Ionescu-Bondoc Dragos Neamtu Mircea Ionescu-Bondoc Alexandru Ionescu-Bondoc Cristian

CURS PRACTIC DE ATLETISM. TEHNICA, METODICA PREDARII SI REGULAMENTUL PROBELOR ATLETICE

Universitatea Transilvania din Brasov 2010 1

CONŢINUTUL – CARACTERISTICILE ŞI ORGANIZAREA ATLETISMULUI Atletismul este o activitate practică în care exerciţiile diferă prin modul de execuţie, dar şi prin influenţele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex şi dinamic. Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi a sportului care, prin numărul mare şi diferit de exerciţii, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi întrecerea. Scopul acestei activităţi, care se desfăşoară în anumite forme de organizare, după reguli şi prevederi exacte, este: - adaptarea complexă a organismului; - realizarea unor performanţe sportive superioare. În literatura de specialitate, termenul de atletism este definit ca un “ sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor”. La grecii anticii “atleţii” erau acele persoane, care se pregăteau special, cu scopul de a câştiga un premiu, într-o întrecere. Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este athletics (engleza britanică) şi track and field (engleza americană), respectiv probe pe pistă (track - alergări) şi probe de teren (field sărituri şi aruncări). Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au caracteristici specifice, în funcţie de cele 3 categorii fundamenale de exerciţii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste exerciţii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenţial motric, pe care îl exprimă noţiunile de alergare, săritură şi aruncare. - În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanţe precizate. - În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi dimensiuni speciale, standardizate (greutatea, discul, suliţa, ciocanul) la o distanţă cât mai mare. - În probele de sărituri se urmăreşte obţinerea unui zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina). În toate probele este necesară respectarea unor precizări speciale, impuse prin “Regulamentul concursurilor de atletism”. Regulile sunt foarte exacte şi stabilesc condiţiile materiale şi de desfăşurare a concursurilor, departajează clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport cu spaţiul şi timpul, cât şi cu ceilalţi competitori. Regulamentul prevede şi criterii de stabilire a clasamentelor, a situaţiilor de egalitate, a condiţiilor de omologare a recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în prevenirea şi sancţionarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât şi cea competiţională a atleţilor. ATLETISMUL - SPORT FORMATIV Utilizarea raţională a exerciţiilor de atletism, prin alergări, sărituri, şi aruncări, contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generaţie, efectul pozitiv fiind sesizat la toate vârstele. Ca mijloc formativ al educaţiei fizice şi sportive, atletismul ţinteşte spre următoarele obiective generale: - optimizarea stării de sănătate, prin ameliorarea condiţiei fizice, respectiv: creşterea rezistenţei organismului la agenţii patogeni, tonicitate troficitate şi supleţe musculară, rezistenţă cardio-respiratorie, greutate corporală optimă; - favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu ţinută corporală corectă şi prevenirea/corectare deficienţelor fizice; - ameliorarea motricităţii generale şi ridicarea nivelului de practicare a unor probe de concurs; - stimularea senzorio-motricităţii generale şi a proceselor psihice cognitive, afective, motivaţionale, volitive; - activarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi comunicare socială.

2

Astfel, în şcoală în lecţiile de educaţie fizică, o serie de alergări, sărituri şi aruncări se exersează fără a avea caracter de întrecere sau având caracter de întrecere. În cazul al doilea, regulile sunt stabilite în funcţie de potenţialul elevilor şi de condiţiile materiale ale şcolii. La alergări, în lecţiile de educaţie fizică, predomină ştafetele cu sau fără transport de obiecte, cu sau fără treceri peste obstacole, distanţele fiind în funcţie de mărimea spaţiului sau a terenului şcolii. Dintre sărituri, cel mai des, se practică săriturile de pe loc sau săriturile cu elan, în lungime şi în înălţime, iar dintre aruncări cele mai utilizate, sunt cu mingea de oină la ţintă sau la distanţă, cât şi aruncările cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ. Adăugăm, la această succintă prezentare şi faptul că exerciţiile de atletism sunt valoroase şi utile în dezvoltarea calităţilor motrice de bază, precum: viteza, forţa, rezistenţa, contribuind substanţial la întărirea sănătăţii şi la fortificarea organismului. În programele şcolare, la toate clasele, cât şi în activitatea sportivă a studenţilor şi militarilor, atletismul este prezent în lecţiile de educaţie fizică sau de antrenament sportiv. ATLETISMUL - SPORT COMPETIŢIONAL Atletismul, prin probele sale, este un sport individual (excepţie fac alegările de ştafetă). Data la care s-au organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este că atletismul a fost prezent la toate ediţiile Jocurilor Olimpice antice şi moderne. Numărul probelor şi al concursurilor a crescut treptat. În decursul istoriei sale, atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciţii (alergări, aruncări şi sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii. Treptat, numărul probelor a crescut, s-au precizat regulile şi condiţiile organizatorice proprii pentru fiecare probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon, heptatlon). În stabilirea clasamentelor, pe baza rezultatelor, la toate probele de atletism, factorul subiectiv este exclus. Aparatura cu care se măsoară timpul sau spaţiul este atât de perfecţionată încât nu se poate greşi (foarte precise au fost şi mai sunt ruleta şi cronometrul). Regulile de concurs şi condiţiile organizatorice sunt concepute de aşa manieră, încât departajarea atleţilor să se realizeze în funcţie de performanţa individuală, în cadrul aceleaşi probe. Fiecare probă din atletism are un sistem de reguli şi de organizare propriu. Clasamentele pe echipe (între ţări, cluburi, etc.) se întocmesc pentru angrenarea unui număr mai mare de atleţi la prestaţia echipei. În aceste cazuri, fiecare atlet se străduieşte să contribuie pe măsura valorii individuale, la clasarea echipei din care face parte, pe un loc cât mai bun. Clasamentele, în competiţiile pe echipe, se fac prin atribuirea unor puncte, în funcţie de locul ocupat de fiecare component al echipei în proba sau probele la care a participat; la întrecerile de cros, câştigă echipa care acumulează cele mai puţine puncte. Probele atletice considerate a fi cele mai importante, sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. Acestea sunt obligatorii în programul concursurilor de mare amploare, precum: Campionatele Naţionale, Concursurile Regionale (Jocurile Balcanice, Jocurile Asiatice, Jocurile Mediteraniene, Jocurile Commonwealth-ului, etc.), Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice. Există şi concursuri în care nu sunt cuprinse toate probele clasice, respectiv Campionate şcolare, Campionate universitare, Campionate de juniori şi mai ales, Grand Prix -urile. În afara probelor clasice, atletismul mai cuprinde şi alte probe, care în ţările anglo-saxone se organizează pe distanţe de 100 yarzi (1 yard = 91,439 cm), 200, 400, 800 yarzi, 1 milă (1609,344 m), 2 mile, 120 yarzi garduri. F.I.A.A. păstrează evidenţa rezultatelor şi la aceste probe. Tabloul probelor de atletism (Tabel 2.1.) se ordonează în primul rând în grupe de probe, respectiv: - grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond, mare fond, garduri, obstacole, ştafetă; - grupa probelor de marş; - grupa probelor de sărituri; - grupa probelor de aruncări;

3

în care distanţele de parcurs. sunt de 80m. 90.grupa probelor combinate. 500m. 4 x 800m. octatlon). 200. de la 500m până la 1000m. alergarea de garduri pe distanţe de 60. Pentru copii şi juniori sunt prevăzute probe.lung.. ca de exemplu: . disc.4 x 200m. 4 x 1500m. greut. tineri de pe toate continentele. respectiv 3. cunoscute sau necunoscute. 4. 200m. prăjină. 80. hexatlon. În ultimii ani. alergarea de semifond. 5. 300m gd. O altă categorie de întreceri se organizează în cadrul Concursurilor naţionale de probe neclasice. gr. poliatloane cu un număr mai redus de probe (triatlon. suliţă. 1milă. 1500m Heptatlon I zi:100mgd. cât şi pentru fete. GRUPA DE PROBE Alergări de viteză Alergări de semifond Alergări de fond Alergări de mare fond Alergări de garduri Alergări de obstacole Alergări de ştafetă Marş Sărituri PROBA 100 m 200 m 400 m 800 m 1500 m 5000 m 10000 m Maratonul (42. precum şi ştafete.. precum: alergarea de viteză pe 50-60-80m.400m + 300m + 200m + 100m “ştafeta suedeză”. înăl. . 400m. alergarea de obstacole pe distanţe de 1500-2000m. atât pentru băieţi. din ţări mari şi mici. 3000m. pentatlon. II zi: lung. 4 x 400m. . suliţă. x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x Aruncări Poliatloane (probe combinate) stadion x Grupele şi probele clasice din atletism În atletism există şi probe speciale de concurs. x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x FEM. înălţ.. cât şi crosurile care se organizează la toate categoriile de vârstă şi pregătire. 6 kg pentru greutate şi 1 – 1 ½ kg pentru disc.. 600m. 300m. 300m. până la nivelul de Campionatului mondial.800m + 400m + 200m + 100m ”ştafeta balcanică”. Obiectele de aruncat sunt şi ele adecvate vârstelor. cum ar fi alergările în timp 1 şi 2 ore. 800m LOCUL DESFĂŞURĂRII pista stadionului “ “ pista stadionului “ pista stadionului “ şosea pista stadionului “ “ pista stadionului pista stadionului “ şosea “ stadion “ “ “ stadion “ “ “ stadion MASC.195 km) 100 m garduri 110 m garduri 400 m garduri 3000m obstacole 4 x 100 m 4 x 400 m 20 km 50 km Lungime Înălţime Triplusalt Prăjină Suliţă Greutate Disc Ciocan Decatlon I zi:100m. 1000m.. s-au 4 . II zi:110m gd.

organizatorice. respecul.). căci rezultatele de valoare pot surprinde oricând. Comisia de disciplină. atletismul este coordonat de Federaţia Română de Atletism (F. Comisia de juniori. Nu s-au desfăşurat 3 ediţii (în anii 1916. Preşedintele federaţiei coordonează activitatea secretarului general. Acest for îşi desfăşoară activitatea în concordanţă cu prevederile Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism la care este afiliată. fair-play între ţări şi atleţi.A. Numărul ţărilor afiliate la Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism. financiare. tehnice. care se organizează începând din anul 1934 (Torino). În sistemul competiţional internaţional sunt cuprinse foarte multe competiţii. etc. din cauza războaielor mondiale. dintre care le menţionăm pe cele mai importante. Supremaţia nu mai aparţine unor ţări consacrate.A. în anii pari. Premiile substanţiale atribuite de F.I. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism este un organism eligibil. ▪ Campionatele mondiale şi europene pe teren acoperit (indoor). Comisia veteranilor. la care participă şi România: ▪ Jocurile Olimpice care se organizează din 4 în 4 ani. luându-se în considerare punctajul realizat în cele mai bune 5 concursuri. ▪ Campionatele Mondiale de cros se desfăşoară anual. ▪ Jocurile Balcanice se organizează în fiecare an. ▪ Cupa Mondială de marş se desfăşoară în anii impari.F. ▪ Campionatele Europene de Atletism. cât şi spiritul olimpismului.A. Cele mai importante organisme ale sale sunt: Biroul Federal şi Biroul Executiv. la Helsinki. Comisia medicală. ORGANIZAREA INTERNAŢIONALĂ A ATLETISMULUI Activitatea atletismului în plan internaţional este dirijată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism (I. Concurenţii se califică (primii 8 pe probe şi primii 8 la general). în toate probele de atletism. pentru Finala Grand Prix-ului. Se alcătuieşte şi un clasament general.afirmat prin efort propriu sau sprijiniţi de cei cu posibilităţi materiale. şi organizatori reprezintă o serioasă motivaţie pentru participare.A. au loc din 2 în 2 ani. din 4 în 4 ani. for înfiinţat în anul 1912. pe baza punctelor acumulate în concursurile la care participă. ▪ Finala Grand Prix se desfăşoară anual. ▪ Campionatele Mondiale de Atletism. prima ediţie s-a desfăşurat în anul 1983.A. atleţi deosebiţi existând în toate statele lumii. înfiinţată în anul 1912 şi alcătuită din specialişti ai domeniului. medicale (inclusiv antidoping). ▪ Campionatele Mondiale (începând din 1986) şi Campionatele Europene de juniori au loc din 2 în 2 ani. ORGANIZAREA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA În ţara noastră. în anii impari. 5 . la Stockholm şi alcătuit din reprezentanţi ai unor Federaţi Naţionale. Federaţia Romănă de Atletism este organul reprezentativ al tuturor secţiilor de atletism din Cluburile şi Asociaţiile sportive din România. în topul mondial. La nivelul federaţiei îşi desfăşoară activitatea o serie de comisii: Comisia de arbitrii. 1944). a secretarilor federali şi antrenorilor federali. la mijlocul intervalului dintre două ediţii ale Jocurilor olimpice. Comisia de cros. Comisia mass-media. în anii impari. care are organisme (comitete şi comisii) proprii care activează în direcţii metodice. Aceste concursuri se organizează anual în peste 20 de întâlniri în oraşe şi ţări diferite. International Association of Athletics Federations). începând din anul 1896 (Jocurile Olimpice moderne). ▪ Jocurile Mondiale Universitare. ▪ Cupa Mondială se organizează anual. ▪ Cupa Europei se desfăşoară în fiecare an.R. 1940. în anii pari. promovând prietenia. care se desfăşoară din 2 în 2 ani. Comisia de cenzori. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism urmăreşte şi coordonează dezvoltarea atletismului pe plan mondial. ▪ Grand Prix-urile sunt concursuri cu număr redus de probe la care pot participa atleţii clasaţi în primii 50. a depăşit în prezent cifra de 200.

Sistemul competiţional intern cuprinde următoarele concursuri de atletism: ▪ Campionatele Naţionale de seniori şi tineret anual. C. în: ▪ cluburi sportive departamentale: Dinamo. Steaua. afilierea tuturor secţiilor de atletism din Cluburi şi Asociaţii sportive. sprijină buna organizare şi dezvoltare a Centrelor olimpice. etc).avansaţi . organizatoric şi material secţiilor din Cluburi şi Asociaţii sportive. Roman.înalta performanţă – atleţi care ating excelenţa sportivă. elaborează calendarele competiţionale şi regulamentele concursurilor naţionale.sunt cuprinşi copiii până la 14 ani. 6 . tehnic. Campionatele mondiale. În secţiile cluburilor sportive de la toate nivelele. îndrumarea şi conducerea activităţii de atletism din România. .sunt cuprinşi juniori I şi tineret. juniori şi copii. activitatea fiind organizată pe grupe valorice şi de vârstă: .S. juniori care se organizează anual pe etape. tineret. ▪ Campionatele Naţionale de juniori în fiecare an.S. îndrumă.S. ▪ Campionatele Naţionale Universitare în fiecare an. ▪ Concursuri Naţionale “Grand Prix Castrol” pentru seniori. procesul instructiv-educativ vizează performanţa sportivă. Olimpia. ▪ Concursuri Naţionale de sală pentru seniori. 4 Bucureşti.S. ▪ cluburi sportive şcolare: C.S. Asociaţia Balcanică de Atletism. Ea urmăreşte: organizarea. care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Statutul şi Regulamentele proprii. C.S.Federaţia Română de Atletism este persoană juridică. ▪ Traduceţi termenul de atletism. controlează şi acordă sprijin metodic. ▪ Campionatele Naţionale de copii. ▪ Care sunt cele trei categorii fundamentale de exerciţii din atletism ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de marş şi alergare ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de sărituri ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de aruncări ? ▪ Numiţi documentul oficial care reglementează activitatea atletică pe plan mondial ? ▪ Argumentaţi caracterul formativ ale disciplinei atletism.performanţă . Dâmboviţa etc. având în vedere faptul că atletismul se practică. participă la Conferinţe şi Congrese organizate de acestea. Campionatele europene.S. .sunt cuprinşi juniori III şi II. Federaţia Română de Atletism are atribuţii în strategia participării atleţilor români la competiţii internaţionale oficiale (Jocurile Olimpice.S. 7 Bucureşti. promovarea atletismului românesc în competiţiile internaţionale sub egida Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism. ▪ Campionatele Naţionale Şcolare în fiecare an. precum şi Comisiilor judeţene de atletism.începători . ▪ Care sunt exerciţiile de alergări utilizate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de sărituri exersate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de aruncări practicate cel mai frecvent în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Precizaţi la ce fel de probe se referă conceptul de probe clasice. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de viteză. Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Definiţi termenul de atletism. tineret. alcătuieşte loturile naţionale la toate categoriile de vârstă. C. Rapid. ▪ învăţământul de specialitate la nivel preuniversitar şi universitar: clase speciale de atletism. conform limbii engleze britanice şi americane. cluburi universitare. De asemenea stabileşte şi întreţine relaţii cu Federaţii de atletism din alte ţări. în fiecare an. . Federaţia Română de Atletism cuprinde un front larg de activitate. categoria I-a anual. cu Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism.

corect şi relaxat. . Exerciţiile din şcoala atletismului sunt structurate conform celor trei grupe specifice. Aproape că nu există disciplină sportivă în a cărei structură tehnică să nu se regăsească cel puţin una din mişcările specifice atletismului. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de garduri şi obstacole. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de ştafetă. ▪ Numiţi forul şi anul înfiinţării lui. ▪ Specificaţi probele heptatlonului. sub toate tipurile lor de manifestare. Pentru aceasta însuşirea corectă a exerciţiilor şi deprinderilor din şcoala atletismului trebuie învăţate cât mai corect. astfel: ▪ şcoala alergării.însuşirea deprinderii de a alerga. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de fond şi mare fond. Ca atare atletismul este una dintre diciplinele de bază în educaţia fizică şcolară. care manageriază activitatea atletică în România. ŞCOALA ATLETISMULUI Şcoala atletismului reprezintă perioada iniţierii în atletism.formarea capacităţii de control a respiraţiei în timpul alergării. ŞCOALA ALERGĂRII Obiectivele şcolii alergării: .▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de semifond. datorită caracterului natural pe care îl au exerciţiile atletice.formarea capacităţii de a percepe corect viteza de deplasare. ▪ şcoala aruncării. ▪ Care este forul ce manageriază activitatea atletică pe plan mondial şi când a fost înfiinţat ? ▪ Care este periodicitatea organizării Jocurilor Olimpice ? ▪ Care este intervalul de timp dintre două ediţii ale Campionatelor mondiale ? ▪ Care este ritmicitatea organizării Campionatelor europene ? ▪ Precizaţi ce sunt competiţiile Grad Prix. ▪ Precizaţi categoria de atleţi care participă în competiţiile Grand Prix. ▪ Care sunt documentele care reglementează activitatea Federaţiei Române de Atletism ? ▪ Prezentaţii principalele concursuri de nivel naţional organizate de Federaţia Română de Atletism. 7 . dar şi în dezvoltarea motricităţii generale a copilului pentru activitatea cotidiană. ▪ Specificaţi probele din grupa de sărituri. ▪ Specificaţi probele decatlonului. ▪ Specificaţi probele din grupa de marş.ameliorarea coordonării motorii a membrelor superioare şi a membrelor inferioare. Acestea sunt importante pentru influenţa pe care o au atât în dezvoltarea calităţilor motrice de bază. Înainte de a învăţa oricare dintre probele atletice este obligatorie parcurgerea exerciţiilor cuprinse în sfera şcolii atletismului. încă din primii ani de şcoală copiii încep să deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice. sărituri şi aruncări. şi ne referim aici la alergări. ▪ şcoala săriturii. pe parcursul căreia. . .

următoarea ordine a exerciţiilor din şcoala alergării şi care au următoarele sarcini: Formarea deprinderii de alergare corectă în funcţie de diferitele sarcini şi abordări ale acesteia.alergare cu joc de glezne. Alergarea fiind o deprindere naturală şi cunoscută.) . . . prin asigurarea adaptării la efort a marilor funcţiuni ale organismului şi prin încălzirea musculaturii şi articulaţiilor membrelor inferioare. Se poate spune că. . Mijloacele şcolii alergării: . a forţei şi rezistenţei specifice alergării. capul în prelungirea trunchiului. cu amortizarea şocului la contactul piciorului cu solul. .v.ameliorarea tonusului muscular. uşor înclinat spre înainte. . relaxat.alergare cu pendularea gambelor înapoi şi înainte.alergarea în tempo uniform moderat (a.alergarea uşoară constituie prima etapă în învăţarea alergării.alergare accelerată. tempo moderat-uniform de deplasare. putem stabili. acest gen de alergare este întâlnit la alergările de cros. care favorizează instalarea unor automatisme greşite din punct de vedere tehnic.se caracterizează prin naturaleţe.) . . impune perfecţionarea tehnicii de execuţie.se realizează în afara stadionului.alergare uşoară sau “alergare de coordonare”. Prin alergare corectă se înţelege deprinderea de a alerga economic şi relaxat. în funcţie de dificultate. cauzate de creşterea în lungime a sistemului osos.alergare ritmată (“alergare cu ritm de 3 paşi.u.alergarea în teren variat (a.alergare în teren variat.dezvoltarea capacităţii generale de efort. . tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului. care poate fi executată pe diferite distanţe.alergarea uşoară (a. . Datorită multitudinii situaţiilor pe care le creează acest gen de alergare este un exerciţiu foarte util. pentru începători elementele necunoscute din tehnica alergării sunt doar startul de jos şi lansarea de la start.t. la cei care nu au o continuitate în instruire. .alergare uşoară este elastică. Din şcoala alergării cele mai folosite exerciţii sunt: . Dezvoltarea calităţilor motrice necesare învăţării şi perfecţionării tehnicii exerciţiilor de alergări.această variantă se constituie în principalul mijloc de dezvoltare a rezistenţei de alergare şi se realizează prin gradarea timpului sau distanţei de alergare.alergare în tempo moderat uniform. conduc la rigiditate şi implicit la o eficienţă scăzută a mişcărilor. La copii problemele apar în perioadele de creştere şi mai târziu. Acest tip de alergare se învaţă după ce s-au însuşit celelalte tehnici de alergare. . . . 5 paşi … peste obstacole joase”).în faza a doua scade distanţa dar creşte tempoul. a vitezei de deplasare.. Pierderea elasticităţii musculare şi a tendoanelor. deoarece formează o serie de deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură şi consistenţă. Alergarea formează simţul tempoului. .) . prin parcuri şi păduri. Dintr-o sinteză a materialelor de specialitate. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu. . . Un efect negativ asupra eficienţei tehnicii alergării o are deseori efectuarea unui număr mare de repetări a unor exerciţii de dificultate scăzută. .alergarea respectă coordonarea corectă a acţiunii membrelor superioare şi a membrelor inferioare. pe care alergătorul trebuie să le parcurgă în tempouri prestabilite.ţinuta corectă în timpul alergării păstrează trunchiul la verticală. .acestă variantă de alergare are sarcina de a asigura pregătirea organismului pentru efort. trunchiului şi braţelor.t. . 8 .u. Ca probă de concurs.este o alergate cu un tempo mai scăzut.alergare cu genunchii sus.“alergare de coordonare”. uşurinţă.în prima fază creşte alternativ timpul sau distanţa păstrând tempoul constant.

realizează prelucrarea mobilităţii articulaţiilor gleznelor şi a genunchilor. cu accent pe pasul posterior. .) se execută printr-un pas scurt cu contact pe pingea. . crescând astfel dificultatea alergării.dezvoltarea mobilităţii şi flexibilităţii articulaţiei gleznei. . prin arătură.p.) se efectuează printr-o succesiune de paşi. capul sus. în care coapsa se ridică la orizontală. . forţei gleznelor şi mobilităţii articulaţiei genunchiului. în care se realizaază flexia completă a gambei pe coapsă.) se efectuează printr-o succesiune de paşi scurţi. . favorizând trecerea peste obstacole cu un număr constant impar de paşi (3 sau 5). cu diferite distanţe pentru a fi accesibile tuturor executanţilor. . la vale. . .alergarea cu pendularea gambelor înapoi (a.j.prelucrează amplitudinea pendulului posterior al piciorului pendulant. .împingând un partener din spate. . Trunchiul se află la verticală. Prezintă două etape: .alergarea cu genunchii sus (a.alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe inegale.alergarea accelerată .accelerări în linie dreaptă şi curbilinie. iar braţele cu coatele îndoite la 90° execută pendulări înainte-înapoi.înap.. Trunchiul are poziţie verticală.se execută pe loc şi din alergare. cu zboruri scurte.g.este recomandată montarea mai multor trasee.g. braţele efectuând pendulări ritmice înainte-înapoi. . poziţia trunchiului fiind uşor aplecată.a doua etapă este învăţarea verigii de bază reprezentat de pasul peste obstacol. dar în iniţiere folosesc alergările peste obstacole joase. prin componenta tehnică. membrul inferior fiind în flexie din articulaţia gleznei. simţ implicat cel puţin în alergările de garduri şi în elanurile diferitelor sărituri atletice. .alergarea peste obstacole joase este un exerciţiu cu un puternic caracter formativ privind dezvoltarea simţului ritmului. simultan cu derularea piciorului de la pingea spre vârf.se execută pe loc şi din deplasare. .gb. .realizează dezvoltarea forţei muşchilor ridicători ai coapsei în plan anterior.dezvoltă mobilitatea articulaţiei genunchiului. Alergările de garduri sunt mai dificile. .această alergare este un mijloc pentru dezvoltarea rezistenţei generale: se începe cu alergări pe terenuri mai puţin accidentate pe distanţe mai scurte. 9 . la deal.prima etapă este învăţarea mecanismului de bază reprezentat de ritmul de trei paşi între obstacole. O dată cu obişnuirea cu acest gen de alergare se măresc distanţele şi se trece pe terenuri mai accidentate (poteci prin pădure. . coordonate cu mişcarea picioarelor.s.coordonarea simplă a membrelor. dar prin extindere.alergare cu joc de glezne (a. cu accent pe perioada pasului anterior. . iar contactul cu solul se efectuează pe pingea cu rulare incompletă a tălpii. .dezvoltarea vitezei de execuţie (în tempo maxim) pe loc şi în deplasare.se execută cu sprijin oblic înainte la perete sau cu parteneri. . Efectele exerciţiul se referă la: . .cu sprijin oblic înainte la perete. .formează simţul accelerării prin: . . Exerciţiul are efecte pozitive în îmbunătăţirea coordonării acţiunilor membrelor.alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe egale.ajută la dezvoltarea amplitudinii pasului alergător. urmat de extensia rapidă a celor trei articulaţii.alergări individuale exectate pe distanţe scurte (20-60-80 m). cu gamba perpendiculară pe sol.dezvoltarea elasticităţii musculaturii posterioare a membrelor inferioare. care cu timpul se va apropia de ceea ce ar trebui să însemne pasul peste gard. . cu privirea înainte. genunchiului şi şoldului. braţele execută pendulări active. Exerciţii folosite: .alergări accelerate în grup.prelucrează musculatura posterioară a membrelor inferioare. Contactul cu solul se reia pe partea anterioară a tălpii. pe asfalt). . trecând obstacolele cu un număr variabil de paşi.

. alergare cu genunchi sus.) solicită capacitatea de coordonare a membrelor inferioare. în perechi. circulară. în care deplasarea piciorului dinapoi nu depăşeşte piciorul dinainte. . cu piciorul drept pendulare înapoi-cu piciorul stâng pendulare înainte. ŞCOALA SĂRITURII Obiectivele şcolii săriturii: -formarea deprinderii de a sări cu bătaie unilaterală (pe un picior). pas care poate fi executat înainte. pendulare.ad.alergarea cu pas adăugat înainte (a. prin apropierea şi depărtarea picioarelor. pe şolduri.alergare cu genunchiul sus. într-o mişcare de impulsie.pe traiectorie liniară dreaptă. elastice şi echilibrate. . .j. de umeri apucat. (20m) + a.ad. îndoite.cu diferite poziţii simetrice sau asimetrice ale braţelor: libere.liber.înai.alergarea cu pas adăugat lateral (a. intercalând la 3 sau 4 paşi o pendulare înainte. Exerciţiul ameliorează coordonarea simplă şi forţa membrelor inferioare şi favorizează reducerea atitudinii cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a trunchiului.) se efectuează în deplasare înainte.p. cu spatele sau lateral. . .încr. câte 3. Notă: Toate variantele de alergare se pot executa: .formarea simţului elanului.individual.înai. . .p. în care piciorul plasat în sensul înaintării nu este depăşit de celălalt picior.p.(15m) + a. . într-o mişcare de impulsie.O serie de variante de alergare pot fi utilizate în şcoala alergării: . pe cap. frântă. lateral.alergarea laterală cu pas încrucişat . . . . înai (15m).g. intercalând la 3 sau 4 paşi un genunchi sus. rotare. la ceafă.sărituri cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare. printr-o mişcare de avântare cu coapsa aproape de nivelul orizontalei. . .cu acţiuni diferite ale membrelor inferioare: cu piciorul drept .g.în tempo-uri diferite.învăţarea aterizării amortizate. forfecare.individual cu diferite acţiuni simultane sau alternative ale braţelor: mişcare obişnuită. . de coate încrucişat. curbilinie. 4. înapoi şi alternat (a. înainte.gb. 10 . în faţă-la spate încrucişat apucat.p. în care un picior este depăşit de celălalt. sus. de mâini. cu piciorul stâng – alergare cu pendulare înapoi. întinse.lat. Mijloacele şcolii săriturii: ./alt./înap. prin apropierea şi depărtarea picioarelor.prin structuri în care se intercalează unele variante de alergare: alergare cu joc de glezne.educarea echilibrului şi a coordonării dinamice în faza de zbor. Alergarea ameliorează mobilitatea articulaţiei coxo-femurale şi tonifică musculatura ridicătorilor coapsei.prin structuri în care se leagă diferite variante de alergare: a.) se efectuează în deplasare laterală (stânga sau dreapta).dezvoltarea forţei şi detentei.s.în deplasare cu faţa.

11 .sărituri în adâncime.Sărituri pe ambele picioare cu accent pe înălţimea desprinderii Sărituri pe ambele picioare cu accent pe lungimea desprinderii .

