări de rotaţie pură în condilul pivotant). Mişcarea Bennett de
partea stângă se defineşte de la sine, sub forma distanţei dintre condil (C) şi pragul
axei condiliene (PAC).
3. Condilul din partea dreaptă se sprijină pe pragul corespunzător (PAC) din partea
dreaptă.
4. Modelele se aşază cu precizie în indentaţiile înregistrării.
5. Condilul pivotant este în contact cu peretele posterior (pp) al pantelor articulare.
6. Condilul orbitant este în contact cu elementul mobil (EM) al pantelor articulare.
ARIA MIŞCĂRILOR MANDIBULARE ÎN PLAN TRANSVERSAL
(DIAGRAMA ORIZONTALĂ) (GYSI, 1910).

 Suprafaţa pe care o înregistrează, în cursul mişcărilor

mandibulare, punctul interincisiv mandibular, are formă
aproximativ romboidală.
 Suprafaţa funcţională este, ca şi în cazul diagramelor sagitală
şi frontală, mai redusă decât suprafaţa totală înscrisă.

Metode grafice
extraorale (1) şi
intraorale (2) de
înregistrare a
arcului gotic.
Vârful acestui
arc corespunde
poziţiei de
relaţie centrică
a condililor
mandibulari
 Poziţiile mandibulo-craniene care limitează conturul traseului sunt, atunci când
înregistrarea se face la dimensiunea verticală de ocluzie (D.V.O.),
 relaţia centrică (R.C.) - la limita posterioară,
 poziţia de propulsie maximă (P.M.) - anterior, iar
 lateral - poziţiile de lateralitate maximă (L.M.) stângă şi dreaptă.
 Interesul clinic al acestui tip de înregistrări se referă numai la limita posterioară a
traseului ( LM stânga- R-C.- LM dreapta ). Celelalte poziiţii limitante ale diagramei
frontale nu sunt funcţionale.
 Segmentul posterior al diagramei orizontale este alcătuit din două arcuri concave
spre posterior şi concurente în punctul R.C. Acest segment este cunoscut, datorită
formei, sub denumirea de arc gotic.
 Deschiderea segmentelor arcului gotic este dependentă de caracteristicile
geometrice după care se face mişcarea de lateralitate (unghiul şi mişcarea
Bennett).
Prin corelarea rezultatelor obţinute
prin înregistrări grafice ale
deplasărilor mandibulare, în toate cele
trei planuri de referinţă (sagital, frontal
şi transversal), se poate deduce forma
tridimensională a corpului virtual în
interiorul căruia se deplasează punctul
interincisiv inferior.
Reprezentarea tridimensională a
deplasărilor limită ale punctului
interincisiv mandibular
 Aplicaţia directă a diagramei orizontale o constituie posibilitatea de
identificare, printr-o metodă grafică (deci obiectivă) a poziţiei R.C.
 Principiul metodei constă în fixarea rigidă, pe unul dintre maxilare, a unei
peniţe inscriptoare, iar pe maxilarul opus, a unei suprafeţe inscriptibile.
Pacientului i se recomandă de către operator să deplaseze mandibula, repetat,
în toate sensurile. Asistenţa „mecanică" din partea operatorului este minimă
sau absentă. După un timp, traseele se încadrează într-un contur asemănător
diagramei orizontale, devenind identificabilă o poziţie limită - R.C.
 Dacă peniţa inscriptoare se aplică pe arcada mandibulară, traseul este similar
diagramei orizontale (R.C. se găseşte la limita posterioară a conturului) iar
atunci când peniţa inscriptoare este solidară cu arcada maxilară, înregistrarea
corespunde unei diagrame orizontale răsturnate anterior (R.C. se găseşte la
limita anterioară a traseelor).
 în funcţie de poziţionarea dispozitivului grafic, metodele se numesc intraorale
sau extraorale. Dispozitivele intraorale sunt mai stabile decât cele extraorale,
dar prezintă, faţă de acestea, un mai mare grad de disconfort pentru pacient,
îngreunând astfel mobilizarea mandibulei. Avantajele acestor metode sunt:
 obiectivitatea, legată de caracterul grafic al înregistrării;
 intervenţia minimă a operatorului în mobilizarea mandibulei;
 posibilitatea de a face, printr-o singură manevră, determinarea,
înregistrarea şi transferul poziţiei de R.C.
 Limitările metodei pentru utilizare clinică uzuală sunt legate de o metodologie
de lucru laborioasă şi de relativa instabilitate mecanică a suportului de
înregistrare (îndeosebi la metodele grafice extraorale).
 METODA DE ÎNREGISTRARE GRAFICĂ A LUI PEDRO SAIZAR (INTRAORALĂ)
 Adaptarea pe modele (şabloane de ocluzie) a plăcilor de înregistrare şi a
ştiftului de înregistrare (a). Solidarizarea celor două plăci de înregistrare (b).
Funcţiografia KLEINEROCK
 CONCLUZII LA ANALIZA MIŞCĂRILOR MANDIBULARE
Studiul deplasărilor mandibulare în cele trei planuri de referinţă evidenţiază
două feluri de relaţii mandibulo-maxilare:
I. Relaţii mandibulo-maxilare cu contacte dento-dentare
 A. ÎN PLAN SAGITAL
 Poziţia de intercuspidare maximă (I.M.), în care se stabileşte D.V.O.
 Traseul de la I.M. la C.C.P. cu contact dento-dentar.
 Poziţia C.C.P.
 Poziţia de R.C. la dentat.
 B. ÎN PLAN FRONTAL
 Mişcarea de lateralitate cu contact dento-dentar.
 Poziţia cap la cap în lateralitate (C.C.L.).

