Ion

de Liviu
Rebreanu
 Publicat în anul 1920, Ion de
Liviu Rebreanu este un roman
realist de tip obiectiv ce deschide
seria marilor romane din perioada
interbelică. De asemenea, acesta
este un roman social, cu tematică
rurală, opera urmărind lupta lui Ion,
un țăran sărac, pentru a obține cât
mai mult pământ, lucru care aduce
consecințe și pornește conflicte.
 Acesta este un roman realist și social întrucât
urmărește destinul unei societăți , divizată pe plan social
în funcție de cuantumul averii fiecăruia, estimată în
cantitatea de pământ, sau în funcție de gradul de
intelectualitate. Astfel avem familii de țărani săraci
(familia Pop), familii de țărani bogați (familia Baciu) sau
familii de intelectuali (familia Herdelea). Totodată,
romanul este de tip obiectiv având în vedere narațiunea
ce este efectuată la persoana a III-a, astfel autorul nu se
face simțit „zise Ion scurt”, „zise fata mai potolită”.

De asemenea acțiunea se desfășoară

cronologic, în ordinea momentelor subiectului,
existând focalizare zero (naratorul știe mai mult
decât personajele).
 Urmărește o societate prin
intermediul destinelor mai
multor familii din satul
Pripas
Satul ardelenesc este
transfigurat în datele lui
esențiale, problematica lui
fiind reprezentată de patima
pentru pământ, de iubire etc.
Romanul “Ion” ilustrează și
condiția feminină din satul
ardelenesc de dinaintea Primului
Război Mondial. Femeia se află în
postura unei slugi, fiind percepută
ca o supusă necondiționată a
bărbatului.

ION
Acțiunea este
cronologică, baza
- roman realist-
acesteia fiind reală
Zugrăvește aspecte verosimile
din viața satului ardelenesc
de dinaintea Primului Război
Mondial
Lumea este una
coerentă, rațională
 Romanul este împărțit în două părți importante:

Glasul pământului Glasul iubirii

Aceste două părți sunt opuse și complementare dar care reprezintă

coordonatele evoluției interioare a personajului.

De asemenea romanul este format din 13 capitole numite: Începutul,

Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Rușinea, Nunta, Vasile, Copilul, Sărutarea, Ștreangul,
Blestemul, George, Sfârșitul.
Tema
● Tema romanului este problematica pământului în viața țăranului ardelean
al secolului XX. Temei centrale i se adaugă teme secundare precum cea a
iubirii ,cea a destinului sau cea a familiei. Prin aceste repere tematice,
romanul ilustrează o lume complexă în care țăranul, învățătorul și preotul
rămân imagini memorabile.
Titlul
● Titlul operei este reprezentat chiar de numele personajului
principal, lucru care îl plasează în centrul acțiunii pe Ion, care
devine element de legătură pentru planurile romanului.
Relație incipit-final
Incipit Final
„Din șoseaua care vine de la Carlibaba,
„drumul trece prin Jidovita, pe
intovarasind Somesul cand în dreapta
cand in stanga, pana la Cluj și chiar mai podul de lemn acoperit, de peste
departe, se desprinde un drum alb mai sus Somes, si se pierde în șoseaua
de Armadia, trece peste podul batran de cea mare și fără început . “
lemn, acoperit cu sindrila mucegaita,
spinteca satul Jidovita și aleargă spre
Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea
nationala care coboară din Bucovina prin
trecatoarea Bargaului.”
● Relația incipit-final este realizată de imaginea drumului, acesta creând
simetrie, putând spune că romanul este modelul unui „corp sferoid”,
având aceeași idee de început și de final. Romanul începe și se termină
cu descrierea drumului ce este un suprapersonaj ce intră în contrast cu
imaginea moartă a satului Pripas, acesta având o imagine dinamică,
fiind aproape umanizat.

● Drumul este cel ce ne introduce din planul realității în cel imaginar, dar
și cel ce ne scoate din acest plan narativ, având totodată și semnificația
simbolică a destinului celor din satul Pripas.

● Regăsim astfel termeni reali precum „Bistrița” sau „Cluj” dar și termeni
imaginari precum satul Pripas, ce nu există în viața reală.
 Caracterizarea directă

Personajul principal al acestui roman este caracterizat

atât de către narator cât şi de celelalte personaje astfel
regăsindu-se tehnica pluriperspectivismului.
~Trăsături fizice:
,,ochii negri, lucitori ca două mărgele vii”
,,faţa i se îngălbeni, fruntea i se zbârci de gânduri”
,,cu faţa osoasă, cu părul negru foarte aspru,
cu nişte mâini mari şi palme veşnic umede”
~Trăsături morale:
,,era iute şi harnic, unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu”

,,cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea”

,,iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”

,,avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”

,,pământul îi era drag ca ochii din cap”

,,silitor şi cuminte”

,,mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea

totuşi un gol ciudat în suflet”

,,Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor,
e isteţ”

,,eşti un stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic”

,,mă moleşesc ca o babă năroadă. Parcă n-aş fi în stare

să mă scutur de calicie…

Las’ că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul

norocului pentru nişte vorbe…”

,,te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai după
blestemăţii”

,,Ionică este norocul meu”

,,hoţ” ; ,,sărăntoc” ; ,,tâlhar” ; ,,un obraznic”