Săritura în lungime de pe loc . de pe loc la groapa de nisip.Săritură în adâncime de pe suprafaţă înălţată .săritura în lungime cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare.sărituri cu bătaie şi aterizare pe diferite obiecte: 12 .

la înălţimi accesibile. pe celălalt picior sau pe ambele picioare. Săritură de pe loc cu desprindere pe un picior 13 . la groapa cu nisip. aterizând în groapă pe acelaşi picior.sărituri de pe loc cu desprindere pe un singur picior. cu înălţimi în progresie continuă şi cu obstacolele plasate astfel încât să permită accesul de la unul la celălalt printr-un singur pas.sărituri peste obstacole aşezate în serie şi în „urcare".sărituri în înălţime.sărituri în lungime. în ghemuit. cu elan perpendicular pe ştachetă. . .Sărituri pe obiecte . . plecând de pe un picior.

Suliţa şi 14 .formarea capacităţii de a depăsi obiectul. .dezvoltarea capacităţii de accelerare a acţiunii de aruncare. .săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) şi săritura în înălţime cu elan (perpendicular pe ştachetă).săritura în înălţime cu păşire. .dezvoltarea forţei trunchiului şi a membrelor superioare. dinapoi-înainte şi de jos în sus . . Din acestea au derivat o serie de procedee care au devenit probe de concurs cum ar fi: . . şi .. . .sărituri cu desprindere şi aterizare pe acelaşi picior . avansând partea inferioară a corpului în raport cu partea superioară.însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanţă prin azvârlire. .săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în zbor. ŞCOALA ARUNCĂRII Obiectivele şcolii aruncării . a trunchilui şi a braţelor. În programa şcolară sunt prevăzute din procedeele specifice săriturii în lungime următoarele: .are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în înălţime. Pas săltat . . în funcţie de condiţiile diferite existente în teritoriu. de pe obstacole şi peste obstacole. . În şcoală. . împingere şi lansare.săritura în lungime întinsă pentru clasele a V-a şi a VI-a.săritura în înălţime.formarea capacităţii de angrenare treptată în aruncare a întregului corp.are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în lungime .sărituri cu desprindere pe un picior şi aterizare pe celălalt: pasul sărit.sărituri pe obstacole. prin acţiunea membrelor inferioare.formarea capacităţii de a păstra controlul bilateral în timpul efortului final. pentru clasele a VII-a şi a VIII-a.săritura în înălţime cu răsturnare dorsală.pas săltat. se foloseşte unul din procedeele: . Mijloacele şcolii aruncării: ▪ Aruncarea tip azvârlire presupune o traţiune liniară.săritura în lungime.

culcat dorsal. dinapoi-înainte. Exerciţiile din şcoala aruncării tip împingere se efectuează cu mingi medicinale de 2kg. aşezat. Exerciţiile din şcoala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi medicinale de 2kg. 2kg. dinapoi-înainte. cu mingea medicinală. din stând cu faţa pe direcţia de lansare.aruncarea mingii de oină. ▪ Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus. 3kg. .aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ. . Greutatea (sfera metalică) se eliberează prin împingere de la umăr. Aruncarea mingii de oină cu un pas încrucişat Exerciţiile din şcoala aruncării tip azvârlire se efectuează cu mingi medicinale de 1kg. pe un genunchi.împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele spre direcţia de eliberare.aruncări de pe loc. . pe genunchi.aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ. prin tracţiune de jos. . 4kg. din lateral-înapoi (dreapta şi stânga). 3kg şi mingii de oină. cu ambele braţe şi cu un braţ. ▪ Aruncarea tip lansare presupune o tracţiune de jos în sus. Aruncare tip azvârlire cu ambele braţe .aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat. înainte cu latura opusă braţului de aruncare). 4kg. pe o traiectorie curbilinie. . . cu un picior înainte.cu ambele braţe şi cu un braţ. din diferite poziţii. 15 . Discul şi ciocanul (cu ambele braţe) se eliberează prin lansare.mingea de oină se eliberează prin azvârlire. 3kg.aruncări cu mingea medicinală de pe loc.

din stând cu spatele spre direcţia de lansare. nu trebuie apreciată numai din punct de vedere cinetic (al succesiunii mişcărilor pasului) ci. ▪ Precizaţi cum acţionează forţele la aruncarea tip azvârlire. ▪ Care sunt obiectivele şcolii săriturii? ▪ Numiţi exerciţiile din şcoala săriturii. prin tracţiune pe deasupra umărului. ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului săltat. Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Precizaţi conţinutul şcolii atletismului. ▪ Care sunt obiectivele şcolii aruncării? ▪ Enumeraţi tipurile de aruncări. în timp ce exerciţiile de atletism (alergarea de viteză spre exemplu) se exprimă mai ales pe baza unor procese dinamice. Când analizăm tehnica. ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului sărit. evoluţia cinetică a mişcărilor. din stând lateral spre direcţia de lansare. luăm în considerare două aspecte importante care influenţează rezultatul final. Se poate deci afirma că. ▪ Care sunt obiectivele şcolii alergării? ▪ Precizaţi principalele mijloace ale şcolii alergării.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. ▪ Descrieţi execuţia alergării cu pendulare. procese integrate de altfel evoluţiei cinetice. ▪ Descrieţi execuţia alergării cu joc de glezne. Ca atare. cu ambele braţe şi cu un braţ. după forţele care intervin în desfăşurarea ei. Analiza tehnicii pasului alergător Pregătirea tehnică a atletului se referă la formarea şi perfecţionarea deprinderii motrice specialităţii 16 . adică după dinamica acestora. ▪ Care sunt obiectele care se aruncă prin azvârlire? ▪ Cum acţionează forţele la aruncare tip împingere? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin împingere? ▪ Cum acţionează forţele la aruncarea tip lansare? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin lansare? ▪ Care este obiectul care se lansează cu ambele braţe? ▪ Care este obiectul care se lansează cu un singur braţ? ▪ Care sunt obiectele utilizate în şcoala aruncării? TEHNICA ŞI REGULAMENTUL PROBELOR DE ALERGĂRI BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR Tehnica exerciţiilor fizice în general şi ca atare a alergării de viteză în mod special. . exploatarea raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi dinamice. şi mai ales. în funcţie de cât de bine sunt stăpânite şi anume: tehnica pasului şi tehnica probei. urmează doar o componentă a tehnicii cu caracter spaţiotemporal. tehnica înseamnă în esenţă.aruncări cu mingea medicinală de pe loc..

Pasul alergător dublu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare. A B C 17 . pentru a reduce cât mai mult posibil acţiunea negativă a forţei de reacţie tangenţială.luarea contactului cu solul se face pe partea exterioară a piciorului şi apoi suprafaţa de sprijin creşte cuprinzând toată pingeaua până când corpul trece peste momentul verticalei. este în punctul cel mai depărtat spre înapoi faţă de punctul de contact. solul (reazemul) acţionează asupra corpului alergătorului cu o forţă egală dar de sens contrar. Alergarea este un mijloc de locomoţie. Aceasta presupune contactul cu solul cât mai aproape de proiecţia pe sol a centrului de greutate. mişcarea piciorului se analizează în trei momente considerate a fi cele mai importante. . În timpul fiecărei perioade. În acest moment.respective şi la consolidarea acestei deprinderi în aplicarea condiţionată de cerinţe concrete ale desfăşurării probei de concurs. între două contacte . Unitatea ciclică a alergării este pasul alergător.perioada de pendulare. care se realizează prin mişcări ciclice. În analiza tehnică. care nu trebuie să fie blocate. . între două momente identice ale aceluiaşi picior.G. Această amortizare trebuie să se realizeze mai puţin de articulaţia gleznei şi în principal de articulaţia genunchiului şi a bazinului. amortizarea constituie o fază care frânează continuitatea alergării şi care trebuie depăşită prin măsuri de execuţie tehnică. corpul alergătorului acţionează asupra solului cu o forţă (F).Pasul alergător dublu. care se numeşte forţă de reacţie (R) a reazemului. de treceri succesive de pe un picior pe celălalt. considerat ciclu complet (doi paşi simpli). În momentul contactului cu solul.perioada de sprijin. astfel: Perioada de sprijin este analizată prin trei faze sau momente. moment în care proiecţia C. care se descompune în forţa tangenţială (Ft) paralelă cu solul şi forţa normală (Fn) perpendiculară pe sol În acelaşi timp. Aşadar. pasul alergător poate fi luat în considerare în doua forme şi anume: . are o acţiune negativă asupra vitezei de alergare. care la rândul ei se descompune în: forţa de reacţie normală (Rn). îndoindu-se în momentul impactului. forţa de reacţie a reazemului R. Analiza ia în considerare ambele faze realizate de un picior. paralelă cu solul şi egală cu forţa tangenţială (Ft). dar de sens contrar. prin: .Pasul alergător simplu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare.G. îndreptată în sus şi înapoi. .Pasul alergător simplu. . Segmentul inferior cedează.Faza de amortizare sau aterizarea . Analiza începe din momentul în care piciorul atinge solul. în aşa fel încât să realizeze o fază de zbor între fiecare contact cu solul. perpendiculară pe sol şi în sus şi forţa de reacţie tangenţială (Rt). realizându-se amortizarea cu reducerea corespunzătoare a vitezei orizontale.

Efectul de acceleraţie creşte treptat odată cu înaintarea corpului. după finalizarea impulsiei. şi o dată cu el genunchiul piciorului pendulant. îndoind genunchiul piciorului pendulat. poate ajunge în punctul maxim în acelaşi timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin. în momentul verticalei genunchiul piciorului pendulant trebuie să depăşească genunchiul piciorului de sprijin destul de mult Numai astfel. prin aplicarea forţei asupra solului şi efectul acesteia determinat de rezultanta reacţiei normale şi reacţiei tangenţiale. depăşeşte în plan anterior genunchiul piciorului de sprijin şi se încheie o dată cu atingerea punctului maxim al avântării genunchiului spre înainte. În această fază. .Faza de pendulare posterioară începe prin ducerea coapsei piciorului pendulant (care tocmai a terminat impulsia). cele două forţe F şi R acţionează pe aceeaşi linie verticală. A B Poziţia piciorului pendulant în momentul verticalei (A – corect. Pentru ca faza următoare să fie eficientă. . în faza următoare. B . astfel încât unghiul dintre gambă şi coapsă se închide maxim posibil în momentul în care genunchiul trece spre înainte în plan vertical de piciorul de sprijin. raportată la secvenţa fiecărui pas este cea mai mică.Analiza perioadei de sprijin şi a perioadei de pendulare . Pentru a realiza această acţiune. Perioada de pendulare începe din momentul în care piciorul părăseşte solul. prin flexia gambei pe coapsă. . Unghiurile şi amplitudinile sunt maxime.incorect) În pendularea posterioară se realizează la nivelul genunchiului o flexie naturală şi una forţată. Faza de impulsie este faza activă a alergării. avântarea genunchiului spre înainte. această fază este pozitivă în acţiunea piciorului de sprijin.Momentul verticalei se formează când piciorul pendulant încrucişează piciorul de sprijin. în funcţie de caracteristicile morfologice ale alergătorului şi funcţie de tempoul de alergare. trebuie să se realizeze o scurtare a pendulului.Faza de pendulare anterioară începe din momentul în care centrul general de greutate. pe care o putem influenţa prin reducerea unghiul de impulsie sau/şi mărirea forţei de impulsie (forţa membrelor inferioare).Momentul verticalei corespunde trecerii centrului de greutate prin verticala ridicată din punctul de sprijin. . mai exact în momentul în care centrul de greutate depăşeşte verticala. Tot în momentul verticalei viteza orizontală a centrului de greutate. Ca şi în cazul perioadei de sprijin se distind trei faze sau momente de referinţă în analiza tehnică. flexia gambei pe coapsă ajungând la amplitudinea maximă. dar în sensuri contrare şi este momentul în care au valoarea cea mai mare. cât mai rapid şi economic spre înainte.Faza de impulsie se raportează la momentul în care piciorul se pregăteşte să părăsească solul la terminarea impulsiei. care este forţa de reacţie. Unghiul dintre coapsă şi 18 .

Şi aici coapsa urcă. mişcările compensatorii ale segmentelor unui corp aflat în zbor (când unul urcă celălalt coboară. acumulând o inerţie care se adaugă forţei de impulsie a piciorului de sprijin. spre următoarea fază de amortizare. Momentul finalizării impulsiei La viteze mari. când piciorul pendulant finalizează avântarea. Diferenţa de nivel dintre aceste două faze (înălţimea zborului şi momentul verticalei) indică amplitudinea oscilaţiilor care este acceptată până la 8 cm la alergarea de viteză şi până la 12 cm în alergarea de semifond şi fond. situaţie nefavorabilă deplasării rapide. şi începe faza de zbor. scurtând la maxim pendulul acestuia. laterale. Zborul începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul. respectiv între sprijinul pe un picior şi sprijinul pe celălalt picior. Creşterea amplitudinii oscilaţiilor verticale determină o “alergare sărită”. Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi faţă de bazin prin întinderea genunchiului într-o mişcare de “călcare agăţată” din înainte spre înapoi foarte activă. Este un moment foarte important al alergării. atunci eficienţa este maximă.2. cu atât mai sus cu cât viteza alergării este mai mare. Faza de zbor în alergare se defăşoară între două perioade de sprijin. 4. unde va trebui să realizeze avântarea pentru pasul următor.Oscilaţiile verticale se formează în plan sagital şi sunt datorate momentelor de amortizare şi impulsie ale piciorului. Piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre înainte faţă de bazin şi ca urmare a accelerării din finalul impulsiei. . realizează tripla flexie. în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte.1. care cere o foarte bună coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor.gambă începe să crească. în perioada de sprijin şi sunt mici la viteze mari şi mai mari la viteze mici. coapsa ajunge aproape de orizontală. Dacă la aceasta se adaugă şi mişcarea voluntară şi selectivă a segmentelor. când unul este dus înainte. Pentru a avea acţiune cât mai eficientă a membrelor inferioare. iar membrele inferioare acţionează în direcţii opuse. Oscilaţiile corpului Aceste mişcări ale corpului apar în urma acţiunilor segmentelor corpului în diferite planuri şi anume: verticale. 19 . acestea trebuie să acţioneze simultan folosind la maximum. transversale. corpul alergătorului nu realizează vreun contact cu solul. celălalt trece înapoi). astfel încât planul vertical al gleznei să nu depăşească spre înainte planul vertical al genunchiului. ceea ce înseamnă că acesta se află în perioada de zbor. pentru a putea fi dus foarte repede spre înainte.

valoarea timpului de reacţie la start. ele se evidenţiază în alergare.Oscilaţiile corpului în alergare . prin probă. în anumite limite. În practică.realizarea unui raport cât mai bun între frecvenţa şi lungimea paşilor.calitatea lansării de la start (atingerea vitezei maxime pe o distanţă cât mai scurtă de la plecare).capacitatea alergătorului de a menţine viteza maximă de deplasare cât mai mult timp posibil. Timpul realizat într-o cursă de viteză. cât şi cele două ştafete de 4x100m şi 4x400m. 400m. asigurând astfel o viteză de deplasare maximă. dacă alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează. a vitezei. . cauzate de prelungirea impulsiei şi implicit a avântării piciorului pendulant. 200m. Oscilaţiile transversale prea mari. SCHEMĂ TEHNICĂ A. . adică după lansarea de la start.Oscilaţiile laterale se formează în plan frontal şi sunt produse de trecerea greutăţii corpului de pe un picior pe altul. STARTUL DE JOS 1 Poziţii şi mişcări 2 Variante tehnice 3 Timpul de reacţie 4 Accelerarea şi lansarea de la start B. Probele sunt valabile pentru participarea masculină şi feminină. de: . aceste oscilaţii se compensează prin înclinarea inversă a axei umerilor (centurii scapulare) Oscilaţiile laterale sunt evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt depărtate (pasul este larg).Oscilaţiile transversale se formează în plan orizontal şi sunt datorate proiectării înainte-sus a bazinului în faza de impulsie. trohanterul mare şi genunchiul piciorului oscilant sunt mai coborâte decât aceleaşi puncte ale piciorului opus. aceste oscilaţii nefavorabile alergării se pot reduce prin efectuarea contactului cu solul pe axa alergării sau prin rotarea bazinului spre partea piciorului de sprijin. . Alergările de viteză urmăresc parcurgerea distanţei precizate. când latura care pendulează este mai jos decât cea de sprijin. Echilibrarea acestor oscilaţii este efectuată de axa umerilor care acţionează în sens opus (braţ şi picior opus). duc la scăderea frecvenţei mişcărilor membrelor inferioare în alergare şi în consecinţă. depinde în principal. . pentru că favorizează impulsia în pasul de alergare.12m/s. ele au loc în plan transversal şi sunt considerate utile în alergare. În timpul desfăşurării cursei se pot atinge viteze între 9m/s . ALERGAREA PE PARCURS 20 . într-un timp cât mai scurt. ALERGĂRILE DE VITEZĂ Probele de viteză sunt: 100m. în momentul verticalei. în unele cazuri chiar mai mari. când se obţine viteza maximă. când partea oscilantă a bazinului trece înaintea celei corespunzătoare piciorului de sprijin. de regulă după 30m.

Alergarea de viteză cuprinde următoarele faze: . 21 . startul apropiat şi startul depărtat.respectarea regulamentului de concurs (referitor la comenzile starterului şi poziţiile care trebuie luate de către atlet).interesul atletului de a reacţiona cât mai prompt la pocnetul pistolului de start şi de a dezvolta o viteză de accelerare cât mai mare.Regulamentului. 400m. Un start rapid şi o accelerare bună au un rol decisiv în probele de sprint. viteza de execuţie.poziţiile alergătorului la start (startul de jos) . Viteza startului de jos nu depinde numai de tehnică ci. forţa specifică. Probele care intră în această categorie sunt: 60m. Variante tehnice Se cunosc trei variante ale startului de jos: startul clasic. b. start lansat) . capacitatea de accelerare (puterea de accelerare) de la start. pregătirea pentru start conf. prin care se valorifică calităţile motrice. de capacitatea de concentrare şi reacţie şi disponibilitatea pentru efort.alergarea pe parcurs (alergarea cu viteză maximă. mobilitatea. Alergarea în turnantă (start lansat) C. . viteza de deplasare – pe care sportivul poate să o dezvolte în timpul alergării (viteza naximă de alergare).accelerarea vitezei şilansarea de la start . capacitatea de a menţine viteza maximă de alergare. de stadiul dezvoltării forţei explozive. Alergarea în linie dreaptă (start lansat) 2. intensitate maximă. rezistenţa specifică. 20m. b.înainte de toate. dintre care menţionăm: a. A. părăsirea startblocurilor c. până la finalul cursei.finişul (atacul liniei de sosire) Timpul final realizat de atlet într-o cursă de viteză este condiţionat de mai mulţi factori. viteza de reacţie.1. 2. accelerarea şi lansarea de la start – îşi găsesc raţiunea în două cerinţe de bază: . FINISUL Alergarea de viteză face parte din exerciţiile ciclice care se desfăşoară pe o durată scurtă. viteza de deplasare. într-un timp cât mai scurt. Poziţii de plecare şi mişcări de angrenare în alergare Poziţiile şi mişcările succesive pe care le efectuează sprinterul la startul de jos sunt cuprinse în trei faze: a. 100m. în sensul atingerii vitezei maxime într-un timp cât mai scurt cu intrare în alergare lansată. cu intensitate maximă. c. STARTUL DE JOS Se foloseşte în toate probele de alergare până la distanţa de 400 m. 1.

60 cm şi fixat la 15 . . 1976). Media timpului de reacţie la probele feminine este mai mare decît cea de la probele masculine. coapsa piciorului oscilant ajunge înainte (sub atlet) în punctul cel mai apropiat de trunchi. Capul menţine o poziţie naturală. Durata impulsiei este de 0. 4. La startul depărtat blocul din faţă este dus mai înapoi 50 . lungimea. formînd cu acesta un unghi de aproximativ 30°. Accelerarea şi lansarea de la start O importanţă deosebită pentru realizarea accelerării alergării după start şi realizarea eficienţei lansării de la start o are în mare măsură.în poziţia “gata” proiecţia verticală a centrului de greutate al corpului cade foarte aproape pe linia de plecare.Sadovschi. Startul de jos prezintă următoarele avantaje faţă de startul înalt (din picioare). Bazinul se ridică cu 15 – 20 cm peste nivelul umerilor. frecvenţa şi modul de executare a primului şi următorilor paşi după start. favorizând scoaterea corpului din starea de echilibru (poziţia nemişcată). In poziţia “gata” unghiul format între gamba şi coapsa piciorului din faţă este de aproximativ 90°.20 cm de cel din spate. La startul apropiat blocul din faţă rămâne ca la startul clasic la 30 – 50 cm distanţă de linia de plecare. decontractată. iar unghiul dintre coapsă şi trunchi de 50 – 60°. formând cu linia solului un unghi de 40 – 45°.40 – 0. iar cel din spate este adus mai aproape şi fixat la cca. La terminarea fazei de întindere a piciorului din faţă unghiul de impulsie este de 40 – 45 ° (V:Petrovski şi V. Aceşti paşi se caracterizează prin aceea că rezolvă o viteză accelerată până la atingerea vitezei maxime de care este capabil atletul. într-un timp cât mai scurt posibil.La startul clasic blocul din faţã este aşezat la o distanţă de 30 – 50 cm înapoia liniei de plecare. trunchiul este înclinat faţã de verticalã între 70 şi 75°. executîndu-se o păşire foarte rapidă) cu o impulsie rapidă care intervine după sprijin şi un lucru energic al 22 . într-un timp foarte scurt. iar cel din spate 60 – 75°. Tehnica este ca aşezarea piciorului în primul pas să fie după o traiectorie cât mai apropiată solului (talpa piciorului în primul pas este aproape paralelă cu solul. 3. repartiţia greutăţii corporale este făcută în mod egal pe toate cele patru puncte de sprijin: braţe şi picioare. Fixarea tălpilor pe blocurile de start trebuie să asigure corpului o viteză de pornire cît mai mare prin presarea explozivă a ambelor picioare (simultan) contra blocstarturilor. Timpul de reacţie Viteza de reacţie sau timpul reacţiei motrice la startul de jos este timpul care se scruge între pocnetul pistolului de start şi momentul în care atletul exercită o anumită creştere sesizabilă a presiunii asupra blocstarturilor. În acest moment gambele sunt paralele. iar blocul din spate la aproximativ 30 . Peretele blocului din faţă este înclinat.50 secunde.crează condiţii optime pentru declanşarea unei forţe de mare intensitate. . 15 – 20 cm de primul.40 m distanţă înapoia primului. Piciorul din spate are o deschidere între gambă şi coapsă de 100 – 130 °. necesară pentru accelerarea mişcării. Timpul de reacţie creşte proporţional cu lungimea distanţei de concurs.

se face tot mai mult pe partea anterioară a piciorului.unghiul dintre coapse. Tehnica de alergarea în linie dreaptă Capacitatea de performanţă depinde de anumite caracteristici tehnice: . în finalul fazei.corpul este înclinat faţă de planul vertical cu 10-20°. iar atleţii (care aleargă în jur de 10. Se constată că după o accelerare puternică pînă în 40-45 m se intră în alergare lansată menţinută cât este posibil până în finalul cursei. iar în momentul aterizării.) o viteză de peste 11.00 sec. un rezultat superior sunt mai evidente. atletul găsindu-se exclusiv în faza de impulsie ascuţită.Henry). 23 .00 sec. pe măsura creşterii vitezei de deplasare. Calitatea accelerării (creşterea treptată a vitezei) şi atingerea nivelului maxim de viteză corelează cu nivelul performanţei şi se realizează până în 40 – 60 m. Cu cât viteza maximă.unghiul de impulsie. . 90 °. . la viteze maxime este de 42-45°. La startul luat în turnantă alergătorul (pentru a evita inconvenientele provocate de forţa centrifugă) aşează blocurile de start în partea exterioară a culoarului. la sfârşitul cursei.proiecţia normală a centrului de greutate cade foarte aproape de punctul de contact cu solul. astfel ca lansarea de la start să se facă în linie dreaptă. de la începerea alergării (“Legea celor 6 secunde” – descoperită încă din 1936. Această disponibilitate în creşterea vitezei (rezervă performanţială a sprinterului) are corespondenţă nemijlocită cu ceea ce se numeşte rezistenţa de viteză.. Pentru ca atletele să alerge 100 m sub 11.contactul cu solul. reducînd componenţa tangenţială frenatoare. gamba piciorului este aproape verticală pe sol. Se consideră că sprinterii de elită nu pot obţine viteză maximă mai devreme de 6 sec. F. Deci lipsa totală a elementelor frenatoare. . la cca. B. este menţinută la acel nivel mai mult (ideal este pe toată distanţa rămasă).în momentul verticalei unghiul dintre coapsă şi gambă este de 130-140°.70 m/sec.braţelor care asigură o coordonare şi un echilibru al corpului. ALERGAREA PE PARCURS 1.contactul cu solul se face pe pingea.braţul este îndoit din cot. . În acest caz direcţia lansării va fi tangentă la linia internă a culoarului de alergare. . în pendularea posterioară şi ceva mai redus în pendularea anterioară. . (sau foarte puţin peste) este necesar să obţină o viteză pe secţiuni de 10 m de peste 10. odată dobândită. este de 110-120 ° la vitezele cele mai mari (în cursa de 100 m) şi de 90-100 ° la viteze mai reduse (în cursa de 400 m).50 m/sec. . la terminarea fazei de impulsie. În primii 2-3 paşi de la start nu avem fază de amortizare tipică pasului lansat. în momentul plecării este aplecat mult în faţă (atletul are senzaţia de rostogolire înainte eliminată prin lucrul braţelor energic) Creşterea vitezei de alergare este un rezultat al măririi frecvenţei şi lungimii paşilor. cu atât posibilităţile de a obţine. pe o distanţă cît mai lungă.

coborârea centrului de greutate a corpului şi prin ducerea trunchiului uşor înapoi. ies cu umărul stâng înspre înainte.învingerea forţei centrifuge. Această scădere este provocată de doi factori: . Multe curse sunt pierdute din cauza lipsei de abordare tehnică a finişului. cel mult pe ultimii doi paşi de alergare. Alergarea în turnantă Alergarea în turnantă necesită o cheltuială suplimentară pentru: .În cursele de 200 m forţa centrifugă (aplicată alergătorului de elită) poate atinge 20 -30 kg. pe ultima parte a turnantei mai nou. se înclină înainte. ceea ce duce la o mai bună echilibrare în intrarea pe linia dreaptă. respectiv aşezarea pe sol a întregii tălpii a piciorului. C.5 – 2 m o înclinare energică în faţă câteodată executîndu-se şi o pendulare puternică a piciorului anterior.2. Viteza în turnantă. la ultimul pas înaintea liniei de sosire.micşorarea fuleului. . Alergarea peste linia de finiş se efectuează normal căutînd să fie cât mai degajată pentru a evita o blocare musculară şi a asigura amplitudinea necesară câştigului de spaţiu şi timp. fapt care nu stânjeneşte viteza de alergare. . mai ales cei cu talie mică. FINISUL Tehnica sosirii se realizează prin aplecarea energică a trunchiului înainte. Trebuie evitată executarea unei sărituri pe linia de sosire. Apariţia forţei centrifuge este direct proporţională cu pătratul vitezei de deplasare şi invers proporţională cu raza de curbură a turnantei. Reducerea vitezei de deplasare se realizează prin scurtarea pasului alergător. comparativ cu viteza în linie dreaptă. Ca o variantă se constată că unii dintre sprinteri. pe ultimul pas.scăderea frecvenţei paşilor.rotarea progresivă a trunchiului astfel ca planul medio-sagital al alergătorului să rămână perpendicular pe tangenta dusă la traiectoria elergării (tangenta arcului de cerc al turnantei). 24 . Trunchiul sprinterului. Înaintea liniei de finiş se execută cu 1. scade.

Curba de frecvenţă are trei faze caracteristice: . aceasta nu se consideră o infracţiune. plecarea se efectuează cu start de jos. 4.22 (4 picioare). în etapele superioare culoarele sunt ocupate conform performanţelor obţinute în calificări: primii patru performeri aleargă pe culoarele 3. se efectuează în acelaşi loc. Comenzile starterului sunt: „Pe locuri!”.faza ascendentă până la maximum (pînă în 25 m) . la linia de sosire.Trecerea liniei de sosire Există mai multe curbe corespondente unor factori: Curba lungimii fuleului cu trei faze caracteristice: . respectiv cu umărul stâng spre interiorul pistei.10m fiind delimitat de linii late de 5cm.faza scăderii treptate (60-90 m) . de formă ovală.faza de accelerare (ultimii 3-4 paşi) care este în legătură cu frecvenţa paşilor şi se opune scăderii accentuate a vitezei. În stadion. apreciindu-se că prin aceasta şi-a creat avantaj (a alergat o distanţă mai scurtă decât ceilalţi participanţi).faza aproximativ uniformă până la 92-93 m . „Gata!” şi când toţi concurenţi sunt nemişcaţi.faza vitezei maximale . iar în sală de atletism de 0. culoarul 1.faza scăderii accentuate (90–95 m) Curba vitezei de alergare este rezultanta celor două curbe anterioare şi are trei faze: .faza de accelerare . 5 şi 6. dacă alergarea se desfăşoară în turnantă. călcarea liniei din stânga a culoarului se consideră infracţiune şi concurentul respectiv este descalificat. Când alergarea se desfăşoară în linie dreaptă şi un concurent se abate pe moment de la culoarul său. Culoarele de alergare sunt atribuite în serii prin tragere la sorţi.faza vitezei descrescînde Prevederile regulamentului de concurs Toate alegările de viteză. culoarul are lăţimea de 1. are lungimea de 400m şi este formată din două porţiuni rectilinii şi două porţiuni curbilinii. nu a jenat un altul. Pista de alergări este împărţită în culoare. Culoarele se numerotează de la interior spre exterior. în funcţie de lungimea cursei. dar sosirea pentru toate probele. se desfăşoră pe pista de atletism. Pista de alergare (turul de pistă). respectiv la sfârşitul liniei drepte. fiind primul de lângă bordura pistei. cu ambele picioare în contact cu blocurile. Locul de plecare este diferit.90-1. La toate probele de viteză este obligatorie plecarea cu start de jos.faza de accelerare puternic accentuată (pînă la 45 m) . Alergarea se efectuează în sens invers mişcărilor acelor de ceasornic. linia interioară (din stânga alergătorului) nu face parte din lăţimea culoarului său. 25 . mai ales dacă concurentul în cauză. fiecare alergător fiind obligat să-şi păstreze culoarul până la sfârşitul cursei. În probele de alergări de viteză. mai exact pe culoare.