II. Relaţii mandibulo-maxilare fără contacte dento-dentare

 Poziţia de R.C., deci R.C. poate fi şi fără contacte dento-dentare, aşa cum se
întâmplă în timpul rotaţiei pure a condilului în axa balama terminală.
 Relaţia de postură, în care se stabileşte D.V.R.
 Deschiderea maximă a gurii.
 Traseele de la poziţiile limită superioare la deschiderea maximă.
 Relaţiile mandibulo-maxilare, atât cele cu contacte dento-dentare, cât şi cele
fără contacte dento-dentare înglobează o multitudine de poziţii ale
mandibulei ce se realizează în timpul mişcărilor ei.

 Mişcările mandibulei sunt în marea lor majoritate mişcări automatizate,

bazate pe reflexe dobândite şi perfecţionate filogenetic şi ontogenetic. Din
această cauză orice influenţă care împiedică desfăşurarea automatizată a
mişcărilor mandibulei creează grave perturbări în funcţionalitatea aparatului
dento-maxilar.

 Sistemul neuromuscular care coordonează mişcările mandibulei este extrem

de complex şi foarte bine informat printr-o gamă foarte largă de elemente
senzitive specializate atât pentru exterocepţie cât şi pentru propriocepţie;
ultima categorie, sensibilitatea proprioceptivă, este capabilă să sesizeze
deplasările poziţionale ale condililor mandibulari sau ale dinţilor chiar de
ordinul micronilor. Această sensibilitate extrem de fină transmite centrilor
subcorticali o mare bogăţie de informaţii din care o parte sunt reflectate la
nivelul S.N.C. sub forma unor „engrame" care formează „memoria" ce
păstrează stereotipul mişcărilor mandibulare la fiecare individ. Mişcările
mandibulei cu sau fără contacte dento-dentare sunt dirijate de reflexe cu
coordonare centrală şi periferică.
Anvelopa mişcărilor mandibulare
în plan sagital
H- ABT, 1.R.C., 2.IM,
3. CAP-LA-CAP ÎN PROPULSIE
C.C.P., 4→5.PROPULSIE MAX.
deschiderea habituală a gurii (h)
începe din IM se termină la
deschiderea max.(m.o.),
poziţia de repaus (*).
Anvelopa mişcărilor
mandibulare în plan
FRONTAL:
mandibula se mişcă din IM
(2), în lateralitate dr/stg până
la poziţia cap-la-cap (b) sau
(c)., apoi în lateralitate
maximă dr/stg (a)/(d).
Apoi, mandibula poate
efectua deschiderea maximă
(m.o.). Poziţia de repaus este
marcată cu un asterisc.
Anvelopa mişcărilor
mandibulare în plan orizontal
poziţia cea mai posterioară (I)
este R.C.
Mişcările mandibulei sunt
lateralitate maximă dr/stg (a)/(d).
Apoi, mandibula poate efectua
propulsie maximă (5).
Poziţia de repaus este marcată cu
un asterisc.
 Suprafeţele funcţionale după care se deplasează punctul
interincisiv mandibular sunt incluse în cele limită, în toate cele 3
proiecţii (frontal, sagital şi transversal).
 1 = aria mişcărilor funcţionale în masticaţie; în interiorul acestei arii
se găseşte perimetrul în care se deplasează mandibula în timpul
fonaţiei.
 RC = relaţie centrică, IM = intercuspidare maximă, CCL = cap la cap
în lateralitate, CCP = cap la cap în propulsie, PM = propulsie
maximă, DM = deschidere maximă, LM = lateralitate maximă.