 Relația lui Ion cu Ana
Relaţia dintre cele două personaje se evidenţiază încă de la scena horei,
prezentată încă din expoziţiunea romanului. Deşi o iubeşte pe Florica, Ion
alege să o invite la joc pe Ana. Apoi cei doi se retrag din joc pentru a sta de
vorbă singuri, feriţi de ochii lumii. Prin stilul indirect liber, naratorul omniscient
pătrunde în gândurile protagonistului. Cititorul observă că Ion nu-şi îndreaptă
privirea spre ochii Anei, ci îi surprinde doar buzele care se mişcă lent,
dezvelindu-i gingiile trandafirii, cu nişte dinţi albi ca laptele şi cu strunguliţa la
mijloc. Faptul că privirea Anei nu este înregistrată de protagonist sugerează
faptul că acesta nu are niciun interes să cunoască sufletul femeii. În schimb
îi apare în minte imaginea Floricăi „cu ochii albaștrii ca cerul de primăvară”.
Această secvenţă arată faptul că Ion nu o iubeşte pe Ana, ci pe Florica, fata
frumoasă, dar săracă.
Imediat după ce Vasile Baciu află că Ana este însărcinată cu Ion, o bate şi o
alungă de acasă. Ajunsă la locuinţa Glanetasului, femeia este întâmpinată de
indiferența lui Ion care continuă să mănânce, tăindu-şi tacticos bucăţile de
mâncare. Îşi şterge apoi briceagul de pantaloni, ridicându-şi privirea spre
pântecele Anei, moment în care afişează un zâmbet de satisfacţie. Este
conştient că-n pântecele Anei se află garantul pentru pământurile lui Vasile
Baciu. O trimite apoi pe Ana după tatăl său pentru a discuta condiţiile de nuntă.

La nunta Ion are un moment de slabiciune ,cand o comapara pe Ana cu

Florica „Și sa raman tot calic pentru o muiere?”.Din aceasta replica putem
observa cum Ion da la o parte glasul iubirii si alege glasul pamantului.
O secvență relevantă pentru relația dintre Ion și Ana este scena în
care Ion se întoarce nervos de la socrul său din cauza faptului că nu a
obținut pământurile dorite. Pentru a se descărca de frustrări, Ion
devine agresiv și violent cu Ana „O lovi greu peste obrazul drept și
apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng”. Această ieșire
extremă contrastează foarte puternic cu dragostea pe care și-o
imagina Ana, și o conduce la decădere morală și psihologică. Situația
se degradează constant pe parcursul operei, sfârșitul găsind relația
dintre cei doi într-un punct critic, în care Ana, nemaifăcând față
disperării, își ia viața.
 O secvență reprezentativă este cea a dansului ,,Ion
strânge la piept pe Ana cu multă gingășie, dar și mai
prelung.'' -Dă mi drumul, Ionică! murmură fata ușor cu
Hora
mulțumire în glas''. Din punct de vedere simbolic hora
corespunde motivului cercului, sugerând ciclitatea (hora
reprezintă viața, reunind toate personajele semnificative
în evenimentele ce vor fi narate). Aceasta prefigureaza
totodată câteva dintre conflictele din sat, care se vor
amplifica pe parcursul romanului. În ciuda faptului că Ion
nu are sentimente sincere pentru Ana, acesta încearcă să
o cucerească prin gesturi tandre pentru a ajunge la
averea ei. La hora se înfiripă gândul lui Ion de a intra în
posesia pământurilor, prin căsătorie cu Ana și se
conturează astfel conflictul exterior central al romanului,
între personajul principal și viitorul socru.

Dorința de posesiune a flăcăului urmărită atent de

narator, devine obsesie, fapt ce îi va tulbura întreaga
ființă. ,,Glasul iubirii’’ este umbrit de ,,Glasul pământului’’ ,
iar Ion confundă în mod dramatic nevoia de dragoste
pentru o femeie, cu patima mistuitoare a posesiunii, pe
care o urmează cu o perseverență ieșită din comun.
 Sărutarea pământului
Punctul culminant al romanului este reprezentat de
scena sărutării pământului, moment al existenței flăcăului în care
cele două ,,glasuri’’ se confundă, dar și o anticipare a finalului său
tragic,a contopirii cu pământul, care îi este atât de drag: ,,Apoi
încet,cucernic, fără să-și dea seama, se lasă în genunchi, își coborî
fruntea și-și lipi buzele de pământul ud. Și sărutarea aceasta grăbită
simți un fior rece,amețitor’’. Prin gestul anormal de a săruta
pământul, personajul depășește sfera realismului, încadrându-se
unei patologii de factură naturalistă. Acest gest neașteptat pune în
evidență obsesia și iubirea nefirească a acestuia față de pământ dar,
totodată concentrează soarta ţăranului, adevărat prizonier al
patimii sale pentru pământ. Sărutul este un simbol al uniunii cu
înțeles spiritual punând în evidență supunerea, respectul și
iubirea lui Ion pentru pământuri.
 CONCLUZIE
În concluzie, Ion este un
personaj românesc memorabil,
ipostază a omului arivist, puternic
măcinat de alegerea grea dintre
avere și iubire, care vrea să ne
demonstreze că statutul social și
bogăția nu sunt totul.