Descrieţi cum se face trecerea din accelerarea de la start la alergarea lansată. Care este varianta optimă a tehnicii startului de jos şi care sunt factorii favorizanţi. 3. înainte de pocnetul pistolului. Comentaţi coordonatele curbelor lungimii fuleului. pentru a se reuşi parcurgerea unor distanţe medii. există riscul unui start greşit). 26 . tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului. Aceasta corespunde. atinge planul vertical al marginii interioare a liniei de sosire. Comparaţi alergarea în linie dreaptă cu alergarea în turnantă 5. TEHNICA ÎN ALERGAREA DE SEMIFOND ŞI FOND Startul din picioare şi alergarea în faza de accelerare Semifondiştii şi fondiştii pornesc în cursă cu start din picioare. Greutatea corpului se repartizează pe ambele picioare. La comanda “gata”. frecvenţei paşilor şi a vitezei de alergare şi în ce măsură se poate menţine viteza optimă până în finalul cursei de viteză 4. 2. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu. 5000m şi 10000m (fond).195km (mare fondmaraton). îl are respiraţia. Dacă un concurent începe mişcarea sa de plecare. La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină şi feminină în următoarele curse: 800m şi 1500m (semifond). indiferent ce atlet face o plecare greşită în alergare. trunchiului şi braţelor. Trenul superior este flexat. va fi descalificat. „o singură plecare greşită este îngăduită fără descalificarea unuia sau mai multor atleţi. La comanda “pe locuri” alergătorii se aliniază la linia de start şi iau o poziţie uşoară de păşire. respectiv ritmul respirator. Concurenţii vor fi clasaţi în ordinea în care o parte a trunchiului. ulterior. ALERGĂRILE DE SEMIFOND ŞI FOND În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raţională a efortului. Sosirea este marcată pe pista de alergări printr-o linie lată de 5cm. pentru aceasta este necesar ca mişcările alergătorului să fie cât mai economice. aceasta este considerată o plecare greşită. (În cazul unei pauze lungi între cele două comenzi la deplasarea în continuare a greutăţii înainte. iar greutatea se află la toţi alergătorii pe piciorul avansat. în mare măsură. de cele mai multe ori.starterul va declanşa focul de pistol sau semnalul de plecare. pentru acea alergare”. relaxat. ce au făcut plecarea greşită. trasată perpendicular pe liniile culoarelor. dar eficiente în acelaşi timp. Acesta ridică mai puţine cerinţe tehnice decât startul de jos. se accentuează îndoirea genunchiului avansat. Un rol decisiv în alergările care solicită efortul de rezistenţă. Cum obţinem un finiş optim şi eficient. AUTOEVALUARE 1. mari şi foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă. sau se află deja peste piciorul avansat. întrucât alergătorul poate menţine corpul redresat. 42. poziţiei startului de jos mediu.

După pocnet, corpul ia o poziţie aplecată, confortabilă, în corelaţie cu extensia picioarelor şi pendularea de avansare a piciorului posterior. Flexarea este mai pronunţată dacă fazei de accelerare i se acordă importanţă mai mare, dar în general, odată cu creşterea distanţei scade şi rolul fazei de accelerare. Acţiunea picioarelor este secondată de cea a braţelor care, pendulează energic, susţinând lansarea prin alergare accelerată spre o poziţie cât mai avantajoasă încă de la debutul cursei; cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât spaţiul de lansare este mai scurt (la 800m lansarea acoperă 100-120m; la fond aceasta durează 30-50m). Particularităţi ale tehnicii de alergare pe parcurs În alergarea de semifond şi fond, toate mişcările urmăresc realizarea economiei de efort. Tehnica este raţională, cînd evită mişcările neeconomice, ineficiente. Modul de aterizare a piciorului depinde de lungimea fuleului, ca şi de viteză. Semifondiştii ca şi fondiştii aterizează aproape de planul proiecţiei verticale a P.G.G. Prin creşterea distanţei de alergare, piciorul aterizează cu talpa paralelă faţă de sol. Semifondiştii ating solul întâi cu ristul exterior al tălpii mediane. Scurt timp după primul contact cu solul , greutatea corpului apasă pentru o clipă toată talpa pe sol. Flexarea uşoară a genunchiului ce apare în faza de sprijin anterioară dispare în urma producerii extensiei în faza de sprijin posterior. Trenul superior nu este flexat decît foarte puţin, sau chiar deloc (85-90 °) în timpul alergării. Braţele sunt îndoite în aşa măsură încât să sprijine mişcările de alergare. Este indiferent dacă ele pendulează paralel sau se mişcă puţin în faţa corpului. Colaborarea uşoară (la mişcare) a centurii scapulare nu este considerată ca greşeală. În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat prin uniformitate şi constanţă; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine mică şi uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puţin energice. Lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcţie de particularităţile alergătorului. Contactul cu solul nu trebuie să fie dur, aspect ce se poate realiză prin micşorarea forţei tangenţiale, respectiv prin aşezarea piciorului în faza de amortizare, cât mai aproape de proiecţia verticală a centrului general de greutate a corpului. Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare; în acest scop, la alergarea pe 800m, cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba de 1500m, unii alergători aşază piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a labei piciorului, urmând derularea întregii tălpii; în probele de fond şi mare fond, contactul se ia pe călcâi, urmând apoi derularea pe talpă. În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se întinde complet sau se extinde complet dar nu energic; coapsa piciorului pendulant se ridică sub orizontală, la 75º, fiind avântată înainte, gamba deplasându-se sub propria greutate. În alergările de rezistenţă, trunchiul este păstrat la verticală (uşor înclinat uneori la alergarea pe 800m), umerii sunt relaxaţi, iar braţele îndoite la 90º şi uşor depărtate de corp, pendulează înainte şi înapoi degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând deplasarea. Poziţia trunchiului, a braţelor şi a capului, care trebuie să se afle în prelungirea trunchiului favorizează respiraţia; este de subliniat rolul respiraţiei care trebuie să fie ritmică şi profundă, accentuându-se expiraţia, care va angrena automat şi inspiraţia. Finişul şi sosirea

27

În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de alergarea de viteză. Finişul se declanşează în funcţie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanţe mai modeste la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu aceeaşi abordare tehnică de la alergarea de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de fond şi semifond se desfăşoară pe pista stadionului. Plecarea în toate probele din această grupă se efectuează cu start din picioare, cu respectarea comenzii: „Pe locuri!”, urmată de pocnetul pistolului starterului. Pocnetul pistolului este lansat după ce starterul s-a asigurat de faptul că toţi concurenţi sunt nemişcaţi şi în poziţie corectă de plecare. La start concurenţii sunt obligaţi să-şi ocupe neîntârziat locurile înapoia liniei de start; o singură plecare greşită (înaintea pocnetului pistolului) este tolerată fără descalificarea unuia sau mai multor alergători, care au greşit, dar repetarea greşelii de către orice atlet, va atrage descalificarea acestuia. În proba de 800m plecarea se face pe culoare, iar alergarea se păstrează astfel, doar pe parcursul primei turnante, respectiv până la linia de părăsire a culoarelor (linia lată de 5cm, ce traversează pista), după care se trece în alergare în pluton, la „coarda din stânga” (lângă bordură pe culoarul 1 şi 2) . La proba de 1500m plecarea se efectuează în linie dreaptă, pe când la probele de 5000m şi 10000m, locul de start este marcat de o linie curbă, astfel încât fiecare concurent pleacă la aceeaşi distanţă de sosire. La aceste alergări plutonul se formează la începutul cursei, prin lansarea de la start. Orice alergător care îmbrânceşte un alt concurent, îi taie calea sau îl obstrucţionează, în aşa fel încât îi incomodează înaintarea, este pasibil de descalificare din probă. În alergările de semifond şi fond, depăşirea unui concurent se face de obicei prin dreapta adversarului; când se întâmplă prin stânga adversarului, trebuie să existe spaţiu suficient pentru a nu îmbrânci sau jena alergătorul aflat în faţă, fapt ce ar atrage descalificarea. Când intenţia de depăşire este regulamentară (prin dreapta), iar concurentul aflat în faţă se opune alergând în lateral (tăind calea) sau întrebuinţând alte mijloace care să-l jeneze pe adversar în deplasare, va fi de asemenea descalificat. În proba de 800 m, în scopul evitării busculadelor de la plecare, prima turnantă este parcursă pe culoare. Ieşirea din turnantă este marcată de o linie transversală după depăşirea căreia concurenţii vor putea ocupa orice loc pe pista de alergări. AUTOEVALUARE 1. Descrieţi startul specific al alergării de semifond şi fond. 2. Descrieţi pasul dublu de alergare la semifond şi fond. 3. Descrieţi secţiunile la nivel de tren superior în alergarea de semifond şi fond. ALERGAREA PE TEREN VARIAT Este condiţionată de corectitudinea alergării. Tehnica alergării pe teren variat este acea de la alergarea de fond. Deosebirile care intervin în pasul alergător, între tehnica de fond şi tehnica

28

alergării pe teren variat, se datoresc necesităţii adaptării acesteia la natura solului şi la relieful terenului. Cerinţe: - păstrarea echilibrului general al corpului pe toată durata alergării, indiferent de relieful terenului; - necesitatea unei economii de forţe în condiţiile date. Alergarea pe teren variat se întâlneşte sub forma ei organizată, crosul, din punct de vedere tehnic are aceleaşi faze ca ale alergării de concurs: - startul - lansarea de la start - alergarea pe parcurs - finişul - sosirea Plecarea se face din picioare la comenţile starterului: “pe locuri”, comandă la care alergătorul ia o poziţie asemănătoare cu cea descrisă la alergările de semifond şi fond. Pentru aducerea sportivului în poziţia dorită în pluton sunt executate o serie de mişcări asemănătoare cu cele de la semifond şi fond. Alergătorul este nevoit de multe ori să adapteze conştient tehnica obişnuită de alergare pe pistă la aceste situaţii. Două situaţii impun cu necesitate schimbarea tehnicii: - natura solului - relieful terenului Pe traseele de cros se întâlnesc terenuri acoperite de iarbă, frunze, terenuri cu solul moale (arături, nisipuri), terenuri în pantă (urcuşuri sau coborâşuri mai line sau mai abrupte), obstacole naturale sau artificiale,etc. În cazul terenurilor cu solul moale, afânat, pe soluri nisipoase, neconsolidate, pe arături, pe terenuri acoperite cu straturi groase de frunze contactul cu solul se ia pe toată talpa deodată, iar în timpul împingerii talpa nu se derulează complet. Acest fel de aşezare a piciorului pe sol are avantajul că oferă alergătorului, în permanenţă, o suprafaţă de sprijin mare, evitându-se afundarea în terenul prea moale. În aceste cazuri frecvenţa paşilor creşte şi ca atare lungimea lor se micşorează. Trunchiul este mult mai aplecat înainte decât în alergarea de fond, iar braţele ajută acţiunea picioarelor prin mişcări mai scurte şi energice. Pentru menţinerea unui echilibru corespunzător braţele sunt ţinute departe de trunchi iar privirea cercetează în permanenţă terenul din imediata apropiere. Pe arătură este mult mai bine să se calce între brazde, unde terenul este mai tare. La urcuş pasul de alergare este mult scurtat (cu cât panta este mai înclinată cu atât pasul este mai scurt), iar împingerea de la sol de cele mai multe ori este incompletă. În caz contrar este necesar un efort mai mare care duce la oboseală. Contactul cu solul se face numai pe pingea. Genunchiul piciorului liber este ridicat mai sus, gamba făcând un unghi mic cu coapsa. Trunchiul este aplecat înainte, ănclinaţia fiind cu atât mai mare cu cât panta este mai abruptă. Un pas mai scurt cu o frecvenţă mai mare aduce în acest caz foloase mai mari. Dacă panta este excesiv de înclinată, alergarea ia aspectul unei căţărări. La coborâşuri, dacă panta este lină, alergătorul se va lăsa dus la vale. Acest lucru necesită adoptarea unui pas mai lung. Când panta este deosebit de înclinată se utilizează paşi mai scurţi, însă cu o frecvenţă ridicată. Contactul cu solul este luat întâi cu tocul, după care urmează o derulare completă a labei piciorului, fără a termina mişcarea de împingere în piciorul de sprijin.

29

mai ales atunci când panta este foarte înclinată. este strâns legat de pregătirea şi posibilităţile alergătorilor. 30 .În alergarea la vale trunchiul este menţinut aplecat pe spate. garduri vii. Braţele sunt ţinute departe de trunchi. Şanţurile. copaci răsturnaţi. contactul cu solul se ia pe toată talpa. în măsura în care natura obstacolului permite acest lucru. Obstacolele care depăşesc înălţimea de 1 m sunt trecute şi cu ajutorul braţelor. Finişul poate începe cu 150-200 m sau chiar mai mult înaintea sosirii. boschetelor. înalte de 70-90m cm. pe distanţe cât mai reduse în raport cu obstacolul. sunt trecute prin călcare dacă obstacolul este de exemplu un pom răsturnat sau prin păşire ca în cazul gardurilor vii. în alergarea pe teren variat. Obstacolele mari. Trecerea obstacolelor se execută după o accelerare în prealabil. în teren moale. băltoace. gropile şi băltoacele sunt trecute printr-un pas sărit. Trecerea obstacolelor aflate pe parcurs (şanţuri. nisipos trunchiul este vertical. procedeu mai economic şi mai sigur. etc.) ridică probleme care trebuie rezolvate spontan cu cheltuială minimă de energie dar cu maximum de eficacitate. Finişul. în funcţie de înclinaţia pantei. iar impulsia nu va fi forţată. Se recomandă ca acţiunea de trecere a obstacolelor să nu modifice prea mult ritmul şi structura generală a alergării. obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare. derularea labei piciorului nu este completă.

fruzişuri groase). crosul se va desfăşura pe un traseu uşor ondulat. urcuşuri sau coborâri periculoase. 3. izlazuri cu obstacole naturale şi dacă este posibil. traseul va evita obstacolele foarte grele (gropi adânci. Modul de trecere a obstacolelor de pe parcurs TEHNICA ÎN ALERGAREA DE GARDURI 31 . membri fiecărei echipe aliniindu-se apoi în şir.Prevederile regulamentului de concurs Având în vedere circumstanţele foarte variate în care se desfăşoară probele de cros. parcursul nu va cuprinde linii drepte lungi. câmpii. Cu excepţia plecării şi sosirii. relieful terenului. cu viraje largi şi linii drepte scurte. . În stabilirea clasamentului pe echipe.12 km pentru seniori. În toate alergările. Precizaţi fazele alergării pe teren variat.6 km pentru senioare. Parcursul este stabilit pe terenuri deschise. Distanţele recomandate de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism. apă şi alte răcoritoare vor fi dispuse la plecarea şi sosirea în cursă. sunt în jur de: .8 km pentru juniori. apelându-se la comenzile de la probele de alergări de rezistenţă. este dificilă elaborarea unei standardizări precise. acoperite cu iarbă. locurile la linia de start vor fi trase la sorţi.4 km pentru junioare. . AUTOEVALUARE 1. traversarea drumurilor publice fiind redusă. care să vizeze regulile pentru această probă. Startul şi adaptarea tehnicii la situaţiile ivite – natura solului. Semnalul de plecarea în alergare este pocnetul pistolului. . pentru alergările de cros. 2. câştigătoare este cea care însumează cel mai mic număr de puncte.

.startul .atacarea primului gard . Aterizarea după gard C. Conform Regulamentului probele care intră în această categorie sunt: 110 m. indiferent de proba la care ne referim.timpul de trecere (zbor) peste garduri. în raport cu nivelul (înălţimea) normal din timpul alergării pe plat. CGG în planul deplasării să fie rectiliniară. de viteza de deplasare pe plat şi de viteza de trecere a gardurilor. ALERGAREA INTRE GARDURI D. . .g. .timpul de parcurgere a celor 9 intervale (spaţii) dintre cele 10 garduri. Trecerea peste gard (Zborul) 3. PASUL PESTE GARD 1. Esenţa tehnicii în pasul peste gard este ca pierderea vitezei de deplasare să fie cât mai mică.corpul şi mai ales bazinul să se ridice cât mai puţin în faza de trecere peste gard. la limita de finiş. .g. şi 400 m.păşirea peste gard .faza de zbor peste gard să se desfăşoare într-un timp cât mai scurt.finişul Aceste porţiuni trebuie să fie stăpânite bine pentru a valorifica calităţile psiho-motrice ale alergătorilor.Este alergarea cu tehnica cea mai dificilă deoarece alergătorul trebuie să se adapteze la o serie de dispoziţii regulamentare pentru a parcurge porţiuni tipice pentru tehnică.– pentru femei. şi 400 m. în principal.timpul accelerării până la primul gard. SCHEMĂ TEHNICĂ A. de o păşire caracteristică.Printre acestea enumerăm: . 32 . .g. rapid şi sigur sub formă de păşire.timpul de reacţie la start.aterizarea după gard să se facă într-o poziţie favorabilă reluării alergării.atacul gardului să fie realizat fără pierderea vitezei dobândite în alergare. Performanţa rezultatului sportiv depinde în aceste condiţii. O serie de cerinţe stau la baza structurii tehnicii. (pasul peste gard). . STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START B.timpul alergării de la ultimul gard. Scopul cel mai important pentru tehnica alergării este menţinerea vitezei prin modificarea cât mai imperceptibilă a alergării normale (de viteză). O apreciere mai detaliată a factorilor care determină performanţa (în proba de garduri) se poate face ţinând cont de suma formată din: .– pentru bărbaţi şi 100 m.alergarea între garduri . FINISUL Alergarea de garduri este o alergare de viteză în care ritmicitatea paşilor este întreruptă după un număr precizat de cicluri.g. Atacul gardului 2. .

. Atacarea primului gard De obicei. în tot acest timp.Alţi factori determinanţi se referă la: . în această situaţie.g. spre deosebire de sprinter.creşterea progresivă a lungimii paşilor (exclusiv ultimul pas). . în raport cu penultimul pas.atacul gardului . acest lucru permiţînd îndreptarea progresivă şi suficientă a trunchiului pînă la apropierea de primul gard. un echilibru general al corpului în raport cu traiectoria centrului general de greutate. Adaptarea poziţiilor în startul de jos precum şi mişcările succesive pe care le face atletul este efectuată în linii mari asemănător cu acelea prezentate la alergarea de viteză. O schemă cu lungimea paşilor de la start până la primul gard pune în evidenţă: . La startul cu 8 paşi de accelerare atletul se aşează cu piciorul puternic (de bătaie) în faţă. distanţa de la start până la primul gard este parcursă din 8 paşi.trecerea propriu-zisă a gardului 33 . Faţă de aceste cerinţe hurdlerul.veteza de execuţie a trecerii gardului şi reluării alergării între garduri.72 m care trebuie atinsă cu o viteză cât mai mare posibilă. PASUL PESTE GARD (PĂŞIREA) Trecerea peste gard trebuie să fie o continuare armonioasă a paşilor de alergare obişnuiţi. B. A. impunîndu-se o apropiere a blocstartului din faţă în raport cu linia de plecare. O sistematizare de ordin didactic a pasului peste gard ne oferă următoarea schemă: . şi 100 m. garduri există unele deosebiri care sunt condiţionate de: . STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START Până la primul gard trebuie parcursă o porţiune de 13. b. şi de înălţarea minimă a centrului general de greutate al corpului. Totuşi la probele de 110 m.g.viteza de deplasare .talia alergătorului . Acesta depinde de valorificarea integrală a vitezei orizontale dobândită în alergare până în faţa gardului. dar cu anumite particularităţi.scurtarea ultimului pas din faţa gardului. iar la startul cu 7 paşi cu celălalt picior în faţă.apariţia în prima parte de accelerare în faţa alergătorului a primului gard şi trecerea acestuia cât mai rapidă. la comanda “gata”. ridică bazinul mai mult peste nivelul umerilor. pe fondul măririi treptate a lungimii paşilor şi creşterea frecvenţei acestora. Acestea se fac printr-o serie de rotaţii cu caracter compensatoriu datorită cărora îşi poate menţine. printr-o acţiune de atac eficientă. Aterizarea corectă şi eficientă după gard este asigurată de succesiunea (structura) mişcărilor executate de segmentele mari ale corpului în faza de zbor. Atleţii înalţi parcurg această distanţă în 7 paşi. printr-o traiectorie întinsă.asigurarea unei aterizări după primul gard care să creeze premizele cele mai favorabile pentru ritmul cel mai eficient de alergare pe întreaga distanţă. adeseori. Aterizarea după gard într-o poziţie favorabilă reluării alergării. Caracteristicile tehnicii pasului peste gard sunt determinate de următoarele cerinţe: a. Timpul de zbor minim.

Dar o îndoire puternică îngreuiază o puternică aplecare a trunchiului înainte. ajungând cu linia coapsei deasupra orizontalei.proiecţia verticală pe sol a C. . Dacă îndoirea este redusă nu apar dezavantaje tehnice deosebite. 2. Trecerea peste gard (zborul) Trecerea gardului reprezintă în fond acţiunile pe care atletul le face în faza de zbor (faza fără sprijin) peste gard Imediat după ce piciorul de impulsie s-a desprins de pe sol. în proba de 110 m.G. cu tendinţa de a ajunge din urmă piciorul de atac. distanţa de la locul de bătaie până la gard este cuprinsă între 2. elanul prea lent al gambei sau mobilitatea insuficientă a articulaţiei şoldului. în prima parte a fazei de oscilaţie anterioară.95 şi 2.13 sec.g.. . în faza de zbor.G. timp în care piciorul “remorcat” îşi continuă excursia. dar foarte energică. în momentul terminării fazei de impulsie cade înaintea suprafeţei de sprijin. este avântat înainte-sus. ci îndoit din genunchi.11 – 0. depăşind planul frontal al trunchiului. . . (femei) este de 0. îndoit puternic din articulaţia genunchiului.25 m la bărbaţi şi 1. o traiectorie mai înaltă a C. este de 0. este de 120-130°. Acţiunile aferente atacului gardului la proba de 400 m sunt mai reduse ca amplitudine şi mai puţin energice în raport cu cele de la 110 m. Braţul din 34 .piciorul de atac. piciorul de bătaie.- aterizarea 1. dezaxatlateral şi îndoit din genunchi.g. determinînd.05 şi 2. spre înainte-sus. la terminarea fazei de impulsie.G. ceea ce produce o curbă nu tocmai avantajoasă peste gard a punctului de greutate a corpului. Varianta la utilizarea piciorului de atac.unghiul de impulsie este mai mare comparativ cu acela al pasului lansat de viteză. piciorul de atac începe acţiunea de coborâre. pe fondul acestei mişcări. gamba piciorului de atac se întinde din articulaţia genunchiului spre înainte concomitent cu întinderea din cot a braţului opus piciorului de atac. .12 sec. printr-o mişcare specifică de dezaxare din articulaţia coxofemurală. cel mai frecvent.avîntarea piciorului de atac în linia de trecere a garului. iar trunchiul se află în cea mai aplecată opoziţie. În aceleaşi probe. În cadrul acestei faze remarcăm o prelungire a fazei de impulsie care duce la: .12 – 0.extensia segmentelor piciorului de desprindere tardivă. Durata sprijinului pe piciorul de impulsie înainte de desprinderea pentru trecerea peste gard la cei mai buni alergători (bărbaţi) din lumne. Fără întârziere. rămas în urmă – jos.unghiul dintre coapse..G. în consecinţă. declanşează o mişcare accelerată de îndoire din articulaţia genunchiului şi de “tragerea” lui prin lateral-înainte-sus. iar în proba de 100 m. cu talpa înainte şi cu vârful în sus. Atacul gardului.05 m la femei. La mulţi alergători de garduri piciorul de atac nu este întins după elan. celălalt picior îşi încheie acţiunea de atac prin întinderea completă din articulaţia genunchiului. în flexia dorsală.aplecarea trunchiului înainte în linia de trecere a gardului.g. Cauza unei îndoiri prea puternice este. cu o “întârziere” voită. Cînd călcâiul piciorului de atac atinge planul vertical al gardului deasupra stinghiei odată cu mâna opusă. .

pentru alergătorii mai puţin rapizi sau constitutiv mai slabi. unele condiţii atmosferice. Aterizarea Aterizarea. Celălalt picior. lungimea pasului de gard este de 3.partea piciorului de bătaie se îndoaie uşor din articulaţia cotului şi este tras prin lateral-înapoi. îşi păstrează rolul de compensare în realizarea în continuare a echilibrului dinamic al întregului sistem. se caracterizează prin următoarele: Piciorul de atac. atinge în traiectoria lui punctul maxim faţă de sol înaintea stinghiei gardului la 0.30 – 1. printr-o mişcare de rotaţie compensatorie. Acţiunile de trecere a gardurilor în proba de 400 m sunt încadrate în structurile menţionate mai înainte cu deosebirea că sunt efectuate la parametrii de viteză şi amplitudine mai reduşi în raport cu probele de 110 şi 100 m g. numărul gardului la care se face înregistrarea (de regulă valorile cele mai bune sunt 35 .25 m la proba de 100 m. 3. Braţele deschise larg în plan antero-posterior. din motive tehnice. este “tras” în continuare înainte-sus spre linia mediană a corpului. In momentul impactului cu solul trunchiul atletului este vertical sau foarte puţin aplecat înainte.20 m (60%) măsoară până la gard şi restul de 1.40 – 1.. La acelaşi individ variaţia intervine în funcţie de “tăria” cursei. în coordonare naturală cu acţiunea picioarelor..50m. Aterizarea se face la distanţa de 1. Date spaţio-temporale referitoare la faza pasului peste gard măsurate la C. Circa 2. aterizarea activă nu este tocmai avantajoasă.10 – 2. genunchiul şi coapsa lui atingând punctul cel mai înalt din traseul de zbor (aproape de nivelul umărului).50 m (= 40%) este distanţa de după gard. gamba acestuia formând cu coapsa un unghi de aproximativ 90°. în timp ce piciorul de atac coboară. 1. De aceea. coboară activ cu talpa orientată spre sol. piciorul pe care se aterizează este complet întins şi vertical în prelungirea liniei trunchiului (contactul cu solul se face exclusiv pe partea anterioară a pingelii). iar piciorul care a jucat rol de remorcă se află impetuos propulsat înainte într-o flexie puternică a coapsei pe bazin. gamba şi laba paralele şi razante cu stinghia).g. de îndată ce a depăşit cu gamba linia gardului.83 la unii din cei mai buni alergători de garduri au arătat că în cursele bărbaţilor cît şi în cele ale femeilor C. contribuind. Se constată că o impulsie energică înspre gard favorizează viteza de execuţie a piciorului de “remorcă” în trecerea peste gard.G. după ce şi el depăşeşte linia gardului (cu coapsa.50 m dincolo de gard la proba de 110 m.20 m. rămânând întins din articulaţia genunchiului. fază hotărâtoare pentru reluarea alergării în cele mai bune condiţii. căci nevoia de a lungi paşii între garduri poate provoca scăderea vitezei de alergare.M. un câştig de timp nefiind posibil decît printr-o aterizare activă a piciorului de atac.G. la echilibrul dinamic al corpului în zbor.g.10-0. Scurtarea distanţei de atac a gardului nu este o modalitate acceptabilă. Acest câştig de timp echivalează cu o distanţă mai mică a punctului de aterizare după gard şi cu o distanţă relativ crescută de atac a gardului. O înaltă frecvenţă a paşilor între garduri este oricum baza rezultatelor bune.00 – 1. Lungimea pasului peste gard Alergătorii care posedă calităţi atletice trebuie să caute să scurteze planarea peste gard. În general.

C. în funcţie de indicii antropometrici.înregistrate la gardurile 3-5) şi nu în ultimul rând. în special înălţimea atletului şi lungimea picioarelor. astfel: .ultimul pas (al treilea) care precede bătaia pentru a trece următorul gard este mai scurt decât al doilea.g. În cursele de 110 m. ALERGAREA ÎNTRE GARDURI Numărul paşilor între garduri este variabil şi este determinat de specificul cursei şi de însuşirile fizice ale atletului.al doilea pas este cel mai lung. şi 100 m. . În cursele de 110 m şi 100 m g. 36 . iar în cursele de 400 m g acesta variază între 13 şi 17 (de regulă 13-15 paşi în cursele bărbaţilor şi 15-17 în cursele femeilor).g. numărul paşilor invariabil este de 3. executarea celor 3 paşi de alergare se caracterizează printr-o structură specifică şi tipică determinată de lungimea diferită a fiecărui fuleu. .primul pas (după aterizarea din pasul peste gard) este cel mai scrut.

Aplecarea trunchiului cu pieptul înainte pe linia de sosire se face pe ultimii doi paşi. ALERGAREA DE 400 m GARDURI Are particularităţi în ceea ce priveşte : . de regulă. Majoritatea aleargă cu 15 paşi între garduri. media distanţelor de la gard până la locul de aterizare dincolo de gard .20 m pasul peste gard.90 m/s.15 m pentru fiecare pas şi 3. 15 sau 17 paşi. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de garduri se desfăşoară pe culoare. tot la 9. . până la linia de sosire. Pentru a intra în zona de sprint este necesară o coborâre foarte rapidă după gard cu o poziţie cât mai aplecată şi mai echilibrată a corpului. .25 m/s la femei. rezultă că hurdlerii au resurse de accelerare a vitezei în zona sprintului final. se încheie după unităţile (ciclurile) de ritm cuprinse între gardurile 4 şi 5. media lungimii paşilor între garduri . . iar de la ultimul gard până la sosire este de 8. Sunt dispuse zece garduri pe fiecare culoar. se constată o reducere a vitezei pe ultima parte a cursei.ritmul cu 13 paşi necesită un fuleu de 2.45 m şi o alergare înaltă care produce oboseală. Deoarece viteza în ultima unitate de ritm (între gardul 9 şi 10) este în medie 8. punctul de aterizare. Această accelerare.40 – 2. media distanţelor de la locul de desprindere (bătaie) până la gard . Accelerarea vitezei de alergare de la start nu se termină în distanţa de până la primul gard (componenta “apropiată”). pe 13. numărul paşilor de alergare de la start până la primul gard şi numărul paşilor de la ultimul gard până la linia de sosire .45 m/s la bărbaţi şi 8. FINIŞUL Finişul sau sosirea se referă la parcurgerea distanţei de la ultimul gard. Ea continuă. respectiv 8.50 m/s. în condiţiile specifice cursei caracterizate prin intervenţia.Analiza parametrilor de timp în cursele de garduri se face folosind aşa-numitele unităţi de ritm care sunt cuprinse în cursă.14 m.poziţia blocstarturilor orientate pentru plecarea în turnantă. În cursa de 400 m g se remarcă o corelaţie între numărul de paşi între garduri .distanţa până la primul gard (45 m) se parcurge cu 22 de paşi (mai rar cu 21 şi 23 de paşi). Aceasta se realizează pe baza creşterii frecvenţei paşilor.10 – 2. conform indicaţiilor din tabelul Distanţa Distanţa Distanţa de Înălţimea 37 . O unitate de ritm începe din momentul aterizării după gard şi se sfîrşeşte în momentul aterizării după gardul următor. De asemenea. la cei mai mulţi atleţi. Un număr impar de paşi are avantajul că evită schimbarea funcţională a picioarelor. ceea ce înseamnă de 2. a unui nou gard peste care atletul este obligat să treacă. în unităţile de ritm 8-10. Baza performanţei de 400 m garduri este rezultatul de 400 m plat.ritmul de paşi intre garduri se bazează.

numite neclasice. Structura tehnicii trecerii peste gard şi diferenţierile tehnice în proba de 110 m. Se înţelege că în acest caz un alergător poate răsturna toate gardurile de pe culoarul său şi rezultatul obţinut să fie valabil.84 400mg 45m 35. Dacă un concurent trece piciorul sau gamba mai jos de planul orizontal al gardului sau dacă după părerea judecătorului arbitru.g. Alte prevederi sunt identice cu cele de la alergarea de viteză.00m 0. şi 100 m.50m 12. un obiect cu formă şi dimensiuni stabilite prin regulamentul concursurilor de atletism. iar alergătorul se află în aşteptarea obiectului de schimb. care au misiunea de a primii. pentru a-l primi şi purta-oferi la rândul său. 2.până la între garduri la ultimul gardurilor primul gard gard la sosire 110mg (M) 13. Alergarea între garduri redată prin lungimea fiecărui fulei şi diferenţierea tehnică între cursa de 110 m. conform comenzilor specifice alergărilor de viteză. 4.g.schimburi inegale: . Care este specificul finişului în cursa de garduri? ALERGĂRILE DE ŞTAFETĂ Ştafetele sunt singurele probe din atletism care se desfăşoară pe echipe.914 (M) (M şi F) 0.800m+400m+200m+100m. Probele clasice de ştafete sunt atât pentru participare masculină.g. . Alergătorul care poartă şi urmează să ofere băţul de ştafetă celui mai apropiat partener are rol de aducător. – (idem aterizarea) 5. are rol de primitor. . cu intenţie vădită. atletul va fi descalificat.14m 14. AUTOEVALUARE 1.67m 100mg (F) 13. 4x800m.00m 40. 100 m. 6.00m 8..400m+300m+200m+100m. dar doborârea gardurilor. Alte ştafete. şi 400 m.g. se desfăşoară cu: . 3.g.762 (F) Distanţele regulamentare la alergarea de garduri (masculin/feminin – seniori) Proba Toate alergările de garduri se desfăşoară pe culoare şi fiecare concurent trebuie să-şi păstreze culoarul de la un capăt la altul al alergării.05m 0. cât şi pentru cea feminină: 4x100m şi 4x400m.72m 9. Suma performanţei (timpului) în proba de garduri este formată din următorii timpi: Care sunt cerinţele care stau la baza structurii tehnicii? Descrieţi structura tehnicii startului de jos în proba de garduri. 38 . Fiecare echipă are patru alergători. 4x400m. Toţi concurenţii încep cursa cu start de jos. el răstoarnă intenţionat un gard.schimburi egale: 4x200m.02m 1. atrage după sine descalificarea. cu mâna sau cu piciorul. purta şi transmite „băţul de ştafetă”.

iar după efectuarea schimbului alergătorul care a predat ştafeta trebuie să rămână pe culoarul său până ce toate echipele au efectuat schimburile. se termină cu 10 m după linia de marcare a distanţei de 100 m şi este însemnat cu o linie albă pe culoar. în ceea ce priveşte valoarea vitezei de deplasare. . După modul în care se ţine băţul pe parcursul alergării schimbul făcându-se pe partea braţului în care este purtat băţul.vitezele celor doi alergători de schimb proxim. Eficienţa tehnicii schimbului este condiţionată de următoarele 39 .mărimea distanţei dintre cei doi alergători. de: .conform modului în care se realizează predarea – primirea (de jos în sus/de sus în jos). care trebuie să fie egal cu lungimea braţelor întinse. Schimbul mixt (combinat Frankfurtez) Alergarea de ştafetă cuprinde. toţi alergătorii trebuie să fie foarte buni sprinteri şi să „comunice” eficient.5m. respectiv să realizeze cele mai sigure şi eficiente manevre de predareprimire a băţului de ştafetă. băţul de ştafetă trebuie transmis în interiorul unei porţiuni de 20 m. Spaţiul de schimb începe cu 10 m înainte. atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.conform modului în care este purtat băţul pe parcursul alergării de fiecare alergător. se folosesc doua procedee şi anume: schimbul de aceiaşi parte şi schimbul alternativ Tehnica alergării de ştafetă este influenţată de regulamentul de concurs. următoarele probe: 4 x 100 m şi 4 x 400 m. schimbul făcându-se de partea braţului care ţine băţul (schimbul de aceiaşi parte/schimbul alternat).valoarea de sprinter a fiecărui component al echipei. respectiv 11.eficienţa tehnicii schimburilor. performanţa depinde de omogenitatea membrilor echipei. Apreciind analitic. Schimbul exterior 2. . Analiza tehnicii predării băţului de ştafetă se face sub anumite aspecte şi anume: . Alergătorul care preia băţul de ştafetă are dreptul să pornească cu 10 m înainte de spaţiul său de schimb propriu-zis. În echipă. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII B.viteza aducătorului şi a primitorului. ale celor doi sprinteri. A. ideal este ca viteza aducătorului să fie mai mare decât a primitorului. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII Performanţa în alergarea de ştafetă depinde: . SCHEMĂ TEHNICĂ A. în momentul efectiv al manevrei de predareprimire. care se efectuează în plină viteză datorită unor starturi lansate. valoarea rezultatului în probă depinde. Schimbul interior 3. care să fie viteză maximă. care pot fi cel puţin egale. . .În probele de ştafetă. MODALITĂŢI (VARIANTE) DE SCHIMB 1.

Avînd în vedere faptul că schimbul se produce cu control vizual parţial. . cu mâna dreaptă.schimbul de aceiaşi parte . Cîştigul de timp pentru întreaga ştafetă. schimbul efectiv se realizează.5 m. totdeauna în exterior (pe partea dreaptă a primitorului). MODALITĂŢI (VARIANTE) ALE TEHNICII SCHIMBULUI În practică se folosesc 3 moduri de schimb: schimbul exterior. În proba de 4 x 100 m bărbaţi un timp foarte bun este considerat 1. dacă există diferenţă între viteza maximă a doi coechipieri alăturaţi atunci coechipierul cu valoarea cea mai bună va indeplini rolul de aducător. corespunzătoare braţelor întinse în plan antero-posterior.exterior.se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător. în mâna dreaptă a primitorului. respectiv primitorul este mereu cu spatele spre aducător.viteza lansată a aducătorului să fie egală cu viteza sa maximă. este considerat indicator tehnic şi rezultă din însumarea celor trei f5 (5 x T3). Aşadar. Schimbul de aceiaşi parte – interior . modalitatea propriu-zisă se poate efectua. Tendinţa de a elimina cât mai mult din timpul pe care 3 din cei 4 coechipieri îl pierd cu ocazia startului de jos individual care corespunde în timp cu ultima parte a alergătorilor precedenţi constituie esenţa însăşi a tehnicii în alergarea de ştafetă. viteza lansată a primitorului să fie egală cu a aducătorului. Eficienţa schimbului mai poate fi apreciată în funcţie de timpul în care băţul de ştafetă parcurge zona de schimb. 40 . Aşadar. în mâna stângă. în mâna dreaptă. în cele 3 schimburi care se efectuează. mână predominant mai îndemânatecă.interior Schimbul de aceiaşi parte – exterior .schimbul de aceiaşi parte . Aducătorul oferă băţul de ştafetă de jos cu mâna opusă celei în care se face primirea.9 sec. la momentul predării-primirii acestuia. şi mai puţin.se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător. astfel: . schimbul interior şi schimbul mixt. în mâna stângă a primitorului.schimbul de jos în sus – primitorul întinde braţul înapoi cu palma orientată în jos. totdeauna în interior (pe partea stângă a primitorului). cu mâna stângă. O problemă ce produce dificultăţi în siguranţa şi cursivitatea prestaţiei echipei este modaliatatea de manevrare a băţului de ştafetă.0 sec. iar în proba feminină 2. deoarece primirea se efectuează în mâna dreaptă. . cu unchiul format de degetul mare şi celelalte patru degete lipite şi întinse orientat în jos. schimbul efectiv se realizează. în raport cu suma totală a timpurilor celor 4 membri ai ştafetei. Imediat după preluare. Factorul de bază pentru aprecierea eficienţei tehnicii poate fi considerată diferenţa de timp dintre secţiunea de alergare cu start de jos (faza de accelerare) şi secţiunea cu start lansat. Tehnica schimbului de aceiaşi parte Schimbul de aceiaşi parte se poate efectua în două moduri: . Imediat după preluare. primitorul trece băţul din mâna stângă. primitorul trece băţul din mâna dreaptă.distanţa între aducător şi primitor (în momentul schimbului) să fie de 1 – 1. şi mai puţin B. Pentru începători se recomandă schimbul de aceiaşi parte – exterior.

Primitorul. acest sprinter are o bună capacitate de lansare. Schimbul mixt sau alternat. Apropierea de coechipier se face pe partea exterioară a culoarului şi predă băţul în mâna dreaptă a acestuia. Transferul băţului de ştafetă se face cel mai avantajos pe parcursul a 2-3 paşi. după ce este preluat. la pasul următor. Cînd aducătorul ajunge la o distanţă de 1. Schimbul exterior. Avantaje: preluarea cu mâna îndemânatică oferă un plus de siguranţă. toate acţiunile care urmează se desfăşoară identic. calitate necesară în finalul cursei sale. Este indicat pentru începători căci preluarea cu mâna dreaptă este mai îndemânatică. de la al treilea schimb. a băţului de ştafetă.5 – 2 m de primitor. dar pe partea inversă. Un schimb eficient se realizează în situaţia în care aducătorul şi primitorul aleargă cu viteze maxime. întinde braţul înapoi foarte rapid pentru a prelua băţul (timpul 2). Acţiunile sale sunt concentrate spre preluarea sigură a băţului de ştafetă. Există doua tehnici de predare-primire: 41 . Al patrulea alergător trebuie să fie cel mai bun sprinter. imediat după preluare. Apoi. Sarcina acestuia este predarea următorului schimb. care sunt cel puţin egale sau aducătorul să posede viteză mai mare decât aducătorului. Dezavantaje: drumul mai lung la schimbul 2 şi preluări (primiri) cu mâna neîndemânatică (stînga). Avantaje: băţul de ştafetă parcurge drumul cel mai scurt. Nu este de neglijat nici capacitatea acestuia de concentrare asupra preluării sigure a băţului de ştafetă. excelând în alergarea lansată. nu se mai trece în mâna cealaltă. Al treilea alergător trebuie să aibă abilităţi complexe. Dezavantaje: corpul băţului rămas liber pentru a putea fi apucat de primitor devine din ce în ce mai scurt. când oferă băţul de ştafetă. Băţul. capacitate de accelerare şi o foarte bună alergare în turnantă. Se mai numeşte schimbul “Frank-furtes” sau combinat Primul şi al treilea schimb se efectuează pe interior. cât şi manipulare precisă la primirea şi oferirea băţului de ştafetă. 3. ultimului schimb de alergare. emite un semnal sonor scurt şi destul de puternic (acesta ar fi timpul 1). deoarece el poate decide soarta cursei. Avantaje: folosirea cea mai economică a spaţiului la schimbul 1 şi 3. în condiţii optime. aducătorul printr-o pendulare rapidă a braţului spre înainte urmăreşte să pună băţul în mâna primitorului (timpul 3). în raport cu schimbul exterior. Al doilea alergător trebuie să aibă o bună rezistenţă specifică şi să fie un bun alergător în linie dreaptă. legate de o bună tehnică de alergare în turnantă. Calităţile necesare unor buni alergători de ştafetă sunt următoarele: Primul alergător trebuie să posede un foarte bun şi sigur start. 1. în cazul în care schimbul nu se realizează mână lângă mână. Aducătorul poartă băţul de ştafetă în mâna stângă.Dezavantajul acestui mod de predare este acela că de cele mai multe ori trebuie mutată priza pe băţ în timpul alergării. va trece băţul în mâna stângă pentru a-l preda schimbului următor în acelaşi mod. de la primul schimb şi oferirea eficientă a băţului următorului schimb. Aducătorul poartă băţul în mâna dreaptă. creând dificultăţi ultimului schimb. deci aducătorii 1 şi 3 poartă băţul în mâna stângă. 2. Primitorul. De asemenea. Dezavantaje: în schimbul 1 şi 3 băţul de ştafetă nu parcurge drumul cel mai scurt. Schimbul interior. iar distanţa între ei să fie de 1 metru. Poate duce la pierderea băţului de ştafetă.

primitorul se află cu mâna întinsă spre înapoi cu palma în sus în pronaţie interioară. aducătorul predă băţul de ştafetă de sus în jos. în mâna primitorului care se află întinsă înapoi cu palma în sus şi în supinaţie. .Predarea de jos: aducătorul predă băţul de jos în sus în mâna primitorului care se află întinsă înapoi în pronaţie. Predarea de sus: a. la nivelul şoldului. Startul 42 . b. cu degetul mare orientat în jos şi îndepărtat de celelalte. foarte energic.

aducătorul băţului va rămâne pe culoarul său până la degajarea pistei.gradul de stăpânire a tehnicii schimbului . respectiv începută înainte de comanda starterului. La ştafeta de 4x400 m. Tactica de alcătuire a unei echipe de ştafetă are în vedere următoarele puncte: . Băţul de ştafetă are forma unui tub sau bastonaş din lemn. de ştafetă pot să înceapă alergarea cu cel mult 10m înainte de această zonă de schimb. Transmiterea băţului de ştafetă în afara zonei atrage descalificarea. O plecare greşită. În proba de 4x100m. cu lungimea de 28-30cm.calităţile de alergare (cei mai buni alergători sunt programaţi pe parcursurile cele mai lungi) . Locul este marcat de linii de 5 cm lăţime. cu condiţia de a nu scurta distanţa de parcurs şi a nu deranja deplasarea altor alergători. Alergătorii care primesc băţul. Variante de priză a băţului de ştafetă 2. plecarea este în turnantă iar startblocurile se aşează aproape de linia exterioară a culoarului. circumferinţa de 12-13cm şi greutate de aproximativ 59 de grame.calităţile de start: alergătorul cu startul cel mai rapid se află pe primul schim . toţi componenţii echipei alergă pe acelaşi culoar pe parcursul întregii curse. metal sau alt material rigid. impune un avertisment adresat tuturor alergătorilor. primitorul fiind cu palma în supinaţie şi întors spre aducător. Transmiterea băţului de ştafetă pe parcursul alergării 3. El poate părăsi culoarul său pentru a recupera băţul. AUTOEVALUARE 1. dar transmiterea băţului se face numai în spaţiul de schimb. Aducătorii nu au voie să-i împingă pe primitori. efectuată de un alergător. 43 . trebuie să fie ridicat de atletul care l-a scăpat. Prevederile regulamentului de concurs Locul de desfăşurare a alergărilor de ştafetă este pista de atletism. Băţul de schimb va fi purtat în mână pe toată durata alergării şi schimbat fără a fi aruncat. primul sprinter alergă pe culoar. pentru a putea fi bine observat. Specificaţi elementele determinante ale performanţei în alergarea de ştafetă. trasate pe latul fiecărui culoar. În probele de 4x100m şi 4x400m primul alergător este obligat să efectueaze plecare cu start de jos. Precizăm faptul că locul regulamentar în care se transmite băţul se numeşte “spaţiu” sau “zonă de schimb” şi măsoară 20m. Dacă băţul de ştafetă cade.Se efectuează ca într-o alergare de 100 m . după care se poate îndrepta spre “bordură”. după ce au predat băţul. Este indicat ca acesta să fie de culoare cât mai vizibilă. numai până la ieşirea din turnantă. Şi în cazul utilizării predării de jos în sus primitorul trebuie să procedeze în mod similar fiind modalitatea cea mai sigură de corelare a vitezei celor doi parteneri. o eventuală nouă greşală înseamnă descalificare pentru oricine o produce. Băţul are priza între arătător şi degetul mare.talia (alergătorii mai înalţi sunt mai înceţi în turnantă datorită efectului forţei centrifuge) Pentru ştafeta de 4 x 400 m. se recomandă tehnica predării băţului de sus în jos. strâns apucat de celelalte degete. iar cel de al doilea (primitorul băţului) se deplasează pe acelaşi culoar.calităţi volitive (ultimul schimb trebuie să aibă calităţi de luptător) . urmărind sosirea acestuia pentru a intra în tempoul lui şi a prelua cât mai la începutul spaţiunui de schimb băţul de ştafetă.pl.

Bătaia (desprinderea) . SCHEMĂ TEHNICĂ FACTORII CARE DETERMINA LUNGIMEA SAU INĂLŢIMEA SĂRITURII STRUCTURA SĂRITURILOR 1. 44 . Aterizarea A.G. care influienţează lungimea sau înălţimea acesteia sunt următorii: forţa musculară viteza iniţială de pornire în zbor . reacţia cu solul forţa de frecare unghiul de desprindere de pe sol. înălţimea C. are o formă de parabolă. Elanul . o traiectorie în zbor a C. FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA SAU ÎNĂLŢIMEA SĂRITURII Scopul săriturilor atletice este de a realiza. Zborul .Rotaţii reale şi compensatorii 4.G.Lungimea 2. de la care începe faza de zbor. prin intermediul forţelor de contracţie musculare (forţe interne) şi al forţelor externe.G. TEHNICA PROBELOR DE SĂRITURI 1.G. al corpului atletului cât mai lungă sau cât mai înaltă.G. Execuţia necesită adaptări ale legilor mecanice. Întrucât în timpul zborului traiectoria C.G.4.Viteza .Viteze .Unghi 3. Precizaţi „rolurile” alergătorilor din ştafetă. BAZELE GENERALE ALE SĂRITURILOR Săriturile reprezintă o mişcare ciclică reprezentată prin elan şi o mişcare aciclică reprezentată prin săritura propriuzisă caracterizată prin specificitatea fazei de zbor.Forţe . factorii de ordin balistic.

- rezistenţa aerului. cu diferenţierile existente între cele fundamentale şi cele derivate. după elan şi bătaie. structurii şi funcţiilor corpului omenesc. 1. acceleraţia gravitaţională. din următoarele faze: elanul. zboruri ţi aterizări succesive. pregătirea fazei de bătaie. Ponderea fiecărei faze în realizarea performanţei este în funcţie de specificul şi scopul săriturii. 1. STRUCTURA SĂRITURILOR Din punct de vedere biomecanic şi a permanentei interacţiuni a forţelor săriturile atletice. Cu abateri de la această schemă generală menţionăm: la triplusalt.0 m/s la femei). acumularea unei anumite viteze orizontale. Elanul Elanul este format dintr-o alergare accelerată care are scop dublu: a. în principal. 45 .5 m/s) şi mai redusă la săritura în înălţime (88. după elan urmează trei bătăi. b.5 m/s la bărbaţi şi 7. la săritura cu prăjina. sunt compuse. prima parte a zborului se desfăşoară în condiţiile menţinerii contactului cu solul prin intermediul prăjinii.5-8. Între fazele oricărei sărituri se creează raporturi de intercondiţionare. în ordinea succesiunii actelor motrice. triplusalt (10-11 m/s la bărbaţi şi 9-10 m/s la femei) şi la săritura cu prăjina (9-10. Intre aceşti factori se creează o multitudine de interrelaţii şi intercondiţionări datorate. Viteza elanului tinde să fie maximă la săritura în lungime. zborul şi aterizarea.

dar cât mai aproape de cea maximă.G. are ca scop. în faza bătăii.G. iar pe de altă parte. se acceptă că viteza elanului trebuie să fie “optimă”.De principiu.G. al corpului. 2. pe deoparte. Lungimea elanului este direct proporţională cu mărirea vitezei . observând viteza orizontală dobândită până în acest moment la cote raţionale cerute de sensul săriturii (lungime sau înălţime).G. să reducă efectul de frânare care se produce inevitabil în momentul contractului cu solul. Bătaia (desprinderea) Este un procedeu foarte complicat din punct de vedere biomecanic deoarece în momentul aşezării piciorului pentru bătaie apare o permanentă interacţiune a mărimii şi direcţiei forţelor 46 . C.) este mai scurt decât al penultimului cu peste 50% la săritura în înălţime.G. Ultimul pas. deşi timpul de zbor al ultimului pas (să nu confundăm cu viteza C. mai scurt sau mai puţin scurt. de regulă. pe penultimul pas (pasul cel mai lung) coboară în vederea lungimii drumului de acţiune a forţelor motoare care urmează să intre în acţiune în faza următoare.G. scade de la penultimul pas la ultimul pas înaintea bătăii cu 4-6 % la săritura în lungime şi cu 5-8% la săritura în înălţime. Pregătirea pentru bătaie se face pe ultimii doi (trei) paşi ai elanului. Viteza orizontală a C. să contribuie la adoptarea poziţiilor optime ale corpului săritorului în faza de bătaie. atât la bărbaţi cât şi la femei. La săriturile în lungime şi înălţime ultimii trei paşi sunt reprezentaţi de următorul raport: mediu – lung – scurt.

– respectiv viteza orizontală şi viteza verticală – desprindem următoarele: 47 . al corpului atletului. b. al corpului. forţa musculară de avântare.G. Forţa de bătaie este reprezentată de viteza verticală (ascensională) care i se imprimă corpului în această fază. uzual. partea finală a bătăii – în care predomină acţiunea de impulsie a piciorului de sprijin (bătaie) şi acţiunea forţelor de avântare (picior oscilant. braţe. În faza de desprindere (bătaia) acţionează următoarele forţe: Forţa de inerţie a corpului atletului aflat în mişcare (elan). deoarece în această fază se valorifică întregul sistem de forţe. În reprezentarea grafică această forţă devine un vector cu valoare (mărime) exprimată în m/s.G. partea de început. în faza extensiei de propulsie. Dacă urmărim comportarea celor două componente de bază care determină traiectoria de zbor a C. Impulsie . în care piciorul de bătaie intră în contact cu solul (momentul de impact cu acţiunile şi forţele sale specifice cu o precontractie preliminara). Viteza verticală este rezultatul altor două forţe care compun: a. Bătaia este faza fundamentală a oricărei sărituri.G. bătaia cuprinde două părţi care.G. În termeni tehnici. Din compunerea vitezei orizontale cu viteza verticală rezultă traiectoria de zbor a C. forţa musculară de impulsie.G. din a căror îmbinare rezultă traiectoria de zbor a C. cu direcţie şi sens corespunzătoare elanului. trebuie avute în vedere: a. b. se numeşte viteză orizontală. viteza orizontală şi viteza verticală. reprezintă 70% din dinamica forţelor care acţionează în desprindere.dependente de amortizare şi desprindere. prin poziţiile corpului şi efectul forţelor care intră în joc. Schematic şi simplificat. umeri). după mulţi autori.G. în principal.

fără a intra în calcul forţa care în mod sigur este prezentă. Timpul consumat în faza de bătaie este proporţional cu viteza elanului. la săritura în înălţime între 45 şi 60°. Unghiul de desprindere. mărimea vitezei de desprindere depinde. Unghiul de bătaie. La săritura în lungime este între 18 şi 27°. Este de 73 – 75° la săritura în lungime şi foarte aproape de 90° la săritura în înălţime. acesta fiind invers proporţional cu viteza orizontală. Viteza verticală (m/s) este mai mare la săritura în înălţime comparativ cu săritura în lungime cu 27.50% la femei . iar la săritura în înălţime între 45 şi 60°.10% la bărbaţi şi 26. Zborul 48 . iar la lungimişti între 100 şi 140 milisecunde fără diferenţieri semnificative între bărbaţi şi femei.de timpul necesar executării bătăii (care ne dă dimensiunea – traiectul – drumului pe care acţionează forţele de impulsie).Viteza orizontală (m/s) scade în faza de desprindere în raport cu valoarea ei din faza precedentă. În analiza fazei de bătaie ţinem seama şi de următoarele unghiuri care se formează între marile segmente ale corpului şi planurile de referinţă (orizontal şi vertical). In concluzie. Unghiul de contact. La săritura în lungime este cuprins între 64 şi 70 °. La înălţimişti este cuprins între 150 şi 200 milisecunde. – de lungimea elanului (acesta este direct proporţional cu mărimea vitezei orizontale) şi – . respectiv din ultimul pas înaintea bătăii. cu o cotă mai mare la săritura în înălţime decât la săritura în lungime . Unghiul optim de desprindere a săriturii Viteza unghiului de desprindere produsă de forţa de accelerare 3.

G. .Determinată de viteza de desprindere.G. 49 . viteza ei (viteza de rotaţie) poate fi mărită sau micşorată.G. urmăreşte: amortizarea şocului de contact (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina. Rotaţia reală durează tot timpul zborului. Rotaţiile compensatorii asigură o stare de echilibru a corpului în mişcare prin repartizarea egală a masei corpului în jurul C. Tehnica de zbor în sărituri se compune din rotaţii compensatorii. nu trece prin C. al corpului şi au un caracter de compensare.G.G. în partea opusă a C. nu poate fi modificată cu ajutorul forţelor interne ale săritorului.rotaţii reale sunt provocate de forţele care acţionează în faza de bătaie. În timpul zborului se pot produce două tipuri de rotaţii: rotaţii compensatorii care se produc în jurul unor axe ce trec prin C.G. la aceasta din urmă atletul suportă de 3-4 ori greutatea corpului).G. Aterizarea În faza finală a săriturii – faza de aterizare – atletul.G. 4.G. Prin modificarea momentelor de inerţie. când rezultanta acestora. unghiul de desprindere şi înălţimea de desprindere traiectoria de zbor a C.G. Rotaţii reale avem la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina. adică orice mişcare a unui segment sau parte a corpului efectuată într-un sens. este însoţită (compensată) de o mişcare în sens invers. În aceste situaţii ia naştere un cuplu de forţe care imprimă corpului săritorului o rotaţie reală şi inevitabilă în jurul C. datorită poziţiei corpului.G.G. în funcţie de tipul de săritură. în raport cu axa de rotaţie. în principal în impulsie. cu o autonomie proprie sau din suprapunerea acestora pe rotaţii reale. al corpului. deci se aplică “necentrat”. tehnicile de zbor având ca bază raţională însăşi rotaţiile reale.

din punct de vedere biomecanic. concomitent cu aplecarea trunchiului pe coapse ) fără ca acesta să depăşească mult planul vertical) şi flexia dorsală a vârfurilor picioarelor pentru a lua contactul cu solul pe călcâie sunt principalele acţiuni motrice care se produc în faza de aterizare. 4.G. a corpului pentru mărirea lungimii măsurabile a săriturii (la săritura în lungime şi triplusalt). Enumeraţi factorii care influenţează lungimea sau înălţimea săriturilor în atletism.G. În aceste condiţii. este destul de complexă. 6. Descrieţi fazele (părţile) bătăii şi caracteristicile în fiecare probă de sărituri. Care este rolul tehnicii în aterizare (în fiecare gen de săritură) TEHNICA SĂRITURILOR ÎN LUNGIME SCHEMĂ TEHNICĂ 50 . AUTOEVALUARE 1. un moment de rotaţie înainte în axa transversală care trece prin C.valorificarea la maximum a traiectoriei C. Precizaţi scopul elanului în sărituri. 7.G. evitând căderea înapoi pe braţe şi bazin. Ducerea înainte a coapselor cu ridicarea genunchilor peste linia orizontală. 3. cedarea (flexia) din articulaţiile genunchilor şi coxo-femurale crează premizele “ieşirii” din punctul “mort”. 2. 5. Stabiliţi interrelaţiile şi intercondiţionările factorilor săriturilor. Precizaţi tipurile de rotaţii în zborul săriturii şi rolul lor. Contactul picioarelor cu solul creează o forţă de reacţie determinată de componenţa orizontală a vitezei de aterizare care provoacă: frânarea vitezei de deplasare. Tehnica aterizării la săritura în lungime şi triplusalt. Precizaţi caracteristicile structurilor tehnice ale săriturilor. al corpului.G.

Pentru performanţă însă fazele îşi au importanţa lor. evident şi a pregătirii unei aterizări eficiente.G. ELANUL BĂTAIA ZBORUL ATERIZAREA Performanţa în săritura în lungime se bazează în principal. Bineînţeles că la acestea se adaugă şi înălţimea C. astfel bătaia şi elanul au valori apropiate. la desprindere.se află într-o interdependenţă absolută. ELANUL Este un elan rectiliniu şi are ca scop realizarea unei viteze maxime controlabile care prin intermediul bătăii să fie transformată în viteză ascensională sub un unghi de desprindere optim. 51 . A. în condiţiile încadrării tehnicii acestuia în legităţile biomecanice care o guvernează. C. fiecare fază este determinată de cea anterioară şi o determină pe cea care urmează. urmate de aterizare şi în ultimă instanţă de zbor. Procedeele tehnice folosite de săritori sunt în principal marcate de faza de zbor şi nu influenţează lungimea săriturii în mod direct. B. Influenţa cea mai mare pentru distanţa de zbor o are viteza de desprindere şi unghiul de desprindere.G. Ele sunt: săritura cu l ½ pas în zbor. în momentul desprinderii săritorului de pe sol. Fazele săriturii – elanul. pe exploatarea la maxim a vitezei de deplasare şi detentei săritorului. săritura cu extensie” (sau întinsă).A. bătaia şi aterizarea . raportat la viteza pe care o foloseşte. care este determinată de viteza orizontală şi cea verticală a C. la realizarea unui echilibru cât mai bun în zbor.G.G. D. Numai la viteze apropiate între săritori pe ultima parte a elanului diferenţele de performanţă depind de tehnicitatea fiecăruia. Aceste procedee sunt folosite de săritor în funcţie de stagiul în probă şi de modul cum se adaptează.

Faţă de cele arătate mai sus deducem că cea mai bună 52 . respectiv ultimii 3 paşi. şi o viteză crescută de executare a bătăii (cu 20-24 cm). determică performanţa prin modul cum se pregăteşte bătaia cu o pierdere cât mai mică de viteză. Powers – 23 paşi).Beamon – 20 paşi.G. B.O creştere de 0. în timpul bătăii se produce o reducere a vitezei orizontale cu 9 – 15 %.G. este stabilită în mod individual în funcţie de capacitatea de accelerare a fiecăruia (B. Astfel. Dacă tendinţa săritorului trebuie să fie de a creşte viteza continuu. Acest lucru este favorizat în principal de o viteză orizontală superioară şi de rapiditatea cu care se execută bătaia.G. În aceste condiţii lungimea elanului. Raportul optim arată că sfîrşitul elanului. practic cea mai mare viteză se constată pe penultimul pas dinaintea bătăii şi o pierdere de viteză pe ultimul pas. ştiut fiind faptul că cu cât viteza orizontală este mai ridicată.1 m/s a vitezei de alergare asigură o creştere de 0.Lewis – aprox.15 m la performanţă.08 – 0. care poate fi de 35-45-50 m la bărbaţi şi 32-40 m la femei. a săritorului. C. cu atât durata în timp a bătăii este mai mică.G. 23 paşi. Prin aşezarea pe plat a ultimilor 2 paşi de elan se permite coborârea C. Această lungime a penultimului pas de alergare (cu 11-18 cm) este urmată de o scurtare a ultimului pas pentru a asigura dirijarea impulsiei în direcţia C. BATAIA (desprinderea) Scopul bătăii este de a transforma viteza orizontală (obţinută în urma alergării pe elan) în viteză ascensională în direcţia cea mai favorabilă (unghi de desprindere optim). bazinul trebuind să avanseze pentru a fi pe piciorul de bătaie imediat.

viteza orizontală fiind transformată în viteză ascensională. imediat ce piciorul de bătaie a luat contact cu pragul. Astfel săritorul începător va 53 .G. ZBORUL În scopul de a realiza o performanţă optimă a săriturii se ţine cont că forţa de accelerare produsă de bătaie imprimă săritorului o viteză optimă în care componenta verticală este dominantă. Raportat la unghiul optim teoretic de desprindere. iar la un raport spre 3:1 ar scădea. Astfel se crează o presiune suplimentară pe sol şi ca urmare o reacţie a reazemului crescută. care este de 45°. totul în relaţie strînsă cu lungimea săriturii. ca urmare a rezultatului de transformare a vitezei orizontale în viteză ascensională. unghiul de desprindere favorabil ar fi 23-27°. a corpului săritorului. Se constată la ora actuală că bătaia nu este altceva decât o impulsie foarte puternică a pasului de alergare.G. În aceste condiţii unghiul de desprindere depinde de viteza orizontală şi capacitatea săritorului de a se desprinde cu o viteză orizontală cât mai mare. Raportul optim între viteza orizontală şi viteza verticală este de 2:1 şi chiar mai mare (3:1) în favoarea primei. precedând impulsia. în acest fel săritura în lungime devenind o continuare a alergării pe o traiectorie mai înaltă. C.bătaie este atunci cînd rezistenţa la mişcarea orizontală este redusă la minimum şi impulsia este cea mai mare posibilă şi dirijată total în direcţia C. Acum se departajează net procedeele tehnice folosite. Este faza care asigură un echilibru dinamic controlat şi care pregăteşte o aterizare eficientă. Şi avântarea segmentelor libere are rol activ dacă este executată la timp.

G. păstrând atât cât îi este necesar pentru o aterizare echilibrată şi lungă. respectiv: Nr. Aceste mişcări trebuie se caracterizează prin amplitudine. supleţe şi coordonare.Zborul durează din momentul desprinderii piciorului de bătaie de pe prag. iar marii performeri ajung până la 3 paşi şi jumătate. Totul depinde de calităţile motrice.G. până la reluarea contactului cu solul. crt. a corpului săritorului este determinată şi neinfluenţabilă.folosi tehnica cu 1 ½ pas în zbor. Săritorii care aleargă cu o viteză superioară pe elan preferă tehnica cu paşi în zbor (2 ½ paşi în zbor). În timpul zborului săritorul efectuează o serie de mişcări. Zborul Săritura 54 .Săritorii care dezvoltă o viteză mai redusă pe elan (şi unele săritoare) preferă săritura “întinsă” (sau “cu extensie”). deoarece este cel mai simplu şi accesibil zbor şi asigură baza de învăţare pentru procedee mai evoluate. Cu toate că după desprindere săritorul are tendinţa unei rotaţii înainte în axul transversal al corpului. fiind cea mai simplă şi care asigură o impulsie totală a piciorului de bătaie şi o avântare activă în sus şi înainte a segmentelor libere şi umerilor. acesta trebuie să diminueze cât mai mult această tendinţă de rotaţie. ceea ce denotă o viteză. Zborul este faza care diferenţiază procedeele tehnice ale săriturii în lungime. a săriturii. care au scopul în scopul menţinerii echilibrului corpului şi pregătirea aterizării. fapt care se datorează momentului unghiular creat în timpul bătăii. Mişcările pe care le execută săritorul în timpul zborului sunt rotaţii compensatorii care asigură echilibrul în zbor şi care marchează şi tehnica zborului. . Datorită faptului că după desprindere traiectoria C. Pentru începătorii se recomandă procedeul cu ghemuire şi 1 ½ paşi în zbor. Procedeul utilizat se diferenţiază în funcţie de experienţa subiecţilor. o forţă şi o mobilitate optimă. datorită faptului că asigură efectuarea bătăii corecte cu impulsie completă şi avântarea activă a celorlalte segmente. tehnica zborului nu are influenţă directă asupra lungimii săriturii.

care s-a păstrat întins înapoi încă din momentul desprinderii. coapsele ridicate. Ulterior picioarele sunt aduse înainte. în poziţia de pas sărit. cu gambele flectate şi călcâiele spre înapoi. poziţie de extensie la nivelul marilor articulaţii. Zborul debutează cu gruparea rapidă a genunchilor spre înainte sus şi menţinerea lor în această poziţie. 3 ½ paşi Săritură în lungime cu paşi şi extensie Procedee tehnice ale săriturii în lungime ▪ Săritura în lungime cu ghemuire este recomandată şcolarilor mici sau celor care se iniţiază în atletism. începătorilor.1 2 3 4 Grupat Extins Cu paşi Combinat Săritură în lungime cu ghemuire ăritura în lungime întinsă Săritura în lungime cu 1 ½. pentru valorificarea maximă a zborului. cu întinderea lor. până în apropierea momentului aterizării. corpul îşi schimbă poziţia printr-o mişcare mai puţin obişnuită. urmând extensia gambelor. lângă piciorul de bătaie. La aterizare picioarele coboară spre sol. în vederea aterizării. care presupune participarea mai activă a practicantului. săritorul se află în partea ascendentă a zborului. Din inerţia forţei de desprindere. Coborârea piciorului de avântare are ca efect proiectarea bazinului înainte. printr-o mişcare de extensie din articulaţia şoldului.2 ½. 55 . Săritura se efectuează mai ales în cadrul bateriei de exerciţii din şcoala săriturii. Săritura în lungime cu ghemuire ▪ Săritura în lungime întinsă sau cu extensie este un procedeu mai elaborat decât precedentul. cu piciorul de avântare înainte îndoit. având în vedere faptul că în timpul zborului. În partea descendentă a zborului piciorul de avântare coboară şi se întinde.

avansaţi şi elevi din clasele gimnaziale. aduce o pierdere mai mică de viteză orizontală şi asigură o desprindere mai lină. trece prin planul suprafeţei de aterizare. În finalul porţiunii descendente a zborului. călcâiele iau contact cu nisipul. în aşa fel. Pentru a realiza o aterizare cât mai eficientă. După efectuarea bătăii. efectuând o acţiune de pendulare spre înainte. pendulează alternativ cu membrele inferioare. consolidând echlilibrul general. Aterizarea trebuie să evite căderea săritorului înapoi. formând unghi de 90° în articulaţia genunchiului. În acelaşi timp braţele. Pentru un zbor cât mai lung. prin extensie din articulaţia şoldului. La contactul cu solul. iar în partea a doua trece în uşoară extensie Depărtarea dintre coapse formează un unghi de 100-120°care se menţine cât mai mult posibil. Braţele participă la efortul de aterizare. apoi pendulează înapoi jos. gambele sunt extinse energic înainte pentru a valorifica la maximum traiectoria de zbor. În prima parte a zborului. trunchiul se află pe verticală. braţele coboară rapid spre înapoi. cu tălpile în flexie dorsală se îndoaie. Pendulările descrise sunt rotaţii compensatorii. În faza descendentă a zborului. ridicând genunchi spre orizontală.Săritura în lungime cu extensie ▪ Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor este uşor de practicat de către începători. Pregătirea fazei de bătaie. săritorul aduce înainte piciorul dinapoi şi îl alătură celui dinainte. în timp ce piciorul de bataie pendulează înainte cu genunchiul îndoit. iar trunchiul se apleacă înainte pe coapse. concomitent cu extinderea gambelor în vederea pregătirii aterizării. După desprindere săritorul se află în poziţie de pas sărit. Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor ▪ Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor presupune o tehnică mai elaborată decât cele anterior prezentate şi se diferenţiază prin numărul de paşi executaţi de săritor în timpul zborului. aflate de asemenea în acţiune compensatorie. în punctul în care prelungirea tangentei la traiectoria centrului de greutate. cu coapsa la orizontală. Tălpile săritorului trebuie să atingă nisipul. prin aplecarea trunchiului cu braţele înainte. membrele inferioare. încât să fie 56 . Braţul opus piciorului de avântare se află ridicat în dreptul privirii. care realizează echilibrul general al corpului. Lucrul braţelor se desfăşoară coordonat cu cel al picioarelor. bătăii piciorul de avântare urcă rapid până la orizontală. în care piciorul de bătaie este menţinut înapoi. iar piciorul de avântare este îndoit.

fără ca săritorul să 57 .G.G.continuarea acţiunii membrelor inferioare. . Avantajele utilizării procedeului cu paşi în zbor constau în: . asigură luarea contactului cu nisipul cât mai departe de locul unde ar intersecta solul traiectoria C.valorifică acţiunea piciorului de bătaie.înaintea proiecţiei verticale a centrului de greutate. ATERIZAREA O aterizare raţională care să nu influenţeze rezultatul în mod negativ al săriturii depinde de gradul de tehnicitate. prin paşii de alergare în zbor.consolidarea echilibrului general. îndemânare şi mobilitate a atletului şi este legată de componenta descendentă a vitezei zborului. prin avântarea energică a piciorului liber spre înainte.. Această fază. pregătită şi realizată corect şi echilibrat. dar nu exagerat de înclinat. prin rotaţiile compensatorii efectuate de membrele inferioare. coordonate cu membrele superioare . Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor D.

cea mai apropiată lăsată de orice parte a corpului (cota “0” a ruletei). Prevederile regulamentului de concurs Concursurile se desfăşoară condiţii materiale standard. Sectorul de aterizare pentru săritura în lungime Bătaia se efectuează la pragul de bătaie construit din lemn. în prelungirea pistei de elan. la o înălţime de 7mm. marginea pragului dinspre groapa cu nisip.22-1. 58 .22 m şi lat de 20 cm. Totodată aterizarea are rolul de a absorbi şocul la contactul cu nisipul. plasat la o distanţă de cel puţin 10m faţă de extremitatea zonei de aterizare. Zona de aterizare.21-1. sub un unghi 30º. perpendicular până la linia de bătaie a pragului. Acestea se măsoară de la urma faţă de prag.00m fiind aşezată cu ax longitudinal. fiecare atlet având dreptul la trei sărituri. a cărui suprafaţă este la acelaşi nivel cu pragul de bătaie. respectiv groapa cu nisip are o lăţime minimă de 2. în care pista de elan are lungimea minimă de 40m şi maxim de 45m.25m fiind marcată de două benzi late de 5cm.22m ridicat faţă de nivelul pragului de lemn. iar lăţimea de 1.21-1. Groapa de aterizare este umplută cu nisip fin şi umed. lung de 1.cadă înapoi şi având posibilitatea de a se redresa spre înainte. în direcţia alergării. numită linia de bătaie se continuă cu pragul pentru plastilină lat de 10cm şi lung de 1. Pragul de bătaie Ordinea desfăşurării săriturilor în concurs este trasă la sorţi.75m şi maximă de 3. la nivelul pistei de elan.

primii opt săritori.Măsurarea lungimii săriturii Clasamentul se efectuează în ordinea descrescătoare a performanţelor obţinute. în ordinea performanţelor au dreptul la trei încercări suplimentare. respectiv 1 minut. dacă acesta: . decât decât semnul cel mai aproape făcut în nisip. fie în faţa sau în spatele liniei de bătaie prelungită.în afara zonei de aterizare) .atinge solul dincolo de linia pragului. în caz de egalitate. decât urma cea mai aproape rămasă în nisip. înainte de zona de aterizare. .efectuează bătaia de o parte sau alta a extremităţilor laterale ale pragului de bătaie.mai aproape de prag . Săritură nereuşită (ultima urmă . . mai aproape de linia de bătaie. Se consideră o greşită o încercare a unui săritor.părăseşte zona de aterizare.depăşeşte timpul acordat pentru efectuarea unei săriturii. iar primul său contact cu solul la exteriorul zonei este mai aproape de linia de bătaie. se ia în considerare următoarea performanţă ca valoare.în aterizare atinge solul în afara zonei de aterizare. .depăşeşte linia de bătaie. . cu orice parte a corpului. TEHNICA SĂRITURILOR ÎN ÎNĂLŢIME Fazele corespondente tehnicii săriturii în înălţime constau dintr-o succesiune ordonată de mişcări având drept scop trecerea peste o ştachetă aşezată în poziţie orizontală la înălţime cât mai 59 .

Argumentele care îl recomandă sunt: . zbor şi aterizare. rostogolire sau răsturnare. este un procedeu impus de programă în activitatea şcolară şi folosit cu atleţii începători. natural. pentru trecerea peste un anume reper înălţat. cât şi ca mijloace auxiliare de pregătire sportivă. care de fapt nu mai influienţează prestaţia săritorului după epuizarea zborului. Celelalte procedee sunt folosite ca mijloace de consolidare a bătăii pregătitoare a zborului pe traiectorie asccendentă înaltă. efectuată în linie dreaptă. determinată de bătaia necentrată.Elanul constă într-o alergare accelerată de 5-7 paşi. efectuate pe un singur picior. Zborul astfel produs are forma unei parabole abrupte. In evoluţia tehnicii acestei probe cunoaştem : săritura cu păşire săritura cu rostogolire ventrală săritura cu rostogolire dorsală Scopul săriturilor în înălţime este de autopropiectare a corpului pe o traiectorie preponderent verticală. zbor pe o traiectorie ce nu mai poate fi modificată de mişcările săritorului. respectiv ştacheta. Procedeele tehnice au evoluat de-a lungul timpului: Zborul Săritura 1 Forfecare Săritura în înălţime cu păşire Rostogolire laterală Săritura în înălţime cu rostogolire laterală Rostogolire Săritura în înălţime cu ventrală rostogolire ventrală Răsturnare dorsală Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală Procedee tehnice ale săriturii în înălţime Procedeul actual utilizat de toţi săritorii este cel cu răsturnare dorsală. a coordonării generale a corpului.procedeul consolidează formarea la practicanţi a deprinderii de bătaie blocată. în parametrii optimi de forţă şi viteză.mare. cât mai înaltă. . Toate fazele săriturii sunt strâns legate între ele şi se condiţionează reciproc. folosindu-se de autoproiectarea corpului şi trecerea cât mai raţională a obstacolului – stachetă. urmată de fazele de zbor. a forţei membrelor inferioare. elan şi în final aterizarea. de deconectare şi refacerea activă (în urma solicitării aceluiaşi picior de bătaie). Mişcările de rotaţie pot fi accelerate sau încetinite prin acţiunile compensatorii ale segmentelor corpului. Structura tehnică a săriturilor respectă mecanismul de bază. dar sub un 60 . respectiv legarea logică şi legică a fazelor: elan. numită astfel datorită aspectului pe care îl are acţiunea membrelor inferioare în timpul zborului. accesibil.procedeul poate fi utilizat în condiţii materiale minime. faza cea mai importantă este bătaia. Veriga de bază în tehnica săriturilor se constituie în modalitatea de trecere peste ştachetă. cu desprindere pe traiectorie verticală. . respectiv păşire. . Acest fapt este realizabil în condiţiile unei desprinderi dinamice.procedeul este simplu. În această relaţie. a coordonării segmentare. bătaie. Săriturile în înălţime impun învingerea forţei gravitaţionale. Tehnica săriturii în înălţime cu păşire sau cu forfecare.

45°. prin flexie controlată a gleznei. cu vârful pe direcţia elanului.Zborul începe din momentul întreruperii contactului piciorului de bătaie cu solul şi se încheie la primul contact al piciorului de avântare cu nisipul gropii.Bătaia se efectuează pe piciorul puternic. Zborul B. . iar trunchiul se apleacă înainte şi se răsuceşte uşor spre piciorul de bătaie. aflat depărtat de ştachetă. Elanul 61 . iar dacă săritorul bate pe piciorul drept. În acelaşi timp cu avântarea piciorului liber. piciorul de avântare coboară rapid. Dacă săritorul bate pe piciorul stâng.unghi de 35°. la 2-3 lungimi de talpă sau 70-90cm de proiecţia acesteia pe pista de elan. elanul se efectuează din partea stângă a ştachetei. Săritura în înălţime cu păşire SCHEMĂ TEHNICĂ A. cu genunchiul întins şi talpa în flexie dorsală. în scopul combinării forţelor interne şi externe spre proiectarea verticală a corpului. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALA 1. Piciorul de avântare efectuează o mişcare înainte-sus.Aterizarea este faza care începe din momentul în care piciorul de avântare ia contact cu solul. urmat de piciorul de bătaie. Piciorul rămâne întins până la depăşirea planului superior al ştachetei. Bătaia 3. Elanul 2. Zborul are aspectul unei păşiri în care piciorul de avântare urcă întins. . Zborul efectuat prin trecerea succesivă (păşire) a membrelor superioare peste ştachetă se constituie în veriga principală a tehnicii săriturii în înălţime cu păşire. dinapoi spre înainte. Ultimii doi paşi ai elanului respectă ritmul lung-scurt. angrenând şi braţele în acţiune. care se avântă energic. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1. Alergarea cu viteză controlabilă se efectuează degajat. fapt ce favorizează depărtarea bazinului de ştachetă. acţionează braţele şi umerii. După depăşirea ştachetei. Bătaia se execută puternic. genunchiului. elanul se efectuează din partea dreaptă a ştachetei. după care se îndoaie uşor. . Aceste articulaţii preiau greutatea şi amortizează şocul produs de coborârea corpului de la o anumită înălţime. pe toată talpa. şi a şoldului. oblic faţă de planul ştachetei. care întârzie liber în jos.

G. Elanul Elanul. Bătaia 62 . dar cu o traiectorie lungă a C. Zborul C.B – 1.25°) permite viteza cea mai mare.G. executat sub un unghi de 20-40° faţă de ştachetă. 2.25 m.15 – 2. al săritorului şi prin aceasta posibilitatea acţionării cu forţele interne pe un drum mai lung în timpul bătăii.75 m. Un unghi mai mic (cca. A.2. Pregătirea bătăii constă în accelerarea ultimilor paşi ai elanului şi o creştere a amplitudinii (lungimii) penultimului pas. ultimul pas.95 – 2.G. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ 1. Un unghi de elan mai mare obligă la o blocare mai fermă a vitezei orizontale. Bătaia 3. asigură realizarea unei viteze orizontale superioară (7-8 m/s) şi posibilitatea realizării în bune condiţiuni a culcării.00 m. astfel: penultimul pas – B – 2. penultimul pas – F – 1.85 m.70 – 1. în zbor. O bătaie eficientă presupune o scurtare a ultimului pas al elanului.G.F – 1.75 – 1. ultimul pas. în ordinea succesiunii fazelor săriturii prezentată în manualul cursului de bază. care realizează o coborâre a C. prezentăm aspectele de analiză biomecanică a celor două procedee. învăluirii şi eschivării ştachetei. CORESPONDENŢE ÎNTRE ROSTOGOLIREA VENTRALĂ RĂSTURNAREA DORSALĂ ŞI Pe fondul descrierii tehnicii.

după aceea cedând pentru a asigura condiţii optime unei împulsii totale şi rapide datorită aşa-zisei comprimări a resortului. în timpul bătăii şi de viteza acestei deplasări. Desprinderea săritorului de pe sol se face sub un unghi de 60-70°.1 / 4. Piciorul de atac se menţine întins până la trecerea sa de orizontală. 63 . al săritorului se ridică cu 20-40 cm de la aşezarea piciorului de bătaie pe sol până la extinderea sa totală în urma impulsiei.G. La rostogolirea ventrală Vo (viteza orizontală) depinde de înălţimea deplasării C.G. In acest moment unghiul format între gambă şi coapsă la piciorul de bătaie este de 135-140°.G. respectiv de avântarea în sus a piciorului liber şi a ambelor braţe. cu o viteză verticală de 4. la început “blocat” (întins).În timpul bătăii înălţimea C.5 m/s. după care cedează din genunchi (se flectează) pentru a asigura strecurarea sa în jurul ştachetei şi conducerea mişcării de rotaţie pe parcursul învăluirii ştachetei.G. Impulsia piciorului de bătaie este precedată de acţiunea de atac. Aşezarea pe sol se face sub un unghi de 50-60°.

3. În trecerea peste ştachetă. Acest lucru se realizează prin trecerea ştachetei în primul rând cu piciorul de atac şi braţul de aceeaşi parte. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1. cu cât se realizează o grupare mai mare a diferitelor segmente ale corpului în jurul C. învăluirii ştachetei şi a mişcărilor compensatorii. Zborul Zborul la săritura în înălţime cu rostogolire ventrală trebuie să asigure o coordonare perfectă în spaţiu şi timp astfel încât.G. al săritorului să fie cât mai coborât sub nivelul barei. B. cu atât acesta va fi coborât şi ca atare cu aceleaşi calităţi un săritor poate trece peste înălţimi mai mari.G.G. să ajute trecerea totală dincolo de ştachetă. C. care se duc mult în jos pe verticală.G. prin compensare. în urma culcârii. apoi cu capul şi cu trunchiul. pentru ca. Elanul 64 .

iar pe ultima parte trunchiul se redresează. Şi aici se coboară C. Laba piciorului de bătaie se aşează pe sol sub un unghi cât mai mic faţă de ştachetă. alergarea se relaxează continuând să accelereze. de 25-30° juniori şi femei şi spre 30° la bărbaţi. viteza maximă utilizabilă atingându-se de fapt la terminarea alergării în linie dreaptă. realizîndu-se şi o plasare corectă a trunchiului şi bazinului pentru bătaie. astfel încât se evită a se depăşi planul ştachetei datorită forţei centrifuge.Elanul la săritura în înălţime cu răsturmare dorsală are 3 faze: punerea în acţiune. se realizează echilibrul alergătorului astfel. pe penultimul pas (cca. ea terminându-şi acţiunea odată cu ultimul contact cu solul. pasul atingând amplitudinea maximă.G.G. Ea însă asigură punerea sub tensiune a muşchilor extensori şi o poziţie favorabilă unei bătăi eficiente. Înclinarea corpului trebuie să fie de 20-25° la elevi. În partea a doua a elanului tempoul se accelerează. Forţa centrifugală realizată prin alergarea curbilinie nu este importantă. prin înclinarea corpului se îndepărtează centrul de greutate de planul ştachetei spre interior pe ultimii paşi. 18 cm). 65 . În alergarea pe elan. accelerarea şi ultima parte care asigură pregătirea bătăii şi care se efectuează pe 3-5 paşi de alergare curbi-linie.

preluându-se de la săritura cu “rostogolire ventrală” avântarea ambelor braţe simultan. Atacul la acest procedeu tehnic a fost şi el perfecţionat. Încercările de a efectua şi atacul cu piciorul liber întins în prima parte a sa nu a dat rezultate.) se crează rotaţiile necesare culcării pe ştachetă. Acestea sunt rotaţiile reale în jurul axului longitudinal al corpului şi în jurul axului transversal.G. Desprinderea săritorului de pe sol se realizează sub un unghi de 57-62° cu o viteză orizontală micşorată în timpul bătăii cu 2. trecerii peste aceasta cu spatele şi eschivării ştachetei. Bătaia şi desprinderea În timpul bătăii datorită blocării vitezei orizontale şi unei impulsii (în afara C. Senzaţia în momentul desprinderii pe verticală prin rotarea pe verticală este că săritorul intră într-o traiectorie de spirală.G.30 – 3.2. ţinând seamă de faptul că durata în timp a bătăii este mai scurtă la răsturnarea dorsală (220-200 m/s) faţă de cea de la rostogolirea 66 .70 m/s.

G. 67 .ventrală (270-230 m/s).1 m/s la viteza verticală a unui săritor dă un plus de 3 cm la ridicarea C.bătaia 3. Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală . Braţul înspre partea piciorului oscilant de atac se trimite lung în sus cu tendinţa de a trece primul peste ştachetă şi de a direcţiona săritura. cât mai sus ca urmare a impulsiei exercitată cu o viteză cât mai mare şi cu o desprindere sub un unghi cât mai mare faţă de orizontală.G. Zborul Este faza prin care se valorifică elanul şi bătaia desprindere şi se manifestă ca rezultat al transformării vitezei orizontale în viteză verticală prin intermediul bătăii când săritorul se desprinde de sol cu o viteză de 5. al corpului.1 – 5.G. aceasta determinând înălţarea C. Calitatea şi tehnicitatea unui săritor în înălţime constă tocmai în capacitatea de a ridica C.6 – 4.6 m/s la bărbaţi şi de 4.G. pe verticală.G.G.8 m/s la femei. Un plus de 0.

Tendinţa de a avea capul întors spre înapoi.viteză Viteză aproximativă pe elan 7. Foarte activ în zbor. atletul strecurându-se peste bară. coboară şi rămâne în urmă faţă de piciorul de bătaie. Caracteristicile celor două variante nu le departajează deşi ele sunt următoarele: FLOP . Pierdere de viteza orizontală importantă înaintea ultimului pas. Lasă să cadă piciorul de atac şi trage 68 .0 m/s Lungimea aproximativă a elanului 8-9 paşi 10 – 12 paşi Ridicarea genunchilor în sus accentuată în alergare (poziţia de sprint). C. Au o greutate foarte uşoară şi fond mediu de antrenament cu haltere. rămîne relativ avansat şi înălţat.G. Practica a departajat 2 verticale la acest procedeu tehnic. Fac antrenament de viteză şi acest lucru le Poziţia de alergare pe elan cu genunchii mai puţin ridicaţi. lungă şi susţinută. Avântarea ambelor braţe simultan. C. totul realizîndu-se în principal pe rotaţia reală în jurul axului transversal al corpului. respectiv varianta “FLOP – viteză” şi varianta “FLOP – forţă” şi aceasta pe baza aprecierii raportului forţă/greutatea corpului şi a componentelor vitezei şi puterii. pe ultimii 2 paşi şi la începutul zborului. Dublă mişcare de braţe.4 m/s FLOP – forţă Viteză elan 7.G.7 – 8.G. Pierdere uşoară de viteza orizontală pe ultimul pas.0 – 8.Modalitatea de trecere şi eschivare a ştachetei în “arc dorsal” se bazează pe trecerea succesivă a unor părţi ale corpului dincolo de bară.G. coordonată unilateral a braţelor. particular pe ultimii paşi Acţiunea rapidă.

zborul Poziţia de „arc dorsal” în zbor La ambele variante însă trebuie puse pe acelaşi plan următoarele: a fi foarte rapid. Stâlpii sunt suficient de înalţi şi vor depăşi cu cel 69 . un elan agresiv şi orientare pe verticală a componentelor desprinderii. pentru a evita ca ştacheta să fie deplasată printr-o mişcare a zonei de aterizare care atinge stâlpii. cu o greutate de 2 kg. PREVEDERILE REGULAMENTULUI DE CONCURS Concursurile se desfăşoară în condiţii materiale standardizate în care pista de elan are de 2025m. Aterizarea Aterizarea se efectuează pe partea superioară a trunchiului. a asigura forţă şi rapiditate pe ultimii 2 paşi ai elanului. Lucrul mediu de viteză. Aceasta este din fibre de sticlă sau alt material potrivit. Datorită materialelor de calitate superioară. nu se recomandă ştacheta de metal. Greutatea este mai ridicată şi fac antrenamente cu haltere.place. 4. cu un tonus controlat al flexiilor articulare ale membrelor inferioare. Zona de aterizare nu este mai mică de 5m lungime şi 3m lăţime. gambele sub el . din care sunt confecţionate sectoarele nu se ridică probleme în legătură ce aterizare săritorilor la acest procedeu tehnic. Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală .după desprindere.2cm). locul de bătaie este orizontal şi doi stâlpi sprijină ştacheta. Lungimea totală a ştachetei este de 4m (+/. Între stâlpi şi zona de aterizare este un spaţiu de cel puţin 10cm.

Dacă săritorul greşeşte şi a treia oară. este clasat înaintea celorlalţi. pe care o poate efectua unde doreşte: fie tot la 1. conform înălţimii minime fixată şi anunţată de arbitrul şef şi va putea sării după cum doreşte. până când egalitatea va fi rezolvată. el va fi eliminat din concurs. După fiecare tur de câte trei încercări. la orice înălţime care urmează. cele mai puţine încercări greşite. Pe suporţi. În cazul egalităţilor. 70 . În cazul de faţă. săritorul care a efectuat cel mai mic număr de încercări la înălţimea respectivă. fiecare concurent are dreptul la câte o singură încercare la înălţimea respectivă. dacă egalitatea se menţine.80 m. AUTOEVALUARE 1. săritorii sunt anunţaţi de un arbitru care este înălţimea la care începe concursul şi înălţimile succesive la care se va ridica ştacheta. decât dacă judecătorul probei consideră că este necesar. atunci concurentul care are în toată proba. cu piciorul sau cu orice parte a corpului. Clasamentul se întocmeşte în ordinea performanţelor. După trei greşeli succesive. care se ivesc destul de des. ştacheta se ridică conform prevederilor regulamentare de ridicare succesivă.85m.în cazul în care egalitatea se menţine şi numai dacă este vorba de locul I. după care renunţă să mai sară la 1.85m îşi face a doua săritură.80m şi abia la 1. un atlet va fi eliminat din concurs. Ordinea efectuării încercărilor se stabileşte prin tragere la sorţi. 4. Stâlpii nu se deplasează în timpul probei. Înainte de începerea concursului. concurenţii aflaţi la egalitate vor ocupa acelaşi loc în clasament. Spre exemplu. acesta începe prin acordarea unei încercări la ultima înălţime la care concurenţii au doborât ultima oară ştacheta. Săritorul este obligat să execute bătaia pe un singur picior. Desigur că cele trei încercări greşite se puteau produce şi la 1. Un concurent poate opta pentru intrarea în concurs. adică poate renunţa la o încercare de la o anumită înălţime. săritorul mai are dreptul la o singură încercare. bineînţeles.G. fie la 1. se procedează astfel: . între extremităţile ştachetei şi stâlpi este un spaţiu de cel puţin 1 cm. dacă nici în acest caz nu se rezolvă egalitatea. oricare ar fi înălţimea la care s-au produs încercările ratate. dar şi aici doboară ştacheta.G. 5. Se consideră a fi ratată o săritură în cazul în care atletul doboară ştacheta de pe suporţi sau intră în planul vertical al stâlpilor cu mâna. este clasat înaintea celorlalţi. cu 3. inclusiv la înălţimea la care a trecut ultima oară. în funcţie de înălţimile succesive la care se ridică ştacheta după terminarea fiecărui tur.când doi sau mai mulţi concurenţi au terminat concursul la aceeaşi înălţime. se va proceda la „concursul de baraj”. după terminarea fiecărui tur. ştacheta va fi coborâtă sau urcată câte 2cm.90m sau mai sus. Dacă nu este vorba de locul I. fără a trece ştacheta. înălţimea maximă la care va putea fi ridicată. 10 cm. Descrieţi caracteristicile tehnicii la înălţime raportată la C. un atlet sare la 1.80m şi ratează prima încercare. soarta atletului fiind aceeaşi.puţin 10cm. .

4. de forţă 5. BAZELE GENERALE ALE TEHNICII ARUNCĂRILOR În atletism performanţele probelor de aruncări sunt determinate de forma şi dimensiunile obiectelor proiectate la o distanţă cât mai mare.G. Elanul 2. aruncarea ciocanului) tip azvârlire (aruncarea suliţei şi a mingii mici de oină) SCHEMĂ TEHNICĂ A. Înălţimea de eliberare 4. Comparaţi tehnicile – rostogolire ventrală şi rostogolire dorsală 6. TEHNICA ÎN PROBELE DE ARUNCĂRI 1. de viteză b. Tehnica este adaptată la cerinţele regulamentului competiţional care se referă la modul de priză a obiectului. Efortul final de aruncare 71 . Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire dorsală şi avantajele în raport cu C. Rezistenţa aerului B. După modalitatea de eliberare a obiectului şi forţa care este aplicată avem următoarea clasificare a aruncărilor: tip împingere (aruncarea greutăţii) tip lansare (aruncarea discului. de mişcări preliminare la dimensiunile spaţiului de elan. Descrieţi săritura în înălţime cu păşire. Comparaţi cele două variante ale săriturii dorsale (flop) a.2. Unghiul de lansare 3. STRUCTURA MOTRICĂ A ARUNCĂRILOR 1. Viteza iniţială de proiecţie 2.G. Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire ventrală? 3. modul de eliberare a obiectului. FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA ARUNCĂRII 1.

numărul forţelor care acţionează în fazele de accelerare a vitezei. Distanţa de zbor a obiectului depinde de următorii factori: viteza iniţială de proiecţie (Vo). la terminarea acţiunii vom avea: 72 .compunerea forţelor . Pentru aceasta compunerea forţelor (coordonarea lor) trebuie să se efectueze într-o anumită ordine (tehnica fiecărei probe indică această ordine). trunchiului şi braţelor. . se pot anula între ele scăzând eficienţa mişcărilor urmărite în aruncare. Dar coordonarea forţelor trebuie “organizată” pentru că dacă ele acţionează haotic se pot stânjeni. . Dacă un număr dat de forţe acţionează cu intensitate maximă. unghiul de proiecţie înălţimea de la care este proiectat (Ho) rezistenţa aerului (forţa portantă) acceleraţia gravitaţională (G) 1.intensitatea forţelor. Viteza iniţială de proiecţie (Vo) Viteza de eliberare (Vo) este factorul cu ponderea cea mai mare în realizarea distanţei de aruncare Valoarea Vo este determinată de următorii factori (agenţi): . întrucât în acest mod numărul forţelor este proporţional cu cel al grupelor musculare angrenate în mişcare.Scopul urmărit de atlet în aruncări este de a proiecta un obiect de forme şi dimensiuni determinate la o distanţă cât mai mare folosindu-se de mijloace permise de regulamentul de concurs. La aruncări este foarte important ca numărul forţelor angajate să fie cât mai mare.drumul (traiectoria) de acţiune a forţelor. Practic aceasta se realizează atunci când în mişcarea de aruncare este angrenată întreaga masă musculară a picioarelor. pe o anumită traiectorie.

rezultanta fiind mai mică. Valoarea vitezei iniţiale poate fi mărită şi în cazul angrenării succesive.compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni simultane. Pentru obţinerea celei mai ridicate viteze iniţiale tehnica raţională cere atletului să execute o serie de acţiuni care să asigure obiectului de aruncat o mişcare continuu accelerată pînă în momentul lansării lui. pe tot parcursul şi pe aceeaşi direcţie. apoi cele mai mici). Acţiunea simultană a forţelor pe o singură direcţie are o mare importanţă întrucât în acest caz ele se compun pe aceeaşi linie. Foarte important pentru practică este faptul că mişcarea de aruncare odată începută trebuie să se execute în mod armonios şi continuu până la terminarea ei. dacă forţele intră în acţiune în ordinea descrescândă a intensităţilor (mai întâi forţele cele mai mari.o viteză iniţială a obiectului maximă în cazul când forţele acţionează simultan. Valorile acestor forţe rezultă din: . Între forţele simultane şi active trebuie să se asigure o durată cît mai lungă de acţionare pe o traiectorie de accelerare cu lungime optimă care să asigure un transfer activ şi eficace de forţă asupra obiectului. încât forţele acţionează simultan şi se compun conform regulei paralelogramului de forţe. Orice întrerupere sau semiîntrerupere face ca efortul precedent să devină iar efortul care urmează să fie evident îngreunat. Micşorarea vitezei în timpul executării mişcării de aruncare este contraindicată deoarece duce la contracţii musculare mai lente şi nu se realizează transferul de forţe eficient.o viteză iniţială minimă dacă forţele acţionează succesiv numai pe o fracţiune de parcurs. 73 . . pe fracţiuni de parcurs. combinată cu .compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni succesive.

"înălţimea de eliberare". ciocanului şi suliţei unghiul de eliberare poate să fie mai mic (din cauza lungimii mari a distanţei de aruncare şi a înălţimii de eliberare ). unghiul cel mai favorabil pentru atingerea unei distanţe cât mai lungi de aruncare (toate celelalte condiţiuni fiind egale) este cel de 45°. La aruncarea discului. suliţă). Cînd toţi ceilalţi factori care determină lungimea aruncării sunt egali obiectul va avea un zbor mai lung sau mai scurt proporţional cu înălţimea de eliberare mai mare sau mai mică.1. 2. iar la aruncarea greutăţii 74 . În condiţiile normale de concurs aerul prin rezistenţa pe care o pune obiectului în zbor modifică traiectoria acestuia. Inălţimea de eliberare (Ho) Obiectul trebuie să părăsească mâna aruncătorului la o înălţime de sol cât mai mare. Unghiul de lansare Unghiul de lansare este format din direcţia vectorului de lansare Vo şi orizontală şi el influenţează direct lungimea aruncării la toate probele. Această diferenţă de nivel (Ho) are o influenţă asupra performanţei mai mare la aruncarea greutăţii decât la celelalte probe (vezi referiri la cap. Acest fapt este valabil pentru un obiect aruncat în vid. Teoretic. îndeosebi când obiectul prezintă anumite calităţi aerodinamice (disc. În practică unghiul optim de lansare este mai mic de 45° din cauză că punctul de eliberare a obiectului (Ho) nu asigură înălţimea de eliberare optimă a obiectului. situaţie care are influenţă şi asupra unghiului de lansare.

75 . 3. frânându-l. Obiectele de aruncare pot opune aerului diferite secţiuni dominante. secţiunea dominantă cea mai mică la suliţă este dată de suprafaţa cercului format de manşonul suliţei. Acţiunea rezistenţei aerului se exercită asupra secţiunii dominante a obiectului (prin acţiune dominantă se înţelege suprafaţa care rezultă din proiecţia obiectului pe un plan perpendicular tangent traiectoriei zborului). fapt ce crează premize favorabile pentru o acţiune musculară mai eficace în efortul de aruncare (braţul aruncător va acţiona mai aproape de linia perpendiculară pe planul pieptului). Rezistenţa opusă de aer este direct proporţională cu mărirea suprafeţei secţiunii dominante. Aruncătorii înalţi au un avantaj asupra celor scunzi întrucât ei pot obţine cu mai multă uşurinţă unghiul cel mai favorabil de lansare. Această rezistenţă este opusă direct sensului de mişcare al obiectului şi în consecinţă. apropiat de 45°. la aruncarea greutăţii şi ciocanului forma sferică a obiectelor va prezenta invariabil aceeaşi secţiune dominantă.(distanţa de aruncare redusă şi înălţimea punctului de eliberare mare) unghiul de eliberare este necesar să fie mai mare. Astfel discul opune cea mai mică secţiune atunci când diametrul lui se găseşte în acelaşi plan cu traiectoria zborului. Rezistenţa aerului În timpul zborului obiectul aruncat întâmpină o rezistenţă din partea aerului pe care trebuie să-l străbată. provoacă scurtarea distanţei de aruncare.

76 . Scopul mişcărilor care alcătuiesc elanul este dublu: de a asigura o viteză optimă obiectului ce urmează a fi aruncat. Structura elanului este determinată de tehnica tipurilor de aruncare. Aruncările atletice cuprind două faze principale care se succed în aceeaşi ordine: elanul. Unghiul de atac. considerat ca fiind diferenţa dintre unghiul de lansare şi unghiul de înclinaţie a obiectului (unghiul de înclinaţie este format din axa longitudinală a suliţei sau a discului şi orizontală) împreună cu forţa şi direcţia vântului vor determina un anume punct de aplicare a forţei de ridicare (portante) a obiectului (la disc mai avantajos este ca direcţia vântului să fie contrară direcţiei de aruncare. numită forţă portantă. de forma obiectului şi de unele prevederi regulamentare ale aruncării. datorită calităţilor lor aerodinamice în timpul zborului.Discul şi suliţa. Astfel distingem: elanuri rectilinii sub formă de săltare (la aruncările de tip împingere). dintr-un anumit loc. ca regulă generală. spre direcţia de aruncare a obiectului. de a asigura ajungerea aruncătorului într-o poziţie favorabilă în vederea efectuării cu eficacitate maximă a efortului final de aruncare. putem spune că unghiul de atac variază în raport de tăria şi direcţia vântului ajutător influenţând lungimea aruncării. efortul final sau aruncarea propriu-zisă. deoarece un unghi de înclinaţie optim poate să lungească timpul de acţionare al forţei portante. 1. care poate prelungi traiectoria. În concluzie. utilizează rezistenţa aerului pentru a obţine o forţă dirijată de jos în sus. Elanul Elanul este faza care cuprinde ansamblul de acţiuni motrice rezultate din deplasarea aruncătorului.

Efortul final cuprinde trei forme principale de mişcare: de ridicare. în care axa bazinului şi axa umerilor se rotesc de la dreapta spre stânga.deplasarea trenului inferior. crează o tensiune preliminară favorabilă musculaturii care va participa în fazele efortului de aruncare. sub formă de translaţie (la aruncările de tip lansare şi de tip împingere). mărirea vitezei obiectului de aruncat la sfârşitul fazei de elan depinde de tipul de aruncare. Se remarcă următoarele aspecte: viteza de execuţie a elanului este în strânsă legătură cu posibilităţile aruncătorului de a grefa efortul final de aruncare pe o anumită viteză prealabilă. în care masa corpului şi a obiectului trec de poziţia joasă (de pretensionare). Efortul final de aruncare Scopul principal al efortului final constă din: compunerea vitezei dobândită de obiect în faza elanului.elanuri rectilinii sub formă de piruetă. în care masa corpului şi a obiectului se deplasează de pe piciorul drept pe piciorul stâng. . Eficacitatea elanului este obţinută în următoarele condiţii: momentele fără sprijin pe sol să fie cât mai scurte. Cuplarea forţelor în momentul în care picioarele şi şoldurile devansează trenul superior (bustul. 77 . - 2. este mai rapidă. cu o nouă viteză de accelerare imprimată de atlet în efortul final al aruncării. în poziţia înaltă. prin înaintare şi torsionare. cuplate cu forţele de eliberare ale obiectului. de aceea elanul trebuie realizat prin deplasări razante şi din ce în ce mai repede.elanuri rectilinii sub formă de alergare (la aruncările de tip azvîrlire). umerii şi braţele). în comparaţie cu trenul superior. De aici deducem că elanul are contribuţii diferite în realizarea performanţei sportive. de translaţie. de rotaţie. . ciocan) este mai mare decât la cele de tip împingere şi azvârlire. mijlocind astfel o participare activă a grupelor musculare în acţiunea de accelerare a mişcărilor. În general viteza cea mai potrivită este aceea în care aruncătorul poate să controleze încă mişcările pe care le efectuează în efortul final. Astfel. la aruncările de tip lansare (disc.

Timpul de acţiune în sprijin pe un singur picior (dreptul) trebuie să fie cât mai redus şi atletul să caute trecerea cât mai rapidă în sprijin bilateral pentru a-şi asigura condiţiile necesare accelerării maxime a mişcării. 2. Traiectoria obiectului aflat sub influenţa musculaturii dinamice nu trebuie alungită spre înainte în defavoarea unghiului optim şi a înălţimii maxime (optime de lansare). 5. Descrieţi formele principale de mişcare în efortul final al aruncării. să fie cât mai redusă. 6. 3. Cerinţele generale ale efortului final sunt următoarele: 1.Caracteristica esenţială a efortului final constă în aceea că toate grupele musculare mari ale corpului intră în contracţii maxime într-o anumită succesiune de timp şi spaţiu dând mişcării finale caracterul exploziv. Factorii care determină Vo (iniţială) de proiecţie. 6. Efectul acestor forţe creşte atunci cînd atletul reuşeşte să “depăşească” obiectul (trenul superior rămâne în urmă faţă de trenul inferior). Deviaţia unghiului rezultată din direcţia vectorului din ultima parte a elanului. Factorii determinanţi în lungimea aruncării. cu direcţia vectorului din prima parte a fazei efortului final. Mişcarea de aruncare propriu-zisă începe din poziţii în care corpul se află în sprijin pe un singur picior îndoit. 3. 7. 4. 2. În acest moment viteza obiectului atinge valoarea maximă şi este eliberat în mod activ. În acest mod musculatura respectivă începe acţiunea motoare pe baza unei tensiuni rezistente prealabile. Rolul rezistenţei aerului în aruncare Structura elanului determinată de tehnica tipurilor de aruncare. 4. 5. AUTOEVALUARE 1. Viteza acumulată de obiect în faza anterioară (elan) nu trebuie micşorată prin vreo pauză înainte de începerea efortului final. Influenţa unghiului de lansare asupra performanţei (lungimii aruncării). Axa verticală de rotaţie se schimbă din planul exterior spre planul median al corpului odată cu mişcarea de ridicare-translaţie. Nominalizaţi cerinţele generale ale efortului final de aruncare. Forţele care intră mai întâi în acţiune sunt cele produse de contracţia maselor musculare mari din regiunea picioarelor bazinului şi a şalelor. ARUNCAREA MINGII DE OINĂ (MINGEA MICA) 78 .

procedeu accesibil începătorilor şi elevilor. Azvârlirea. Mingea este ţinută deasupra unărului drept. cu cotul înainte şi 79 . act motric natural şi accesibilităţii. care se aşază pe minge.SCHEMA TEHNICĂ 1. controlând cu vârful solul şi duce braţul drept sus. Este prezentă în programa de educaţie fizică a elevilor şi a metodicii de învăţare tehnica punctând acţiuni asemănătoare aruncării suliţei. 4. pe direcţie liniară.efortul final – de aruncare.elanul (elanul preliminar şi paşii specifici de aruncare). Tehnica aruncării mingii de oină Descriem aruncare a mingii de oină. arătătorului. al mijlociului şi al inelarului. . puţin înapoi faţă de stângul. atletul se aşază cu piciorul stâng înainte pe toată talpa. cu ajutorul degetului mare.pregătirea (priza şi poziţia iniţială). este cel mai frecvent procedeu de aruncare. Poziţia de plecare este stînd cu faţa spre direcţia de plecare. greutatea corpului repartizată pe piciorul drept. unde forţele declanşează o tracţiune. braţul este îndoit cu cotul orientat spre înainte. Poziţia iniţială După fixarea prizei. cu sens dinapoi spre înainte.2. la nivelul capului şi uşor în faţă. ea fiind cuprinsă şi în cadrul activităţii de educaţie fizică şcolară. Această aruncare este probă de concurs pentru micii atleţii de categoria “copii I” şi “copii II” în cadrul poliatloanelor. plecarea este favorizată printr-o derulare de la vîrf la călcîi a piciorului stîng şi trecerea greutăţii spre înainte. 2. cu trunchiul drept şi relaxat. Aruncarea mingii de oină se desfăşoară în următoarele faze tehnice: . . celălalt sprijinit înapoi.Pregătirea Priza sau ţinerea mingii poate aplica două prize în funcţie de mărimea (volumul) mingii: ţinută pe rădăcina degetelor.1. 3. PRIZA SI POZIŢIA DE PLECARE ELANUL EFORTUL FINAL RESTABILIREA DUPĂ ARUNCARE Priza mingii mici este efectuată cu toate degetele uşor depărtate. . Aruncarea mingii de oină presupune o acţiune de tip azvârlire. procedeul cu patru paşi specifici. al arătătorului şi al mijlociului cât şi cu degetului mare. policele susţine mingea lateral opus celorlalte falange . 6.

iar braţul opus relaxat înainte. Deşi efortul de aruncare cuprinde mai multe acţiuni ale segmentelor corpului. pasul se execută “razant” şi suficient de lung (1. în acest timp. . al corpului coboară cu 5-6 cm. reduse ca amplitudine.Efortul final Este cea mai importantă fază. pasul 3 este „încrucişat”.al patrulea pas. Prin mişcările executate în efortul de aruncare. datorită vitezei 80 . fapt ce relaxează centura scapulo-humerală. pasul fiind “veriga” de legătură a elanului cu “efortul” de aruncare. el fiind suportul pe care se desfăşoară efortul final. se crează o viteză suplimentară. mişcări bazate pe contracţii musculare “în val”. formând un unghi de 30-35º cu verticala. cu care se încrucişează. la eliberare mingea atinge o viteză foarte mare.10m). Prin acest pas se urmăreşte devansarea (depăşirea) trenului superior.G. pe fondul cărora se execută anumite mişcări ritmice şi precise. până la un semn de control. când are loc “marea accelerare” a braţului cu mingea. printr-o pendulare activă a coapsei. mingea rămâne deasupra umărului executând mişcări oscilatorii. se execută cu piciorul stâng. are loc şi răsucirea uşoară a axei umerilor spre dreapta. atletul ajungând cu axa umerilor paralelă cu direcţia de aruncare.mingea deasupra umărului.al doilea pas. astfel că.al treilea pas. Paşii specifici de aruncare se desfăşoară sub forma unei alergării aciclice. iar braţul cu mingea se menţine întins. iar braţul liber (stângul) este adus îndoit în faţa pieptului. C.primul pas. fapt ce permite întinderea completă a braţului cu mingea. Elanul preliminar Se execută între două semne de control şi constă dintr-o alergare liberă. peste piciorul stâng. . iar pasul 4 este de „blocaj” sau de „aruncare”. care este mai lung (2-2. Poziţia corpului este verticală. . pasul de aruncare. Paşii specifici de aruncare a mingii de oină . . se execută cu piciorul drept.Elanul Lungimea totală a elanului este în jur de 20 m şi se desfăşoară sub formă unei alergării accelerate (elanul preliminar) şi a unei suite de paşi specifici de aruncare (paşii de aruncare). braţul cu mingea începe să se ducă înapoi. urmărindu-se o accelerare gradată. fiind determinat şi de forţa de impulsie a piciorului stâng. cu palma în supinaţie.00m. sau pasul de blocaj este executat cu piciorul stâng. pasul încrucişat.G. la care aruncătorul (dreptaci) ajunge cu piciorul stâng: . de 1. în scopul relaxării.50-2. începând cu grupele musculare mari. concomitent cu începerea ducerii mingii înapoi.80-2.20m) se execută cu piciorul drept. trunchiul se înclină spre înapoi. pe pasul 1 şi 2 se duce înapoi braţul aruncător. Paşii specifici încep la semnul de control. compusă din 4 paşi specifici tehnicii de aruncare.

acest picior se aşază lateral-stânga faţă de direcţia de aruncare (la 20-30cm).G. Urmează extensia explozivă a antebraţului pe braţ şi biciuirea mâinii şi a degetelor. semiflexat şi coborând C. prin grupare pe piciorul drept. Sectorul din care se practică proba este cel specific aruncării suliţei. Lungimea aruncării este măsurată de la zona de aterizare a mingii. la marginea pistei de elan cota de citire pe ruletă. Precizări regulamentare în aruncarea mingii de oină Proba face parte din componenţa poliatloanelor specifice categoriei de vârstă. tehnica fiind cea de azvârlire. Sprijinul bilateral (pasul de blocaj) Reprezintă pasul final. este reţinută pentru întocmirea clasamentului şi acordarea punctajului. atletul ajunge în sprijin pe piciorul drept.2. ajungându-se foarte repede pe toată talpa. care preia şi continuă activ mişcarea: rotarea genunchiului (fără tendinţa de ridicare). fapt ce impune unele precizări de respectat. Sectorul de aruncare a mingii de oină Fiecare participant are dreptul la trei aruncări neconsecutive.1. Astfel. soluţia optimă efectuării unei mişcări de azvârlire cu eficienţă mare. fapt ce favorizează rotarea şoldului drept. unde se produce un sistem foarte complex de acţiuni în scopul obţinerii eficienţei maxime a braţului drept. TEHNICA ÎN ARUNCAREA GREUTĂŢII Este cea mai simplă probă dintre aruncări deoarece se bazează pe angrenarea forţelor de împingere şi învingerea inerţiei masei greutăţii precum şi faptul că traiectoria descrisă de obiect este în raport cu direcţia aruncării folosindu-se capacitatea dinamică a atletului. dintre cele trei încercari.de execuţie imprimată de aruncător. propulsând bazinul înainte. contribuind la extensia corpului şi realizarea “arcului întins”. trecând dreptul înainte. respectiv cota “0” a ruletei. la care este angrenată şi rotarea şoldului drept. 81 . el apare ca o unică şi continuă mişcare. 6. Greutatea mingii de oină folosită în concurs este de 120-150 grame. al corpului. Toate cele trei aruncări sunt măsurate şi înregistrate până la finalul competiţiei. Cea mai lungă aruncare. Aşezarea piciorului stâng se face foarte rapid. Sprijinul unilateral După executarea pasului încrucişat. se asigură şi intrarea aruncătorului în “arc întins”. regulamentul impune aruncarea la distanţă a acestei mingi pe deasupra capului. Oprirea inerţiei se realizează printr-o schimbare rapidă a picioarelor.G. rezervată copiilor. moment care precede tracţiunea finală (azvârlirea). contactul cu solul se ia pe călcâi.

elanul circular favorizînd creşterea vitezei.Sprijinul bilateral şi împingerea finală II. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR Deosebim trei părţi (faze) A. ELANUL .cu elan liniar . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR În prezent există două procedee tehnice de aruncare a greutăţii: . EFORTUL FINANL DE ARUNCARE .Sprijinul unilateral .Priza . I. SCHEMĂ TEHNICĂ I.Cumpăna (pretensionare a piciorului de impulsie) şi gruparea B. Elanul C.Poziţia iniţială . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR A. Pregătirea B.translaţie) C.Săltarea (alunecare .Impulsia şi avântarea (balansul) .cu elan circular ultimul fiind mai avantajos din punct de vedere teoretic. Efortul final de aruncare Se pot distinge momentele care intră în componenţa fiecăreia din aceste faze: 82 .Proba a devenit mai simplă odată cu introducerea tehnicii O’Brien (cu spatele) şi în momentul actual adaptarea elanului cu piruetă de la aruncarea discului. PREGĂTIREA .

sunt apropiate şi aşezate pe greutate. După fixarea degetelor mâna se flexează din articulaţia pumnului sub presiunea greutăţii şi este dusă în dreapta gâtului sub bărbie în spaţiul clavicular. în funcţie de aşezarea degetelor (arătător. iar cel mic îndoit se află sub greutate. .depărtate egal între ele. sus relaxat. Priza trebuie să fie fermă dar suficient de degajată. Presiunea greutăţii va fi sinţită la baza degetelor (nu spre vârful acestora). Priza (ţinerea greutăţii) Sunt trei moduri de a ţine greutatea. iar braţul stâng semiîntins este dus oblic. mijlociul şi inelarul sunt răsfirate pe greutate. Cotul va fi sub nivelul umerilor ca să asigure relaxarea mâinii. Poziţia iniţială Aruncătorul stă pe toată talpa piciorului drept cu spatele în direcţia de aruncare la marginea posterioară a cercului. PREGĂTIREA 1. mijlociu şi inelar) pe greutate: cele trei degete sunt răsfirate lejer pe greutate . Piciorul stâng controlează solul cu vârful. iar degetul mare şi cel mic se află în lateral.degetele arătătorul. cel mare se află în lateral (o folosesc mai ales fetele). trunchiul este în uşoară extensie. . antebraţului şi braţului. Pendularea (balans cumpănă) şi gruparea (pretensionarea) 83 .A.cele trei degete. în unele cazuri şi cel mic.

mâna stângă cu rol de echilibrare “atârnă” semiflexată în jos. Caracteristici ale grupării: greutatea se află în punctul cel mai de jos al traiectoriei sale. Impulsia se face printr-o extensie energică din articulaţia genunchiului. ELANUL 1. 10 cm faţă de dreptul. Acţiunea se realizează printr-o împingere în sol efectuată de piciorul drept. obţinând pentru un moment o cumpănă. axa umerilor este paralelă cu solul şi perpendiculară pe direcţia de aruncare. Se realizează “gruparea” din care începe acţiunea de impulsie pe diametrul cercului în direcţia de aruncare. În această fază are loc şi o derulare de pe pingea pe călcâi care poate fi completă când piciorul se întinde total şi incomplet când piciorul rămâne în uşoară flexie la nivelul genunchiului. Impulsia şi avântarea În această fază se produce prima acceleraţie. 100°. (centrul de greutate al corpului). cu evitarea ridicării excesive a C. susţinută de avântarea piciorului stâng pe direcţia elanului. În faza următoare piciorul stâng coboară flexându-se până când genunchiul acestuia ajunge în apropierea piciorului de sprijin (drept). Caracteristici ale fazei de impulsie-avântare: 84 . Concomitent în această acţiune se produce şi flexia piciorului de sprijin (drept) care preia vizibil sub presiune greutatea sistemului aruncător – greutate. B.G. genunchiul piciorului stâng se află la cca. unghiul format între coapsa şi gamba piciorului de sprijin este de cca. unghiul format de trunchi şi coapsa piciorului drept este în jurul a 50°.G.Din poziţia de plecare iniţială aruncătorul apleacă trunchiul şi pendulează înapoi – sus piciorul stâng.

să fie razantă (aproape de sol) pentru a reduce la maximum oscilaţiile pe verticală. Se ţine cont că în mişcarea de înaintare a apicioarelor corpul tinde către o poziţie mai ridicată. ceea ce duce la oscilaţii pe verticală cu influenţă negativă. Caracteristici ale săltării razante: traiectoria greutăţii se ridică în continuare faţă de faza impulsiei cu cca. De aceea săltarea trebuie să aibă loc într-un timp cât mai scurt. 85 . unghiul traiectoriei pe care se mişcă greutatea creşte cu 15-25°.- direcţia de impulsie se face sub un unghi de cca. pe piciorul drept. greutatea parcurge un drum de 70-90 cm. În timpul săltării acceleraţia vitezei sistemului aruncător-greutate realizată prin impulsie începe să scadă. piciorul drept execută o mişcare de rotaţie spre interior. Reluarea contactului cu solul are loc pe pingea.1520°. Aruncătorul urmăreşte trimiterea picioarelor înainte şi menţinerea greutăţii la distanţă realizând astfel şi o pretensionare a corpului. greutatea mai parcurge un drum de cca. 2. 35-45 cm. piciorul stâng este avântat spre direcţia de aruncare. axa umerilor rămâne paralelă cu solul iar bustul se ridică progresiv. axa umerilor se menţine perpendiculară pe direcţia elanului. Săltarea (translaţie-alunecare) Începe la terminarea derulării şi ţine până la reluarea contactului cu solul. 60°.

1. mîna stângă acoperă pieptul fiind un “control” al poziţiei închise. EFORTUL FINAL DE ARUNCARE Acum are loc al doilea moment de accelerare a greutăţii (primul a avut loc în faza de impulsie). 90°. Caracteristici ale sprijinului unilateral axa umerilor se menţine relativ perpendiculară pe direcţia de aruncare şi formează cu axa bazinului un unghi de cca. laba piciorului drept formează un unghi de 120° cu direcţia de aruncare. axa bazinului este paralelă cu direcţia de aruncare. 90°. Sprijinul unilateral Se realizează pe pingeaua piciorului drept care aterizează pe sol răsucit spre interior. unghiul dintre trunchi şi coapsa piciorului este de cca. 2. Începutul efortului se realizează din sprijin unilateral când se produce tranziţia de la săltare la efortul de aruncare. 80-85% din viteza iniţială a greutăţii. Sprijinul unilateral se termină odată cu aşezarea piciorului stâng pe sol. Din această poziţie începe impulsia spre direcţia de aruncare.C. Piciorul drept continuă acţiunea de impulsie concomitent cu rotarea genunchiului şi a şoldului în 86 . în direcţia aruncării. Acum are loc şi o mişcare complexă de ridicare-rotare-înaintare. Sprijinul bilateral În această fază are loc “marea accelerare” cca.

iar dreptul va fi dus înainte. Greutatea rămâne lipită de gât pînă când atletul “simte” tranziţia (trecerea) corpului pe piciorul stâng. Bustul se ridică şi se roteşte treptat dar în mare “viteză”. urmează ridicarea umărului drept şi apoi întinderea foarte energică a braţului aruncător. 87 . Schimbarea picioarelor se face în clipa când greutatea a părăsit mâna aruncătorului. în timp ce braţul stâng “deschide” pieptul. Piciorul stâng va fi tras razant înapoi. lângă prag prin săritură. evitând astfel depăşirea (ieşirea din cerc). Oprirea inerţiei La finalul efortului de aruncare se execută o schimbare rapidă a picioarelor şi se coboară centrul de greutate (semigrupare pe piciorul drept) pentru a stopa inerţia masei corpului aflată în mişcare. Contactul cu solul se face cât posibil aproape simultan cu amândouă picioarele.timp ce piciorul stâng printr-o acţiune de “blocare” contribuie la creşterea substanţială a accelerării mişcărilor executate de partea dreaptă.

Prizele de greutate sunt aceleaşi – descrise la TEHNICA ARUNCĂRII CU ELAN LINIAR. bazată pe un elan circular. permite o creştere a vitezei obiectului mai mare decât în tehnica clasică (cu elan liniar) fapt care îi conferă perspectiva de viitor. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR ŞI SĂLTARE LATERALĂ 88 . Este o tehnică folosită în actualuitate de aruncători de valoare mondială. Poziţia iniţială şi sprijinul bilateral sunt identice cu cele de la TEHNICA ARUNCĂRII DISCULUI.Aruncarea integrala Variante tehnice II. III. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR Această tehnică.

uşor flexat iar piciorul stâng execută o balansare laterală cu uşoară încrucişare a piciorului drept şi avântare lateral înainte urmat de impulsia puternică a piciorului drept.În acest procedeu se foloseşte tehnica elanului liniar în care poziţia de plecare este laterală cu sprijin pe piciorul drept (în cazul dreptacelor). braţul drept este împins puternic în sus imprimând bilei acceleraţia finală. Aproape instantaneu se ajunge într-o poziţie în care piciorul drept este adus sub corp şi puternic flexat iar piciorul stâng este aşezat depărtat şi bine întins pentru a asigura blocarea şi sprijinul care să asigure urcarea centrului de greutate într-o poziţie verticală avansată favorizând rotirea umerilor şi lansarea bilei dintr-o poziţie cu o înălţime cât mai mare.Atletul trebuie să întârzie rotaţia până când greutatea se va afla pe piciorul stâng. 89 .

zgură sau orice material pe care obiectul lasă o urmă. după un tur de trei aruncări. Cea mai lungă aruncare. de la urma cea mai apropiată de cerc. Greutatea este eliberată în sectorul de aruncare. până la marginea internă a circumferinţei cercului. 90 . Măsurarea lungimii aruncării greutăţii Aruncările sunt valabile dacă obiectul cade în interiorul sectorului de aterizare. Sfera din metal (greutatea) cu care se execută aruncarea este netedă şi cântăreşte 7. primii 8 atleţi au dreptul la trei încercări suplimentare. care are vârful în centrul cercului.23m. lăsată de obiect (cota “0”). Cercul pentru aruncarea greutăţii Ordinea în care se desfăşoară aruncările este stabilită prin tragere la sorţi. Fiecare concurent are dreptul la 3 încercări. în jumătatea dinainte a cercului este plasată o opritoare (prag) care măsoară 1. incluzându-le şi pe cele suplimentare. Sectorul de aruncare poate fi iarbă. Timpul acordat efectuării unei încercări este de 1 minut. dar trecând banda ruletei prin centrul cercului.135m. ieşind prin partea posterioară a cercului. concurentul îşi începe aruncarea dintr-o poziţie statică şi părăseşte cercul după ce sfera a atins sectorul de aterizare. format în spaţiul delimitat de un unghi de 34. Măsurarea fiecărei aruncări se efectuează imediat după efectuare. călcarea sau atingerea cu orice parte a corpului a părţii superioare a opritoarei.Prevederile regulamentului de concurs Aruncările se efectuează dintr-un cerc betonat având un diametru de 2.260kg la bărbaţi. a solului sau a părţii superioare a cercului de metal se va considera o greşeală. respectiv 4kg la femei.21-1. este luată în considerare în alcătuirea clasamentului final.92º.

de a introduce subiectul în tehnica exerciţiului şi reprezintă prima etapă de formare a deprinderii motrice speciale. 2. a ceea ce trebuie însuşit. general aplicabilă. impune înţelegerea de către subiecţii. 3. Variantele şi caracteristicile elanului în aruncarea greutăţii (elan liniar şi elan circular). 4. . separarea fiind de ordin metodic. care transmite informaţii. Efortul final şi oprirea inerţiei. Fazele elanului liniar şi caracteristicile fazei de impulsie-avântare şi ale săltării razante. prin prezentarea şi reprezentarea corectă a execuţiei tehnice. conform căreia se desfăşoară învăţarea tehnicii probelor de atletism. ▪ Etapa a III-a – Finală are scopul de a perfecţiona execuţia tehnică a exerciţiului atletic.Situaţii de aruncări nereuşite AUTOEVALUARE 1.În etapa I-a – rolul principal îl are profesorul. . concretizat în activitatea de predare de către profesor şi activitatea de însuşire de către elev. se numeşte: schema tip de învăţare a tehnicii. Aruncarea cu elan circular (avantaje şi dezavantaje) METODICA PREDĂRII TEHNICII PROBELOR DE ATLETISM ŞI DEZVOLTAREA/EDUCAREA CALITĂŢILOR BIOMOTRICE METODE DE INSTRUIRE ÎN ATLETISM Metoda de bază a instruirii. ▪ Etapa a II-a – Fundamentală are scopul de a învăţa începătorul execuţia tehnică propriu-zisă a exerciţiului de atletism si de a consolida executia tehnica. iar elevii recepţionează (observă 91 . Însuşirea tehnicii unui exerciţiu de atletism. metoda exersării.Între cele 3 etape există unitate şi interdependenţă. este metoda practică. Schema tip de învăţare urmează o succesiune formată din 3 etape: ▪ Etapa I-a – Pregătitoare are scopul de a iniţia. cu teme din atletism. în lecţia de educaţie fizică. iar forma unitară.

demonstraţie cu viteze reduse pentru observarea elementelor de bază .crearea unei imagini. fără intervenţia cu precizări sau corectări a profesorului. termeni simpli. masculin. accentuându-le pe cele determinante în eficienţa tehnică. efortul final – împingerea la aruncarea greutăţii. . pentru descrierea execuţiei tehnice.subiecţii urmăresc demonstraţiile din unghiuri de observaţie optime. activ îl are subiectul.demonstraţia este efectuată de profesor sau de o persoană care execută foarte corect. la juniori) şi personalităţi internaţionale sau naţionale care s-au evidenţiat în proba respectivă. necesare activităţii ulterioare. corecte.profesorul denumeşte exact. .numărul execuţiilor de încercare este de 2-4.indicarea planului de învăţare şi a mijloacelor utilizate. asupra tehnicii exerciţiului atletic propus spre învăţare.„exerciţiile de încercare” se admit la probele mai simple. care întăresc execuţia tehnică. la feminin. . → La sfârşitul etapei a I-a.profesorul explică şi descrie exerciţiul sau faze ale exerciţiului. ▪ explicarea. Exemplu: la sărituri. naţionale. mai aproape de locul de bătaie şi zbor. . . fără nici o tranziţie. . .demonstraţii speciale: .profesorul poate folosi pentru întregirea imaginii motrice materiale ilustrative: fotografii.demonstraţia se efectuează în limitele vitezei unei execuţii corecte. respectiv exersează.demonstraţia respectă integral viteza. 92 . profesorul poate cere subiecţilor să reproducă exerciţiul propus spre învăţare (prin „execuţii de încercare”. . concişi. ▪ demonstrarea exerciţiului propus spre învăţare → formarea imaginii motrice: . . care acţionează. reprezentări motrice. Conţinut: ▪ enunţarea exerciţiului → informare general: .săritura în înălţime cu răsturnare dorsală (NU săritura în înălţime cu răsturnare pe spate). ETAPA I Etapa este numită şi pregătitoare sau de introducere în tehnica exerciţiului. la alergarea de garduri.profesorul specifică unele aspecte de bază din regulamentul probei. .aruncarea mingii de oină (NU azvârlirea mingii de oină).demonstraţia iniţială (integrală) a exerciţiului: . cu o exprimare corespunzătoare nivelului de înţelegere al subiecţilor (elevi/studenţi).profesorul informează subiecţii despre proba atletică de concurs. mai ales dacă exerciţiul nu este complicat). procedeul tehnic propus spre învăţare: Exemplu: . film. descrierea şi ilustrarea exerciţiului propus spre învăţare → întregesc. ritmul şi amplitudinea mişcărilor. completează. „biciuirea” finală la aruncarea mingei de oină. care nu au şi o componentă de periculozitate. cât mai precise.profesorul foloseşte cuvinte. Obiective: . Exemplu: bătaia la săritura în lungime.pe baza I şi II sistem de semnalizare). în legătură cu rezultate (recorduri mondiale. . stabilite de profesor. corect exerciţiul. .profesorul precizează fazele exerciţiului. . elevii urmăresc demonstarţia dintr-o poziţie perpendiculară pe direcţia elanului.exerciţiul integral sau părţi din el.alergarea de (peste) garduri (NU sărituri peste garduri). desene.reproducerea de încercare este motivată de nevoia de activitate a subiectului şi de nevoia profesorului de a aprecia puterea de înţelegere şi redare a subiecţilor.În etapele a II-a şi a III-a – rolul principal. . la alergări. . profesorul orientează atenţia elevilor asupra ritmului paşilor şi a execuţiei tehnice a pasului peste obstacol. . imaginea execuţiei motrice: . proba.

. prin sprijin indirect pe sol (prin prăjină). zbor. cu bătaie pe o cutie (ladă).„fazele exerciţiului. apoi asupra altor verigi. efort final (de azvârlire. . . bătaie pe un picior. . . .verificarea gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii.„succesiunea obligatorie a unor mişcări cu structură definită”.însuşirea mecanismului de bază (baza tehnicii). săltare. în faza de impulsie (perioada sprijin). aflate în interdependenţă” Exemplu: mecanism de bază: . rotare). date de paşii de alergare. . . în care alternează alergarea cu trecerea peste un obstacol = alergare cu ritm de 3 sau mai mulţi paşi.mărirea amplitudinii mişcărilor şi precizarea ritmului de execuţie. . → metoda fundamentală de instruire este metoda exersării – globală şi parţială (fragmentată) ▪ exersarea globală – impune ca exerciţiul efectuat global să fie simplu. . . .uşurarea unor condiţii de execuţie: săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor. .efort redus: aruncări cu elan. folosind o greutate mai uşoară (decât cea de concurs).execuţii în condiţii normale de exerciţiu – probă de atletism.Condiţii de mărire treptată a gradului de dificultate a exerciţiului: .însuşirea întregului exerciţiu Conţinut: . dar complicând condiţiile de execuţie tehnică. peste ştachetă joasă. → însuşirea mecanismul de bază: . . Obiective: .pentru alergările de garduri: succesiuni de „unităţi ritmice”.pentru alergări de garduri: pasul peste gard. fără detalii (urmând ca.pentru sărituri în lungime/înălţime: elan. determinant al execuţiei celorlalte elemente şi eficienţei execuţiei exerciţiului”: Exemplu: de verigi de bază . .focalizarea atenţiei asupra unor faze (sarcini parţiale) din execuţia globală: concentrarea execuţiei asupra aterizării la săritura în lungime. aterizare. . de învăţare a tehnicii propriu-zise.exerciţiul executat global. → veriga de bază – „elementul tehnic de bază. dar simplu. prin sprijin alternativ (de pe un picior pe celălalt). 93 .pentru săritura cu prăjina: elan. . .pentru alergări: impulsia activă sub un unghi ascuţit.reducerea amplitudinii mişcărilor. ulterior. aterizare.însuşirea verigii principale. cu accent asupra verigii de bază. . care măresc dificultatea execuţiei.însuşire altor verigi ale exerciţiului.Condiţii de simplificare: . împingere sau lansare).pentru aruncări: elan (de alergare.ETAPA a II-a Etapa este numită şi fundamentală sau de formare. zbor peste ştachetă.pentru aruncări: efortul final de tip azvârlire (prin tracţiune liniară).pentru alergări: succesiunea mişcărilor ciclice. bătaie pe un picior.exerciţiul executat global.introducerea cerinţelor de regulament. . respectiv de însuşire a „profilul brut al execuţiei tehnice”. cu toate detaliile tehnice.exerciţiul executat global. de tip împingere (prin presiune). de tip lansare (prin tracţiune curbilinie). . săritură în înălţime cu elan 3 paşi. să-i fie adăugate detaliile tehnice): .intensificarea vitezei de execuţie şi a efortului depus.pentru săritura în lungime: bătaia orientată în unghi favorabil (unghiul de desprindere 20-24º).

care influenţează clar execuţia tehnică şi randamentul sportiv. . ETAPA A III-A Etapa este numită etapa de perfecţionare a execuţiei tehnice. accelerarea şi lansarea de la start. . În predarea tehnicii alergării de viteză se va respecta următoarea succesiune a instruirii: . Exemplu: repetarea aruncării suliţei. în cadrul celor 4 paşi specifici de aruncare.exerciţiul executat în întregime.execuţii de studiu – prin care se urmăreşte ameliorarea tehnicii. când aceasta a ajuns la valoarea ei normală (strâns legată de viteza atinsă în acel moment). prin studiu comparativ al propriei execuţii. .stabilirea particularităţilor individuale ale tehnicii. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ALERGĂRI ALERGAREA DE VITEZĂ În procesul predării tehnicii alergării de viteză. a vitezei de execuţie. în cursul demonstrării şi explicării pasului alergător de accelerare se referă la caracteristicile creşterii treptate a vitezei. . . a coordonării la probele de aruncări. Această creştere trebuie realizată la început prin lungirea treptată a paşilor.stabilirea sarcinilor în vederea realizării performanţelor superioare la proba atletică de concurs.execuţie parţială a exerciţiului şi exerciţii suplimentare. . de realizare a (profilului cizelat al execuţiei tehnice). ca deprindere specifică aletismului. .analiza gradului de stăpânire a tehnicii. se urmăreşte corectitudinea şi eficienţa mişcărilor. Conţinut: . . Important este ca predarea tehnicii alergării de viteză să fie precedată de etapa însuşirii exerciţiilor din şcoala alergării.ameliorarea calităţilor motrice dominante în exerciţiul (proba) de atletism. Exerciţiile folosite pentru învăţarea tehnicii pasului alergător de accelerare se bazează exclusiv pe alergări în care viteza de deplasare reprezintă variaţii. concomitent cu dezvoltarea calităţilor motrice necesare susţinerii alergării. alteori mai bruşte.„execuţii de studiu” – cu multe repetări şi focalizarea atenţiei asupra elementului tehnic care suportă perfecţionare.aprecierea execuţiei tehnice comparativ cu modelul tehnic.execuţii globale cu toate detaliile tehnice. Obiective: . prin mărirea – de asemenea treptată a frecvenţei. .stabilirea căilor de perfecţionare a tehnicii. Exemplu: dezvoltarea forţei explozive. Pasul alergător de accelerare (alergarea accelerată) Elementele asupra cărora se va atrage atenţia elevilor. → elaborarea profilului cizelat al tehnicii: . cu atenţia orientată spre execuţia pasului încrucişat. uneori mai line. . → evaluarea capacităţii de performanţă – prin probe de control specifice şi mai ales în concursuri. care suportă perfecţionare. iar apoi. Sisteme de acţionare: Exerciţii fundamentale 94 . cu toate detaliile tehnice.compararea tehnicii individuale cu modelele. ..pasul alergător accelerat (alergarea accelerată).execuţii parţiale (fragmentate) ale unor elemente tehnice.startul.pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză).

în linie dreaptă şi cu atingerea vitezei maxime la sfârşitul accelerării. apoi se trece în alergare accelerată cu pasul din ce în ce mai lung. de angrenare. în finalul ultimilor 10m viteza de alergare este în jur de 75% din posibilităţi.alergare cu accelerare. . cu atingerea vitezei maxime după 30-40-50-60m . Se indică aplecarea trunchiului spre interiorul turnantei şi acţiunea amplă a braţului exterior. . de pe loc. în preajma a 25% din posibilităţi. după următoarea schemă. Ulterior se poate ajunge la 95-100%.exerciţiul de mai sus este repetat în continuare. Distanţa repetărilor este de 20-30m. vizând intrarea şi ieşirea din turnantă. fără pauze. . etc.alergare cu accelerare pe 20-30m. pe aceleaşi distanţă. accelerare. . apoi din ce în ce mai lungi. v.acelaşi exerciţiu efectuat pe culoare. medie 50% 10 m v. medie 25% 10 m v. Se măreşte şi se micşorează viteza în tempouri şi pe distanţe prestabilite. pentru a creşte căderea înainte. Creşterea vitezei se face lent şi treptat cu semnal si fara semnal. pe următorii 10m se măreşte viteza la 50% din posibilităţi. oprirea din alergare (decelerarea) se efectuează pe o distanţă mai mare. astfel se execută 5-6 schimbări de viteză ajungându-se şi la 90-95% din posibilităţile maxime ale executanţilor.alergare accelerată. individual.alergare cu genunchii sus şi trecere în alergare accelerată. după aceeşi schemă pe distanţa de 60m (segmente de 20m). Exerciţii fundamentale: .accelerări bruşte efectuate din poziţii înalte. obţinută pe baza jocurilor de alergare şi a alergărilor sub formă de joc. lucrându-se individual. .alergare în teren variat. Distanţa de alergare 100-150m. max. . Se execută individual dar şi în perechi sau cu 4-6 elevi aşezaţi în linie. . 100% 10 m . v. frecvenţa în jocul de glezne creşte treptat. distanţa (30m) va fi segmentată în trei porţiuni de câte 10m. până la maximum. mare 50% 10 m 10 m v. .alergare accelerată în linie dreaptă la început pe 20-30m. accelerare. în linie dreaptă pornindu-se de la început cu viteză maximă.alergare accelerată. Distanţele de lucru 40-60m. Pe primii 10m se va aborda o viteză redusă. Pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză) Însuşirea unei tehnici corecte în alergarea de viteză se realizează relativ uşor dacă elevii au pregătire fizică suficientă. în linie dreaptă pe 20-30m.alergare cu creşteri treptate.alergare cu creşterea treptată a vitezei.alergare cu creşterea treptată a vitezei. . Se execută individual apoi pe grupe mici în linie. atingerea vitezei maxime urmată de o alergare liberă fără efort. alergătorul este obligat să execute o alergare cu paşi scurtaţi şi rapizi.alergare accelerată în turnantă. alergare liberă. fără marcaje. . mare 75% 10 m v. care sunt grupate în şcoala alergării.alergare accelerată în turnantă. apoi pe perechi.trecere în alergare accelerată din alergare cu joc de glezne. în acelaşi mod ca la jocul de glezne. prin dezechilibrarea bruscă înainte. în turnantă. mai mari de viteză. Exerciţii suplimentare: . apoi pe 40-60m..starturi din picioare. . 75% . . în linie dreaptă cu atingerea vitezei indicate (după exersări 95 . max. Viteza nu depăşeşte la început 80-90% din posibilităţile maxime. dar şi pe grupe de 4-5 executanţi aşezaţi în linie.

educarea aşteptării şi controlul reacţiei de execuţie. fandat. Deplasarea se efectuează cu viteză maximă şi dacă este nevoie cronometrează alergarea. la comandă pe turnantă.starturi de jos cu plecare in pasi sariti . Sistemul de acţionare: 96 .starturi de jos la comandă.repetate.plecări rapide. 40. . pentru îmbunătăţirea. menţionându-se avantajele plecării de jos pentru creşterea rapidă a vitezei care este esenţială în sprint.starturi de jos. în vederea însuşirii particularităţilor tehnicii alergării pe turnantă. cu revenire şi reluare a comenzilor. viteză maximă) şi menţinerea ei pe o distanţă de 10-20m. în scopul reglării sau lungirii paşilor de lansare. capul. urmată de încetinirea vitezei şi de oprirea alergării. . apoi in blocul din spate. . .alergare cu fixarea unei poziţii orizontale. Exerciţiul mai poartă denumirea de alergare cu start lansat şi treptat se va executa între repere (linii) bine precizate. Distanţa de menţinere a vitezei atinse în accelerare poate creşte la 30. pe pante foarte puţin înclinate. retragerea bratelor inapoia liniei de plecare. braţele în atitudini evident greşite. Se poate introduce şi controlul vitezei de deplasare cu ajutorul cronometrului. .starturi de jos pe sub o ştachetă sau un reper orizontal dispus la înălţimea de 1. cu spatele la direcţia de alergare etc. .starturi de jos la comandă.aşezare liberă în poziţia “pe locuri” (fără blocuri de plecare).alergări pe linia culoarului şi examinarea urmelor.starturi de jos la comanda in grup sub forma de concurs pe 20-30m. sprijin pe brate inainte. ghemuit. pe de o parte a plecării prompte. apoi pe serii. libere şi la comandă. ulterior cu menţinerea vitezei pe 10-20m. 50m. Exerciţii fundamentale: .stând.alergare cu trunchiul.alergare la vale şi la deal. acelaşi exerciţiu cu blocuri de start.alergare cu genunchii sus la diferite înălţimi. Sosirea În cursul exersării este neapărat necesar ca firul întins între cei doi stâlpi să existe în mod concret. Se efectuează în scopul determinării celei mai potrivite lungimi a pasului. . Exerciţiile se efectuează la început individual. în linie dreaptă pe distanţe de 5-10m.exceptând primul exerciţiu celelalte se vor executa şi pe turnantă. Exerciţii suplimentare: pentru consolidare-perfectionare . el orientând executanţi în alegerea momentului în care debutează aplecarea trunchiului.5m la distanţă de 68m.starturi de jos cu rezistenta opusa de partener care alearga cu spatele si se sprijina cu palmele pe umerii alergatorului. efectuând în acelaşi timp corectările necesare. . faţă de linia de plecare.alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă). cu plecarea de la linie. fixarea pozitiei „Gata”. . Exerciţii introductive: . distanţa de lansare 20-30m. cu pauze diferite între comanda „gata” şi comanda de plecare (pocnetul). în vederea aprecierii poziţiei corecte prin exagerarea acestor atitudini. iar pe de altă parte.starturi de jos cu viteză maximă cu alergare liberă la sfârşitul distanţei. . precum: stând şi stând depărtat prin dezechilibrare înainte. trecere în poziţia “gata”. aşezat. . plecare de voie cu 80-85% din posibilitati. Startul de jos Ca punct de plecare în explicaţiile privitoare la startul de jos se va face apel la cunoştinţele pe care elevii le au deja despre startul din picioare. .starturi de jos cu alergare pe semne trasate pe pistă. culcat facial şi dorsal. Exerciţii suplimentare: .asezarea in pozitie libera „pe locuri”. . executarea mişcării corecte a braţelor în ritmuri diferite. . apoi cu accelerare pe 20-30m şi atenţia îndreptată asupra lansării de la start. . trasate la anumite distanţe. fixarea piciorului in blocul din fata. din poziţii iniţiale diferite.

efectuată pe ultimul pas de alergare. .aceleaşi exerciţii de respiraţie din alergare uşoară. pendularea gambei înapoi să se execute nestingherit. după care se trece în alergare. iar contactul cu solul să se facă pe pingea sau deodată pe toată talpa. Pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat) . apoi a coapselor. secondată de formarea ritmului respirator. trasate la anumite distanţe.alergare cu fixarea unei linii orizontale (linie de sosire) care în cazul unei alergări corecte va rămâne nemişcată în câmpul vizual. care trebuie să dureze atâta timp până când cadenţa devine insuportabilă şi trecerea în alergare apare ca o uşurare. . pe toată talpa. Exerciţiul se poate executa în cerc sau în linie dreaptă câte unul sau câte doi.aceleaşi exerciţii ca mai sus.alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă).sistem de acţionare: . peste şi după linia de sosire (5-6 m. cu executarea unui număr minim de paşi (se va executa alergarea sărită). treptat expiraţia va fi mai lungă. 4 expiraţie. Ritmul respirator . se va continua alergarea în viteză. 3 paşi inspiraţie.pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat). . importanţei împingerii şi a modului în care se efectuează contact cu solul. 5 paşi expiraţie şi 4 inspiraţie cu 6 expiraţie şi alte variante. . se poate alege şi alergarea individuală. alergare uşoară şi odihnă activă.acelaşi exerciţiu având un picior sprijinit înainte.alergare cu start lansat şi trecere liberă peste linia de sosire. alternări de mers obişnuit şi mers cu pasul întins. .sistem de acţionare: . Exerciţii suplimentare: . În timpul mersului cu pasul întins frecvenţa creşte. Lungimea alergării depăşeşte cu mult pe aceea a mersului cu pasul întins. Startul de sus şi lansarea după start .exersarea pe loc. din mers a ritmurilor de respiraţie prin numărare în gând: 3 paşi inspiraţie. aşezaţi în coloană prin flanc câte unul. se vor putea face aprecieri asupra lungimii paşilor. alternându-se tempourile reduse cu cele maxime. .startul de sus cu lansarea după start. 97 .alergare cu pas lansat şi cu aplecarea trunchiului peste linia de sosire. din alergare în temp moderat şi în temp de cursă. asupra poziţiei braţelor (îndoite din coate la unghi drept) şi contactului elastic cu solul. Forma de executare este aceeaşi.percepţia spaţio-temporală.alergări pe distanţe de 80. 100.alergarea în pluton (tactică elementară). Pasul trebuie să fie relaxat.stând depărtat plecări prin dezechilibrare. . . . însă parcursul se prelungeşte la 150-300 m. Se efectuează pe grupe de 6-10 elevi. acelaşi exerciţiu cu efectuarea unui număr maxim de paşi. . pentru a putea fi observaţi cu mai multă uşurinţă.).mers obişnuit şi mers cu pasul întins din ce în ce mai rapid.aşezarea în poziţie a startului de sus şi plecare liberă.alergări cu avântarea exagerată a gambelor înainte şi înapoi. convenabile.alergare în tempo moderat pe distanţa de 100-150 m. adică grupe mici. . . 150m. . pe pingea. organizate prin flanc câte unul. ALERGAREA DE SEMIFOND-FOND Predarea tehnicii probelor de alergări care implică rezistenţa de alergare. fiind urmat de o derulare completă a labei piciorului. . urmat de trecere în alergare uşoară.sistem de acţionare: Exerciţii fundamentale: .. 3 expiraţie. respectă următoarea succesiune metodică a elementelor de însuşit: . Atenţia va fi îndreptată asupra atitudinii drepte a trunchiului. 4 paşi inspiraţie.alergare pe linia marcată a culoarului cu atenţia îndreptată asupra punerii tălpilor paralel cu axa alergării: în cazul alergării cu pantofi cu cuie şi pe o pistă de zgură.alergări cu aterizări diferite: pe călcâi.

urmând ca tempoul să fie menţinut pe parcursul exersării. în turnantă (5-6 alergători) încercând să alerge cât mai aproape de bordura inferioară a pistei. . .00 sec Tempo/300m 60. până când se va ajunge la un interval atât de apropiat încât „călcăturile” să se efectueze „pas în pas”. Elevii sunt aşezaţi prin flanc câte unul. apoi încearcă să reintre în pluton.00 sec Distanţe şi tempouri de alergare . . apoi în turnantă.00 sec Tempo/400m 74. pe distanţe diferite şi în timpi prestabiliţi: tempoul în toate aceste alergări este controlat cu ajutorul cronometrului. timpul este fixat în prealabil şi anunţat celui care va alerga şi care se va strădui să-l respecte. într-un timp prestabilit şi de a aprecia la rândul lor.alergare în pluton: după 300-400m se execută finişul. între ei respectându-se un interval mai mare (2-3m). dezvoltându-li-se capacitatea de a parcurge o distanţă dată.starturi la comandă pe grupe mici (3-5 alergători) în linie dreaptă.alergare pe linia dreaptă. . Se pune problema iniţierii începătorilor. pe distanţa de 150-200m.acelaşi exerciţiu.alergare individuală în tempo uniform. „Simţul tempoului” se dobândeşte printr-o practică îndelungată. la sfârşitul distanţei alergătorului va trebui să spună timpul întrebuinţat pentru parcurgerea distanţei. dificultăţile fiind cauzate de apariţia.alergare individuală în tempo uniform pe o distanţă dată (ca mai sus). Tempoul poate fi controlat şi cel care aleargă avertizat: „prea încet”.00 sec Tempo/200m 37. .alergare în grup pe linie dreaptă cu încercări de evadare din pluton. vizează: . „mai repede” etc.00 sec Tempo/500m 1:50.00 sec 34. a oboselii care alterează (uneori în mod considerabil) aprecierea duratei timpului sau a vitezei de alergare.00 sec 51.alergare în coloană cu viteză uniformă. pe o distanţă anumită. Percepţia spaţio-temporală: sistem de acţionare.00 sec 17. 6-10 alergători. a deprinderii de alergare în teren variat. Ordinea de evadare din pluton este prestabilită şi anunţată de profesor. în pluton strâns. în măsuri variate. timpul întrebuinţat după parcurgerea unei distanţe anumite: Tempo/100 m 18. ALERGAREA DE CROS (TEREN VARIAT) Scopul însuşirii acestei alergări.alergare în pluton: un alergător rămâne în urmă la 10-12m.. care va fi treptat micşorat în cursul aceleiaşi alergări.00 sec Tempo/200 m 36. apoi câte trei sau patru elevi „pas în pas”.formarea la elevi sau altă categorie de începători. .alergare câte doi. prin fiecare alergător este liber să aprecieze momentul de începere pentru câştigarea alergării. interzicându-se „tăierea” drumului sau părăsirea poziţiei ocupate în pluton în momentul intrării în turnantă. Alergarea în pluton: sistem de acţionare: . accelerând treptat alergarea pentru a reintra în grup. la început. .00 sec Temop/30 0 54. ca mijloc 98 .

arătură.alergare peste obstacole joase (40-50 cm. 99 . . aşezate la intervale regulate. urmărind menţinerea constantă a tempoului. cu înălţare treptată a gardurilor până la 40-50cm şi mărirea distanţei dintre garduri. . Metodologia recomandă ca în însuşirea exerciţiilor din şcoala alergării să se abordeze învăţarea alergării ritmate. . pentru a evita afundarea în sol .alergare la vale pe pante line şi lungi. se pot organiza individual sau sub formă de ştafetă.alergare rapidă cu ritm de trei paşi. Pasul peste gard (veriga de bază) .formaţie de 6-10 elevi. de preferinţă mingi medicinale – cu săltare prealabilă.formaţie de 6-10 elevi. . perechi sau grupuri de 4-6 elevi. astfel dificultatea alergării creşte în mod considerabil. Învăţarea alergării de cros se realizează după însuşirea alergărilor lungi pe teren plat şi a mecanismului de bază. pământ. pe distanţe de 200-300m . deoarece menţinerea echilibrului dinamic al corpului este mai greu de realizat din cauza excluderii braţelor din mecanismul de echilibrare.alergare la deal pe pante line şi lungi. . prin aplicarea păşirii sau a călcării acestora. . cu accelerări ce pregătesc trecerea obstacolelor şi aplicarea unei tehnici optime în abordarea obstacolelor. mingi. perechi sau grupuri de 4-6 elevi. . Intervalul dintre două obstacole vecine va fi ceva mai mare decât cel obişnuit. cu controlul poziţiei trunchiului (înclinat înainte) şi a contactului cu solul (pe pingea). intervalul dintre două obstacole fiind astfel stabilit încât să oblige parcurgerea intervalului dintre două obstacole succesive în trei paşi de alergare.sistem de acţionare Exerciţii fundamentale. respectiv alergarea în teren variat.alergare cu ritm de trei paşi peste linii trasate pe sol la 6-7m.alergare peste obstacole joase (30-40cm). urmărind efectuarea unui pas scurt. . Alergarea cu ritm de 3 paşi (mecanismul de bază) . sol dur) pe distanţe de 100-1000m . . întrucât săltarea cuprinde şi ea o anumită distanţă. cu purtarea unei mingi umplute în braţe. .alergare cu trecere peste diferite obstacole naturale şi improvizate. pe distanţe de 200-300m .. egale pe o distanţă de 30-40 m.).). . .de dezvoltare a rezistenţei aerobe. pe distanţe cât mai lungi – în perechi sau formaţi de 4-6-10 elevi.alergare pe teren moale. pe distanţe 300400m – individual.alergare cu ritm de trei paşi peste zone de 30-40cm.acelaşi exerciţiu cu ieşiri şi depăşiri ale grupului. . urmărind contactul pe sol cu toată talpa şi reluare incompletă a piciorului. .800m individual.formaţie de 6-10 elevi.alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm).alergare în linie şerpuită printre obstacole joase. . cât şi relieful traseului. .alergare pe teren plat. .alergare în tempo adaptat naturii solului (sol moale. frunze.individual.alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm. pe distanţe de 100-200m – formaţie de 6-10 elevi. peste garduri joase.alergare în teren pe care variază atât natura solului.alergare cu ritm de trei paşi peste obstacole joase: bastoane. ca mecanism de bază al alergării de garduri. pe distanţe de 200-300m. nisip. .sistem de acţionare: Exerciţii introductive: . cât şi efectuarea finişului. acoperit cu iarbă. evitând manevre periculoase. perechi sau grupuri de 4-6 elevi.utilizarea ca mijloc de pregătire pentru alergătorii specializaţi în probele de fond. urmărind controlul poziţiei trunchiului (înclinat înapoi) şi a contactului cu solul (pe călcâie). la vale) pe distanţe de 100. ALERGAREA DE GARDURI Alergarea peste garduri este o probă complexă.alergare în tempo adaptat reliefului traseului (la deal.

din: mers cu sprijinul mâinilor pe stighia gardului. alergare uşoară. 100 . . fără /cu gard) şi din deplasare (mers. din alergare uşoară cu 5 paşi între garduri.aşezarea pe sol în poziţie de trecere a gardului. . alergare uşoară). .exersare globală peste un şir de 3-5 garduri care pot fi „încălecate”. cu ajutorul unui partener. se exersează acţiunea braţelor în alergare.j..exersarea acţiunii piciorului remorcat din stând (la perete fără gard) şi cu gard (aşezat lateral cu stighia înclinată şi apoi paralelă cu solul).exersarea acţiunii piciorului de atac din stând (la perete.g.exersare a acţiunii piciorului de atac pe lângă şirul de garduri din: mers... (exerciţiul se utilizează permanent în lecţiile cu temă din alergarea de garduri).g. alergare cu genunchi sus.s. a. . a.

care pleacă şi el în alergare uşoară. .alergare cu start de jos liber peste două garduri. Se va insista.alergare peste garduri cu start de jos la comandă câte 2-3 sprinteri sub forma de concurs peste 5 garduri . distanţa între cei doi va fi de 10-15m. . Se recomandă aşezarea în trepte pentru observarea poziţiei mâinilor în momentul schimbului. . transmiteri ale băţului la semnalul profesorului. .acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului. ca fiecare subiect să înveţe atât transmiterea. ALERGAREA DE ŞTAFETĂ Pentru începători. . Acest lucru se face prin exersare pe loc. alergare cu genunchi sus. Băţul este transmis de la coada şirului. cât şi primirea băţului. .alergare uşoară. alergare uşoară. se insistă pe trecerea imediată a băţului din mâna dreaptă. Sistemul de acţionare: . cu apropierea aducătorului de primitor. se recomandă tehnica schimbului de aceeaşi parte (exterior). .alergare cu start de jos liber peste primul gard. 101 . transmiterea băţului între executanţi.acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului.alergare cu start de jos liber peste trei garduri.mers în coloană câte unul.alergare cu start din picioare cu trei paşi între garduri joase cu distanta sub limita regulamentului. .alergare cu start din picioare cu trei pasi intre garduri la inaltime regulamentara cu distanta conform regulamentului.. din mers şi din alergare. .stând în şir la distanţă de 1m. primitorul pendulează braţele şi la semnalul sonor al profesorului întinde braţul drept înapoi. . transmiterea băţului. .exersare a acţiunii piciorului remorcat pe lângă şirul de garduri din: mers. . la interval de 1-1. aşteptând ca aducătorul să-i aşeze băţul în mână. iar aducătorul va accelera pentru a-l ajunge pe primitor.alergare uşoară în coloană câte unul.5m cu oferirea băţului la semnalul profesorului.alergare peste 3-5 garduri cu start de jos la comandă. în cea stângă.

elan de 5-7 paşi.bătăi şi desprinderi repetate.învăţarea şi consolidarea unei aterizări eficiente. . 13-15 paşi. bătaie liberă zbor şi aterizare în poziţia “fandat”. fără grabă. 9-11 paşi. utilizând şi cei 10m regulamentari.. 9-11 paşi.acelaşi exerciţiu fără semnalul profesorului.. . pentru exersarea ritmului paşilor de bătaie. . . 13-15 paşi. De asemenea şi lungimea elanului va creşte. de pe loc si din mers. în condiţii de întrecere. în tempo maxim. cu viteze tot mai mari. accelerând înainte de apropierea de primitor. pe distanţe de 25-30 m.alergare accelerată. cu tendinţa realizării unui zbor cât mai lung.alergare cu schimburi complete. . pe piciorul de avântare. Succesiunea predării săriturii în lungime cu 1 ½ paşi în zbor: .sărituri integrale. .elan de 5-7 paşi. schimburi în zonă. imitarea mişcărilor de păşire în aer. . imitarea mişcărilor de păşire în aer. Sarcini: . formarea unei bătăi eficiente. . pe saltele sau în groapa de nisip. cu plecarea primitorului la semnalul profesorului. săritură cu 1 ½ paşi. Înălţimea obstacolului 40-60 cm.învăţarea şi consolidarea unui elan optim vârstei şi nivelului de pregătire al subiectului. . în această etapă. cu aterizare pe piciorul de avântare. în funcţie de aceste criterii.elan de 5-7 paşi.alergare cu schimburi complete. . sărituri pe diferite obiecte (se preferă lada de gimnastică).elan de 5-7 paşi. în vederea valorificării superioare a vitezei obţinute pe elan. cu elan etalonat de 13-15 paşi. 13-15 paşi.învăţarea şi consolidarea fazei de zbor specifice. aterizare pe ambele picioare. . 13-15 paşi – etalonat – cu 1 ½ paşi în zbor. în exteriorul spaţiului de schimb. . . . METODICA PREDĂRII PROBELOR DE SĂRITURI SĂRITURA ÎN LUNGIME CU 1 ½ ŞI 2 ½ PAŞI ÎN ZBOR Săritura în lungime are ca scop principal.învăţarea şi consolidarea bătăii pe trecere. executate amplu şi cu localizare la nivelul articulaţiei şoldului.elan de 9-11 paşi. sector de bataie ½ m. având marcate locurile paşilor de bătaie (penultimul şi ultimul pas). în contextul relaţiei – lung – scurt – săritură cu 1 ½ paşi bătaie liberă fara prag. bătaie liberă.din alergare accelerată.atârnat la bara fixă sau inele. .batai si desprinderi de pe podium (lada de gimnastica). aterizare in groapa ajutat de parteneri. . aterizare. . 13-15 paşi. . Înălţimea obstacolului 40-60-80-100 cm.elan de 9-11 paşi.sărituri în condiţii de întrecere.mers cu imitarea mişcărilor de “păşire”. Coborârea de pe obstacol se realizează pe piciorul de bătaie cu continuarea alergării. 9-11 paşi.invatarea bataii corecte. aterizare pe ambele picioare. apoi de 5 paşi de alergare cu aterizare pe piciorul de avântare. progresiv. cu efort mare şi maxim. . . 13-15 paşi. în funcţie de vârsta şi nivelul de pregătire. materializată într-o săritură cât mai lungă. 102 . cu aceeaşi localizare. Succesiunea predării săriturii în lungime cu 2 ½ paşi în zbor: . 9-11 paşi.sprijin pe umerii a doi colegi.alergare cu transmiteri ale băţului în zona de schimb (20m). precedate de 3. sărituri peste diferite obiecte.alergare cu schimburi complete. bătaie liberă şi desprindere în “pas sărit”. .sărituri cu elan de 9-11 paşi. cu aterizare pe piciorul de bataie si continuarea alergarii in groapa cu 3-5 pasi elan. .

- elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea activă a piciorului de avântare şi continuarea alergării în groapa cu nisip; - acelaşi dar cu trecere peste un obstacol (ştachetă, gard), cu înălţime variabilă în funcţie de vârstă şi pregătire, plasat la o distanţă care să determine flexarea din genunchi a piciorului de bătaie, în timpul pendulării spre înainte; - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea piciorului de avântare, concomitent cu pendularea înainte a piciorului de bătaie, aterizarea în fandat, cu piciorul de bătaie în faţă; - acelaşi, dar cu trecerea peste un obstacol (ştachetă, gard); - elan de 9-11 paşi şi 13-15 paşi, săritură cu 2 paşi în aer, cu atingerea unui obiect atarnat deasupra spatiului de aterizare. - elan scurt, piciorul de avântare pendulează în jos şi înapoi, lovind cu călcâiul o minge aşezată în spate pe o bancă de gimnastică, în acest timp piciorul de bătaie pendulează spre înainte, în prima parte flexat din genunchi, apoi se extinde şi se aterizează pe acest picior; - elan de 9-11 paşi, aterizare peste un semn pentru a ridica gambele inainte de contactul cu nisipul. - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, săritura cu 2 ½ paşi. Greşeli şi indicaţii metodice: - Desprinderea trebuie efectuată spre înainte nu în sus. - La bătaie se insistă pe ridicarea aproape de orizontală a coapsei piciorului de atac şi extinderea completă a piciorului de impulsie. - Se insistă pe proiectarea bazinului spre înainte. - Pentru lungirea fazei de zbor se vor folosi bătăi pe o suprafaţă înălţată, iar aterizarea se va întârzia cât mai mult. - Bătaia se va efectua pe toată talpa, în mod activ, prin aşa numita “aşezare bătută”. Se va insista pe “epuizarea” acţiunilor de avântare şi impulsie, iar mişcările, fără a fi tărăgănate în timp, nu trebuie să fie pripite. - Se vor folosi toate cele trei tipuri de elanuri: mici, medii şi mari, în funcţie de stăpânirea tehnicii. - Se vor efectua sărituri globale în lungime cu 1 ½ paşi în zbor cu accent diferit: pe menţinerea poziţiei de “pas sărit”, pe alăturarea piciorului de impulsie lângă cel de avântare doar în ultimul moment, pe acţiunea de aterizare, cu marcarea tuturor celor trei faze menţionate. - În cadrul elanului se va accentua: stabilirea poziţiei iniţiale de plecare în elan, alergare liberă şi relaxată cu trunchiul în poziţie verticală sau uşor aplecat în faţă, stabilirea vitezei optime şi creşterea treptată a acesteia, ritmul general al elanului şi mai ales a ultimilor trei paşi, aşezarea activă a piciorului pe prag. - La săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor se vor avea în vedere următoarele: piciorul care pendulează spre jos şi înapoi să efectueze mişcarea cu pârghie lungă (extins din genunchi), iar piciorul din spate, care pendulează înainte şi în sus, să efectueze mişcare cu pârghie scurtă (flexat din genunchi). Se vor pune accente diferite pe bătaie, zbor sau aterizare. - Perfecţionarea săriturilor în lungime vizează atât precizia bătăi, cât şi viteza pe elan, o dată cu perfecţionarea diferitelor faze ale săriturii.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU PĂŞIRE Săritura în înălţime cu păşire, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea paşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular; - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă); - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă). Predarea păşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular:

103

- stând cu faţa spre o linie marcată pe sol sau peste un obstacol jos, păşire simplă (bătaie cu un picior şi aterizare cu piciorul celălalt); - acelaşi exerciţiu dar cu păşire dublă (bataie şi aterizare pe acelaşi picior cu pendularea activă a piciorului de atac); - exerciţiile anterioare din elan perpendicular cu un pas, cu treecerea peste o ştachetă aflată la înălţime joasă; - aceleaşi exerciţii cu 3 paşi de elan; - exerciţiile anterioare cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista pe blocarea bătăii şi înălţarea C.G.G. al corpului. - Piciorul de avântare, în cazul păşirii duble, va pendula energic înapoi după ce va trece de obstacol sau ştachetă (fără a dărâma ştacheta). Predarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă): - stând lateral faţă de ştachetă aproximativ 30 0, trecerea acesteia de pe loc prin păşire (piciorul de bătaie se află în exteriorul sectorului de aterizare); - acelaşi exerciţiu precedat de un pas de elan; - acelaşi exerciţiu precedat de trei paşi de alergare; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire simplă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca piciorul de bătaie să se afle sub acelaşi unghi faţă de ştachetă în momentul bătăii (aproximativ 300). - Se corectează alergarea pe elan (eventualele abateri de la direcţia linieară); - Se pune accentul încă de la primele sărituri pe ridicarea atacului întins din articulaţia genunchiului şi se corectează eventualele deficienţe tehnice de trecere a ştachetei. Predarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă): - stând lateral faţă de obstacol sau ştacheta joasă, trecerea specifică cu păşire dublă, de pe loc (piciorul de bătaie se află în interiorul zonei de aterizare şi întreg corpul este orientat lateral 30 0 faţă de ştachetă); - acelaşi exerciţiu cu un pas de elan; - acelaşi exerciţiu cu trei paşi de elan; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire dublă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista încă de la început pe întoarcerea specifică spre piciorul de bătaie. - Se pune accentul pe strecurarea peste ştachetă a piciorului de bătaie cand se atinge înălţimea de zbor maximă. - Se corectează eventualele greşeli în alergarea pe elan.

SĂRITURA ÎN INĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ
Pas saltat cu piciorul de avantare intins Atac cu piciorul intins la spaliere de pe loc si din saritura Imitarea sariturii globale peste o linie trasata pe sol sau stacheta culcata pe sol, cu accent pe blocaj, avantare, invaluire, evitarea cu remorca, rostogolire. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, sprijinita oblic pe sol, pe partea piciorului de atac, rostogolire pe saltea de gimnastica. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, la inaltime joasa. Cu elan de 5 pasi idem. Cu elan de 7 pasi, trecere peste stacheta la inaltimi succesive.

104

-

Cu elan etalonat, trecere peste stacheta la inaltimi succesive. Cu elan etalonat, cu atac la stacheta, la inaltime peste 1,80m, aterizare cat mai apropriata de locul de bataie. Cu elan intreg etalonat, sarituri sub forma de concurs.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea elanului şi a bătăii; - învăţarea aterizării şi a trecerii ştachetei; - elaborarea formei globale; - perfecţionarea tehnicii. Învăţarea elanului şi a bătăii: - succesiune de paşi săltaţi, consecutiv numai de pe piciorul de bătaie, avântarea cu piciorul de atac în diagonală spre cel de bătaie şi cu ambele braţe; - stând, avântarea piciorului de atac în diagonală şi cu ambele braţe, pivotare de 90 0 spre piciorul de impulsie care, dintr-o poziţie uşor flexată, se extinde şi se ridică pe vârf; - acelaşi exerciţiu, dar cu desprindere şi aterizare în acelaşi punct de pe loc, apoi cu elan de un pas, cu proiectarea în faţă a bazinului şi aşezarea rapidă pe sol a piciorului de impulsie; - alergare pe un cerc cu raza de 10-15 m, bătaie şi desprindere, întoarcere cu 90 0 spre piciorul de impulsie, aterizare pe locul desprinderii; sensul alergării spre partea piciorului de “bătaie” (de regulă spre stânga). La început bătaia se face la semnal, apoi după 3-5-7 paşi de alergare; - acelaşi exerciţiu, dar alergarea se face pe un traseu în formă de 8, bătaia făcându-se la vârful buclei, unde sensul alergării este cel necesar (stânga sau dreapta, după caz); - elan de 3-5 paşi, pe un traseu curb cu raza de 8-10 m, bătaie, întoarcere cu 90 0, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei; - elan de 3-5 paşi rectiliniar, urmat de încă 3-5 paşi efectuaţi pe un traseu curb, aceeaşi rază, bătaie, întoarcere cu 900, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca în momentul bătăii, cele trei acţiuni bătaie, atac, braţe să se sincronizeze. - În momentul bătăii C.G.G. al corpului să nu se deplaseze prea mult spre înainte, având ca efect diminuarea înălţării. - În alergarea pe elan, se urmăreşte înclinarea corespunzătoare spre interiorul arcului de cerc. Învăţarea aterizării şi a zborului: - stând, cu spatele la locul de aterizare (saltea), desprindere de pe ambele picioare spre în sus şi înapoi, aterizare pe spate, regiunea toracală, cu corpul în poziţie de “L” (echer); - stând, avântarea cu ambele braţe şi desprindere de pe ambele picioare, cu trecere în extensie pronunţată la nivel lombar şi coxofemural; - acelaşi exerciţiu, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor, cu ambele braţe cu priză la nivelul şoldului, sau cu un singur braţ cu priza la ceafa executantului; - stând, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor cu ambele braţe, cu priză la nivelul şoldului, avântare cu braţele şi piciorul de atac îndoit din genunchi, desprindere cu trecere în extensie pronunţată; - stând cu spatele, avântare cu ambele braţe, desprindere de pe ambele picioare, aterizare pe saltea, pe spate, cu gambele flexate şi atârnând la marginea saltelei; - acelaşi exerciţiu, pe saltele supraînălţate şi cu desprindere de pe lada de gimnastică şi apoi de pe trambulina elastică;

105

106 .aruncării de pe loc.sărituri în înălţime cu “păşire” cu elan de “răsturnare dorsală”.perfecţionarea alergării pe elan. Greşeli şi indicaţii metodice: . de pe ambele picioare..La aterizarea în poziţia “L”. .săritură “flop”. Elaborarea formei globale: .sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan mijlociu 7-9 paşi (fază de accelerare + curba de impulsie). . Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: .sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan complet.elanului preliminar. . . .Se va pune accent fie pe poziţia de “punte”.Pe măsura învăţării se va proceda la înălţarea ştachetei şi evident la schimbarea locului de bătaie. ca mijloc al educaţiei fizice şcolare şi inclusă ca probă în atletism la concursurile pentru copii. progresiv pe bancă. Abordarea metodică a predării se realizează după însuşirea exerciţiilor de aruncări tip azvârlire cu mingea medicinală (cu ambele braţe şi cu un braţ) şi urmăreşte însuşirea: . Ca formă de execuţie pare simplă. Perfecţionarea tehnicii: . .elan minim 3-5 paşi (pe curba de impulsie). . a preciziei şi ritmului paşilor de bătaie (introducerea paşilor preliminari.perfecţionarea trecerii ştachetei.Acţiunea braţelor şi umerilor trebuie să fie “în sus şi înapoi” şi nu direct înapoi. cu faţa spre direcţia aruncării. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ARUNCĂRI ARUNCAREA MINGII DE OINĂ Aruncarea mingii de oină. . musculatura articulaţiei coxo-femurale trebuie să fie blocată.Se insistă pe lucrul corect deasupra ştachetei.sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală . stabilirea numărului de paşi de accelerare precum şi ai curbei de impulsie: 3 sau 5). în condiţiile unor elanuri tot mai rapide. fiind un exerciţiu accesibil.În tot timpul învăţării se menţin exerciţiile pentru întărirea musculară şi îmbunătăţirea mobilităţii coloanei. peste ştachetă. Greşeli şi indicaţii metodice: .Se va urmări lucrul corect al braţului opus piciorului de bătaie şi al capului. . cu bătaie. dar azvârlirea devine mai dificilă în condiţiile execuţiei cu elan.prizei. reprezintă etapa care precede însuşirea aruncării suliţei. . la faza aruncării de pe loc.La început se vor utiliza înălţimi mici. . fie pe extinderea gambelor pe coapse.stând depărtat. pentru a se evita rabatarea picioarelor peste faţa săritorului. ladă şi trambulină elastică. în condiţii de elan mic şi în condiţii de elan de concurs. .aruncării cu paşi specifici. evitarea ştachetei şi trecerea în poziţia “L”. . tipice acestui procedeu. azvârlirea mingii. consolidând deprinderea de aruncare tip azvârlire. .perfecţionarea bătăii.

acelaşi exerciţiu executat din alergare uşoară. cu latura stângă spre direcţia de aruncare. . cu latura stângă spre direcţia de aruncare braţul drept înapoi întins.aruncare cu 4 paşi specifici. cu faţa spre direcţia aruncării.stând depărtat. Revista EFS. cu faţa spre direcţia aruncării.învăţarea aruncării de pe loc. . 2005. efectuate din cerc. . Bucureşti. aruncări cu 4 paşi specifici.135m) apar dificultăţi în desfăşurarea acţiunilor. azvârlire cu 2 paşi de mers: dreptul peste stângul (pas încrucişat) şi aşezarea stângului.săltări razante. . Aruncarea cu paşi specifici . sub formă de concurs.stând depărtat. . . împingerea greutăţii cu o mână de la umăr.stând depărtat. Aruncarea cu elan preliminar . T.acelaşi exerciţiu.acelaşi exerciţiu. cu piciorul stâng înainte..stând cu spatele spre direcţia de aruncare. cu angrenarea picioarelor prin flexia şi extensia acestora. Ardelean.stând depărtat. rotând în prealabil umerii spre dreapta.sistemul de acţionare: . împingeri cu o mînă de la umăr.acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept. cu greutatea sprijinită lângă gât. .din mers. azvârlirea mingii. 2. Învăţarea tehnicii aruncării greutăţii. împingere cu o mână de la umăr. .. .acelaşi exerciţiu.acelaşi exerciţiu.aruncarea greutăţii fără elan.învăţarea aruncării cu elan.acelaşi exerciţiu. cu latura stângă spre direcţia de aruncare. respectiv după însuşirea aruncării tip împingere (cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ) şi respectă succesiunea metodică prin: . .aruncări cu elan complet. fără obiect. . mai ales că acestea trebuie să se desfăşoare în viteză maximă.acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept. . azvârlirea mingii. 8-12/1978 şi 1-7/1979 107 .sistemul de acţionare: . executând pasul încrucişat cu desprindere de pe sol. .aruncări cu săltare liniară din cerc. Alexei Mircea – Atletism Tehnica Probelor.stând depărtat cu trunchiul jumătate întors spre direcţia de aruncare. . .aruncări sub formă de concurs. împingeri ale greutăţii cu 2 mâini de la piept.sistemul de acţionare: . . Aruncarea cu elan . având spatele orientat spre direcţia elanului efectuate în afara cercului. dar având în vedere faptul că elanul se desfăşoară pe un spaţiu foarte restrâns (2. . respectând cele 2 semne de control.săltări razante pe piciorul drept. executat din alergare uşoară. ARUNCAREA GREUTĂŢII La prima vedere.stând depărtat. trebuie să urmeze după etapa de iniţiere. aruncarea pare simplă. precedaţi de 3-5 paşi de mers.stând depărtat. . simulând şi efortul final. Cluj-Napoca. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: . .aruncări cu elan sub formă de concurs. împingeri cu o mână de la umăr.. . BIBLIOGRAFIE 1. . .Predarea atletismului în lecţiile de educaţie fizică şcolară. nr. edit Presa Universitara Clujana.

tehnica probelor. . Editura Fundaţiei România de Mâine. F. Editura Alexandru 27.Ed.C. E. Editura Tehnoprint Grup. Metodică. Tatu.. Editura Aramis. Gheorghe. Sabău. 2008... – Atletism. Bucureşti.. – Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România. Nicu. Univ. Editura Stadion. Bucureşti.Atletism . edit. Bucureşti. 1999 20.. Sabău. Bucureşti. Bucureşti. 1974 26. Editura Fundaţiei România de Mâine. Sabău. E. Bucureşti. Universitatea Ecologică. Alexandrescu. E. Piteşti.. L.. Ardelean. Nechita Florentina – Proiectarea didactica a lectiei de atletism in invatamantul preuniversitar si universitar. Editura Omnia Uni.. Editura Fundaţiei România de Mâine.. 2002 21.Metodica predării exerciţiilor de atletism în lecţia de educaţie fizică. . Cibu Mihaila. Bucureşti. Editura ANEFS. Neamtu M. 2000 16. I. Metodica predării exerciţiilor . Gevat. Stoica. 2003 14. Transilvania Brasov. Todea. ANEFS. – Atletism.Atletism.. 2002 9. Stănescu. Editura Fundaţiei România de Mâine. A. T. Ariile curriculare de educaţie fizică şi sport pe cicluri de învăţământ . – Atletism. . 6.Metodica predării exerciţiilor de atletism . 2001 18.. T. 1999... Mihăilescu..Curs de atletism. T. T. E. . Bucureşti. Ionescu –Bondoc Dragos. Plocon. Bucureşti. ANEFS. S. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. Editura Ovidius University Press. – Atletism Curs de bază pentru studenţii Colegiului Universitar de Educaţie Fizică şi Sport. şi colab.. – Metodica educaţiei fizice şi sportive . Gh. Plocon... 2003 8. D. T.. Scurt C. Petrescu. Ed. T.. 1995 7.. A. 2000 12. Editura Alma Mater. – Istoria exerciţiilor fizice.. A. Gârleanu.Instruirea programată în atletism.C. . . Transilvania Brasov. Bucureşti.. I.Atletism – curs pentru studenţii anilor I şi II. Univ. D. Braşov. Nechita F. . . N. 2002 11. Tatu.. D. Raţă. M. C.FRA. Tatu. Nicu. Roman. Larion. 2005 15.. – Atletismul pentru toti. Bucureşti. Petrescu. Tatu. Regulamentul concursurilor de atletism. Barbu.Atletism Tehnică. . Lecţii practice de iniţiere. 10. Bucureşti. M. T. Sabău.3. 2003. C. Rugină. 2002 13. G. Editura Tehnoplast. 2001 4.. 2001 24. Editura Universităţii. Bucureşti..Lecţii de atletism. 1994 25. – Tehnica probelor atletice. Bucureşti. Regulament. 2002 19. Terminologia Educaţiei fizice şi Sportului. Constanţa. Mihăilescu.. 1995 22. . edit. I.Atletism Tehnica probelor. Bucureşti. 1983 23. D. Editura Fundaţiei România de Mâine.. Bucureşti.. . Bacău. Editura Printech. 2000 5. 2002 17. Ionescu-Bondoc D. 2001 108 .. – Aspecte tehnice şi metodice ale antrenamentului în probele de viteză ..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful