P. 1
Atletism

Atletism

|Views: 35|Likes:
Published by Radu Cristina
sport
sport

More info:

Published by: Radu Cristina on Sep 11, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/06/2014

pdf

text

original

Ionescu-Bondoc Dragos Neamtu Mircea Ionescu-Bondoc Alexandru Ionescu-Bondoc Cristian

CURS PRACTIC DE ATLETISM. TEHNICA, METODICA PREDARII SI REGULAMENTUL PROBELOR ATLETICE

Universitatea Transilvania din Brasov 2010 1

CONŢINUTUL – CARACTERISTICILE ŞI ORGANIZAREA ATLETISMULUI Atletismul este o activitate practică în care exerciţiile diferă prin modul de execuţie, dar şi prin influenţele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex şi dinamic. Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi a sportului care, prin numărul mare şi diferit de exerciţii, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi întrecerea. Scopul acestei activităţi, care se desfăşoară în anumite forme de organizare, după reguli şi prevederi exacte, este: - adaptarea complexă a organismului; - realizarea unor performanţe sportive superioare. În literatura de specialitate, termenul de atletism este definit ca un “ sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor”. La grecii anticii “atleţii” erau acele persoane, care se pregăteau special, cu scopul de a câştiga un premiu, într-o întrecere. Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este athletics (engleza britanică) şi track and field (engleza americană), respectiv probe pe pistă (track - alergări) şi probe de teren (field sărituri şi aruncări). Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au caracteristici specifice, în funcţie de cele 3 categorii fundamenale de exerciţii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste exerciţii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenţial motric, pe care îl exprimă noţiunile de alergare, săritură şi aruncare. - În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanţe precizate. - În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi dimensiuni speciale, standardizate (greutatea, discul, suliţa, ciocanul) la o distanţă cât mai mare. - În probele de sărituri se urmăreşte obţinerea unui zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina). În toate probele este necesară respectarea unor precizări speciale, impuse prin “Regulamentul concursurilor de atletism”. Regulile sunt foarte exacte şi stabilesc condiţiile materiale şi de desfăşurare a concursurilor, departajează clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport cu spaţiul şi timpul, cât şi cu ceilalţi competitori. Regulamentul prevede şi criterii de stabilire a clasamentelor, a situaţiilor de egalitate, a condiţiilor de omologare a recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în prevenirea şi sancţionarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât şi cea competiţională a atleţilor. ATLETISMUL - SPORT FORMATIV Utilizarea raţională a exerciţiilor de atletism, prin alergări, sărituri, şi aruncări, contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generaţie, efectul pozitiv fiind sesizat la toate vârstele. Ca mijloc formativ al educaţiei fizice şi sportive, atletismul ţinteşte spre următoarele obiective generale: - optimizarea stării de sănătate, prin ameliorarea condiţiei fizice, respectiv: creşterea rezistenţei organismului la agenţii patogeni, tonicitate troficitate şi supleţe musculară, rezistenţă cardio-respiratorie, greutate corporală optimă; - favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu ţinută corporală corectă şi prevenirea/corectare deficienţelor fizice; - ameliorarea motricităţii generale şi ridicarea nivelului de practicare a unor probe de concurs; - stimularea senzorio-motricităţii generale şi a proceselor psihice cognitive, afective, motivaţionale, volitive; - activarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi comunicare socială.

2

Astfel, în şcoală în lecţiile de educaţie fizică, o serie de alergări, sărituri şi aruncări se exersează fără a avea caracter de întrecere sau având caracter de întrecere. În cazul al doilea, regulile sunt stabilite în funcţie de potenţialul elevilor şi de condiţiile materiale ale şcolii. La alergări, în lecţiile de educaţie fizică, predomină ştafetele cu sau fără transport de obiecte, cu sau fără treceri peste obstacole, distanţele fiind în funcţie de mărimea spaţiului sau a terenului şcolii. Dintre sărituri, cel mai des, se practică săriturile de pe loc sau săriturile cu elan, în lungime şi în înălţime, iar dintre aruncări cele mai utilizate, sunt cu mingea de oină la ţintă sau la distanţă, cât şi aruncările cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ. Adăugăm, la această succintă prezentare şi faptul că exerciţiile de atletism sunt valoroase şi utile în dezvoltarea calităţilor motrice de bază, precum: viteza, forţa, rezistenţa, contribuind substanţial la întărirea sănătăţii şi la fortificarea organismului. În programele şcolare, la toate clasele, cât şi în activitatea sportivă a studenţilor şi militarilor, atletismul este prezent în lecţiile de educaţie fizică sau de antrenament sportiv. ATLETISMUL - SPORT COMPETIŢIONAL Atletismul, prin probele sale, este un sport individual (excepţie fac alegările de ştafetă). Data la care s-au organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este că atletismul a fost prezent la toate ediţiile Jocurilor Olimpice antice şi moderne. Numărul probelor şi al concursurilor a crescut treptat. În decursul istoriei sale, atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciţii (alergări, aruncări şi sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii. Treptat, numărul probelor a crescut, s-au precizat regulile şi condiţiile organizatorice proprii pentru fiecare probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon, heptatlon). În stabilirea clasamentelor, pe baza rezultatelor, la toate probele de atletism, factorul subiectiv este exclus. Aparatura cu care se măsoară timpul sau spaţiul este atât de perfecţionată încât nu se poate greşi (foarte precise au fost şi mai sunt ruleta şi cronometrul). Regulile de concurs şi condiţiile organizatorice sunt concepute de aşa manieră, încât departajarea atleţilor să se realizeze în funcţie de performanţa individuală, în cadrul aceleaşi probe. Fiecare probă din atletism are un sistem de reguli şi de organizare propriu. Clasamentele pe echipe (între ţări, cluburi, etc.) se întocmesc pentru angrenarea unui număr mai mare de atleţi la prestaţia echipei. În aceste cazuri, fiecare atlet se străduieşte să contribuie pe măsura valorii individuale, la clasarea echipei din care face parte, pe un loc cât mai bun. Clasamentele, în competiţiile pe echipe, se fac prin atribuirea unor puncte, în funcţie de locul ocupat de fiecare component al echipei în proba sau probele la care a participat; la întrecerile de cros, câştigă echipa care acumulează cele mai puţine puncte. Probele atletice considerate a fi cele mai importante, sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. Acestea sunt obligatorii în programul concursurilor de mare amploare, precum: Campionatele Naţionale, Concursurile Regionale (Jocurile Balcanice, Jocurile Asiatice, Jocurile Mediteraniene, Jocurile Commonwealth-ului, etc.), Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice. Există şi concursuri în care nu sunt cuprinse toate probele clasice, respectiv Campionate şcolare, Campionate universitare, Campionate de juniori şi mai ales, Grand Prix -urile. În afara probelor clasice, atletismul mai cuprinde şi alte probe, care în ţările anglo-saxone se organizează pe distanţe de 100 yarzi (1 yard = 91,439 cm), 200, 400, 800 yarzi, 1 milă (1609,344 m), 2 mile, 120 yarzi garduri. F.I.A.A. păstrează evidenţa rezultatelor şi la aceste probe. Tabloul probelor de atletism (Tabel 2.1.) se ordonează în primul rând în grupe de probe, respectiv: - grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond, mare fond, garduri, obstacole, ştafetă; - grupa probelor de marş; - grupa probelor de sărituri; - grupa probelor de aruncări;

3

gr.4 x 200m. cât şi pentru fete. 600m. înăl. 1000m. sunt de 80m. 500m. x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x Aruncări Poliatloane (probe combinate) stadion x Grupele şi probele clasice din atletism În atletism există şi probe speciale de concurs. alergarea de obstacole pe distanţe de 1500-2000m. II zi:110m gd. O altă categorie de întreceri se organizează în cadrul Concursurilor naţionale de probe neclasice. 90.. 6 kg pentru greutate şi 1 – 1 ½ kg pentru disc. de la 500m până la 1000m. 300m. din ţări mari şi mici. 200m. precum: alergarea de viteză pe 50-60-80m. greut. precum şi ştafete. În ultimii ani. disc. 4. pentatlon.800m + 400m + 200m + 100m ”ştafeta balcanică”.lung. alergarea de semifond. 1milă. poliatloane cu un număr mai redus de probe (triatlon.grupa probelor combinate.195 km) 100 m garduri 110 m garduri 400 m garduri 3000m obstacole 4 x 100 m 4 x 400 m 20 km 50 km Lungime Înălţime Triplusalt Prăjină Suliţă Greutate Disc Ciocan Decatlon I zi:100m. Obiectele de aruncat sunt şi ele adecvate vârstelor. x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x FEM. GRUPA DE PROBE Alergări de viteză Alergări de semifond Alergări de fond Alergări de mare fond Alergări de garduri Alergări de obstacole Alergări de ştafetă Marş Sărituri PROBA 100 m 200 m 400 m 800 m 1500 m 5000 m 10000 m Maratonul (42. în care distanţele de parcurs.. 4 x 1500m. 300m. 800m LOCUL DESFĂŞURĂRII pista stadionului “ “ pista stadionului “ pista stadionului “ şosea pista stadionului “ “ pista stadionului pista stadionului “ şosea “ stadion “ “ “ stadion “ “ “ stadion MASC. II zi: lung.. cât şi crosurile care se organizează la toate categoriile de vârstă şi pregătire. atât pentru băieţi. 5. 300m gd. 400m.400m + 300m + 200m + 100m “ştafeta suedeză”. până la nivelul de Campionatului mondial. 80. ca de exemplu: .. Pentru copii şi juniori sunt prevăzute probe. hexatlon. 200. înălţ. 3000m. 4 x 400m. suliţă. cunoscute sau necunoscute. tineri de pe toate continentele. respectiv 3. suliţă. s-au 4 . octatlon). alergarea de garduri pe distanţe de 60. prăjină. cum ar fi alergările în timp 1 şi 2 ore. 1500m Heptatlon I zi:100mgd. . 4 x 800m. ..

la mijlocul intervalului dintre două ediţii ale Jocurilor olimpice. financiare. International Association of Athletics Federations). Concurenţii se califică (primii 8 pe probe şi primii 8 la general). prima ediţie s-a desfăşurat în anul 1983. cât şi spiritul olimpismului. a depăşit în prezent cifra de 200. în anii pari.A. în anii impari. 5 . promovând prietenia. din cauza războaielor mondiale. ▪ Campionatele Europene de Atletism. dintre care le menţionăm pe cele mai importante. Cele mai importante organisme ale sale sunt: Biroul Federal şi Biroul Executiv. Se alcătuieşte şi un clasament general. Comisia de disciplină. la Stockholm şi alcătuit din reprezentanţi ai unor Federaţi Naţionale. ▪ Cupa Europei se desfăşoară în fiecare an. 1944).A. Comisia mass-media. ▪ Campionatele Mondiale de Atletism. care se organizează începând din anul 1934 (Torino).A. ▪ Cupa Mondială se organizează anual. Premiile substanţiale atribuite de F. atletismul este coordonat de Federaţia Română de Atletism (F. ▪ Grand Prix-urile sunt concursuri cu număr redus de probe la care pot participa atleţii clasaţi în primii 50. şi organizatori reprezintă o serioasă motivaţie pentru participare. fair-play între ţări şi atleţi.F. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism este un organism eligibil. 1940.A. Acest for îşi desfăşoară activitatea în concordanţă cu prevederile Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism la care este afiliată. pe baza punctelor acumulate în concursurile la care participă.). pentru Finala Grand Prix-ului. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism urmăreşte şi coordonează dezvoltarea atletismului pe plan mondial. ▪ Jocurile Mondiale Universitare. care se desfăşoară din 2 în 2 ani. Comisia de cenzori. ▪ Cupa Mondială de marş se desfăşoară în anii impari. ▪ Campionatele mondiale şi europene pe teren acoperit (indoor). ORGANIZAREA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA În ţara noastră. ▪ Campionatele Mondiale de cros se desfăşoară anual. Preşedintele federaţiei coordonează activitatea secretarului general.A. atleţi deosebiţi existând în toate statele lumii. Comisia de cros. ▪ Campionatele Mondiale (începând din 1986) şi Campionatele Europene de juniori au loc din 2 în 2 ani. înfiinţată în anul 1912 şi alcătuită din specialişti ai domeniului. din 4 în 4 ani.I. etc. În sistemul competiţional internaţional sunt cuprinse foarte multe competiţii. în anii pari. Numărul ţărilor afiliate la Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism. care are organisme (comitete şi comisii) proprii care activează în direcţii metodice. ▪ Finala Grand Prix se desfăşoară anual.afirmat prin efort propriu sau sprijiniţi de cei cu posibilităţi materiale. Federaţia Romănă de Atletism este organul reprezentativ al tuturor secţiilor de atletism din Cluburile şi Asociaţiile sportive din România. Comisia veteranilor. în toate probele de atletism. la care participă şi România: ▪ Jocurile Olimpice care se organizează din 4 în 4 ani. organizatorice. Supremaţia nu mai aparţine unor ţări consacrate. au loc din 2 în 2 ani. în topul mondial. respecul. ▪ Jocurile Balcanice se organizează în fiecare an. medicale (inclusiv antidoping). for înfiinţat în anul 1912. Comisia medicală. Nu s-au desfăşurat 3 ediţii (în anii 1916. La nivelul federaţiei îşi desfăşoară activitatea o serie de comisii: Comisia de arbitrii. ORGANIZAREA INTERNAŢIONALĂ A ATLETISMULUI Activitatea atletismului în plan internaţional este dirijată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism (I. căci rezultatele de valoare pot surprinde oricând. a secretarilor federali şi antrenorilor federali. Comisia de juniori. tehnice. în anii impari. luându-se în considerare punctajul realizat în cele mai bune 5 concursuri. la Helsinki. începând din anul 1896 (Jocurile Olimpice moderne).R. Aceste concursuri se organizează anual în peste 20 de întâlniri în oraşe şi ţări diferite.

îndrumarea şi conducerea activităţii de atletism din România. C. Dâmboviţa etc. în: ▪ cluburi sportive departamentale: Dinamo. De asemenea stabileşte şi întreţine relaţii cu Federaţii de atletism din alte ţări. elaborează calendarele competiţionale şi regulamentele concursurilor naţionale.S. Campionatele europene. etc).S. organizatoric şi material secţiilor din Cluburi şi Asociaţii sportive.avansaţi . ▪ Campionatele Naţionale de juniori în fiecare an. C. juniori care se organizează anual pe etape. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de viteză. Roman. procesul instructiv-educativ vizează performanţa sportivă. ▪ Campionatele Naţionale de copii.S. alcătuieşte loturile naţionale la toate categoriile de vârstă. ▪ Concursuri Naţionale “Grand Prix Castrol” pentru seniori. tineret. Federaţia Română de Atletism are atribuţii în strategia participării atleţilor români la competiţii internaţionale oficiale (Jocurile Olimpice. ▪ Care sunt exerciţiile de alergări utilizate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de sărituri exersate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de aruncări practicate cel mai frecvent în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Precizaţi la ce fel de probe se referă conceptul de probe clasice. cluburi universitare.sunt cuprinşi juniori I şi tineret. În secţiile cluburilor sportive de la toate nivelele. participă la Conferinţe şi Congrese organizate de acestea. care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Statutul şi Regulamentele proprii. ▪ cluburi sportive şcolare: C. sprijină buna organizare şi dezvoltare a Centrelor olimpice.S. Federaţia Română de Atletism cuprinde un front larg de activitate. 7 Bucureşti. ▪ Campionatele Naţionale Şcolare în fiecare an. controlează şi acordă sprijin metodic. . având în vedere faptul că atletismul se practică. afilierea tuturor secţiilor de atletism din Cluburi şi Asociaţii sportive. Steaua. 6 .sunt cuprinşi copiii până la 14 ani. Sistemul competiţional intern cuprinde următoarele concursuri de atletism: ▪ Campionatele Naţionale de seniori şi tineret anual. promovarea atletismului românesc în competiţiile internaţionale sub egida Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism. categoria I-a anual. Olimpia. Campionatele mondiale. .S.Federaţia Română de Atletism este persoană juridică. cu Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism.S. .S.înalta performanţă – atleţi care ating excelenţa sportivă. Asociaţia Balcanică de Atletism. activitatea fiind organizată pe grupe valorice şi de vârstă: . Rapid. juniori şi copii. precum şi Comisiilor judeţene de atletism. ▪ învăţământul de specialitate la nivel preuniversitar şi universitar: clase speciale de atletism. Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Definiţi termenul de atletism. îndrumă. ▪ Campionatele Naţionale Universitare în fiecare an. tineret.performanţă . 4 Bucureşti. ▪ Traduceţi termenul de atletism. conform limbii engleze britanice şi americane. în fiecare an. Ea urmăreşte: organizarea. ▪ Care sunt cele trei categorii fundamentale de exerciţii din atletism ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de marş şi alergare ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de sărituri ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de aruncări ? ▪ Numiţi documentul oficial care reglementează activitatea atletică pe plan mondial ? ▪ Argumentaţi caracterul formativ ale disciplinei atletism. tehnic. ▪ Concursuri Naţionale de sală pentru seniori.S.sunt cuprinşi juniori III şi II.începători . C.

Exerciţiile din şcoala atletismului sunt structurate conform celor trei grupe specifice. Ca atare atletismul este una dintre diciplinele de bază în educaţia fizică şcolară. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de ştafetă. ▪ Care sunt documentele care reglementează activitatea Federaţiei Române de Atletism ? ▪ Prezentaţii principalele concursuri de nivel naţional organizate de Federaţia Română de Atletism. Acestea sunt importante pentru influenţa pe care o au atât în dezvoltarea calităţilor motrice de bază. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de garduri şi obstacole. ▪ Care este forul ce manageriază activitatea atletică pe plan mondial şi când a fost înfiinţat ? ▪ Care este periodicitatea organizării Jocurilor Olimpice ? ▪ Care este intervalul de timp dintre două ediţii ale Campionatelor mondiale ? ▪ Care este ritmicitatea organizării Campionatelor europene ? ▪ Precizaţi ce sunt competiţiile Grad Prix. încă din primii ani de şcoală copiii încep să deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice. astfel: ▪ şcoala alergării. ▪ Specificaţi probele din grupa de marş. ▪ Precizaţi categoria de atleţi care participă în competiţiile Grand Prix.formarea capacităţii de control a respiraţiei în timpul alergării. ▪ Specificaţi probele heptatlonului. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de fond şi mare fond. ▪ Specificaţi probele decatlonului. .însuşirea deprinderii de a alerga. dar şi în dezvoltarea motricităţii generale a copilului pentru activitatea cotidiană. .ameliorarea coordonării motorii a membrelor superioare şi a membrelor inferioare. 7 . ▪ şcoala aruncării. ŞCOALA ATLETISMULUI Şcoala atletismului reprezintă perioada iniţierii în atletism. ▪ Specificaţi probele din grupa de sărituri. sărituri şi aruncări. şi ne referim aici la alergări.formarea capacităţii de a percepe corect viteza de deplasare. Aproape că nu există disciplină sportivă în a cărei structură tehnică să nu se regăsească cel puţin una din mişcările specifice atletismului. sub toate tipurile lor de manifestare. Înainte de a învăţa oricare dintre probele atletice este obligatorie parcurgerea exerciţiilor cuprinse în sfera şcolii atletismului. ŞCOALA ALERGĂRII Obiectivele şcolii alergării: . ▪ Numiţi forul şi anul înfiinţării lui.▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de semifond. . Pentru aceasta însuşirea corectă a exerciţiilor şi deprinderilor din şcoala atletismului trebuie învăţate cât mai corect. corect şi relaxat. pe parcursul căreia. care manageriază activitatea atletică în România. ▪ şcoala săriturii. datorită caracterului natural pe care îl au exerciţiile atletice.

.alergarea respectă coordonarea corectă a acţiunii membrelor superioare şi a membrelor inferioare. . .) .ameliorarea tonusului muscular.dezvoltarea capacităţii generale de efort. a forţei şi rezistenţei specifice alergării. . tempo moderat-uniform de deplasare.v. . Datorită multitudinii situaţiilor pe care le creează acest gen de alergare este un exerciţiu foarte util. . Ca probă de concurs.. Dezvoltarea calităţilor motrice necesare învăţării şi perfecţionării tehnicii exerciţiilor de alergări.ţinuta corectă în timpul alergării păstrează trunchiul la verticală.) . uşor înclinat spre înainte. .alergare cu genunchii sus. Alergarea formează simţul tempoului.alergarea în tempo uniform moderat (a. . . prin asigurarea adaptării la efort a marilor funcţiuni ale organismului şi prin încălzirea musculaturii şi articulaţiilor membrelor inferioare. trunchiului şi braţelor. tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului.u. care favorizează instalarea unor automatisme greşite din punct de vedere tehnic. . . pe care alergătorul trebuie să le parcurgă în tempouri prestabilite. relaxat. conduc la rigiditate şi implicit la o eficienţă scăzută a mişcărilor. . putem stabili. Acest tip de alergare se învaţă după ce s-au însuşit celelalte tehnici de alergare. uşurinţă. Dintr-o sinteză a materialelor de specialitate. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu.este o alergate cu un tempo mai scăzut.alergare cu pendularea gambelor înapoi şi înainte. Pierderea elasticităţii musculare şi a tendoanelor. Alergarea fiind o deprindere naturală şi cunoscută. 8 .se realizează în afara stadionului. la cei care nu au o continuitate în instruire.alergare accelerată. pentru începători elementele necunoscute din tehnica alergării sunt doar startul de jos şi lansarea de la start. Din şcoala alergării cele mai folosite exerciţii sunt: .alergare cu joc de glezne.alergare uşoară este elastică.în prima fază creşte alternativ timpul sau distanţa păstrând tempoul constant. a vitezei de deplasare. Prin alergare corectă se înţelege deprinderea de a alerga economic şi relaxat. La copii problemele apar în perioadele de creştere şi mai târziu. Se poate spune că.t. . cauzate de creşterea în lungime a sistemului osos. prin parcuri şi păduri.alergarea uşoară constituie prima etapă în învăţarea alergării.alergare în tempo moderat uniform.alergare uşoară sau “alergare de coordonare”. .“alergare de coordonare”.alergare ritmată (“alergare cu ritm de 3 paşi. deoarece formează o serie de deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură şi consistenţă.această variantă se constituie în principalul mijloc de dezvoltare a rezistenţei de alergare şi se realizează prin gradarea timpului sau distanţei de alergare. care poate fi executată pe diferite distanţe. Un efect negativ asupra eficienţei tehnicii alergării o are deseori efectuarea unui număr mare de repetări a unor exerciţii de dificultate scăzută.t.alergarea uşoară (a. . următoarea ordine a exerciţiilor din şcoala alergării şi care au următoarele sarcini: Formarea deprinderii de alergare corectă în funcţie de diferitele sarcini şi abordări ale acesteia.u.) . capul în prelungirea trunchiului. impune perfecţionarea tehnicii de execuţie. .acestă variantă de alergare are sarcina de a asigura pregătirea organismului pentru efort.în faza a doua scade distanţa dar creşte tempoul.alergare în teren variat. acest gen de alergare este întâlnit la alergările de cros.alergarea în teren variat (a. 5 paşi … peste obstacole joase”). . Mijloacele şcolii alergării: . în funcţie de dificultate. . cu amortizarea şocului la contactul piciorului cu solul.se caracterizează prin naturaleţe.

.coordonarea simplă a membrelor.înap.această alergare este un mijloc pentru dezvoltarea rezistenţei generale: se începe cu alergări pe terenuri mai puţin accidentate pe distanţe mai scurte.prelucrează musculatura posterioară a membrelor inferioare. . simultan cu derularea piciorului de la pingea spre vârf.dezvoltarea mobilităţii şi flexibilităţii articulaţiei gleznei. . la deal. Exerciţii folosite: . . Prezintă două etape: .) se execută printr-un pas scurt cu contact pe pingea. iar contactul cu solul se efectuează pe pingea cu rulare incompletă a tălpii. . capul sus. cu zboruri scurte.alergare cu joc de glezne (a. . cu accent pe pasul posterior. cu privirea înainte.se execută cu sprijin oblic înainte la perete sau cu parteneri.realizează dezvoltarea forţei muşchilor ridicători ai coapsei în plan anterior.p. în care se realizaază flexia completă a gambei pe coapsă.alergarea cu pendularea gambelor înapoi (a. cu accent pe perioada pasului anterior.se execută pe loc şi din deplasare. dar în iniţiere folosesc alergările peste obstacole joase.g. coordonate cu mişcarea picioarelor.) se efectuează printr-o succesiune de paşi scurţi. . . . . Alergările de garduri sunt mai dificile. . în care coapsa se ridică la orizontală. Exerciţiul are efecte pozitive în îmbunătăţirea coordonării acţiunilor membrelor.cu sprijin oblic înainte la perete.formează simţul accelerării prin: .accelerări în linie dreaptă şi curbilinie. .alergări accelerate în grup. genunchiului şi şoldului.împingând un partener din spate. cu gamba perpendiculară pe sol.alergări individuale exectate pe distanţe scurte (20-60-80 m). care cu timpul se va apropia de ceea ce ar trebui să însemne pasul peste gard. . urmat de extensia rapidă a celor trei articulaţii.dezvoltarea vitezei de execuţie (în tempo maxim) pe loc şi în deplasare.) se efectuează printr-o succesiune de paşi. Contactul cu solul se reia pe partea anterioară a tălpii. pe asfalt).alergarea cu genunchii sus (a. .s. . trecând obstacolele cu un număr variabil de paşi. iar braţele cu coatele îndoite la 90° execută pendulări înainte-înapoi. . forţei gleznelor şi mobilităţii articulaţiei genunchiului. braţele efectuând pendulări ritmice înainte-înapoi. O dată cu obişnuirea cu acest gen de alergare se măresc distanţele şi se trece pe terenuri mai accidentate (poteci prin pădure.este recomandată montarea mai multor trasee. dar prin extindere. poziţia trunchiului fiind uşor aplecată. .a doua etapă este învăţarea verigii de bază reprezentat de pasul peste obstacol.alergarea accelerată . .dezvoltă mobilitatea articulaţiei genunchiului. .alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe inegale.gb. . cu diferite distanţe pentru a fi accesibile tuturor executanţilor. simţ implicat cel puţin în alergările de garduri şi în elanurile diferitelor sărituri atletice. membrul inferior fiind în flexie din articulaţia gleznei.alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe egale. 9 . prin componenta tehnică. . Efectele exerciţiul se referă la: .g.prima etapă este învăţarea mecanismului de bază reprezentat de ritmul de trei paşi între obstacole. . Trunchiul are poziţie verticală.ajută la dezvoltarea amplitudinii pasului alergător. . la vale.alergarea peste obstacole joase este un exerciţiu cu un puternic caracter formativ privind dezvoltarea simţului ritmului. Trunchiul se află la verticală.realizează prelucrarea mobilităţii articulaţiilor gleznelor şi a genunchilor.dezvoltarea elasticităţii musculaturii posterioare a membrelor inferioare. prin arătură. favorizând trecerea peste obstacole cu un număr constant impar de paşi (3 sau 5)..j. braţele execută pendulări active.prelucrează amplitudinea pendulului posterior al piciorului pendulant. . crescând astfel dificultatea alergării.se execută pe loc şi din alergare.

cu piciorul stâng – alergare cu pendulare înapoi.g. înainte.încr. prin apropierea şi depărtarea picioarelor.p. . .prin structuri în care se intercalează unele variante de alergare: alergare cu joc de glezne.) se efectuează în deplasare înainte.formarea simţului elanului. rotare. Notă: Toate variantele de alergare se pot executa: . forfecare. înapoi şi alternat (a.educarea echilibrului şi a coordonării dinamice în faza de zbor. intercalând la 3 sau 4 paşi un genunchi sus. întinse. îndoite.alergare cu genunchiul sus.pe traiectorie liniară dreaptă. sus.(15m) + a. printr-o mişcare de avântare cu coapsa aproape de nivelul orizontalei. ŞCOALA SĂRITURII Obiectivele şcolii săriturii: -formarea deprinderii de a sări cu bătaie unilaterală (pe un picior). . .g.ad.înai. .individual. în care piciorul plasat în sensul înaintării nu este depăşit de celălalt picior./înap.alergarea cu pas adăugat lateral (a. pas care poate fi executat înainte.) solicită capacitatea de coordonare a membrelor inferioare. într-o mişcare de impulsie.lat. înai (15m). cu piciorul drept pendulare înapoi-cu piciorul stâng pendulare înainte.ad.individual cu diferite acţiuni simultane sau alternative ale braţelor: mişcare obişnuită. . 4. .s. circulară. frântă. .învăţarea aterizării amortizate.dezvoltarea forţei şi detentei. într-o mişcare de impulsie.O serie de variante de alergare pot fi utilizate în şcoala alergării: .alergarea cu pas adăugat înainte (a. în faţă-la spate încrucişat apucat.sărituri cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare. câte 3. Exerciţiul ameliorează coordonarea simplă şi forţa membrelor inferioare şi favorizează reducerea atitudinii cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a trunchiului. . .în deplasare cu faţa. .p.cu diferite poziţii simetrice sau asimetrice ale braţelor: libere.înai. prin apropierea şi depărtarea picioarelor.) se efectuează în deplasare laterală (stânga sau dreapta). în care deplasarea piciorului dinapoi nu depăşeşte piciorul dinainte. de umeri apucat. curbilinie. în care un picior este depăşit de celălalt.p. . intercalând la 3 sau 4 paşi o pendulare înainte. lateral. ./alt.p. alergare cu genunchi sus. Mijloacele şcolii săriturii: . de mâini. .j. în perechi. elastice şi echilibrate.prin structuri în care se leagă diferite variante de alergare: a.liber.cu acţiuni diferite ale membrelor inferioare: cu piciorul drept . pe cap. cu spatele sau lateral. pe şolduri. .alergarea laterală cu pas încrucişat . (20m) + a. la ceafă. 10 . pendulare.gb.în tempo-uri diferite. de coate încrucişat. Alergarea ameliorează mobilitatea articulaţiei coxo-femurale şi tonifică musculatura ridicătorilor coapsei.

sărituri în adâncime. 11 .Sărituri pe ambele picioare cu accent pe înălţimea desprinderii Sărituri pe ambele picioare cu accent pe lungimea desprinderii .

Săritura în lungime de pe loc .săritura în lungime cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare. de pe loc la groapa de nisip.sărituri cu bătaie şi aterizare pe diferite obiecte: 12 .Săritură în adâncime de pe suprafaţă înălţată .

. aterizând în groapă pe acelaşi picior. . plecând de pe un picior. cu înălţimi în progresie continuă şi cu obstacolele plasate astfel încât să permită accesul de la unul la celălalt printr-un singur pas. cu elan perpendicular pe ştachetă. în ghemuit. Săritură de pe loc cu desprindere pe un picior 13 .sărituri peste obstacole aşezate în serie şi în „urcare".sărituri de pe loc cu desprindere pe un singur picior. pe celălalt picior sau pe ambele picioare. . la groapa cu nisip.sărituri în lungime.sărituri în înălţime. la înălţimi accesibile.Sărituri pe obiecte .

însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanţă prin azvârlire. prin acţiunea membrelor inferioare.săritura în lungime întinsă pentru clasele a V-a şi a VI-a.formarea capacităţii de a depăsi obiectul.săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în zbor. . de pe obstacole şi peste obstacole.dezvoltarea capacităţii de accelerare a acţiunii de aruncare. împingere şi lansare.. .are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în înălţime.sărituri cu desprindere pe un picior şi aterizare pe celălalt: pasul sărit.săritura în lungime. . . În şcoală. Din acestea au derivat o serie de procedee care au devenit probe de concurs cum ar fi: .are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în lungime . avansând partea inferioară a corpului în raport cu partea superioară. Pas săltat .dezvoltarea forţei trunchiului şi a membrelor superioare. ŞCOALA ARUNCĂRII Obiectivele şcolii aruncării .sărituri pe obstacole. pentru clasele a VII-a şi a VIII-a. dinapoi-înainte şi de jos în sus .săritura în înălţime. . Suliţa şi 14 . Mijloacele şcolii aruncării: ▪ Aruncarea tip azvârlire presupune o traţiune liniară.săritura în înălţime cu păşire. . . .formarea capacităţii de a păstra controlul bilateral în timpul efortului final.pas săltat. . În programa şcolară sunt prevăzute din procedeele specifice săriturii în lungime următoarele: .formarea capacităţii de angrenare treptată în aruncare a întregului corp.săritura în înălţime cu răsturnare dorsală. şi . .săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) şi săritura în înălţime cu elan (perpendicular pe ştachetă).sărituri cu desprindere şi aterizare pe acelaşi picior . . a trunchilui şi a braţelor. se foloseşte unul din procedeele: . în funcţie de condiţiile diferite existente în teritoriu.

. prin tracţiune de jos.împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele spre direcţia de eliberare. 3kg. . 4kg. din diferite poziţii. . 3kg şi mingii de oină. Aruncare tip azvârlire cu ambele braţe .cu ambele braţe şi cu un braţ.aruncarea mingii de oină. Exerciţiile din şcoala aruncării tip împingere se efectuează cu mingi medicinale de 2kg. . Greutatea (sfera metalică) se eliberează prin împingere de la umăr. pe un genunchi. 15 . Exerciţiile din şcoala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi medicinale de 2kg.aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ.aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ. aşezat. 2kg.aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat. dinapoi-înainte. . din lateral-înapoi (dreapta şi stânga). pe o traiectorie curbilinie. înainte cu latura opusă braţului de aruncare). culcat dorsal. 4kg. dinapoi-înainte. Discul şi ciocanul (cu ambele braţe) se eliberează prin lansare. cu mingea medicinală. ▪ Aruncarea tip lansare presupune o tracţiune de jos în sus.aruncări de pe loc. Aruncarea mingii de oină cu un pas încrucişat Exerciţiile din şcoala aruncării tip azvârlire se efectuează cu mingi medicinale de 1kg.mingea de oină se eliberează prin azvârlire.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. pe genunchi. ▪ Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus. din stând cu faţa pe direcţia de lansare. cu un picior înainte. 3kg. . cu ambele braţe şi cu un braţ.

Ca atare. ▪ Descrieţi execuţia alergării cu pendulare. nu trebuie apreciată numai din punct de vedere cinetic (al succesiunii mişcărilor pasului) ci. în funcţie de cât de bine sunt stăpânite şi anume: tehnica pasului şi tehnica probei. din stând lateral spre direcţia de lansare. ▪ Precizaţi cum acţionează forţele la aruncarea tip azvârlire. ▪ Care sunt obiectivele şcolii aruncării? ▪ Enumeraţi tipurile de aruncări. cu ambele braţe şi cu un braţ. luăm în considerare două aspecte importante care influenţează rezultatul final. din stând cu spatele spre direcţia de lansare. ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului săltat. şi mai ales. urmează doar o componentă a tehnicii cu caracter spaţiotemporal. ▪ Care sunt obiectivele şcolii alergării? ▪ Precizaţi principalele mijloace ale şcolii alergării. exploatarea raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi dinamice. Analiza tehnicii pasului alergător Pregătirea tehnică a atletului se referă la formarea şi perfecţionarea deprinderii motrice specialităţii 16 . ▪ Care sunt obiectivele şcolii săriturii? ▪ Numiţi exerciţiile din şcoala săriturii. prin tracţiune pe deasupra umărului. în timp ce exerciţiile de atletism (alergarea de viteză spre exemplu) se exprimă mai ales pe baza unor procese dinamice. . adică după dinamica acestora. evoluţia cinetică a mişcărilor.. ▪ Care sunt obiectele care se aruncă prin azvârlire? ▪ Cum acţionează forţele la aruncare tip împingere? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin împingere? ▪ Cum acţionează forţele la aruncarea tip lansare? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin lansare? ▪ Care este obiectul care se lansează cu ambele braţe? ▪ Care este obiectul care se lansează cu un singur braţ? ▪ Care sunt obiectele utilizate în şcoala aruncării? TEHNICA ŞI REGULAMENTUL PROBELOR DE ALERGĂRI BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR Tehnica exerciţiilor fizice în general şi ca atare a alergării de viteză în mod special.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. tehnica înseamnă în esenţă. după forţele care intervin în desfăşurarea ei. Când analizăm tehnica. Se poate deci afirma că. procese integrate de altfel evoluţiei cinetice. ▪ Descrieţi execuţia alergării cu joc de glezne. Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Precizaţi conţinutul şcolii atletismului.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului sărit.

dar de sens contrar. care nu trebuie să fie blocate. care se numeşte forţă de reacţie (R) a reazemului. .G. În analiza tehnică.respective şi la consolidarea acestei deprinderi în aplicarea condiţionată de cerinţe concrete ale desfăşurării probei de concurs. între două momente identice ale aceluiaşi picior. În momentul contactului cu solul. Analiza ia în considerare ambele faze realizate de un picior. prin: .perioada de sprijin. care se descompune în forţa tangenţială (Ft) paralelă cu solul şi forţa normală (Fn) perpendiculară pe sol În acelaşi timp. În acest moment. realizându-se amortizarea cu reducerea corespunzătoare a vitezei orizontale. care se realizează prin mişcări ciclice. astfel: Perioada de sprijin este analizată prin trei faze sau momente.Pasul alergător simplu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare. Analiza începe din momentul în care piciorul atinge solul. Această amortizare trebuie să se realizeze mai puţin de articulaţia gleznei şi în principal de articulaţia genunchiului şi a bazinului. Aşadar. îndoindu-se în momentul impactului. . pasul alergător poate fi luat în considerare în doua forme şi anume: . în aşa fel încât să realizeze o fază de zbor între fiecare contact cu solul. Alergarea este un mijloc de locomoţie. mişcarea piciorului se analizează în trei momente considerate a fi cele mai importante. îndreptată în sus şi înapoi. este în punctul cel mai depărtat spre înapoi faţă de punctul de contact. paralelă cu solul şi egală cu forţa tangenţială (Ft). corpul alergătorului acţionează asupra solului cu o forţă (F).G.perioada de pendulare.luarea contactului cu solul se face pe partea exterioară a piciorului şi apoi suprafaţa de sprijin creşte cuprinzând toată pingeaua până când corpul trece peste momentul verticalei. forţa de reacţie a reazemului R. între două contacte . are o acţiune negativă asupra vitezei de alergare. amortizarea constituie o fază care frânează continuitatea alergării şi care trebuie depăşită prin măsuri de execuţie tehnică.Pasul alergător simplu. pentru a reduce cât mai mult posibil acţiunea negativă a forţei de reacţie tangenţială. de treceri succesive de pe un picior pe celălalt. Segmentul inferior cedează. perpendiculară pe sol şi în sus şi forţa de reacţie tangenţială (Rt).Pasul alergător dublu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare.Pasul alergător dublu. solul (reazemul) acţionează asupra corpului alergătorului cu o forţă egală dar de sens contrar.Faza de amortizare sau aterizarea . considerat ciclu complet (doi paşi simpli). . care la rândul ei se descompune în: forţa de reacţie normală (Rn). Unitatea ciclică a alergării este pasul alergător. Aceasta presupune contactul cu solul cât mai aproape de proiecţia pe sol a centrului de greutate. În timpul fiecărei perioade. A B C 17 . . moment în care proiecţia C.

Momentul verticalei corespunde trecerii centrului de greutate prin verticala ridicată din punctul de sprijin. cât mai rapid şi economic spre înainte. prin flexia gambei pe coapsă.incorect) În pendularea posterioară se realizează la nivelul genunchiului o flexie naturală şi una forţată. . avântarea genunchiului spre înainte. în funcţie de caracteristicile morfologice ale alergătorului şi funcţie de tempoul de alergare. dar în sensuri contrare şi este momentul în care au valoarea cea mai mare. poate ajunge în punctul maxim în acelaşi timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin. după finalizarea impulsiei. Faza de impulsie este faza activă a alergării. A B Poziţia piciorului pendulant în momentul verticalei (A – corect. . trebuie să se realizeze o scurtare a pendulului. flexia gambei pe coapsă ajungând la amplitudinea maximă. . raportată la secvenţa fiecărui pas este cea mai mică. prin aplicarea forţei asupra solului şi efectul acesteia determinat de rezultanta reacţiei normale şi reacţiei tangenţiale. În această fază. în faza următoare.Faza de pendulare anterioară începe din momentul în care centrul general de greutate.Analiza perioadei de sprijin şi a perioadei de pendulare . şi o dată cu el genunchiul piciorului pendulant.Faza de pendulare posterioară începe prin ducerea coapsei piciorului pendulant (care tocmai a terminat impulsia). Perioada de pendulare începe din momentul în care piciorul părăseşte solul. Tot în momentul verticalei viteza orizontală a centrului de greutate. Efectul de acceleraţie creşte treptat odată cu înaintarea corpului. cele două forţe F şi R acţionează pe aceeaşi linie verticală. îndoind genunchiul piciorului pendulat.Momentul verticalei se formează când piciorul pendulant încrucişează piciorul de sprijin. în momentul verticalei genunchiul piciorului pendulant trebuie să depăşească genunchiul piciorului de sprijin destul de mult Numai astfel. astfel încât unghiul dintre gambă şi coapsă se închide maxim posibil în momentul în care genunchiul trece spre înainte în plan vertical de piciorul de sprijin. mai exact în momentul în care centrul de greutate depăşeşte verticala. B . Unghiurile şi amplitudinile sunt maxime. Unghiul dintre coapsă şi 18 . pe care o putem influenţa prin reducerea unghiul de impulsie sau/şi mărirea forţei de impulsie (forţa membrelor inferioare). Ca şi în cazul perioadei de sprijin se distind trei faze sau momente de referinţă în analiza tehnică. care este forţa de reacţie. această fază este pozitivă în acţiunea piciorului de sprijin. depăşeşte în plan anterior genunchiul piciorului de sprijin şi se încheie o dată cu atingerea punctului maxim al avântării genunchiului spre înainte. Pentru ca faza următoare să fie eficientă. Pentru a realiza această acţiune.Faza de impulsie se raportează la momentul în care piciorul se pregăteşte să părăsească solul la terminarea impulsiei. .

mişcările compensatorii ale segmentelor unui corp aflat în zbor (când unul urcă celălalt coboară.1. iar membrele inferioare acţionează în direcţii opuse. şi începe faza de zbor. Oscilaţiile corpului Aceste mişcări ale corpului apar în urma acţiunilor segmentelor corpului în diferite planuri şi anume: verticale. laterale. situaţie nefavorabilă deplasării rapide. în perioada de sprijin şi sunt mici la viteze mari şi mai mari la viteze mici. când unul este dus înainte. astfel încât planul vertical al gleznei să nu depăşească spre înainte planul vertical al genunchiului. Momentul finalizării impulsiei La viteze mari. . celălalt trece înapoi). realizează tripla flexie. Pentru a avea acţiune cât mai eficientă a membrelor inferioare. în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte. Este un moment foarte important al alergării. spre următoarea fază de amortizare. acestea trebuie să acţioneze simultan folosind la maximum. ceea ce înseamnă că acesta se află în perioada de zbor. transversale. Diferenţa de nivel dintre aceste două faze (înălţimea zborului şi momentul verticalei) indică amplitudinea oscilaţiilor care este acceptată până la 8 cm la alergarea de viteză şi până la 12 cm în alergarea de semifond şi fond. 19 . pentru a putea fi dus foarte repede spre înainte. respectiv între sprijinul pe un picior şi sprijinul pe celălalt picior. cu atât mai sus cu cât viteza alergării este mai mare. coapsa ajunge aproape de orizontală. corpul alergătorului nu realizează vreun contact cu solul. Faza de zbor în alergare se defăşoară între două perioade de sprijin. acumulând o inerţie care se adaugă forţei de impulsie a piciorului de sprijin. atunci eficienţa este maximă.Oscilaţiile verticale se formează în plan sagital şi sunt datorate momentelor de amortizare şi impulsie ale piciorului. Şi aici coapsa urcă. scurtând la maxim pendulul acestuia.2. Creşterea amplitudinii oscilaţiilor verticale determină o “alergare sărită”. Dacă la aceasta se adaugă şi mişcarea voluntară şi selectivă a segmentelor.gambă începe să crească. Zborul începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul. unde va trebui să realizeze avântarea pentru pasul următor. 4. care cere o foarte bună coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor. când piciorul pendulant finalizează avântarea. Piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre înainte faţă de bazin şi ca urmare a accelerării din finalul impulsiei. Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi faţă de bazin prin întinderea genunchiului într-o mişcare de “călcare agăţată” din înainte spre înapoi foarte activă.

a vitezei. de regulă după 30m. . SCHEMĂ TEHNICĂ A.calitatea lansării de la start (atingerea vitezei maxime pe o distanţă cât mai scurtă de la plecare). . aceste oscilaţii se compensează prin înclinarea inversă a axei umerilor (centurii scapulare) Oscilaţiile laterale sunt evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt depărtate (pasul este larg).12m/s. . cât şi cele două ştafete de 4x100m şi 4x400m. 200m. dacă alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează.Oscilaţiile transversale se formează în plan orizontal şi sunt datorate proiectării înainte-sus a bazinului în faza de impulsie. ele au loc în plan transversal şi sunt considerate utile în alergare. cauzate de prelungirea impulsiei şi implicit a avântării piciorului pendulant.valoarea timpului de reacţie la start. asigurând astfel o viteză de deplasare maximă. când partea oscilantă a bazinului trece înaintea celei corespunzătoare piciorului de sprijin. Oscilaţiile transversale prea mari. 400m. STARTUL DE JOS 1 Poziţii şi mişcări 2 Variante tehnice 3 Timpul de reacţie 4 Accelerarea şi lansarea de la start B. în unele cazuri chiar mai mari. ALERGAREA PE PARCURS 20 . în momentul verticalei.capacitatea alergătorului de a menţine viteza maximă de deplasare cât mai mult timp posibil. Timpul realizat într-o cursă de viteză. Echilibrarea acestor oscilaţii este efectuată de axa umerilor care acţionează în sens opus (braţ şi picior opus). Probele sunt valabile pentru participarea masculină şi feminină. .realizarea unui raport cât mai bun între frecvenţa şi lungimea paşilor. Alergările de viteză urmăresc parcurgerea distanţei precizate. când latura care pendulează este mai jos decât cea de sprijin. prin probă. depinde în principal. de: . duc la scăderea frecvenţei mişcărilor membrelor inferioare în alergare şi în consecinţă. ALERGĂRILE DE VITEZĂ Probele de viteză sunt: 100m.Oscilaţiile corpului în alergare . trohanterul mare şi genunchiul piciorului oscilant sunt mai coborâte decât aceleaşi puncte ale piciorului opus. adică după lansarea de la start. aceste oscilaţii nefavorabile alergării se pot reduce prin efectuarea contactului cu solul pe axa alergării sau prin rotarea bazinului spre partea piciorului de sprijin. în anumite limite. În practică. pentru că favorizează impulsia în pasul de alergare. ele se evidenţiază în alergare. În timpul desfăşurării cursei se pot atinge viteze între 9m/s .Oscilaţiile laterale se formează în plan frontal şi sunt produse de trecerea greutăţii corpului de pe un picior pe altul. într-un timp cât mai scurt. când se obţine viteza maximă.

2. forţa specifică.1.înainte de toate. cu intensitate maximă. Viteza startului de jos nu depinde numai de tehnică ci. 21 . accelerarea şi lansarea de la start – îşi găsesc raţiunea în două cerinţe de bază: . FINISUL Alergarea de viteză face parte din exerciţiile ciclice care se desfăşoară pe o durată scurtă. capacitatea de a menţine viteza maximă de alergare.alergarea pe parcurs (alergarea cu viteză maximă. b. mobilitatea. A. 20m. Variante tehnice Se cunosc trei variante ale startului de jos: startul clasic. până la finalul cursei. Probele care intră în această categorie sunt: 60m.finişul (atacul liniei de sosire) Timpul final realizat de atlet într-o cursă de viteză este condiţionat de mai mulţi factori. 400m. Alergarea în turnantă (start lansat) C.interesul atletului de a reacţiona cât mai prompt la pocnetul pistolului de start şi de a dezvolta o viteză de accelerare cât mai mare. de stadiul dezvoltării forţei explozive. Poziţii de plecare şi mişcări de angrenare în alergare Poziţiile şi mişcările succesive pe care le efectuează sprinterul la startul de jos sunt cuprinse în trei faze: a. viteza de deplasare – pe care sportivul poate să o dezvolte în timpul alergării (viteza naximă de alergare). dintre care menţionăm: a. viteza de reacţie.Regulamentului. . rezistenţa specifică. intensitate maximă. b. start lansat) . 1. de capacitatea de concentrare şi reacţie şi disponibilitatea pentru efort. Alergarea în linie dreaptă (start lansat) 2.poziţiile alergătorului la start (startul de jos) . în sensul atingerii vitezei maxime într-un timp cât mai scurt cu intrare în alergare lansată. Alergarea de viteză cuprinde următoarele faze: . pregătirea pentru start conf.respectarea regulamentului de concurs (referitor la comenzile starterului şi poziţiile care trebuie luate de către atlet). prin care se valorifică calităţile motrice. c. viteza de execuţie. viteza de deplasare. 100m. Un start rapid şi o accelerare bună au un rol decisiv în probele de sprint. într-un timp cât mai scurt.accelerarea vitezei şilansarea de la start . părăsirea startblocurilor c. capacitatea de accelerare (puterea de accelerare) de la start. STARTUL DE JOS Se foloseşte în toate probele de alergare până la distanţa de 400 m. startul apropiat şi startul depărtat.

Timpul de reacţie Viteza de reacţie sau timpul reacţiei motrice la startul de jos este timpul care se scruge între pocnetul pistolului de start şi momentul în care atletul exercită o anumită creştere sesizabilă a presiunii asupra blocstarturilor. într-un timp cât mai scurt posibil. . trunchiul este înclinat faţã de verticalã între 70 şi 75°. 15 – 20 cm de primul. 1976).20 cm de cel din spate. Bazinul se ridică cu 15 – 20 cm peste nivelul umerilor. In poziţia “gata” unghiul format între gamba şi coapsa piciorului din faţă este de aproximativ 90°. lungimea. Startul de jos prezintă următoarele avantaje faţă de startul înalt (din picioare).40 m distanţă înapoia primului. decontractată. La startul depărtat blocul din faţă este dus mai înapoi 50 . . Durata impulsiei este de 0. iar blocul din spate la aproximativ 30 . executîndu-se o păşire foarte rapidă) cu o impulsie rapidă care intervine după sprijin şi un lucru energic al 22 . necesară pentru accelerarea mişcării. 4. repartiţia greutăţii corporale este făcută în mod egal pe toate cele patru puncte de sprijin: braţe şi picioare. coapsa piciorului oscilant ajunge înainte (sub atlet) în punctul cel mai apropiat de trunchi. iar unghiul dintre coapsă şi trunchi de 50 – 60°. favorizând scoaterea corpului din starea de echilibru (poziţia nemişcată). frecvenţa şi modul de executare a primului şi următorilor paşi după start.Sadovschi. iar cel din spate este adus mai aproape şi fixat la cca.în poziţia “gata” proiecţia verticală a centrului de greutate al corpului cade foarte aproape pe linia de plecare. La terminarea fazei de întindere a piciorului din faţă unghiul de impulsie este de 40 – 45 ° (V:Petrovski şi V. Timpul de reacţie creşte proporţional cu lungimea distanţei de concurs. iar cel din spate 60 – 75°. într-un timp foarte scurt. În acest moment gambele sunt paralele. formînd cu acesta un unghi de aproximativ 30°.40 – 0.50 secunde.60 cm şi fixat la 15 . formând cu linia solului un unghi de 40 – 45°. Media timpului de reacţie la probele feminine este mai mare decît cea de la probele masculine. Tehnica este ca aşezarea piciorului în primul pas să fie după o traiectorie cât mai apropiată solului (talpa piciorului în primul pas este aproape paralelă cu solul. Capul menţine o poziţie naturală. La startul apropiat blocul din faţă rămâne ca la startul clasic la 30 – 50 cm distanţă de linia de plecare. Peretele blocului din faţă este înclinat.La startul clasic blocul din faţã este aşezat la o distanţă de 30 – 50 cm înapoia liniei de plecare. Accelerarea şi lansarea de la start O importanţă deosebită pentru realizarea accelerării alergării după start şi realizarea eficienţei lansării de la start o are în mare măsură. Fixarea tălpilor pe blocurile de start trebuie să asigure corpului o viteză de pornire cît mai mare prin presarea explozivă a ambelor picioare (simultan) contra blocstarturilor.crează condiţii optime pentru declanşarea unei forţe de mare intensitate. Aceşti paşi se caracterizează prin aceea că rezolvă o viteză accelerată până la atingerea vitezei maxime de care este capabil atletul. 3. Piciorul din spate are o deschidere între gambă şi coapsă de 100 – 130 °.

ALERGAREA PE PARCURS 1. la cca. reducînd componenţa tangenţială frenatoare. la viteze maxime este de 42-45°. un rezultat superior sunt mai evidente. Se consideră că sprinterii de elită nu pot obţine viteză maximă mai devreme de 6 sec. Deci lipsa totală a elementelor frenatoare. în finalul fazei. odată dobândită.unghiul dintre coapse. de la începerea alergării (“Legea celor 6 secunde” – descoperită încă din 1936. . 90 °. este menţinută la acel nivel mai mult (ideal este pe toată distanţa rămasă). .braţelor care asigură o coordonare şi un echilibru al corpului. este de 110-120 ° la vitezele cele mai mari (în cursa de 100 m) şi de 90-100 ° la viteze mai reduse (în cursa de 400 m).00 sec.contactul cu solul se face pe pingea..50 m/sec.Henry). în momentul plecării este aplecat mult în faţă (atletul are senzaţia de rostogolire înainte eliminată prin lucrul braţelor energic) Creşterea vitezei de alergare este un rezultat al măririi frecvenţei şi lungimii paşilor. la terminarea fazei de impulsie. astfel ca lansarea de la start să se facă în linie dreaptă.braţul este îndoit din cot. În acest caz direcţia lansării va fi tangentă la linia internă a culoarului de alergare. În primii 2-3 paşi de la start nu avem fază de amortizare tipică pasului lansat.unghiul de impulsie.proiecţia normală a centrului de greutate cade foarte aproape de punctul de contact cu solul. iar atleţii (care aleargă în jur de 10. . atletul găsindu-se exclusiv în faza de impulsie ascuţită. Se constată că după o accelerare puternică pînă în 40-45 m se intră în alergare lansată menţinută cât este posibil până în finalul cursei.) o viteză de peste 11. . Această disponibilitate în creşterea vitezei (rezervă performanţială a sprinterului) are corespondenţă nemijlocită cu ceea ce se numeşte rezistenţa de viteză. La startul luat în turnantă alergătorul (pentru a evita inconvenientele provocate de forţa centrifugă) aşează blocurile de start în partea exterioară a culoarului. B. în pendularea posterioară şi ceva mai redus în pendularea anterioară.în momentul verticalei unghiul dintre coapsă şi gambă este de 130-140°. Cu cât viteza maximă. (sau foarte puţin peste) este necesar să obţină o viteză pe secţiuni de 10 m de peste 10.corpul este înclinat faţă de planul vertical cu 10-20°. . pe o distanţă cît mai lungă. se face tot mai mult pe partea anterioară a piciorului. 23 .00 sec.contactul cu solul. . F. pe măsura creşterii vitezei de deplasare. gamba piciorului este aproape verticală pe sol. Calitatea accelerării (creşterea treptată a vitezei) şi atingerea nivelului maxim de viteză corelează cu nivelul performanţei şi se realizează până în 40 – 60 m. cu atât posibilităţile de a obţine. iar în momentul aterizării. Tehnica de alergarea în linie dreaptă Capacitatea de performanţă depinde de anumite caracteristici tehnice: . Pentru ca atletele să alerge 100 m sub 11. .70 m/sec. la sfârşitul cursei.

pe ultimul pas. Reducerea vitezei de deplasare se realizează prin scurtarea pasului alergător. C. respectiv aşezarea pe sol a întregii tălpii a piciorului. . pe ultima parte a turnantei mai nou. scade. Trebuie evitată executarea unei sărituri pe linia de sosire.2. Viteza în turnantă. Alergarea în turnantă Alergarea în turnantă necesită o cheltuială suplimentară pentru: . .învingerea forţei centrifuge. mai ales cei cu talie mică.5 – 2 m o înclinare energică în faţă câteodată executîndu-se şi o pendulare puternică a piciorului anterior. Înaintea liniei de finiş se execută cu 1. comparativ cu viteza în linie dreaptă. 24 . FINISUL Tehnica sosirii se realizează prin aplecarea energică a trunchiului înainte.În cursele de 200 m forţa centrifugă (aplicată alergătorului de elită) poate atinge 20 -30 kg. fapt care nu stânjeneşte viteza de alergare. Această scădere este provocată de doi factori: . ies cu umărul stâng înspre înainte. la ultimul pas înaintea liniei de sosire. Multe curse sunt pierdute din cauza lipsei de abordare tehnică a finişului. Alergarea peste linia de finiş se efectuează normal căutînd să fie cât mai degajată pentru a evita o blocare musculară şi a asigura amplitudinea necesară câştigului de spaţiu şi timp. Apariţia forţei centrifuge este direct proporţională cu pătratul vitezei de deplasare şi invers proporţională cu raza de curbură a turnantei.rotarea progresivă a trunchiului astfel ca planul medio-sagital al alergătorului să rămână perpendicular pe tangenta dusă la traiectoria elergării (tangenta arcului de cerc al turnantei). Trunchiul sprinterului. ceea ce duce la o mai bună echilibrare în intrarea pe linia dreaptă.micşorarea fuleului.scăderea frecvenţei paşilor. se înclină înainte. Ca o variantă se constată că unii dintre sprinteri. coborârea centrului de greutate a corpului şi prin ducerea trunchiului uşor înapoi. cel mult pe ultimii doi paşi de alergare.

25 . La toate probele de viteză este obligatorie plecarea cu start de jos. În probele de alergări de viteză. se desfăşoră pe pista de atletism. dacă alergarea se desfăşoară în turnantă. de formă ovală. culoarul 1. la linia de sosire. apreciindu-se că prin aceasta şi-a creat avantaj (a alergat o distanţă mai scurtă decât ceilalţi participanţi).faza de accelerare . Când alergarea se desfăşoară în linie dreaptă şi un concurent se abate pe moment de la culoarul său.faza ascendentă până la maximum (pînă în 25 m) . respectiv la sfârşitul liniei drepte. Pista de alergare (turul de pistă). 5 şi 6. Pista de alergări este împărţită în culoare. iar în sală de atletism de 0.10m fiind delimitat de linii late de 5cm. 4. are lungimea de 400m şi este formată din două porţiuni rectilinii şi două porţiuni curbilinii. cu ambele picioare în contact cu blocurile. Locul de plecare este diferit.faza de accelerare (ultimii 3-4 paşi) care este în legătură cu frecvenţa paşilor şi se opune scăderii accentuate a vitezei.22 (4 picioare). dar sosirea pentru toate probele.faza de accelerare puternic accentuată (pînă la 45 m) . se efectuează în acelaşi loc. plecarea se efectuează cu start de jos.faza vitezei maximale .faza vitezei descrescînde Prevederile regulamentului de concurs Toate alegările de viteză. culoarul are lăţimea de 1.faza aproximativ uniformă până la 92-93 m . respectiv cu umărul stâng spre interiorul pistei. în funcţie de lungimea cursei. fiind primul de lângă bordura pistei. „Gata!” şi când toţi concurenţi sunt nemişcaţi. nu a jenat un altul. linia interioară (din stânga alergătorului) nu face parte din lăţimea culoarului său.faza scăderii treptate (60-90 m) . Curba de frecvenţă are trei faze caracteristice: .faza scăderii accentuate (90–95 m) Curba vitezei de alergare este rezultanta celor două curbe anterioare şi are trei faze: . Culoarele se numerotează de la interior spre exterior. mai ales dacă concurentul în cauză.Trecerea liniei de sosire Există mai multe curbe corespondente unor factori: Curba lungimii fuleului cu trei faze caracteristice: . aceasta nu se consideră o infracţiune. Culoarele de alergare sunt atribuite în serii prin tragere la sorţi. fiecare alergător fiind obligat să-şi păstreze culoarul până la sfârşitul cursei. călcarea liniei din stânga a culoarului se consideră infracţiune şi concurentul respectiv este descalificat. Comenzile starterului sunt: „Pe locuri!”. în etapele superioare culoarele sunt ocupate conform performanţelor obţinute în calificări: primii patru performeri aleargă pe culoarele 3. În stadion.90-1. Alergarea se efectuează în sens invers mişcărilor acelor de ceasornic. mai exact pe culoare.

îl are respiraţia. aceasta este considerată o plecare greşită. ce au făcut plecarea greşită. 5000m şi 10000m (fond). Sosirea este marcată pe pista de alergări printr-o linie lată de 5cm. sau se află deja peste piciorul avansat. iar greutatea se află la toţi alergătorii pe piciorul avansat. trasată perpendicular pe liniile culoarelor. Dacă un concurent începe mişcarea sa de plecare. indiferent ce atlet face o plecare greşită în alergare. relaxat. Trenul superior este flexat. La comanda “gata”. 3. 42. 2. de cele mai multe ori. Care este varianta optimă a tehnicii startului de jos şi care sunt factorii favorizanţi. întrucât alergătorul poate menţine corpul redresat. poziţiei startului de jos mediu. La comanda “pe locuri” alergătorii se aliniază la linia de start şi iau o poziţie uşoară de păşire. „o singură plecare greşită este îngăduită fără descalificarea unuia sau mai multor atleţi. dar eficiente în acelaşi timp. pentru aceasta este necesar ca mişcările alergătorului să fie cât mai economice. Cum obţinem un finiş optim şi eficient. înainte de pocnetul pistolului. există riscul unui start greşit). pentru acea alergare”. frecvenţei paşilor şi a vitezei de alergare şi în ce măsură se poate menţine viteza optimă până în finalul cursei de viteză 4. 26 . Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu.195km (mare fondmaraton). Descrieţi cum se face trecerea din accelerarea de la start la alergarea lansată. Acesta ridică mai puţine cerinţe tehnice decât startul de jos. Concurenţii vor fi clasaţi în ordinea în care o parte a trunchiului. în mare măsură. ALERGĂRILE DE SEMIFOND ŞI FOND În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raţională a efortului. va fi descalificat. AUTOEVALUARE 1. Comentaţi coordonatele curbelor lungimii fuleului. Greutatea corpului se repartizează pe ambele picioare. (În cazul unei pauze lungi între cele două comenzi la deplasarea în continuare a greutăţii înainte. tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului. Comparaţi alergarea în linie dreaptă cu alergarea în turnantă 5. atinge planul vertical al marginii interioare a liniei de sosire. TEHNICA ÎN ALERGAREA DE SEMIFOND ŞI FOND Startul din picioare şi alergarea în faza de accelerare Semifondiştii şi fondiştii pornesc în cursă cu start din picioare. mari şi foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă. Aceasta corespunde. pentru a se reuşi parcurgerea unor distanţe medii. ulterior. trunchiului şi braţelor. Un rol decisiv în alergările care solicită efortul de rezistenţă. La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină şi feminină în următoarele curse: 800m şi 1500m (semifond).starterul va declanşa focul de pistol sau semnalul de plecare. se accentuează îndoirea genunchiului avansat. respectiv ritmul respirator.

După pocnet, corpul ia o poziţie aplecată, confortabilă, în corelaţie cu extensia picioarelor şi pendularea de avansare a piciorului posterior. Flexarea este mai pronunţată dacă fazei de accelerare i se acordă importanţă mai mare, dar în general, odată cu creşterea distanţei scade şi rolul fazei de accelerare. Acţiunea picioarelor este secondată de cea a braţelor care, pendulează energic, susţinând lansarea prin alergare accelerată spre o poziţie cât mai avantajoasă încă de la debutul cursei; cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât spaţiul de lansare este mai scurt (la 800m lansarea acoperă 100-120m; la fond aceasta durează 30-50m). Particularităţi ale tehnicii de alergare pe parcurs În alergarea de semifond şi fond, toate mişcările urmăresc realizarea economiei de efort. Tehnica este raţională, cînd evită mişcările neeconomice, ineficiente. Modul de aterizare a piciorului depinde de lungimea fuleului, ca şi de viteză. Semifondiştii ca şi fondiştii aterizează aproape de planul proiecţiei verticale a P.G.G. Prin creşterea distanţei de alergare, piciorul aterizează cu talpa paralelă faţă de sol. Semifondiştii ating solul întâi cu ristul exterior al tălpii mediane. Scurt timp după primul contact cu solul , greutatea corpului apasă pentru o clipă toată talpa pe sol. Flexarea uşoară a genunchiului ce apare în faza de sprijin anterioară dispare în urma producerii extensiei în faza de sprijin posterior. Trenul superior nu este flexat decît foarte puţin, sau chiar deloc (85-90 °) în timpul alergării. Braţele sunt îndoite în aşa măsură încât să sprijine mişcările de alergare. Este indiferent dacă ele pendulează paralel sau se mişcă puţin în faţa corpului. Colaborarea uşoară (la mişcare) a centurii scapulare nu este considerată ca greşeală. În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat prin uniformitate şi constanţă; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine mică şi uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puţin energice. Lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcţie de particularităţile alergătorului. Contactul cu solul nu trebuie să fie dur, aspect ce se poate realiză prin micşorarea forţei tangenţiale, respectiv prin aşezarea piciorului în faza de amortizare, cât mai aproape de proiecţia verticală a centrului general de greutate a corpului. Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare; în acest scop, la alergarea pe 800m, cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba de 1500m, unii alergători aşază piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a labei piciorului, urmând derularea întregii tălpii; în probele de fond şi mare fond, contactul se ia pe călcâi, urmând apoi derularea pe talpă. În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se întinde complet sau se extinde complet dar nu energic; coapsa piciorului pendulant se ridică sub orizontală, la 75º, fiind avântată înainte, gamba deplasându-se sub propria greutate. În alergările de rezistenţă, trunchiul este păstrat la verticală (uşor înclinat uneori la alergarea pe 800m), umerii sunt relaxaţi, iar braţele îndoite la 90º şi uşor depărtate de corp, pendulează înainte şi înapoi degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând deplasarea. Poziţia trunchiului, a braţelor şi a capului, care trebuie să se afle în prelungirea trunchiului favorizează respiraţia; este de subliniat rolul respiraţiei care trebuie să fie ritmică şi profundă, accentuându-se expiraţia, care va angrena automat şi inspiraţia. Finişul şi sosirea

27

În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de alergarea de viteză. Finişul se declanşează în funcţie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanţe mai modeste la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu aceeaşi abordare tehnică de la alergarea de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de fond şi semifond se desfăşoară pe pista stadionului. Plecarea în toate probele din această grupă se efectuează cu start din picioare, cu respectarea comenzii: „Pe locuri!”, urmată de pocnetul pistolului starterului. Pocnetul pistolului este lansat după ce starterul s-a asigurat de faptul că toţi concurenţi sunt nemişcaţi şi în poziţie corectă de plecare. La start concurenţii sunt obligaţi să-şi ocupe neîntârziat locurile înapoia liniei de start; o singură plecare greşită (înaintea pocnetului pistolului) este tolerată fără descalificarea unuia sau mai multor alergători, care au greşit, dar repetarea greşelii de către orice atlet, va atrage descalificarea acestuia. În proba de 800m plecarea se face pe culoare, iar alergarea se păstrează astfel, doar pe parcursul primei turnante, respectiv până la linia de părăsire a culoarelor (linia lată de 5cm, ce traversează pista), după care se trece în alergare în pluton, la „coarda din stânga” (lângă bordură pe culoarul 1 şi 2) . La proba de 1500m plecarea se efectuează în linie dreaptă, pe când la probele de 5000m şi 10000m, locul de start este marcat de o linie curbă, astfel încât fiecare concurent pleacă la aceeaşi distanţă de sosire. La aceste alergări plutonul se formează la începutul cursei, prin lansarea de la start. Orice alergător care îmbrânceşte un alt concurent, îi taie calea sau îl obstrucţionează, în aşa fel încât îi incomodează înaintarea, este pasibil de descalificare din probă. În alergările de semifond şi fond, depăşirea unui concurent se face de obicei prin dreapta adversarului; când se întâmplă prin stânga adversarului, trebuie să existe spaţiu suficient pentru a nu îmbrânci sau jena alergătorul aflat în faţă, fapt ce ar atrage descalificarea. Când intenţia de depăşire este regulamentară (prin dreapta), iar concurentul aflat în faţă se opune alergând în lateral (tăind calea) sau întrebuinţând alte mijloace care să-l jeneze pe adversar în deplasare, va fi de asemenea descalificat. În proba de 800 m, în scopul evitării busculadelor de la plecare, prima turnantă este parcursă pe culoare. Ieşirea din turnantă este marcată de o linie transversală după depăşirea căreia concurenţii vor putea ocupa orice loc pe pista de alergări. AUTOEVALUARE 1. Descrieţi startul specific al alergării de semifond şi fond. 2. Descrieţi pasul dublu de alergare la semifond şi fond. 3. Descrieţi secţiunile la nivel de tren superior în alergarea de semifond şi fond. ALERGAREA PE TEREN VARIAT Este condiţionată de corectitudinea alergării. Tehnica alergării pe teren variat este acea de la alergarea de fond. Deosebirile care intervin în pasul alergător, între tehnica de fond şi tehnica

28

alergării pe teren variat, se datoresc necesităţii adaptării acesteia la natura solului şi la relieful terenului. Cerinţe: - păstrarea echilibrului general al corpului pe toată durata alergării, indiferent de relieful terenului; - necesitatea unei economii de forţe în condiţiile date. Alergarea pe teren variat se întâlneşte sub forma ei organizată, crosul, din punct de vedere tehnic are aceleaşi faze ca ale alergării de concurs: - startul - lansarea de la start - alergarea pe parcurs - finişul - sosirea Plecarea se face din picioare la comenţile starterului: “pe locuri”, comandă la care alergătorul ia o poziţie asemănătoare cu cea descrisă la alergările de semifond şi fond. Pentru aducerea sportivului în poziţia dorită în pluton sunt executate o serie de mişcări asemănătoare cu cele de la semifond şi fond. Alergătorul este nevoit de multe ori să adapteze conştient tehnica obişnuită de alergare pe pistă la aceste situaţii. Două situaţii impun cu necesitate schimbarea tehnicii: - natura solului - relieful terenului Pe traseele de cros se întâlnesc terenuri acoperite de iarbă, frunze, terenuri cu solul moale (arături, nisipuri), terenuri în pantă (urcuşuri sau coborâşuri mai line sau mai abrupte), obstacole naturale sau artificiale,etc. În cazul terenurilor cu solul moale, afânat, pe soluri nisipoase, neconsolidate, pe arături, pe terenuri acoperite cu straturi groase de frunze contactul cu solul se ia pe toată talpa deodată, iar în timpul împingerii talpa nu se derulează complet. Acest fel de aşezare a piciorului pe sol are avantajul că oferă alergătorului, în permanenţă, o suprafaţă de sprijin mare, evitându-se afundarea în terenul prea moale. În aceste cazuri frecvenţa paşilor creşte şi ca atare lungimea lor se micşorează. Trunchiul este mult mai aplecat înainte decât în alergarea de fond, iar braţele ajută acţiunea picioarelor prin mişcări mai scurte şi energice. Pentru menţinerea unui echilibru corespunzător braţele sunt ţinute departe de trunchi iar privirea cercetează în permanenţă terenul din imediata apropiere. Pe arătură este mult mai bine să se calce între brazde, unde terenul este mai tare. La urcuş pasul de alergare este mult scurtat (cu cât panta este mai înclinată cu atât pasul este mai scurt), iar împingerea de la sol de cele mai multe ori este incompletă. În caz contrar este necesar un efort mai mare care duce la oboseală. Contactul cu solul se face numai pe pingea. Genunchiul piciorului liber este ridicat mai sus, gamba făcând un unghi mic cu coapsa. Trunchiul este aplecat înainte, ănclinaţia fiind cu atât mai mare cu cât panta este mai abruptă. Un pas mai scurt cu o frecvenţă mai mare aduce în acest caz foloase mai mari. Dacă panta este excesiv de înclinată, alergarea ia aspectul unei căţărări. La coborâşuri, dacă panta este lină, alergătorul se va lăsa dus la vale. Acest lucru necesită adoptarea unui pas mai lung. Când panta este deosebit de înclinată se utilizează paşi mai scurţi, însă cu o frecvenţă ridicată. Contactul cu solul este luat întâi cu tocul, după care urmează o derulare completă a labei piciorului, fără a termina mişcarea de împingere în piciorul de sprijin.

29

în alergarea pe teren variat. gropile şi băltoacele sunt trecute printr-un pas sărit. Obstacolele mari. mai ales atunci când panta este foarte înclinată. sunt trecute prin călcare dacă obstacolul este de exemplu un pom răsturnat sau prin păşire ca în cazul gardurilor vii. este strâns legat de pregătirea şi posibilităţile alergătorilor.În alergarea la vale trunchiul este menţinut aplecat pe spate. în teren moale. 30 . Şanţurile. pe distanţe cât mai reduse în raport cu obstacolul. în funcţie de înclinaţia pantei. nisipos trunchiul este vertical.) ridică probleme care trebuie rezolvate spontan cu cheltuială minimă de energie dar cu maximum de eficacitate. înalte de 70-90m cm. băltoace. procedeu mai economic şi mai sigur. obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare. Obstacolele care depăşesc înălţimea de 1 m sunt trecute şi cu ajutorul braţelor. în măsura în care natura obstacolului permite acest lucru. contactul cu solul se ia pe toată talpa. Trecerea obstacolelor aflate pe parcurs (şanţuri. garduri vii. Se recomandă ca acţiunea de trecere a obstacolelor să nu modifice prea mult ritmul şi structura generală a alergării. Trecerea obstacolelor se execută după o accelerare în prealabil. etc. derularea labei piciorului nu este completă. copaci răsturnaţi. Finişul. boschetelor. Finişul poate începe cu 150-200 m sau chiar mai mult înaintea sosirii. iar impulsia nu va fi forţată. Braţele sunt ţinute departe de trunchi.

Precizaţi fazele alergării pe teren variat. Semnalul de plecarea în alergare este pocnetul pistolului. câştigătoare este cea care însumează cel mai mic număr de puncte. fruzişuri groase).Prevederile regulamentului de concurs Având în vedere circumstanţele foarte variate în care se desfăşoară probele de cros. câmpii. izlazuri cu obstacole naturale şi dacă este posibil. pentru alergările de cros. locurile la linia de start vor fi trase la sorţi. parcursul nu va cuprinde linii drepte lungi. apelându-se la comenzile de la probele de alergări de rezistenţă. este dificilă elaborarea unei standardizări precise. . urcuşuri sau coborâri periculoase. . relieful terenului.8 km pentru juniori. cu viraje largi şi linii drepte scurte. acoperite cu iarbă. traseul va evita obstacolele foarte grele (gropi adânci.12 km pentru seniori. care să vizeze regulile pentru această probă. În toate alergările. membri fiecărei echipe aliniindu-se apoi în şir. . În stabilirea clasamentului pe echipe. 3. AUTOEVALUARE 1. traversarea drumurilor publice fiind redusă. sunt în jur de: . Distanţele recomandate de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism.4 km pentru junioare. 2. Cu excepţia plecării şi sosirii. Modul de trecere a obstacolelor de pe parcurs TEHNICA ÎN ALERGAREA DE GARDURI 31 . Startul şi adaptarea tehnicii la situaţiile ivite – natura solului. crosul se va desfăşura pe un traseu uşor ondulat.6 km pentru senioare. apă şi alte răcoritoare vor fi dispuse la plecarea şi sosirea în cursă. Parcursul este stabilit pe terenuri deschise.

şi 400 m. PASUL PESTE GARD 1.păşirea peste gard .finişul Aceste porţiuni trebuie să fie stăpânite bine pentru a valorifica calităţile psiho-motrice ale alergătorilor. SCHEMĂ TEHNICĂ A. Scopul cel mai important pentru tehnica alergării este menţinerea vitezei prin modificarea cât mai imperceptibilă a alergării normale (de viteză). în principal.timpul de trecere (zbor) peste garduri. STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START B.g.g.timpul accelerării până la primul gard.timpul de reacţie la start.corpul şi mai ales bazinul să se ridice cât mai puţin în faza de trecere peste gard. Esenţa tehnicii în pasul peste gard este ca pierderea vitezei de deplasare să fie cât mai mică.timpul alergării de la ultimul gard. O serie de cerinţe stau la baza structurii tehnicii.startul .g. Atacul gardului 2. .– pentru bărbaţi şi 100 m. Conform Regulamentului probele care intră în această categorie sunt: 110 m.timpul de parcurgere a celor 9 intervale (spaţii) dintre cele 10 garduri. CGG în planul deplasării să fie rectiliniară. de o păşire caracteristică. . ALERGAREA INTRE GARDURI D. la limita de finiş. .atacarea primului gard .alergarea între garduri . . de viteza de deplasare pe plat şi de viteza de trecere a gardurilor.Printre acestea enumerăm: .– pentru femei. . şi 400 m.atacul gardului să fie realizat fără pierderea vitezei dobândite în alergare. rapid şi sigur sub formă de păşire. 32 . (pasul peste gard). FINISUL Alergarea de garduri este o alergare de viteză în care ritmicitatea paşilor este întreruptă după un număr precizat de cicluri.faza de zbor peste gard să se desfăşoare într-un timp cât mai scurt. . Performanţa rezultatului sportiv depinde în aceste condiţii. . indiferent de proba la care ne referim. Trecerea peste gard (Zborul) 3.g. Aterizarea după gard C. O apreciere mai detaliată a factorilor care determină performanţa (în proba de garduri) se poate face ţinând cont de suma formată din: . în raport cu nivelul (înălţimea) normal din timpul alergării pe plat. .Este alergarea cu tehnica cea mai dificilă deoarece alergătorul trebuie să se adapteze la o serie de dispoziţii regulamentare pentru a parcurge porţiuni tipice pentru tehnică.aterizarea după gard să se facă într-o poziţie favorabilă reluării alergării.

B. Totuşi la probele de 110 m. PASUL PESTE GARD (PĂŞIREA) Trecerea peste gard trebuie să fie o continuare armonioasă a paşilor de alergare obişnuiţi.Alţi factori determinanţi se referă la: . distanţa de la start până la primul gard este parcursă din 8 paşi.g. printr-o acţiune de atac eficientă. garduri există unele deosebiri care sunt condiţionate de: . Adaptarea poziţiilor în startul de jos precum şi mişcările succesive pe care le face atletul este efectuată în linii mari asemănător cu acelea prezentate la alergarea de viteză. printr-o traiectorie întinsă. adeseori. în tot acest timp.veteza de execuţie a trecerii gardului şi reluării alergării între garduri. în raport cu penultimul pas. Acesta depinde de valorificarea integrală a vitezei orizontale dobândită în alergare până în faţa gardului. Caracteristicile tehnicii pasului peste gard sunt determinate de următoarele cerinţe: a. spre deosebire de sprinter. Atleţii înalţi parcurg această distanţă în 7 paşi. . iar la startul cu 7 paşi cu celălalt picior în faţă.asigurarea unei aterizări după primul gard care să creeze premizele cele mai favorabile pentru ritmul cel mai eficient de alergare pe întreaga distanţă. La startul cu 8 paşi de accelerare atletul se aşează cu piciorul puternic (de bătaie) în faţă. şi 100 m.g. O sistematizare de ordin didactic a pasului peste gard ne oferă următoarea schemă: .apariţia în prima parte de accelerare în faţa alergătorului a primului gard şi trecerea acestuia cât mai rapidă. Aterizarea corectă şi eficientă după gard este asigurată de succesiunea (structura) mişcărilor executate de segmentele mari ale corpului în faza de zbor. la comanda “gata”.trecerea propriu-zisă a gardului 33 . Aterizarea după gard într-o poziţie favorabilă reluării alergării.talia alergătorului . şi de înălţarea minimă a centrului general de greutate al corpului. A. b. Timpul de zbor minim. O schemă cu lungimea paşilor de la start până la primul gard pune în evidenţă: . pe fondul măririi treptate a lungimii paşilor şi creşterea frecvenţei acestora. în această situaţie.atacul gardului . dar cu anumite particularităţi.72 m care trebuie atinsă cu o viteză cât mai mare posibilă.scurtarea ultimului pas din faţa gardului. Acestea se fac printr-o serie de rotaţii cu caracter compensatoriu datorită cărora îşi poate menţine.creşterea progresivă a lungimii paşilor (exclusiv ultimul pas). impunîndu-se o apropiere a blocstartului din faţă în raport cu linia de plecare. ridică bazinul mai mult peste nivelul umerilor. . Faţă de aceste cerinţe hurdlerul. acest lucru permiţînd îndreptarea progresivă şi suficientă a trunchiului pînă la apropierea de primul gard.viteza de deplasare . STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START Până la primul gard trebuie parcursă o porţiune de 13. Atacarea primului gard De obicei. un echilibru general al corpului în raport cu traiectoria centrului general de greutate.

o traiectorie mai înaltă a C. elanul prea lent al gambei sau mobilitatea insuficientă a articulaţiei şoldului. Trecerea peste gard (zborul) Trecerea gardului reprezintă în fond acţiunile pe care atletul le face în faza de zbor (faza fără sprijin) peste gard Imediat după ce piciorul de impulsie s-a desprins de pe sol. Dar o îndoire puternică îngreuiază o puternică aplecare a trunchiului înainte.unghiul de impulsie este mai mare comparativ cu acela al pasului lansat de viteză.. dezaxatlateral şi îndoit din genunchi. declanşează o mişcare accelerată de îndoire din articulaţia genunchiului şi de “tragerea” lui prin lateral-înainte-sus. . . În cadrul acestei faze remarcăm o prelungire a fazei de impulsie care duce la: .g. Braţul din 34 .12 – 0.G. este de 0.G.12 sec.95 şi 2. Atacul gardului. ci îndoit din genunchi. piciorul de atac începe acţiunea de coborâre. iar trunchiul se află în cea mai aplecată opoziţie. pe fondul acestei mişcări. determinînd. .13 sec. celălalt picior îşi încheie acţiunea de atac prin întinderea completă din articulaţia genunchiului. Cauza unei îndoiri prea puternice este.aplecarea trunchiului înainte în linia de trecere a gardului. printr-o mişcare specifică de dezaxare din articulaţia coxofemurală. la terminarea fazei de impulsie.unghiul dintre coapse. Durata sprijinului pe piciorul de impulsie înainte de desprinderea pentru trecerea peste gard la cei mai buni alergători (bărbaţi) din lumne. în flexia dorsală. iar în proba de 100 m. . depăşind planul frontal al trunchiului. piciorul de bătaie.G. rămas în urmă – jos. în consecinţă.- aterizarea 1. Cînd călcâiul piciorului de atac atinge planul vertical al gardului deasupra stinghiei odată cu mâna opusă. în proba de 110 m. în faza de zbor. Acţiunile aferente atacului gardului la proba de 400 m sunt mai reduse ca amplitudine şi mai puţin energice în raport cu cele de la 110 m. spre înainte-sus. este avântat înainte-sus.proiecţia verticală pe sol a C. . (femei) este de 0. timp în care piciorul “remorcat” îşi continuă excursia. cel mai frecvent. În aceleaşi probe.g. în momentul terminării fazei de impulsie cade înaintea suprafeţei de sprijin. este de 120-130°. ceea ce produce o curbă nu tocmai avantajoasă peste gard a punctului de greutate a corpului. Dacă îndoirea este redusă nu apar dezavantaje tehnice deosebite. îndoit puternic din articulaţia genunchiului. cu talpa înainte şi cu vârful în sus. distanţa de la locul de bătaie până la gard este cuprinsă între 2.G. dar foarte energică.extensia segmentelor piciorului de desprindere tardivă.piciorul de atac. .25 m la bărbaţi şi 1. cu tendinţa de a ajunge din urmă piciorul de atac.05 şi 2. Fără întârziere. ajungând cu linia coapsei deasupra orizontalei.05 m la femei.11 – 0. cu o “întârziere” voită. 2. La mulţi alergători de garduri piciorul de atac nu este întins după elan..avîntarea piciorului de atac în linia de trecere a garului.g. în prima parte a fazei de oscilaţie anterioară. Varianta la utilizarea piciorului de atac. gamba piciorului de atac se întinde din articulaţia genunchiului spre înainte concomitent cu întinderea din cot a braţului opus piciorului de atac.

G.25 m la proba de 100 m.g.50m. Lungimea pasului peste gard Alergătorii care posedă calităţi atletice trebuie să caute să scurteze planarea peste gard. atinge în traiectoria lui punctul maxim faţă de sol înaintea stinghiei gardului la 0. coboară activ cu talpa orientată spre sol. în timp ce piciorul de atac coboară.partea piciorului de bătaie se îndoaie uşor din articulaţia cotului şi este tras prin lateral-înapoi. gamba şi laba paralele şi razante cu stinghia)..g. De aceea.10 – 2.20 m.10-0. rămânând întins din articulaţia genunchiului. îşi păstrează rolul de compensare în realizarea în continuare a echilibrului dinamic al întregului sistem.83 la unii din cei mai buni alergători de garduri au arătat că în cursele bărbaţilor cît şi în cele ale femeilor C. de îndată ce a depăşit cu gamba linia gardului. 1. iar piciorul care a jucat rol de remorcă se află impetuos propulsat înainte într-o flexie puternică a coapsei pe bazin. un câştig de timp nefiind posibil decît printr-o aterizare activă a piciorului de atac. Aterizarea se face la distanţa de 1. Celălalt picior. În general. unele condiţii atmosferice. genunchiul şi coapsa lui atingând punctul cel mai înalt din traseul de zbor (aproape de nivelul umărului). fază hotărâtoare pentru reluarea alergării în cele mai bune condiţii.50 m dincolo de gard la proba de 110 m. In momentul impactului cu solul trunchiul atletului este vertical sau foarte puţin aplecat înainte. este “tras” în continuare înainte-sus spre linia mediană a corpului. Acest câştig de timp echivalează cu o distanţă mai mică a punctului de aterizare după gard şi cu o distanţă relativ crescută de atac a gardului.M.00 – 1.20 m (60%) măsoară până la gard şi restul de 1. se caracterizează prin următoarele: Piciorul de atac.50 m (= 40%) este distanţa de după gard. 3. la echilibrul dinamic al corpului în zbor. aterizarea activă nu este tocmai avantajoasă. Scurtarea distanţei de atac a gardului nu este o modalitate acceptabilă. din motive tehnice. după ce şi el depăşeşte linia gardului (cu coapsa.G.. gamba acestuia formând cu coapsa un unghi de aproximativ 90°. La acelaşi individ variaţia intervine în funcţie de “tăria” cursei. căci nevoia de a lungi paşii între garduri poate provoca scăderea vitezei de alergare. lungimea pasului de gard este de 3.40 – 1. piciorul pe care se aterizează este complet întins şi vertical în prelungirea liniei trunchiului (contactul cu solul se face exclusiv pe partea anterioară a pingelii). printr-o mişcare de rotaţie compensatorie. O înaltă frecvenţă a paşilor între garduri este oricum baza rezultatelor bune. Aterizarea Aterizarea.30 – 1. Se constată că o impulsie energică înspre gard favorizează viteza de execuţie a piciorului de “remorcă” în trecerea peste gard. Braţele deschise larg în plan antero-posterior. pentru alergătorii mai puţin rapizi sau constitutiv mai slabi. Date spaţio-temporale referitoare la faza pasului peste gard măsurate la C. numărul gardului la care se face înregistrarea (de regulă valorile cele mai bune sunt 35 . Acţiunile de trecere a gardurilor în proba de 400 m sunt încadrate în structurile menţionate mai înainte cu deosebirea că sunt efectuate la parametrii de viteză şi amplitudine mai reduşi în raport cu probele de 110 şi 100 m g. contribuind. în coordonare naturală cu acţiunea picioarelor. Circa 2.

ultimul pas (al treilea) care precede bătaia pentru a trece următorul gard este mai scurt decât al doilea.al doilea pas este cel mai lung. iar în cursele de 400 m g acesta variază între 13 şi 17 (de regulă 13-15 paşi în cursele bărbaţilor şi 15-17 în cursele femeilor). C. 36 . în special înălţimea atletului şi lungimea picioarelor.g.primul pas (după aterizarea din pasul peste gard) este cel mai scrut. numărul paşilor invariabil este de 3. în funcţie de indicii antropometrici. În cursele de 110 m şi 100 m g.g. În cursele de 110 m. executarea celor 3 paşi de alergare se caracterizează printr-o structură specifică şi tipică determinată de lungimea diferită a fiecărui fuleu. ALERGAREA ÎNTRE GARDURI Numărul paşilor între garduri este variabil şi este determinat de specificul cursei şi de însuşirile fizice ale atletului.înregistrate la gardurile 3-5) şi nu în ultimul rând. astfel: . şi 100 m. . .

Un număr impar de paşi are avantajul că evită schimbarea funcţională a picioarelor.ritmul cu 13 paşi necesită un fuleu de 2.15 m pentru fiecare pas şi 3.14 m. de regulă.Analiza parametrilor de timp în cursele de garduri se face folosind aşa-numitele unităţi de ritm care sunt cuprinse în cursă.90 m/s.10 – 2. Accelerarea vitezei de alergare de la start nu se termină în distanţa de până la primul gard (componenta “apropiată”).ritmul de paşi intre garduri se bazează. Această accelerare. punctul de aterizare.45 m/s la bărbaţi şi 8. . Sunt dispuse zece garduri pe fiecare culoar. Ea continuă. a unui nou gard peste care atletul este obligat să treacă. . Baza performanţei de 400 m garduri este rezultatul de 400 m plat. Deoarece viteza în ultima unitate de ritm (între gardul 9 şi 10) este în medie 8. la cei mai mulţi atleţi. De asemenea. ceea ce înseamnă de 2. conform indicaţiilor din tabelul Distanţa Distanţa Distanţa de Înălţimea 37 . 15 sau 17 paşi. se încheie după unităţile (ciclurile) de ritm cuprinse între gardurile 4 şi 5. FINIŞUL Finişul sau sosirea se referă la parcurgerea distanţei de la ultimul gard. O unitate de ritm începe din momentul aterizării după gard şi se sfîrşeşte în momentul aterizării după gardul următor.45 m şi o alergare înaltă care produce oboseală.distanţa până la primul gard (45 m) se parcurge cu 22 de paşi (mai rar cu 21 şi 23 de paşi). tot la 9. în unităţile de ritm 8-10.40 – 2. Aceasta se realizează pe baza creşterii frecvenţei paşilor.20 m pasul peste gard. iar de la ultimul gard până la sosire este de 8. în condiţiile specifice cursei caracterizate prin intervenţia. .25 m/s la femei. Majoritatea aleargă cu 15 paşi între garduri. se constată o reducere a vitezei pe ultima parte a cursei. Aplecarea trunchiului cu pieptul înainte pe linia de sosire se face pe ultimii doi paşi.poziţia blocstarturilor orientate pentru plecarea în turnantă. rezultă că hurdlerii au resurse de accelerare a vitezei în zona sprintului final. ALERGAREA DE 400 m GARDURI Are particularităţi în ceea ce priveşte : . numărul paşilor de alergare de la start până la primul gard şi numărul paşilor de la ultimul gard până la linia de sosire . media lungimii paşilor între garduri . media distanţelor de la gard până la locul de aterizare dincolo de gard . Pentru a intra în zona de sprint este necesară o coborâre foarte rapidă după gard cu o poziţie cât mai aplecată şi mai echilibrată a corpului. În cursa de 400 m g se remarcă o corelaţie între numărul de paşi între garduri . Prevederile regulamentului de concurs Alergările de garduri se desfăşoară pe culoare.50 m/s. până la linia de sosire. pe 13. respectiv 8. media distanţelor de la locul de desprindere (bătaie) până la gard .

schimburi egale: 4x200m. 100 m.67m 100mg (F) 13. iar alergătorul se află în aşteptarea obiectului de schimb. Alte prevederi sunt identice cu cele de la alergarea de viteză.02m 1. Alergătorul care poartă şi urmează să ofere băţul de ştafetă celui mai apropiat partener are rol de aducător.14m 14. 4x400m. cu mâna sau cu piciorul. 38 . Fiecare echipă are patru alergători.00m 8. purta şi transmite „băţul de ştafetă”. Alergarea între garduri redată prin lungimea fiecărui fulei şi diferenţierea tehnică între cursa de 110 m. .schimburi inegale: . conform comenzilor specifice alergărilor de viteză. el răstoarnă intenţionat un gard.g.800m+400m+200m+100m. are rol de primitor.g. care au misiunea de a primii. atletul va fi descalificat.762 (F) Distanţele regulamentare la alergarea de garduri (masculin/feminin – seniori) Proba Toate alergările de garduri se desfăşoară pe culoare şi fiecare concurent trebuie să-şi păstreze culoarul de la un capăt la altul al alergării. . numite neclasice. cu intenţie vădită.400m+300m+200m+100m. dar doborârea gardurilor. 6. atrage după sine descalificarea. Probele clasice de ştafete sunt atât pentru participare masculină.50m 12.. 2. 4. AUTOEVALUARE 1.până la între garduri la ultimul gardurilor primul gard gard la sosire 110mg (M) 13. 3. Dacă un concurent trece piciorul sau gamba mai jos de planul orizontal al gardului sau dacă după părerea judecătorului arbitru. Se înţelege că în acest caz un alergător poate răsturna toate gardurile de pe culoarul său şi rezultatul obţinut să fie valabil. şi 400 m. Care este specificul finişului în cursa de garduri? ALERGĂRILE DE ŞTAFETĂ Ştafetele sunt singurele probe din atletism care se desfăşoară pe echipe.g. Alte ştafete.g. Suma performanţei (timpului) în proba de garduri este formată din următorii timpi: Care sunt cerinţele care stau la baza structurii tehnicii? Descrieţi structura tehnicii startului de jos în proba de garduri. pentru a-l primi şi purta-oferi la rândul său. Structura tehnicii trecerii peste gard şi diferenţierile tehnice în proba de 110 m.914 (M) (M şi F) 0. – (idem aterizarea) 5.05m 0. şi 100 m. un obiect cu formă şi dimensiuni stabilite prin regulamentul concursurilor de atletism. cât şi pentru cea feminină: 4x100m şi 4x400m.84 400mg 45m 35.g.00m 40. 4x800m. se desfăşoară cu: . Toţi concurenţii încep cursa cu start de jos.00m 0.72m 9.

de: . toţi alergătorii trebuie să fie foarte buni sprinteri şi să „comunice” eficient. MODALITĂŢI (VARIANTE) DE SCHIMB 1. Alergătorul care preia băţul de ştafetă are dreptul să pornească cu 10 m înainte de spaţiul său de schimb propriu-zis. SCHEMĂ TEHNICĂ A. . se termină cu 10 m după linia de marcare a distanţei de 100 m şi este însemnat cu o linie albă pe culoar. Schimbul mixt (combinat Frankfurtez) Alergarea de ştafetă cuprinde. schimbul făcându-se de partea braţului care ţine băţul (schimbul de aceiaşi parte/schimbul alternat). care se efectuează în plină viteză datorită unor starturi lansate. Analiza tehnicii predării băţului de ştafetă se face sub anumite aspecte şi anume: .În probele de ştafetă. următoarele probe: 4 x 100 m şi 4 x 400 m. valoarea rezultatului în probă depinde. Eficienţa tehnicii schimbului este condiţionată de următoarele 39 . Schimbul exterior 2. băţul de ştafetă trebuie transmis în interiorul unei porţiuni de 20 m. iar după efectuarea schimbului alergătorul care a predat ştafeta trebuie să rămână pe culoarul său până ce toate echipele au efectuat schimburile. . în momentul efectiv al manevrei de predareprimire. ale celor doi sprinteri. performanţa depinde de omogenitatea membrilor echipei.mărimea distanţei dintre cei doi alergători. .5m. care să fie viteză maximă.conform modului în care este purtat băţul pe parcursul alergării de fiecare alergător. Apreciind analitic. În echipă.vitezele celor doi alergători de schimb proxim.viteza aducătorului şi a primitorului.valoarea de sprinter a fiecărui component al echipei. respectiv 11. atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII Performanţa în alergarea de ştafetă depinde: . După modul în care se ţine băţul pe parcursul alergării schimbul făcându-se pe partea braţului în care este purtat băţul. respectiv să realizeze cele mai sigure şi eficiente manevre de predareprimire a băţului de ştafetă. . FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII B. în ceea ce priveşte valoarea vitezei de deplasare. Spaţiul de schimb începe cu 10 m înainte.eficienţa tehnicii schimburilor. care pot fi cel puţin egale. ideal este ca viteza aducătorului să fie mai mare decât a primitorului. Schimbul interior 3. se folosesc doua procedee şi anume: schimbul de aceiaşi parte şi schimbul alternativ Tehnica alergării de ştafetă este influenţată de regulamentul de concurs. care trebuie să fie egal cu lungimea braţelor întinse.conform modului în care se realizează predarea – primirea (de jos în sus/de sus în jos). A.

totdeauna în interior (pe partea stângă a primitorului).5 m. schimbul efectiv se realizează. schimbul efectiv se realizează. În proba de 4 x 100 m bărbaţi un timp foarte bun este considerat 1. MODALITĂŢI (VARIANTE) ALE TEHNICII SCHIMBULUI În practică se folosesc 3 moduri de schimb: schimbul exterior. Avînd în vedere faptul că schimbul se produce cu control vizual parţial. Aşadar. O problemă ce produce dificultăţi în siguranţa şi cursivitatea prestaţiei echipei este modaliatatea de manevrare a băţului de ştafetă. în mâna stângă a primitorului. Aşadar. 40 . primitorul trece băţul din mâna stângă. Cîştigul de timp pentru întreaga ştafetă. Imediat după preluare. Factorul de bază pentru aprecierea eficienţei tehnicii poate fi considerată diferenţa de timp dintre secţiunea de alergare cu start de jos (faza de accelerare) şi secţiunea cu start lansat. Schimbul de aceiaşi parte – interior . Imediat după preluare.se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător. modalitatea propriu-zisă se poate efectua.viteza lansată a aducătorului să fie egală cu viteza sa maximă.9 sec.interior Schimbul de aceiaşi parte – exterior . cu unchiul format de degetul mare şi celelalte patru degete lipite şi întinse orientat în jos. schimbul interior şi schimbul mixt. mână predominant mai îndemânatecă. corespunzătoare braţelor întinse în plan antero-posterior. deoarece primirea se efectuează în mâna dreaptă. în mâna stângă. în cele 3 schimburi care se efectuează. Tehnica schimbului de aceiaşi parte Schimbul de aceiaşi parte se poate efectua în două moduri: .distanţa între aducător şi primitor (în momentul schimbului) să fie de 1 – 1. cu mâna stângă. şi mai puţin. Tendinţa de a elimina cât mai mult din timpul pe care 3 din cei 4 coechipieri îl pierd cu ocazia startului de jos individual care corespunde în timp cu ultima parte a alergătorilor precedenţi constituie esenţa însăşi a tehnicii în alergarea de ştafetă.schimbul de aceiaşi parte . respectiv primitorul este mereu cu spatele spre aducător. Eficienţa schimbului mai poate fi apreciată în funcţie de timpul în care băţul de ştafetă parcurge zona de schimb.schimbul de aceiaşi parte . Aducătorul oferă băţul de ştafetă de jos cu mâna opusă celei în care se face primirea. iar în proba feminină 2. în mâna dreaptă.se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător. primitorul trece băţul din mâna dreaptă. totdeauna în exterior (pe partea dreaptă a primitorului). .0 sec. . este considerat indicator tehnic şi rezultă din însumarea celor trei f5 (5 x T3). dacă există diferenţă între viteza maximă a doi coechipieri alăturaţi atunci coechipierul cu valoarea cea mai bună va indeplini rolul de aducător. Pentru începători se recomandă schimbul de aceiaşi parte – exterior. astfel: .schimbul de jos în sus – primitorul întinde braţul înapoi cu palma orientată în jos.exterior. la momentul predării-primirii acestuia. şi mai puţin B. în raport cu suma totală a timpurilor celor 4 membri ai ştafetei. viteza lansată a primitorului să fie egală cu a aducătorului. cu mâna dreaptă. în mâna dreaptă a primitorului.

când oferă băţul de ştafetă. Al doilea alergător trebuie să aibă o bună rezistenţă specifică şi să fie un bun alergător în linie dreaptă. Apropierea de coechipier se face pe partea exterioară a culoarului şi predă băţul în mâna dreaptă a acestuia. creând dificultăţi ultimului schimb. Avantaje: folosirea cea mai economică a spaţiului la schimbul 1 şi 3. Cînd aducătorul ajunge la o distanţă de 1. care sunt cel puţin egale sau aducătorul să posede viteză mai mare decât aducătorului. Aducătorul poartă băţul în mâna dreaptă. Al patrulea alergător trebuie să fie cel mai bun sprinter. Aducătorul poartă băţul de ştafetă în mâna stângă. De asemenea. legate de o bună tehnică de alergare în turnantă. deci aducătorii 1 şi 3 poartă băţul în mâna stângă. calitate necesară în finalul cursei sale. la pasul următor. nu se mai trece în mâna cealaltă. Sarcina acestuia este predarea următorului schimb. capacitate de accelerare şi o foarte bună alergare în turnantă. Avantaje: băţul de ştafetă parcurge drumul cel mai scurt. Apoi. 3. 1. Primitorul. Este indicat pentru începători căci preluarea cu mâna dreaptă este mai îndemânatică. întinde braţul înapoi foarte rapid pentru a prelua băţul (timpul 2). deoarece el poate decide soarta cursei. va trece băţul în mâna stângă pentru a-l preda schimbului următor în acelaşi mod. Un schimb eficient se realizează în situaţia în care aducătorul şi primitorul aleargă cu viteze maxime. Dezavantaje: în schimbul 1 şi 3 băţul de ştafetă nu parcurge drumul cel mai scurt. 2. acest sprinter are o bună capacitate de lansare. Dezavantaje: corpul băţului rămas liber pentru a putea fi apucat de primitor devine din ce în ce mai scurt. după ce este preluat. emite un semnal sonor scurt şi destul de puternic (acesta ar fi timpul 1). Al treilea alergător trebuie să aibă abilităţi complexe. Schimbul interior. ultimului schimb de alergare. Avantaje: preluarea cu mâna îndemânatică oferă un plus de siguranţă. Primitorul. toate acţiunile care urmează se desfăşoară identic. Nu este de neglijat nici capacitatea acestuia de concentrare asupra preluării sigure a băţului de ştafetă. a băţului de ştafetă. de la al treilea schimb. în raport cu schimbul exterior. aducătorul printr-o pendulare rapidă a braţului spre înainte urmăreşte să pună băţul în mâna primitorului (timpul 3). Băţul. Acţiunile sale sunt concentrate spre preluarea sigură a băţului de ştafetă. Calităţile necesare unor buni alergători de ştafetă sunt următoarele: Primul alergător trebuie să posede un foarte bun şi sigur start.Dezavantajul acestui mod de predare este acela că de cele mai multe ori trebuie mutată priza pe băţ în timpul alergării. Dezavantaje: drumul mai lung la schimbul 2 şi preluări (primiri) cu mâna neîndemânatică (stînga).5 – 2 m de primitor. în condiţii optime. în cazul în care schimbul nu se realizează mână lângă mână. Există doua tehnici de predare-primire: 41 . cât şi manipulare precisă la primirea şi oferirea băţului de ştafetă. imediat după preluare. Schimbul mixt sau alternat. Poate duce la pierderea băţului de ştafetă. iar distanţa între ei să fie de 1 metru. Transferul băţului de ştafetă se face cel mai avantajos pe parcursul a 2-3 paşi. de la primul schimb şi oferirea eficientă a băţului următorului schimb. excelând în alergarea lansată. dar pe partea inversă. Se mai numeşte schimbul “Frank-furtes” sau combinat Primul şi al treilea schimb se efectuează pe interior. Schimbul exterior.

b. cu degetul mare orientat în jos şi îndepărtat de celelalte. în mâna primitorului care se află întinsă înapoi cu palma în sus şi în supinaţie.Predarea de jos: aducătorul predă băţul de jos în sus în mâna primitorului care se află întinsă înapoi în pronaţie. . primitorul se află cu mâna întinsă spre înapoi cu palma în sus în pronaţie interioară. la nivelul şoldului. aducătorul predă băţul de ştafetă de sus în jos. Startul 42 . foarte energic. Predarea de sus: a.

o eventuală nouă greşală înseamnă descalificare pentru oricine o produce. În probele de 4x100m şi 4x400m primul alergător este obligat să efectueaze plecare cu start de jos. de ştafetă pot să înceapă alergarea cu cel mult 10m înainte de această zonă de schimb. pentru a putea fi bine observat. după ce au predat băţul. AUTOEVALUARE 1. trebuie să fie ridicat de atletul care l-a scăpat.Se efectuează ca într-o alergare de 100 m . impune un avertisment adresat tuturor alergătorilor. Transmiterea băţului de ştafetă pe parcursul alergării 3. Prevederile regulamentului de concurs Locul de desfăşurare a alergărilor de ştafetă este pista de atletism. plecarea este în turnantă iar startblocurile se aşează aproape de linia exterioară a culoarului.calităţile de start: alergătorul cu startul cel mai rapid se află pe primul schim . strâns apucat de celelalte degete. Şi în cazul utilizării predării de jos în sus primitorul trebuie să procedeze în mod similar fiind modalitatea cea mai sigură de corelare a vitezei celor doi parteneri. Dacă băţul de ştafetă cade. dar transmiterea băţului se face numai în spaţiul de schimb. trasate pe latul fiecărui culoar. Precizăm faptul că locul regulamentar în care se transmite băţul se numeşte “spaţiu” sau “zonă de schimb” şi măsoară 20m. Este indicat ca acesta să fie de culoare cât mai vizibilă. Aducătorii nu au voie să-i împingă pe primitori. cu lungimea de 28-30cm. după care se poate îndrepta spre “bordură”. O plecare greşită. circumferinţa de 12-13cm şi greutate de aproximativ 59 de grame. El poate părăsi culoarul său pentru a recupera băţul. primul sprinter alergă pe culoar. cu condiţia de a nu scurta distanţa de parcurs şi a nu deranja deplasarea altor alergători. Locul este marcat de linii de 5 cm lăţime. se recomandă tehnica predării băţului de sus în jos. Băţul de ştafetă are forma unui tub sau bastonaş din lemn. La ştafeta de 4x400 m. Variante de priză a băţului de ştafetă 2. numai până la ieşirea din turnantă. iar cel de al doilea (primitorul băţului) se deplasează pe acelaşi culoar. toţi componenţii echipei alergă pe acelaşi culoar pe parcursul întregii curse. Băţul are priza între arătător şi degetul mare. Tactica de alcătuire a unei echipe de ştafetă are în vedere următoarele puncte: .calităţile de alergare (cei mai buni alergători sunt programaţi pe parcursurile cele mai lungi) .talia (alergătorii mai înalţi sunt mai înceţi în turnantă datorită efectului forţei centrifuge) Pentru ştafeta de 4 x 400 m. urmărind sosirea acestuia pentru a intra în tempoul lui şi a prelua cât mai la începutul spaţiunui de schimb băţul de ştafetă. Băţul de schimb va fi purtat în mână pe toată durata alergării şi schimbat fără a fi aruncat. Alergătorii care primesc băţul. efectuată de un alergător. respectiv începută înainte de comanda starterului.calităţi volitive (ultimul schimb trebuie să aibă calităţi de luptător) . primitorul fiind cu palma în supinaţie şi întors spre aducător.pl. aducătorul băţului va rămâne pe culoarul său până la degajarea pistei. 43 . metal sau alt material rigid.gradul de stăpânire a tehnicii schimbului . Specificaţi elementele determinante ale performanţei în alergarea de ştafetă. Transmiterea băţului de ştafetă în afara zonei atrage descalificarea. În proba de 4x100m.

Zborul .G.G. prin intermediul forţelor de contracţie musculare (forţe interne) şi al forţelor externe. Aterizarea A.Lungimea 2. FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA SAU ÎNĂLŢIMEA SĂRITURII Scopul săriturilor atletice este de a realiza. SCHEMĂ TEHNICĂ FACTORII CARE DETERMINA LUNGIMEA SAU INĂLŢIMEA SĂRITURII STRUCTURA SĂRITURILOR 1. Bătaia (desprinderea) . Întrucât în timpul zborului traiectoria C. reacţia cu solul forţa de frecare unghiul de desprindere de pe sol.Forţe . o traiectorie în zbor a C.Viteza . Precizaţi „rolurile” alergătorilor din ştafetă.Viteze . Execuţia necesită adaptări ale legilor mecanice. TEHNICA PROBELOR DE SĂRITURI 1. care influienţează lungimea sau înălţimea acesteia sunt următorii: forţa musculară viteza iniţială de pornire în zbor .Unghi 3.G.Rotaţii reale şi compensatorii 4.G. factorii de ordin balistic.4. al corpului atletului cât mai lungă sau cât mai înaltă. înălţimea C.G. BAZELE GENERALE ALE SĂRITURILOR Săriturile reprezintă o mişcare ciclică reprezentată prin elan şi o mişcare aciclică reprezentată prin săritura propriuzisă caracterizată prin specificitatea fazei de zbor. 44 . de la care începe faza de zbor. are o formă de parabolă. Elanul .G.

în principal. Elanul Elanul este format dintr-o alergare accelerată care are scop dublu: a. STRUCTURA SĂRITURILOR Din punct de vedere biomecanic şi a permanentei interacţiuni a forţelor săriturile atletice. Cu abateri de la această schemă generală menţionăm: la triplusalt.5 m/s) şi mai redusă la săritura în înălţime (88. după elan urmează trei bătăi. prima parte a zborului se desfăşoară în condiţiile menţinerii contactului cu solul prin intermediul prăjinii. b.0 m/s la femei). Ponderea fiecărei faze în realizarea performanţei este în funcţie de specificul şi scopul săriturii. acumularea unei anumite viteze orizontale. la săritura cu prăjina. sunt compuse. structurii şi funcţiilor corpului omenesc. pregătirea fazei de bătaie. 1. după elan şi bătaie. în ordinea succesiunii actelor motrice. Între fazele oricărei sărituri se creează raporturi de intercondiţionare. triplusalt (10-11 m/s la bărbaţi şi 9-10 m/s la femei) şi la săritura cu prăjina (9-10. acceleraţia gravitaţională. zborul şi aterizarea. din următoarele faze: elanul.5-8. 1.5 m/s la bărbaţi şi 7. Intre aceşti factori se creează o multitudine de interrelaţii şi intercondiţionări datorate. 45 . zboruri ţi aterizări succesive. cu diferenţierile existente între cele fundamentale şi cele derivate. Viteza elanului tinde să fie maximă la săritura în lungime.- rezistenţa aerului.

G. observând viteza orizontală dobândită până în acest moment la cote raţionale cerute de sensul săriturii (lungime sau înălţime).G. dar cât mai aproape de cea maximă. în faza bătăii.G. Ultimul pas. pe penultimul pas (pasul cel mai lung) coboară în vederea lungimii drumului de acţiune a forţelor motoare care urmează să intre în acţiune în faza următoare. Lungimea elanului este direct proporţională cu mărirea vitezei . atât la bărbaţi cât şi la femei.De principiu. iar pe de altă parte.G. să contribuie la adoptarea poziţiilor optime ale corpului săritorului în faza de bătaie. pe deoparte. C. scade de la penultimul pas la ultimul pas înaintea bătăii cu 4-6 % la săritura în lungime şi cu 5-8% la săritura în înălţime. Pregătirea pentru bătaie se face pe ultimii doi (trei) paşi ai elanului. deşi timpul de zbor al ultimului pas (să nu confundăm cu viteza C. al corpului.) este mai scurt decât al penultimului cu peste 50% la săritura în înălţime.G. Bătaia (desprinderea) Este un procedeu foarte complicat din punct de vedere biomecanic deoarece în momentul aşezării piciorului pentru bătaie apare o permanentă interacţiune a mărimii şi direcţiei forţelor 46 . să reducă efectul de frânare care se produce inevitabil în momentul contractului cu solul. La săriturile în lungime şi înălţime ultimii trei paşi sunt reprezentaţi de următorul raport: mediu – lung – scurt. are ca scop.G. de regulă. se acceptă că viteza elanului trebuie să fie “optimă”. 2. Viteza orizontală a C. mai scurt sau mai puţin scurt.

trebuie avute în vedere: a. după mulţi autori. braţe.G. Impulsie . umeri). în faza extensiei de propulsie. b. forţa musculară de impulsie. cu direcţie şi sens corespunzătoare elanului. Bătaia este faza fundamentală a oricărei sărituri. Din compunerea vitezei orizontale cu viteza verticală rezultă traiectoria de zbor a C. în care piciorul de bătaie intră în contact cu solul (momentul de impact cu acţiunile şi forţele sale specifice cu o precontractie preliminara). Schematic şi simplificat. se numeşte viteză orizontală.G.G. din a căror îmbinare rezultă traiectoria de zbor a C.dependente de amortizare şi desprindere. partea finală a bătăii – în care predomină acţiunea de impulsie a piciorului de sprijin (bătaie) şi acţiunea forţelor de avântare (picior oscilant.G. Dacă urmărim comportarea celor două componente de bază care determină traiectoria de zbor a C. Forţa de bătaie este reprezentată de viteza verticală (ascensională) care i se imprimă corpului în această fază.G. deoarece în această fază se valorifică întregul sistem de forţe. În termeni tehnici. în principal. Viteza verticală este rezultatul altor două forţe care compun: a. al corpului atletului. b. În reprezentarea grafică această forţă devine un vector cu valoare (mărime) exprimată în m/s. bătaia cuprinde două părţi care. uzual. reprezintă 70% din dinamica forţelor care acţionează în desprindere. – respectiv viteza orizontală şi viteza verticală – desprindem următoarele: 47 . al corpului. viteza orizontală şi viteza verticală.G. prin poziţiile corpului şi efectul forţelor care intră în joc. forţa musculară de avântare. partea de început. În faza de desprindere (bătaia) acţionează următoarele forţe: Forţa de inerţie a corpului atletului aflat în mişcare (elan).

– de lungimea elanului (acesta este direct proporţional cu mărimea vitezei orizontale) şi – .Viteza orizontală (m/s) scade în faza de desprindere în raport cu valoarea ei din faza precedentă. Unghiul optim de desprindere a săriturii Viteza unghiului de desprindere produsă de forţa de accelerare 3. cu o cotă mai mare la săritura în înălţime decât la săritura în lungime . Unghiul de contact.50% la femei . La săritura în lungime este cuprins între 64 şi 70 °.10% la bărbaţi şi 26. iar la lungimişti între 100 şi 140 milisecunde fără diferenţieri semnificative între bărbaţi şi femei. Timpul consumat în faza de bătaie este proporţional cu viteza elanului. In concluzie. Unghiul de bătaie. Este de 73 – 75° la săritura în lungime şi foarte aproape de 90° la săritura în înălţime. la săritura în înălţime între 45 şi 60°. La înălţimişti este cuprins între 150 şi 200 milisecunde. În analiza fazei de bătaie ţinem seama şi de următoarele unghiuri care se formează între marile segmente ale corpului şi planurile de referinţă (orizontal şi vertical). mărimea vitezei de desprindere depinde. acesta fiind invers proporţional cu viteza orizontală. Zborul 48 . respectiv din ultimul pas înaintea bătăii.de timpul necesar executării bătăii (care ne dă dimensiunea – traiectul – drumului pe care acţionează forţele de impulsie). Unghiul de desprindere. iar la săritura în înălţime între 45 şi 60°. Viteza verticală (m/s) este mai mare la săritura în înălţime comparativ cu săritura în lungime cu 27. fără a intra în calcul forţa care în mod sigur este prezentă. La săritura în lungime este între 18 şi 27°.

G. adică orice mişcare a unui segment sau parte a corpului efectuată într-un sens. 4. urmăreşte: amortizarea şocului de contact (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina.G. când rezultanta acestora.G. .G. Rotaţiile compensatorii asigură o stare de echilibru a corpului în mişcare prin repartizarea egală a masei corpului în jurul C. cu o autonomie proprie sau din suprapunerea acestora pe rotaţii reale.Determinată de viteza de desprindere. În aceste situaţii ia naştere un cuplu de forţe care imprimă corpului săritorului o rotaţie reală şi inevitabilă în jurul C. nu poate fi modificată cu ajutorul forţelor interne ale săritorului. în raport cu axa de rotaţie.G.G. viteza ei (viteza de rotaţie) poate fi mărită sau micşorată. datorită poziţiei corpului.G. unghiul de desprindere şi înălţimea de desprindere traiectoria de zbor a C. în principal în impulsie.G. Rotaţii reale avem la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina. în funcţie de tipul de săritură. al corpului şi au un caracter de compensare. la aceasta din urmă atletul suportă de 3-4 ori greutatea corpului). Aterizarea În faza finală a săriturii – faza de aterizare – atletul.G. Prin modificarea momentelor de inerţie. deci se aplică “necentrat”.G. este însoţită (compensată) de o mişcare în sens invers. tehnicile de zbor având ca bază raţională însăşi rotaţiile reale.G.rotaţii reale sunt provocate de forţele care acţionează în faza de bătaie. Tehnica de zbor în sărituri se compune din rotaţii compensatorii. 49 . în partea opusă a C. În timpul zborului se pot produce două tipuri de rotaţii: rotaţii compensatorii care se produc în jurul unor axe ce trec prin C. al corpului. nu trece prin C.G. Rotaţia reală durează tot timpul zborului.

Enumeraţi factorii care influenţează lungimea sau înălţimea săriturilor în atletism.valorificarea la maximum a traiectoriei C. AUTOEVALUARE 1. din punct de vedere biomecanic. 7.G. Ducerea înainte a coapselor cu ridicarea genunchilor peste linia orizontală. al corpului. Care este rolul tehnicii în aterizare (în fiecare gen de săritură) TEHNICA SĂRITURILOR ÎN LUNGIME SCHEMĂ TEHNICĂ 50 . Descrieţi fazele (părţile) bătăii şi caracteristicile în fiecare probă de sărituri. a corpului pentru mărirea lungimii măsurabile a săriturii (la săritura în lungime şi triplusalt). Precizaţi tipurile de rotaţii în zborul săriturii şi rolul lor. 2. cedarea (flexia) din articulaţiile genunchilor şi coxo-femurale crează premizele “ieşirii” din punctul “mort”. evitând căderea înapoi pe braţe şi bazin. concomitent cu aplecarea trunchiului pe coapse ) fără ca acesta să depăşească mult planul vertical) şi flexia dorsală a vârfurilor picioarelor pentru a lua contactul cu solul pe călcâie sunt principalele acţiuni motrice care se produc în faza de aterizare.G. 6. Contactul picioarelor cu solul creează o forţă de reacţie determinată de componenţa orizontală a vitezei de aterizare care provoacă: frânarea vitezei de deplasare. Precizaţi caracteristicile structurilor tehnice ale săriturilor. un moment de rotaţie înainte în axa transversală care trece prin C.G. Precizaţi scopul elanului în sărituri.G. Tehnica aterizării la săritura în lungime şi triplusalt. 4. În aceste condiţii. Stabiliţi interrelaţiile şi intercondiţionările factorilor săriturilor. este destul de complexă. 3. 5.

în condiţiile încadrării tehnicii acestuia în legităţile biomecanice care o guvernează. Bineînţeles că la acestea se adaugă şi înălţimea C. bătaia şi aterizarea .se află într-o interdependenţă absolută. săritura cu extensie” (sau întinsă). A. ELANUL BĂTAIA ZBORUL ATERIZAREA Performanţa în săritura în lungime se bazează în principal. Pentru performanţă însă fazele îşi au importanţa lor. Influenţa cea mai mare pentru distanţa de zbor o are viteza de desprindere şi unghiul de desprindere. la realizarea unui echilibru cât mai bun în zbor. urmate de aterizare şi în ultimă instanţă de zbor. evident şi a pregătirii unei aterizări eficiente. ELANUL Este un elan rectiliniu şi are ca scop realizarea unei viteze maxime controlabile care prin intermediul bătăii să fie transformată în viteză ascensională sub un unghi de desprindere optim.G. Fazele săriturii – elanul.G.G.A. raportat la viteza pe care o foloseşte. Procedeele tehnice folosite de săritori sunt în principal marcate de faza de zbor şi nu influenţează lungimea săriturii în mod direct. C. care este determinată de viteza orizontală şi cea verticală a C. 51 . Aceste procedee sunt folosite de săritor în funcţie de stagiul în probă şi de modul cum se adaptează. în momentul desprinderii săritorului de pe sol.G. pe exploatarea la maxim a vitezei de deplasare şi detentei săritorului. B. fiecare fază este determinată de cea anterioară şi o determină pe cea care urmează. la desprindere. Ele sunt: săritura cu l ½ pas în zbor. D. astfel bătaia şi elanul au valori apropiate. Numai la viteze apropiate între săritori pe ultima parte a elanului diferenţele de performanţă depind de tehnicitatea fiecăruia.

G. Prin aşezarea pe plat a ultimilor 2 paşi de elan se permite coborârea C. determică performanţa prin modul cum se pregăteşte bătaia cu o pierdere cât mai mică de viteză. Astfel. Raportul optim arată că sfîrşitul elanului. bazinul trebuind să avanseze pentru a fi pe piciorul de bătaie imediat. şi o viteză crescută de executare a bătăii (cu 20-24 cm).15 m la performanţă. Acest lucru este favorizat în principal de o viteză orizontală superioară şi de rapiditatea cu care se execută bătaia.08 – 0.G. C. este stabilită în mod individual în funcţie de capacitatea de accelerare a fiecăruia (B. B. În aceste condiţii lungimea elanului. Dacă tendinţa săritorului trebuie să fie de a creşte viteza continuu. practic cea mai mare viteză se constată pe penultimul pas dinaintea bătăii şi o pierdere de viteză pe ultimul pas.O creştere de 0. a săritorului. ştiut fiind faptul că cu cât viteza orizontală este mai ridicată. care poate fi de 35-45-50 m la bărbaţi şi 32-40 m la femei. Powers – 23 paşi). respectiv ultimii 3 paşi.Beamon – 20 paşi.1 m/s a vitezei de alergare asigură o creştere de 0.Lewis – aprox. Faţă de cele arătate mai sus deducem că cea mai bună 52 . cu atât durata în timp a bătăii este mai mică. Această lungime a penultimului pas de alergare (cu 11-18 cm) este urmată de o scurtare a ultimului pas pentru a asigura dirijarea impulsiei în direcţia C.G. 23 paşi. BATAIA (desprinderea) Scopul bătăii este de a transforma viteza orizontală (obţinută în urma alergării pe elan) în viteză ascensională în direcţia cea mai favorabilă (unghi de desprindere optim).G. în timpul bătăii se produce o reducere a vitezei orizontale cu 9 – 15 %.

totul în relaţie strînsă cu lungimea săriturii.G. iar la un raport spre 3:1 ar scădea. C. ca urmare a rezultatului de transformare a vitezei orizontale în viteză ascensională. Acum se departajează net procedeele tehnice folosite. Se constată la ora actuală că bătaia nu este altceva decât o impulsie foarte puternică a pasului de alergare. Şi avântarea segmentelor libere are rol activ dacă este executată la timp. imediat ce piciorul de bătaie a luat contact cu pragul.bătaie este atunci cînd rezistenţa la mişcarea orizontală este redusă la minimum şi impulsia este cea mai mare posibilă şi dirijată total în direcţia C. Raportul optim între viteza orizontală şi viteza verticală este de 2:1 şi chiar mai mare (3:1) în favoarea primei.G. în acest fel săritura în lungime devenind o continuare a alergării pe o traiectorie mai înaltă. Este faza care asigură un echilibru dinamic controlat şi care pregăteşte o aterizare eficientă. Raportat la unghiul optim teoretic de desprindere. a corpului săritorului. Astfel se crează o presiune suplimentară pe sol şi ca urmare o reacţie a reazemului crescută. viteza orizontală fiind transformată în viteză ascensională. ZBORUL În scopul de a realiza o performanţă optimă a săriturii se ţine cont că forţa de accelerare produsă de bătaie imprimă săritorului o viteză optimă în care componenta verticală este dominantă. În aceste condiţii unghiul de desprindere depinde de viteza orizontală şi capacitatea săritorului de a se desprinde cu o viteză orizontală cât mai mare. Astfel săritorul începător va 53 . precedând impulsia. care este de 45°. unghiul de desprindere favorabil ar fi 23-27°.

Zborul durează din momentul desprinderii piciorului de bătaie de pe prag. Totul depinde de calităţile motrice. iar marii performeri ajung până la 3 paşi şi jumătate. a corpului săritorului este determinată şi neinfluenţabilă. Aceste mişcări trebuie se caracterizează prin amplitudine. acesta trebuie să diminueze cât mai mult această tendinţă de rotaţie. Pentru începătorii se recomandă procedeul cu ghemuire şi 1 ½ paşi în zbor.Săritorii care dezvoltă o viteză mai redusă pe elan (şi unele săritoare) preferă săritura “întinsă” (sau “cu extensie”). care au scopul în scopul menţinerii echilibrului corpului şi pregătirea aterizării. fapt care se datorează momentului unghiular creat în timpul bătăii. până la reluarea contactului cu solul. respectiv: Nr. Zborul Săritura 54 .G. fiind cea mai simplă şi care asigură o impulsie totală a piciorului de bătaie şi o avântare activă în sus şi înainte a segmentelor libere şi umerilor. crt. păstrând atât cât îi este necesar pentru o aterizare echilibrată şi lungă. deoarece este cel mai simplu şi accesibil zbor şi asigură baza de învăţare pentru procedee mai evoluate. . datorită faptului că asigură efectuarea bătăii corecte cu impulsie completă şi avântarea activă a celorlalte segmente. o forţă şi o mobilitate optimă. ceea ce denotă o viteză.folosi tehnica cu 1 ½ pas în zbor. a săriturii. Cu toate că după desprindere săritorul are tendinţa unei rotaţii înainte în axul transversal al corpului. Datorită faptului că după desprindere traiectoria C.G. În timpul zborului săritorul efectuează o serie de mişcări. Săritorii care aleargă cu o viteză superioară pe elan preferă tehnica cu paşi în zbor (2 ½ paşi în zbor). Mişcările pe care le execută săritorul în timpul zborului sunt rotaţii compensatorii care asigură echilibrul în zbor şi care marchează şi tehnica zborului. supleţe şi coordonare. Zborul este faza care diferenţiază procedeele tehnice ale săriturii în lungime. Procedeul utilizat se diferenţiază în funcţie de experienţa subiecţilor. tehnica zborului nu are influenţă directă asupra lungimii săriturii.

săritorul se află în partea ascendentă a zborului. Săritura se efectuează mai ales în cadrul bateriei de exerciţii din şcoala săriturii. La aterizare picioarele coboară spre sol. coapsele ridicate. corpul îşi schimbă poziţia printr-o mişcare mai puţin obişnuită. poziţie de extensie la nivelul marilor articulaţii. cu piciorul de avântare înainte îndoit. Săritura în lungime cu ghemuire ▪ Săritura în lungime întinsă sau cu extensie este un procedeu mai elaborat decât precedentul. urmând extensia gambelor. pentru valorificarea maximă a zborului. cu gambele flectate şi călcâiele spre înapoi. având în vedere faptul că în timpul zborului.2 ½. începătorilor. printr-o mişcare de extensie din articulaţia şoldului. 3 ½ paşi Săritură în lungime cu paşi şi extensie Procedee tehnice ale săriturii în lungime ▪ Săritura în lungime cu ghemuire este recomandată şcolarilor mici sau celor care se iniţiază în atletism. 55 . Coborârea piciorului de avântare are ca efect proiectarea bazinului înainte. Zborul debutează cu gruparea rapidă a genunchilor spre înainte sus şi menţinerea lor în această poziţie. Ulterior picioarele sunt aduse înainte. în poziţia de pas sărit. lângă piciorul de bătaie.1 2 3 4 Grupat Extins Cu paşi Combinat Săritură în lungime cu ghemuire ăritura în lungime întinsă Săritura în lungime cu 1 ½. în vederea aterizării. până în apropierea momentului aterizării. În partea descendentă a zborului piciorul de avântare coboară şi se întinde. Din inerţia forţei de desprindere. care presupune participarea mai activă a practicantului. cu întinderea lor. care s-a păstrat întins înapoi încă din momentul desprinderii.

iar trunchiul se apleacă înainte pe coapse. prin aplecarea trunchiului cu braţele înainte. Pentru un zbor cât mai lung. avansaţi şi elevi din clasele gimnaziale. În prima parte a zborului. cu coapsa la orizontală. efectuând o acţiune de pendulare spre înainte. Pentru a realiza o aterizare cât mai eficientă.Săritura în lungime cu extensie ▪ Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor este uşor de practicat de către începători. iar piciorul de avântare este îndoit. concomitent cu extinderea gambelor în vederea pregătirii aterizării. După desprindere săritorul se află în poziţie de pas sărit. membrele inferioare. săritorul aduce înainte piciorul dinapoi şi îl alătură celui dinainte. iar în partea a doua trece în uşoară extensie Depărtarea dintre coapse formează un unghi de 100-120°care se menţine cât mai mult posibil. trunchiul se află pe verticală. În acelaşi timp braţele. După efectuarea bătăii. călcâiele iau contact cu nisipul. în timp ce piciorul de bataie pendulează înainte cu genunchiul îndoit. aflate de asemenea în acţiune compensatorie. formând unghi de 90° în articulaţia genunchiului. Pendulările descrise sunt rotaţii compensatorii. În finalul porţiunii descendente a zborului. apoi pendulează înapoi jos. prin extensie din articulaţia şoldului. braţele coboară rapid spre înapoi. Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor ▪ Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor presupune o tehnică mai elaborată decât cele anterior prezentate şi se diferenţiază prin numărul de paşi executaţi de săritor în timpul zborului. pendulează alternativ cu membrele inferioare. încât să fie 56 . Braţele participă la efortul de aterizare. aduce o pierdere mai mică de viteză orizontală şi asigură o desprindere mai lină. cu tălpile în flexie dorsală se îndoaie. Lucrul braţelor se desfăşoară coordonat cu cel al picioarelor. în care piciorul de bătaie este menţinut înapoi. gambele sunt extinse energic înainte pentru a valorifica la maximum traiectoria de zbor. ridicând genunchi spre orizontală. Tălpile săritorului trebuie să atingă nisipul. Braţul opus piciorului de avântare se află ridicat în dreptul privirii. trece prin planul suprafeţei de aterizare. La contactul cu solul. consolidând echlilibrul general. În faza descendentă a zborului. Aterizarea trebuie să evite căderea săritorului înapoi. Pregătirea fazei de bătaie. în aşa fel. în punctul în care prelungirea tangentei la traiectoria centrului de greutate. care realizează echilibrul general al corpului. bătăii piciorul de avântare urcă rapid până la orizontală.

pregătită şi realizată corect şi echilibrat.consolidarea echilibrului general. .G.G. dar nu exagerat de înclinat.continuarea acţiunii membrelor inferioare. îndemânare şi mobilitate a atletului şi este legată de componenta descendentă a vitezei zborului. Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor D. Această fază. coordonate cu membrele superioare .valorifică acţiunea piciorului de bătaie.înaintea proiecţiei verticale a centrului de greutate. asigură luarea contactului cu nisipul cât mai departe de locul unde ar intersecta solul traiectoria C. fără ca săritorul să 57 .. prin avântarea energică a piciorului liber spre înainte. prin rotaţiile compensatorii efectuate de membrele inferioare. prin paşii de alergare în zbor. Avantajele utilizării procedeului cu paşi în zbor constau în: . ATERIZAREA O aterizare raţională care să nu influenţeze rezultatul în mod negativ al săriturii depinde de gradul de tehnicitate.

în care pista de elan are lungimea minimă de 40m şi maxim de 45m.cadă înapoi şi având posibilitatea de a se redresa spre înainte. Pragul de bătaie Ordinea desfăşurării săriturilor în concurs este trasă la sorţi. numită linia de bătaie se continuă cu pragul pentru plastilină lat de 10cm şi lung de 1. lung de 1.21-1.22m ridicat faţă de nivelul pragului de lemn. perpendicular până la linia de bătaie a pragului.75m şi maximă de 3.22 m şi lat de 20 cm. a cărui suprafaţă este la acelaşi nivel cu pragul de bătaie. la o înălţime de 7mm. plasat la o distanţă de cel puţin 10m faţă de extremitatea zonei de aterizare. cea mai apropiată lăsată de orice parte a corpului (cota “0” a ruletei).22-1. Zona de aterizare.25m fiind marcată de două benzi late de 5cm. Sectorul de aterizare pentru săritura în lungime Bătaia se efectuează la pragul de bătaie construit din lemn. marginea pragului dinspre groapa cu nisip.21-1. iar lăţimea de 1. respectiv groapa cu nisip are o lăţime minimă de 2. în direcţia alergării. Groapa de aterizare este umplută cu nisip fin şi umed. Prevederile regulamentului de concurs Concursurile se desfăşoară condiţii materiale standard.00m fiind aşezată cu ax longitudinal. fiecare atlet având dreptul la trei sărituri. în prelungirea pistei de elan. sub un unghi 30º. la nivelul pistei de elan. 58 . Totodată aterizarea are rolul de a absorbi şocul la contactul cu nisipul. Acestea se măsoară de la urma faţă de prag.

se ia în considerare următoarea performanţă ca valoare. dacă acesta: . mai aproape de linia de bătaie.efectuează bătaia de o parte sau alta a extremităţilor laterale ale pragului de bătaie.depăşeşte linia de bătaie. iar primul său contact cu solul la exteriorul zonei este mai aproape de linia de bătaie.Măsurarea lungimii săriturii Clasamentul se efectuează în ordinea descrescătoare a performanţelor obţinute. în caz de egalitate. decât decât semnul cel mai aproape făcut în nisip. primii opt săritori. înainte de zona de aterizare.în aterizare atinge solul în afara zonei de aterizare. cu orice parte a corpului.părăseşte zona de aterizare. decât urma cea mai aproape rămasă în nisip. . . . . în ordinea performanţelor au dreptul la trei încercări suplimentare.depăşeşte timpul acordat pentru efectuarea unei săriturii.atinge solul dincolo de linia pragului.mai aproape de prag . fie în faţa sau în spatele liniei de bătaie prelungită.în afara zonei de aterizare) . respectiv 1 minut. Se consideră o greşită o încercare a unui săritor. Săritură nereuşită (ultima urmă . TEHNICA SĂRITURILOR ÎN ÎNĂLŢIME Fazele corespondente tehnicii săriturii în înălţime constau dintr-o succesiune ordonată de mişcări având drept scop trecerea peste o ştachetă aşezată în poziţie orizontală la înălţime cât mai 59 .

Procedeele tehnice au evoluat de-a lungul timpului: Zborul Săritura 1 Forfecare Săritura în înălţime cu păşire Rostogolire laterală Săritura în înălţime cu rostogolire laterală Rostogolire Săritura în înălţime cu ventrală rostogolire ventrală Răsturnare dorsală Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală Procedee tehnice ale săriturii în înălţime Procedeul actual utilizat de toţi săritorii este cel cu răsturnare dorsală. In evoluţia tehnicii acestei probe cunoaştem : săritura cu păşire săritura cu rostogolire ventrală săritura cu rostogolire dorsală Scopul săriturilor în înălţime este de autopropiectare a corpului pe o traiectorie preponderent verticală. urmată de fazele de zbor. Veriga de bază în tehnica săriturilor se constituie în modalitatea de trecere peste ştachetă. care de fapt nu mai influienţează prestaţia săritorului după epuizarea zborului. de deconectare şi refacerea activă (în urma solicitării aceluiaşi picior de bătaie). folosindu-se de autoproiectarea corpului şi trecerea cât mai raţională a obstacolului – stachetă. natural. a coordonării segmentare. zbor pe o traiectorie ce nu mai poate fi modificată de mişcările săritorului. respectiv păşire. . determinată de bătaia necentrată. Acest fapt este realizabil în condiţiile unei desprinderi dinamice. . bătaie. rostogolire sau răsturnare. efectuate pe un singur picior. respectiv legarea logică şi legică a fazelor: elan.procedeul este simplu. cu desprindere pe traiectorie verticală. numită astfel datorită aspectului pe care îl are acţiunea membrelor inferioare în timpul zborului. accesibil. . a forţei membrelor inferioare. în parametrii optimi de forţă şi viteză. cât şi ca mijloace auxiliare de pregătire sportivă. Mişcările de rotaţie pot fi accelerate sau încetinite prin acţiunile compensatorii ale segmentelor corpului. Argumentele care îl recomandă sunt: . Zborul astfel produs are forma unei parabole abrupte. a coordonării generale a corpului. dar sub un 60 . În această relaţie. elan şi în final aterizarea.mare.Elanul constă într-o alergare accelerată de 5-7 paşi. cât mai înaltă. Structura tehnică a săriturilor respectă mecanismul de bază.procedeul consolidează formarea la practicanţi a deprinderii de bătaie blocată. respectiv ştacheta. pentru trecerea peste un anume reper înălţat. efectuată în linie dreaptă.procedeul poate fi utilizat în condiţii materiale minime. este un procedeu impus de programă în activitatea şcolară şi folosit cu atleţii începători. Toate fazele săriturii sunt strâns legate între ele şi se condiţionează reciproc. faza cea mai importantă este bătaia. Celelalte procedee sunt folosite ca mijloace de consolidare a bătăii pregătitoare a zborului pe traiectorie asccendentă înaltă. Tehnica săriturii în înălţime cu păşire sau cu forfecare. Săriturile în înălţime impun învingerea forţei gravitaţionale. zbor şi aterizare.

Aterizarea este faza care începe din momentul în care piciorul de avântare ia contact cu solul. oblic faţă de planul ştachetei. Piciorul de avântare efectuează o mişcare înainte-sus. care se avântă energic. Elanul 61 . elanul se efectuează din partea dreaptă a ştachetei. După depăşirea ştachetei. piciorul de avântare coboară rapid.Bătaia se efectuează pe piciorul puternic. Aceste articulaţii preiau greutatea şi amortizează şocul produs de coborârea corpului de la o anumită înălţime. care întârzie liber în jos. cu genunchiul întins şi talpa în flexie dorsală. la 2-3 lungimi de talpă sau 70-90cm de proiecţia acesteia pe pista de elan. iar dacă săritorul bate pe piciorul drept. Zborul are aspectul unei păşiri în care piciorul de avântare urcă întins. angrenând şi braţele în acţiune.unghi de 35°. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1. Dacă săritorul bate pe piciorul stâng. cu vârful pe direcţia elanului. şi a şoldului. după care se îndoaie uşor. În acelaşi timp cu avântarea piciorului liber. pe toată talpa. în scopul combinării forţelor interne şi externe spre proiectarea verticală a corpului. Piciorul rămâne întins până la depăşirea planului superior al ştachetei. aflat depărtat de ştachetă. fapt ce favorizează depărtarea bazinului de ştachetă. urmat de piciorul de bătaie. Zborul efectuat prin trecerea succesivă (păşire) a membrelor superioare peste ştachetă se constituie în veriga principală a tehnicii săriturii în înălţime cu păşire. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALA 1.Zborul începe din momentul întreruperii contactului piciorului de bătaie cu solul şi se încheie la primul contact al piciorului de avântare cu nisipul gropii. dinapoi spre înainte. Ultimii doi paşi ai elanului respectă ritmul lung-scurt. .45°. iar trunchiul se apleacă înainte şi se răsuceşte uşor spre piciorul de bătaie. Zborul B. . acţionează braţele şi umerii. Săritura în înălţime cu păşire SCHEMĂ TEHNICĂ A. Bătaia se execută puternic. genunchiului. Alergarea cu viteză controlabilă se efectuează degajat. Bătaia 3. elanul se efectuează din partea stângă a ştachetei. prin flexie controlată a gleznei. . Elanul 2.

Un unghi mai mic (cca. CORESPONDENŢE ÎNTRE ROSTOGOLIREA VENTRALĂ RĂSTURNAREA DORSALĂ ŞI Pe fondul descrierii tehnicii.25°) permite viteza cea mai mare.75 – 1. prezentăm aspectele de analiză biomecanică a celor două procedee. dar cu o traiectorie lungă a C. penultimul pas – F – 1.85 m. în zbor.15 – 2. A.25 m.G. în ordinea succesiunii fazelor săriturii prezentată în manualul cursului de bază. astfel: penultimul pas – B – 2. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ 1.B – 1.G. asigură realizarea unei viteze orizontale superioară (7-8 m/s) şi posibilitatea realizării în bune condiţiuni a culcării.G. O bătaie eficientă presupune o scurtare a ultimului pas al elanului. Un unghi de elan mai mare obligă la o blocare mai fermă a vitezei orizontale. Bătaia 3.95 – 2. care realizează o coborâre a C. Elanul Elanul.2. 2. Zborul C. al săritorului şi prin aceasta posibilitatea acţionării cu forţele interne pe un drum mai lung în timpul bătăii.G.00 m.F – 1. Pregătirea bătăii constă în accelerarea ultimilor paşi ai elanului şi o creştere a amplitudinii (lungimii) penultimului pas. ultimul pas.70 – 1. învăluirii şi eschivării ştachetei. Bătaia 62 . ultimul pas. executat sub un unghi de 20-40° faţă de ştachetă.75 m.

în timpul bătăii şi de viteza acestei deplasări. la început “blocat” (întins).G. Desprinderea săritorului de pe sol se face sub un unghi de 60-70°.În timpul bătăii înălţimea C. 63 . Impulsia piciorului de bătaie este precedată de acţiunea de atac. Piciorul de atac se menţine întins până la trecerea sa de orizontală.G.5 m/s.G. La rostogolirea ventrală Vo (viteza orizontală) depinde de înălţimea deplasării C. In acest moment unghiul format între gambă şi coapsă la piciorul de bătaie este de 135-140°. al săritorului se ridică cu 20-40 cm de la aşezarea piciorului de bătaie pe sol până la extinderea sa totală în urma impulsiei.G. Aşezarea pe sol se face sub un unghi de 50-60°. respectiv de avântarea în sus a piciorului liber şi a ambelor braţe. după aceea cedând pentru a asigura condiţii optime unei împulsii totale şi rapide datorită aşa-zisei comprimări a resortului.1 / 4. cu o viteză verticală de 4. după care cedează din genunchi (se flectează) pentru a asigura strecurarea sa în jurul ştachetei şi conducerea mişcării de rotaţie pe parcursul învăluirii ştachetei.

cu cât se realizează o grupare mai mare a diferitelor segmente ale corpului în jurul C. B. care se duc mult în jos pe verticală. Acest lucru se realizează prin trecerea ştachetei în primul rând cu piciorul de atac şi braţul de aceeaşi parte. apoi cu capul şi cu trunchiul. Elanul 64 . al săritorului să fie cât mai coborât sub nivelul barei.3. cu atât acesta va fi coborât şi ca atare cu aceleaşi calităţi un săritor poate trece peste înălţimi mai mari. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1. C.G. învăluirii ştachetei şi a mişcărilor compensatorii. Zborul Zborul la săritura în înălţime cu rostogolire ventrală trebuie să asigure o coordonare perfectă în spaţiu şi timp astfel încât. să ajute trecerea totală dincolo de ştachetă. prin compensare. În trecerea peste ştachetă.G. pentru ca.G.G. în urma culcârii.

pasul atingând amplitudinea maximă.Elanul la săritura în înălţime cu răsturmare dorsală are 3 faze: punerea în acţiune. Laba piciorului de bătaie se aşează pe sol sub un unghi cât mai mic faţă de ştachetă. iar pe ultima parte trunchiul se redresează. pe penultimul pas (cca. Ea însă asigură punerea sub tensiune a muşchilor extensori şi o poziţie favorabilă unei bătăi eficiente. accelerarea şi ultima parte care asigură pregătirea bătăii şi care se efectuează pe 3-5 paşi de alergare curbi-linie. realizîndu-se şi o plasare corectă a trunchiului şi bazinului pentru bătaie. ea terminându-şi acţiunea odată cu ultimul contact cu solul. viteza maximă utilizabilă atingându-se de fapt la terminarea alergării în linie dreaptă. se realizează echilibrul alergătorului astfel. În partea a doua a elanului tempoul se accelerează. alergarea se relaxează continuând să accelereze. de 25-30° juniori şi femei şi spre 30° la bărbaţi.G. 65 . astfel încât se evită a se depăşi planul ştachetei datorită forţei centrifuge. 18 cm). Înclinarea corpului trebuie să fie de 20-25° la elevi.G. În alergarea pe elan. Şi aici se coboară C. Forţa centrifugală realizată prin alergarea curbilinie nu este importantă. prin înclinarea corpului se îndepărtează centrul de greutate de planul ştachetei spre interior pe ultimii paşi.

) se crează rotaţiile necesare culcării pe ştachetă. preluându-se de la săritura cu “rostogolire ventrală” avântarea ambelor braţe simultan.2. Bătaia şi desprinderea În timpul bătăii datorită blocării vitezei orizontale şi unei impulsii (în afara C. Atacul la acest procedeu tehnic a fost şi el perfecţionat. Acestea sunt rotaţiile reale în jurul axului longitudinal al corpului şi în jurul axului transversal. Desprinderea săritorului de pe sol se realizează sub un unghi de 57-62° cu o viteză orizontală micşorată în timpul bătăii cu 2.G.G.70 m/s. ţinând seamă de faptul că durata în timp a bătăii este mai scurtă la răsturnarea dorsală (220-200 m/s) faţă de cea de la rostogolirea 66 . Senzaţia în momentul desprinderii pe verticală prin rotarea pe verticală este că săritorul intră într-o traiectorie de spirală. Încercările de a efectua şi atacul cu piciorul liber întins în prima parte a sa nu a dat rezultate. trecerii peste aceasta cu spatele şi eschivării ştachetei.30 – 3.

1 m/s la viteza verticală a unui săritor dă un plus de 3 cm la ridicarea C.G.ventrală (270-230 m/s).G.G. Braţul înspre partea piciorului oscilant de atac se trimite lung în sus cu tendinţa de a trece primul peste ştachetă şi de a direcţiona săritura.1 – 5. aceasta determinând înălţarea C.bătaia 3. Zborul Este faza prin care se valorifică elanul şi bătaia desprindere şi se manifestă ca rezultat al transformării vitezei orizontale în viteză verticală prin intermediul bătăii când săritorul se desprinde de sol cu o viteză de 5.6 – 4.G.G. 67 .G. cât mai sus ca urmare a impulsiei exercitată cu o viteză cât mai mare şi cu o desprindere sub un unghi cât mai mare faţă de orizontală. pe verticală. Un plus de 0. Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală .8 m/s la femei. Calitatea şi tehnicitatea unui săritor în înălţime constă tocmai în capacitatea de a ridica C.6 m/s la bărbaţi şi de 4. al corpului.

Foarte activ în zbor.Modalitatea de trecere şi eschivare a ştachetei în “arc dorsal” se bazează pe trecerea succesivă a unor părţi ale corpului dincolo de bară.G. Tendinţa de a avea capul întors spre înapoi. Lasă să cadă piciorul de atac şi trage 68 . Pierdere de viteza orizontală importantă înaintea ultimului pas. totul realizîndu-se în principal pe rotaţia reală în jurul axului transversal al corpului. Fac antrenament de viteză şi acest lucru le Poziţia de alergare pe elan cu genunchii mai puţin ridicaţi. respectiv varianta “FLOP – viteză” şi varianta “FLOP – forţă” şi aceasta pe baza aprecierii raportului forţă/greutatea corpului şi a componentelor vitezei şi puterii. Caracteristicile celor două variante nu le departajează deşi ele sunt următoarele: FLOP . coboară şi rămâne în urmă faţă de piciorul de bătaie.7 – 8. C.4 m/s FLOP – forţă Viteză elan 7. Au o greutate foarte uşoară şi fond mediu de antrenament cu haltere. pe ultimii 2 paşi şi la începutul zborului.0 m/s Lungimea aproximativă a elanului 8-9 paşi 10 – 12 paşi Ridicarea genunchilor în sus accentuată în alergare (poziţia de sprint). Dublă mişcare de braţe.G. atletul strecurându-se peste bară. Avântarea ambelor braţe simultan. lungă şi susţinută.0 – 8.G. C. Pierdere uşoară de viteza orizontală pe ultimul pas. coordonată unilateral a braţelor.viteză Viteză aproximativă pe elan 7. Practica a departajat 2 verticale la acest procedeu tehnic. particular pe ultimii paşi Acţiunea rapidă. rămîne relativ avansat şi înălţat.G.

din care sunt confecţionate sectoarele nu se ridică probleme în legătură ce aterizare săritorilor la acest procedeu tehnic. Lucrul mediu de viteză.place. Între stâlpi şi zona de aterizare este un spaţiu de cel puţin 10cm. 4. pentru a evita ca ştacheta să fie deplasată printr-o mişcare a zonei de aterizare care atinge stâlpii. Datorită materialelor de calitate superioară. Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală . a asigura forţă şi rapiditate pe ultimii 2 paşi ai elanului. Greutatea este mai ridicată şi fac antrenamente cu haltere. locul de bătaie este orizontal şi doi stâlpi sprijină ştacheta. Aceasta este din fibre de sticlă sau alt material potrivit. un elan agresiv şi orientare pe verticală a componentelor desprinderii. Aterizarea Aterizarea se efectuează pe partea superioară a trunchiului. Zona de aterizare nu este mai mică de 5m lungime şi 3m lăţime. nu se recomandă ştacheta de metal. cu un tonus controlat al flexiilor articulare ale membrelor inferioare. Stâlpii sunt suficient de înalţi şi vor depăşi cu cel 69 . Lungimea totală a ştachetei este de 4m (+/.2cm). gambele sub el .zborul Poziţia de „arc dorsal” în zbor La ambele variante însă trebuie puse pe acelaşi plan următoarele: a fi foarte rapid. cu o greutate de 2 kg.după desprindere. PREVEDERILE REGULAMENTULUI DE CONCURS Concursurile se desfăşoară în condiţii materiale standardizate în care pista de elan are de 2025m.

Desigur că cele trei încercări greşite se puteau produce şi la 1.în cazul în care egalitatea se menţine şi numai dacă este vorba de locul I. un atlet va fi eliminat din concurs. Spre exemplu. cu piciorul sau cu orice parte a corpului. Săritorul este obligat să execute bătaia pe un singur picior. inclusiv la înălţimea la care a trecut ultima oară. AUTOEVALUARE 1.80m şi ratează prima încercare. ştacheta va fi coborâtă sau urcată câte 2cm. se procedează astfel: . un atlet sare la 1. la orice înălţime care urmează.puţin 10cm. care se ivesc destul de des.când doi sau mai mulţi concurenţi au terminat concursul la aceeaşi înălţime. săritorii sunt anunţaţi de un arbitru care este înălţimea la care începe concursul şi înălţimile succesive la care se va ridica ştacheta. fără a trece ştacheta. adică poate renunţa la o încercare de la o anumită înălţime. cele mai puţine încercări greşite. bineînţeles. în funcţie de înălţimile succesive la care se ridică ştacheta după terminarea fiecărui tur. Stâlpii nu se deplasează în timpul probei.80 m.80m şi abia la 1. Se consideră a fi ratată o săritură în cazul în care atletul doboară ştacheta de pe suporţi sau intră în planul vertical al stâlpilor cu mâna. el va fi eliminat din concurs. concurenţii aflaţi la egalitate vor ocupa acelaşi loc în clasament.G. cu 3. oricare ar fi înălţimea la care s-au produs încercările ratate. după care renunţă să mai sară la 1. conform înălţimii minime fixată şi anunţată de arbitrul şef şi va putea sării după cum doreşte. În cazul de faţă. Ordinea efectuării încercărilor se stabileşte prin tragere la sorţi. între extremităţile ştachetei şi stâlpi este un spaţiu de cel puţin 1 cm. După fiecare tur de câte trei încercări. dar şi aici doboară ştacheta. dacă nici în acest caz nu se rezolvă egalitatea. după terminarea fiecărui tur.85m îşi face a doua săritură. pe care o poate efectua unde doreşte: fie tot la 1. fie la 1. Dacă nu este vorba de locul I. Dacă săritorul greşeşte şi a treia oară.90m sau mai sus. soarta atletului fiind aceeaşi. săritorul care a efectuat cel mai mic număr de încercări la înălţimea respectivă. 4. dacă egalitatea se menţine. 70 . decât dacă judecătorul probei consideră că este necesar. săritorul mai are dreptul la o singură încercare. 5. fiecare concurent are dreptul la câte o singură încercare la înălţimea respectivă. este clasat înaintea celorlalţi. înălţimea maximă la care va putea fi ridicată. atunci concurentul care are în toată proba. . Un concurent poate opta pentru intrarea în concurs. În cazul egalităţilor.G. acesta începe prin acordarea unei încercări la ultima înălţime la care concurenţii au doborât ultima oară ştacheta. Clasamentul se întocmeşte în ordinea performanţelor. Descrieţi caracteristicile tehnicii la înălţime raportată la C. se va proceda la „concursul de baraj”. până când egalitatea va fi rezolvată. este clasat înaintea celorlalţi.85m. ştacheta se ridică conform prevederilor regulamentare de ridicare succesivă. Înainte de începerea concursului. După trei greşeli succesive. 10 cm. Pe suporţi.

4. de forţă 5. Înălţimea de eliberare 4. Unghiul de lansare 3.G. Comparaţi tehnicile – rostogolire ventrală şi rostogolire dorsală 6. Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire ventrală? 3. Elanul 2. modul de eliberare a obiectului. Descrieţi săritura în înălţime cu păşire.G. Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire dorsală şi avantajele în raport cu C. de viteză b. Rezistenţa aerului B. BAZELE GENERALE ALE TEHNICII ARUNCĂRILOR În atletism performanţele probelor de aruncări sunt determinate de forma şi dimensiunile obiectelor proiectate la o distanţă cât mai mare. STRUCTURA MOTRICĂ A ARUNCĂRILOR 1. TEHNICA ÎN PROBELE DE ARUNCĂRI 1. După modalitatea de eliberare a obiectului şi forţa care este aplicată avem următoarea clasificare a aruncărilor: tip împingere (aruncarea greutăţii) tip lansare (aruncarea discului.2. Comparaţi cele două variante ale săriturii dorsale (flop) a. Efortul final de aruncare 71 . de mişcări preliminare la dimensiunile spaţiului de elan. FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA ARUNCĂRII 1. aruncarea ciocanului) tip azvârlire (aruncarea suliţei şi a mingii mici de oină) SCHEMĂ TEHNICĂ A. Tehnica este adaptată la cerinţele regulamentului competiţional care se referă la modul de priză a obiectului. Viteza iniţială de proiecţie 2.

intensitatea forţelor. .numărul forţelor care acţionează în fazele de accelerare a vitezei. întrucât în acest mod numărul forţelor este proporţional cu cel al grupelor musculare angrenate în mişcare. unghiul de proiecţie înălţimea de la care este proiectat (Ho) rezistenţa aerului (forţa portantă) acceleraţia gravitaţională (G) 1. la terminarea acţiunii vom avea: 72 .Scopul urmărit de atlet în aruncări este de a proiecta un obiect de forme şi dimensiuni determinate la o distanţă cât mai mare folosindu-se de mijloace permise de regulamentul de concurs. Dacă un număr dat de forţe acţionează cu intensitate maximă. trunchiului şi braţelor.compunerea forţelor . Pentru aceasta compunerea forţelor (coordonarea lor) trebuie să se efectueze într-o anumită ordine (tehnica fiecărei probe indică această ordine).drumul (traiectoria) de acţiune a forţelor. se pot anula între ele scăzând eficienţa mişcărilor urmărite în aruncare. Dar coordonarea forţelor trebuie “organizată” pentru că dacă ele acţionează haotic se pot stânjeni. Viteza iniţială de proiecţie (Vo) Viteza de eliberare (Vo) este factorul cu ponderea cea mai mare în realizarea distanţei de aruncare Valoarea Vo este determinată de următorii factori (agenţi): . La aruncări este foarte important ca numărul forţelor angajate să fie cât mai mare. pe o anumită traiectorie. Practic aceasta se realizează atunci când în mişcarea de aruncare este angrenată întreaga masă musculară a picioarelor. . Distanţa de zbor a obiectului depinde de următorii factori: viteza iniţială de proiecţie (Vo).

dacă forţele intră în acţiune în ordinea descrescândă a intensităţilor (mai întâi forţele cele mai mari.compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni simultane.compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni succesive. Foarte important pentru practică este faptul că mişcarea de aruncare odată începută trebuie să se execute în mod armonios şi continuu până la terminarea ei. pe tot parcursul şi pe aceeaşi direcţie. încât forţele acţionează simultan şi se compun conform regulei paralelogramului de forţe.o viteză iniţială a obiectului maximă în cazul când forţele acţionează simultan. Acţiunea simultană a forţelor pe o singură direcţie are o mare importanţă întrucât în acest caz ele se compun pe aceeaşi linie. Pentru obţinerea celei mai ridicate viteze iniţiale tehnica raţională cere atletului să execute o serie de acţiuni care să asigure obiectului de aruncat o mişcare continuu accelerată pînă în momentul lansării lui. apoi cele mai mici). Valorile acestor forţe rezultă din: .o viteză iniţială minimă dacă forţele acţionează succesiv numai pe o fracţiune de parcurs. Valoarea vitezei iniţiale poate fi mărită şi în cazul angrenării succesive. rezultanta fiind mai mică. 73 . Orice întrerupere sau semiîntrerupere face ca efortul precedent să devină iar efortul care urmează să fie evident îngreunat. combinată cu . Micşorarea vitezei în timpul executării mişcării de aruncare este contraindicată deoarece duce la contracţii musculare mai lente şi nu se realizează transferul de forţe eficient. . pe fracţiuni de parcurs. Între forţele simultane şi active trebuie să se asigure o durată cît mai lungă de acţionare pe o traiectorie de accelerare cu lungime optimă care să asigure un transfer activ şi eficace de forţă asupra obiectului.

2. Unghiul de lansare Unghiul de lansare este format din direcţia vectorului de lansare Vo şi orizontală şi el influenţează direct lungimea aruncării la toate probele.1. iar la aruncarea greutăţii 74 . îndeosebi când obiectul prezintă anumite calităţi aerodinamice (disc. "înălţimea de eliberare". Acest fapt este valabil pentru un obiect aruncat în vid. suliţă). ciocanului şi suliţei unghiul de eliberare poate să fie mai mic (din cauza lungimii mari a distanţei de aruncare şi a înălţimii de eliberare ). unghiul cel mai favorabil pentru atingerea unei distanţe cât mai lungi de aruncare (toate celelalte condiţiuni fiind egale) este cel de 45°. Inălţimea de eliberare (Ho) Obiectul trebuie să părăsească mâna aruncătorului la o înălţime de sol cât mai mare. La aruncarea discului. situaţie care are influenţă şi asupra unghiului de lansare. Teoretic. Cînd toţi ceilalţi factori care determină lungimea aruncării sunt egali obiectul va avea un zbor mai lung sau mai scurt proporţional cu înălţimea de eliberare mai mare sau mai mică. Această diferenţă de nivel (Ho) are o influenţă asupra performanţei mai mare la aruncarea greutăţii decât la celelalte probe (vezi referiri la cap. În condiţiile normale de concurs aerul prin rezistenţa pe care o pune obiectului în zbor modifică traiectoria acestuia. În practică unghiul optim de lansare este mai mic de 45° din cauză că punctul de eliberare a obiectului (Ho) nu asigură înălţimea de eliberare optimă a obiectului.

frânându-l. Aruncătorii înalţi au un avantaj asupra celor scunzi întrucât ei pot obţine cu mai multă uşurinţă unghiul cel mai favorabil de lansare. 3. Acţiunea rezistenţei aerului se exercită asupra secţiunii dominante a obiectului (prin acţiune dominantă se înţelege suprafaţa care rezultă din proiecţia obiectului pe un plan perpendicular tangent traiectoriei zborului). Această rezistenţă este opusă direct sensului de mişcare al obiectului şi în consecinţă. Rezistenţa opusă de aer este direct proporţională cu mărirea suprafeţei secţiunii dominante.(distanţa de aruncare redusă şi înălţimea punctului de eliberare mare) unghiul de eliberare este necesar să fie mai mare. Astfel discul opune cea mai mică secţiune atunci când diametrul lui se găseşte în acelaşi plan cu traiectoria zborului. provoacă scurtarea distanţei de aruncare. 75 . fapt ce crează premize favorabile pentru o acţiune musculară mai eficace în efortul de aruncare (braţul aruncător va acţiona mai aproape de linia perpendiculară pe planul pieptului). Rezistenţa aerului În timpul zborului obiectul aruncat întâmpină o rezistenţă din partea aerului pe care trebuie să-l străbată. Obiectele de aruncare pot opune aerului diferite secţiuni dominante. la aruncarea greutăţii şi ciocanului forma sferică a obiectelor va prezenta invariabil aceeaşi secţiune dominantă. apropiat de 45°. secţiunea dominantă cea mai mică la suliţă este dată de suprafaţa cercului format de manşonul suliţei.

Unghiul de atac. Astfel distingem: elanuri rectilinii sub formă de săltare (la aruncările de tip împingere). datorită calităţilor lor aerodinamice în timpul zborului. care poate prelungi traiectoria. În concluzie. Elanul Elanul este faza care cuprinde ansamblul de acţiuni motrice rezultate din deplasarea aruncătorului. efortul final sau aruncarea propriu-zisă. dintr-un anumit loc. Structura elanului este determinată de tehnica tipurilor de aruncare. Scopul mişcărilor care alcătuiesc elanul este dublu: de a asigura o viteză optimă obiectului ce urmează a fi aruncat. de forma obiectului şi de unele prevederi regulamentare ale aruncării. putem spune că unghiul de atac variază în raport de tăria şi direcţia vântului ajutător influenţând lungimea aruncării. Aruncările atletice cuprind două faze principale care se succed în aceeaşi ordine: elanul. de a asigura ajungerea aruncătorului într-o poziţie favorabilă în vederea efectuării cu eficacitate maximă a efortului final de aruncare. utilizează rezistenţa aerului pentru a obţine o forţă dirijată de jos în sus.Discul şi suliţa. numită forţă portantă. spre direcţia de aruncare a obiectului. considerat ca fiind diferenţa dintre unghiul de lansare şi unghiul de înclinaţie a obiectului (unghiul de înclinaţie este format din axa longitudinală a suliţei sau a discului şi orizontală) împreună cu forţa şi direcţia vântului vor determina un anume punct de aplicare a forţei de ridicare (portante) a obiectului (la disc mai avantajos este ca direcţia vântului să fie contrară direcţiei de aruncare. 76 . 1. deoarece un unghi de înclinaţie optim poate să lungească timpul de acţionare al forţei portante. ca regulă generală.

De aici deducem că elanul are contribuţii diferite în realizarea performanţei sportive. crează o tensiune preliminară favorabilă musculaturii care va participa în fazele efortului de aruncare. în care masa corpului şi a obiectului se deplasează de pe piciorul drept pe piciorul stâng. mărirea vitezei obiectului de aruncat la sfârşitul fazei de elan depinde de tipul de aruncare. cuplate cu forţele de eliberare ale obiectului.elanuri rectilinii sub formă de piruetă. În general viteza cea mai potrivită este aceea în care aruncătorul poate să controleze încă mişcările pe care le efectuează în efortul final. Astfel. umerii şi braţele). este mai rapidă. de rotaţie. de aceea elanul trebuie realizat prin deplasări razante şi din ce în ce mai repede. sub formă de translaţie (la aruncările de tip lansare şi de tip împingere). mijlocind astfel o participare activă a grupelor musculare în acţiunea de accelerare a mişcărilor. la aruncările de tip lansare (disc.elanuri rectilinii sub formă de alergare (la aruncările de tip azvîrlire). Se remarcă următoarele aspecte: viteza de execuţie a elanului este în strânsă legătură cu posibilităţile aruncătorului de a grefa efortul final de aruncare pe o anumită viteză prealabilă. . Efortul final de aruncare Scopul principal al efortului final constă din: compunerea vitezei dobândită de obiect în faza elanului.deplasarea trenului inferior. în care masa corpului şi a obiectului trec de poziţia joasă (de pretensionare). Efortul final cuprinde trei forme principale de mişcare: de ridicare. ciocan) este mai mare decât la cele de tip împingere şi azvârlire. 77 . în care axa bazinului şi axa umerilor se rotesc de la dreapta spre stânga. cu o nouă viteză de accelerare imprimată de atlet în efortul final al aruncării. Eficacitatea elanului este obţinută în următoarele condiţii: momentele fără sprijin pe sol să fie cât mai scurte. Cuplarea forţelor în momentul în care picioarele şi şoldurile devansează trenul superior (bustul. - 2. în comparaţie cu trenul superior. . în poziţia înaltă. de translaţie. prin înaintare şi torsionare.

Factorii care determină Vo (iniţială) de proiecţie. Influenţa unghiului de lansare asupra performanţei (lungimii aruncării). Cerinţele generale ale efortului final sunt următoarele: 1. 6. Viteza acumulată de obiect în faza anterioară (elan) nu trebuie micşorată prin vreo pauză înainte de începerea efortului final. Traiectoria obiectului aflat sub influenţa musculaturii dinamice nu trebuie alungită spre înainte în defavoarea unghiului optim şi a înălţimii maxime (optime de lansare). 3. 2. 5. Mişcarea de aruncare propriu-zisă începe din poziţii în care corpul se află în sprijin pe un singur picior îndoit. Axa verticală de rotaţie se schimbă din planul exterior spre planul median al corpului odată cu mişcarea de ridicare-translaţie. 7. Rolul rezistenţei aerului în aruncare Structura elanului determinată de tehnica tipurilor de aruncare. Forţele care intră mai întâi în acţiune sunt cele produse de contracţia maselor musculare mari din regiunea picioarelor bazinului şi a şalelor.Caracteristica esenţială a efortului final constă în aceea că toate grupele musculare mari ale corpului intră în contracţii maxime într-o anumită succesiune de timp şi spaţiu dând mişcării finale caracterul exploziv. Efectul acestor forţe creşte atunci cînd atletul reuşeşte să “depăşească” obiectul (trenul superior rămâne în urmă faţă de trenul inferior). Factorii determinanţi în lungimea aruncării. În acest moment viteza obiectului atinge valoarea maximă şi este eliberat în mod activ. Timpul de acţiune în sprijin pe un singur picior (dreptul) trebuie să fie cât mai redus şi atletul să caute trecerea cât mai rapidă în sprijin bilateral pentru a-şi asigura condiţiile necesare accelerării maxime a mişcării. 3. 6. 4. Descrieţi formele principale de mişcare în efortul final al aruncării. 4. 2. cu direcţia vectorului din prima parte a fazei efortului final. Deviaţia unghiului rezultată din direcţia vectorului din ultima parte a elanului. 5. În acest mod musculatura respectivă începe acţiunea motoare pe baza unei tensiuni rezistente prealabile. să fie cât mai redusă. AUTOEVALUARE 1. ARUNCAREA MINGII DE OINĂ (MINGEA MICA) 78 . Nominalizaţi cerinţele generale ale efortului final de aruncare.

este cel mai frecvent procedeu de aruncare. Tehnica aruncării mingii de oină Descriem aruncare a mingii de oină. cu trunchiul drept şi relaxat. cu sens dinapoi spre înainte.2. Poziţia de plecare este stînd cu faţa spre direcţia de plecare.1.elanul (elanul preliminar şi paşii specifici de aruncare). braţul este îndoit cu cotul orientat spre înainte. pe direcţie liniară. atletul se aşază cu piciorul stâng înainte pe toată talpa.Pregătirea Priza sau ţinerea mingii poate aplica două prize în funcţie de mărimea (volumul) mingii: ţinută pe rădăcina degetelor. PRIZA SI POZIŢIA DE PLECARE ELANUL EFORTUL FINAL RESTABILIREA DUPĂ ARUNCARE Priza mingii mici este efectuată cu toate degetele uşor depărtate. procedeul cu patru paşi specifici. al arătătorului şi al mijlociului cât şi cu degetului mare. Este prezentă în programa de educaţie fizică a elevilor şi a metodicii de învăţare tehnica punctând acţiuni asemănătoare aruncării suliţei. . greutatea corpului repartizată pe piciorul drept. 6. Poziţia iniţială După fixarea prizei. . 4. 3. cu cotul înainte şi 79 . procedeu accesibil începătorilor şi elevilor. celălalt sprijinit înapoi. Aruncarea mingii de oină presupune o acţiune de tip azvârlire.efortul final – de aruncare. act motric natural şi accesibilităţii. al mijlociului şi al inelarului. la nivelul capului şi uşor în faţă. plecarea este favorizată printr-o derulare de la vîrf la călcîi a piciorului stîng şi trecerea greutăţii spre înainte. care se aşază pe minge. unde forţele declanşează o tracţiune. policele susţine mingea lateral opus celorlalte falange . Azvârlirea. ea fiind cuprinsă şi în cadrul activităţii de educaţie fizică şcolară. controlând cu vârful solul şi duce braţul drept sus. arătătorului. Aruncarea mingii de oină se desfăşoară în următoarele faze tehnice: . puţin înapoi faţă de stângul. . 2. Această aruncare este probă de concurs pentru micii atleţii de categoria “copii I” şi “copii II” în cadrul poliatloanelor.SCHEMA TEHNICĂ 1.pregătirea (priza şi poziţia iniţială). cu ajutorul degetului mare. Mingea este ţinută deasupra unărului drept.

fapt ce permite întinderea completă a braţului cu mingea. fiind determinat şi de forţa de impulsie a piciorului stâng. al corpului coboară cu 5-6 cm. pasul încrucişat. atletul ajungând cu axa umerilor paralelă cu direcţia de aruncare. .80-2. iar braţul cu mingea se menţine întins. Prin mişcările executate în efortul de aruncare. Elanul preliminar Se execută între două semne de control şi constă dintr-o alergare liberă. la eliberare mingea atinge o viteză foarte mare. pasul de aruncare. se execută cu piciorul drept. se crează o viteză suplimentară. compusă din 4 paşi specifici tehnicii de aruncare. braţul cu mingea începe să se ducă înapoi. fapt ce relaxează centura scapulo-humerală. reduse ca amplitudine. urmărindu-se o accelerare gradată. Deşi efortul de aruncare cuprinde mai multe acţiuni ale segmentelor corpului. are loc şi răsucirea uşoară a axei umerilor spre dreapta. pasul se execută “razant” şi suficient de lung (1.al patrulea pas. Poziţia corpului este verticală.primul pas. astfel că.10m).G.Efortul final Este cea mai importantă fază. Paşii specifici încep la semnul de control. pe fondul cărora se execută anumite mişcări ritmice şi precise. Paşii specifici de aruncare a mingii de oină . care este mai lung (2-2. până la un semn de control. când are loc “marea accelerare” a braţului cu mingea. .00m. iar braţul opus relaxat înainte. datorită vitezei 80 . trunchiul se înclină spre înapoi. iar braţul liber (stângul) este adus îndoit în faţa pieptului. Paşii specifici de aruncare se desfăşoară sub forma unei alergării aciclice. la care aruncătorul (dreptaci) ajunge cu piciorul stâng: . . el fiind suportul pe care se desfăşoară efortul final. cu care se încrucişează.al doilea pas. de 1. printr-o pendulare activă a coapsei. peste piciorul stâng. iar pasul 4 este de „blocaj” sau de „aruncare”. pasul fiind “veriga” de legătură a elanului cu “efortul” de aruncare.G.mingea deasupra umărului. mişcări bazate pe contracţii musculare “în val”. concomitent cu începerea ducerii mingii înapoi. pe pasul 1 şi 2 se duce înapoi braţul aruncător. începând cu grupele musculare mari.al treilea pas. cu palma în supinaţie. se execută cu piciorul stâng. C. pasul 3 este „încrucişat”. mingea rămâne deasupra umărului executând mişcări oscilatorii.50-2. sau pasul de blocaj este executat cu piciorul stâng.Elanul Lungimea totală a elanului este în jur de 20 m şi se desfăşoară sub formă unei alergării accelerate (elanul preliminar) şi a unei suite de paşi specifici de aruncare (paşii de aruncare).20m) se execută cu piciorul drept. formând un unghi de 30-35º cu verticala. . în scopul relaxării. în acest timp. Prin acest pas se urmăreşte devansarea (depăşirea) trenului superior.

rezervată copiilor. Sprijinul bilateral (pasul de blocaj) Reprezintă pasul final. care preia şi continuă activ mişcarea: rotarea genunchiului (fără tendinţa de ridicare). Sectorul de aruncare a mingii de oină Fiecare participant are dreptul la trei aruncări neconsecutive. fapt ce impune unele precizări de respectat. Cea mai lungă aruncare. al corpului. semiflexat şi coborând C. Oprirea inerţiei se realizează printr-o schimbare rapidă a picioarelor. Sprijinul unilateral După executarea pasului încrucişat. contribuind la extensia corpului şi realizarea “arcului întins”. Aşezarea piciorului stâng se face foarte rapid. el apare ca o unică şi continuă mişcare. la care este angrenată şi rotarea şoldului drept.G. Precizări regulamentare în aruncarea mingii de oină Proba face parte din componenţa poliatloanelor specifice categoriei de vârstă. Toate cele trei aruncări sunt măsurate şi înregistrate până la finalul competiţiei. trecând dreptul înainte. tehnica fiind cea de azvârlire. regulamentul impune aruncarea la distanţă a acestei mingi pe deasupra capului. acest picior se aşază lateral-stânga faţă de direcţia de aruncare (la 20-30cm). 6. la marginea pistei de elan cota de citire pe ruletă. 81 . fapt ce favorizează rotarea şoldului drept. Lungimea aruncării este măsurată de la zona de aterizare a mingii. dintre cele trei încercari. se asigură şi intrarea aruncătorului în “arc întins”. atletul ajunge în sprijin pe piciorul drept.G.1. unde se produce un sistem foarte complex de acţiuni în scopul obţinerii eficienţei maxime a braţului drept. respectiv cota “0” a ruletei. TEHNICA ÎN ARUNCAREA GREUTĂŢII Este cea mai simplă probă dintre aruncări deoarece se bazează pe angrenarea forţelor de împingere şi învingerea inerţiei masei greutăţii precum şi faptul că traiectoria descrisă de obiect este în raport cu direcţia aruncării folosindu-se capacitatea dinamică a atletului. Sectorul din care se practică proba este cel specific aruncării suliţei.2. Urmează extensia explozivă a antebraţului pe braţ şi biciuirea mâinii şi a degetelor. contactul cu solul se ia pe călcâi. Astfel. prin grupare pe piciorul drept.de execuţie imprimată de aruncător. ajungându-se foarte repede pe toată talpa. Greutatea mingii de oină folosită în concurs este de 120-150 grame. propulsând bazinul înainte. soluţia optimă efectuării unei mişcări de azvârlire cu eficienţă mare. este reţinută pentru întocmirea clasamentului şi acordarea punctajului. moment care precede tracţiunea finală (azvârlirea).

Sprijinul unilateral .Priza .Sprijinul bilateral şi împingerea finală II. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR A. SCHEMĂ TEHNICĂ I.Impulsia şi avântarea (balansul) . PREGĂTIREA .cu elan circular ultimul fiind mai avantajos din punct de vedere teoretic. EFORTUL FINANL DE ARUNCARE . ELANUL .Săltarea (alunecare .Cumpăna (pretensionare a piciorului de impulsie) şi gruparea B. Pregătirea B. elanul circular favorizînd creşterea vitezei. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR Deosebim trei părţi (faze) A. I.translaţie) C.cu elan liniar . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR În prezent există două procedee tehnice de aruncare a greutăţii: . Efortul final de aruncare Se pot distinge momentele care intră în componenţa fiecăreia din aceste faze: 82 .Proba a devenit mai simplă odată cu introducerea tehnicii O’Brien (cu spatele) şi în momentul actual adaptarea elanului cu piruetă de la aruncarea discului. Elanul C.Poziţia iniţială .

cele trei degete. iar cel mic îndoit se află sub greutate. iar braţul stâng semiîntins este dus oblic. Pendularea (balans cumpănă) şi gruparea (pretensionarea) 83 . antebraţului şi braţului. în unele cazuri şi cel mic. Presiunea greutăţii va fi sinţită la baza degetelor (nu spre vârful acestora). trunchiul este în uşoară extensie.A. iar degetul mare şi cel mic se află în lateral. Priza (ţinerea greutăţii) Sunt trei moduri de a ţine greutatea. Cotul va fi sub nivelul umerilor ca să asigure relaxarea mâinii. După fixarea degetelor mâna se flexează din articulaţia pumnului sub presiunea greutăţii şi este dusă în dreapta gâtului sub bărbie în spaţiul clavicular. cel mare se află în lateral (o folosesc mai ales fetele). .degetele arătătorul. PREGĂTIREA 1. sus relaxat. Priza trebuie să fie fermă dar suficient de degajată. mijlociu şi inelar) pe greutate: cele trei degete sunt răsfirate lejer pe greutate . Poziţia iniţială Aruncătorul stă pe toată talpa piciorului drept cu spatele în direcţia de aruncare la marginea posterioară a cercului. . mijlociul şi inelarul sunt răsfirate pe greutate.depărtate egal între ele. Piciorul stâng controlează solul cu vârful. sunt apropiate şi aşezate pe greutate. în funcţie de aşezarea degetelor (arătător.

axa umerilor este paralelă cu solul şi perpendiculară pe direcţia de aruncare. mâna stângă cu rol de echilibrare “atârnă” semiflexată în jos. genunchiul piciorului stâng se află la cca.G. susţinută de avântarea piciorului stâng pe direcţia elanului. ELANUL 1. 10 cm faţă de dreptul. Impulsia şi avântarea În această fază se produce prima acceleraţie. În această fază are loc şi o derulare de pe pingea pe călcâi care poate fi completă când piciorul se întinde total şi incomplet când piciorul rămâne în uşoară flexie la nivelul genunchiului. unghiul format de trunchi şi coapsa piciorului drept este în jurul a 50°. Impulsia se face printr-o extensie energică din articulaţia genunchiului. Caracteristici ale grupării: greutatea se află în punctul cel mai de jos al traiectoriei sale. B.G. 100°. unghiul format între coapsa şi gamba piciorului de sprijin este de cca.Din poziţia de plecare iniţială aruncătorul apleacă trunchiul şi pendulează înapoi – sus piciorul stâng. Caracteristici ale fazei de impulsie-avântare: 84 . cu evitarea ridicării excesive a C. Concomitent în această acţiune se produce şi flexia piciorului de sprijin (drept) care preia vizibil sub presiune greutatea sistemului aruncător – greutate. obţinând pentru un moment o cumpănă. Acţiunea se realizează printr-o împingere în sol efectuată de piciorul drept. În faza următoare piciorul stâng coboară flexându-se până când genunchiul acestuia ajunge în apropierea piciorului de sprijin (drept). (centrul de greutate al corpului). Se realizează “gruparea” din care începe acţiunea de impulsie pe diametrul cercului în direcţia de aruncare.

Aruncătorul urmăreşte trimiterea picioarelor înainte şi menţinerea greutăţii la distanţă realizând astfel şi o pretensionare a corpului. axa umerilor rămâne paralelă cu solul iar bustul se ridică progresiv. greutatea parcurge un drum de 70-90 cm. axa umerilor se menţine perpendiculară pe direcţia elanului. greutatea mai parcurge un drum de cca. 2. piciorul stâng este avântat spre direcţia de aruncare. 60°.- direcţia de impulsie se face sub un unghi de cca. Se ţine cont că în mişcarea de înaintare a apicioarelor corpul tinde către o poziţie mai ridicată. piciorul drept execută o mişcare de rotaţie spre interior.1520°. Caracteristici ale săltării razante: traiectoria greutăţii se ridică în continuare faţă de faza impulsiei cu cca. De aceea săltarea trebuie să aibă loc într-un timp cât mai scurt. unghiul traiectoriei pe care se mişcă greutatea creşte cu 15-25°. În timpul săltării acceleraţia vitezei sistemului aruncător-greutate realizată prin impulsie începe să scadă. 35-45 cm. ceea ce duce la oscilaţii pe verticală cu influenţă negativă. Săltarea (translaţie-alunecare) Începe la terminarea derulării şi ţine până la reluarea contactului cu solul. pe piciorul drept. să fie razantă (aproape de sol) pentru a reduce la maximum oscilaţiile pe verticală. Reluarea contactului cu solul are loc pe pingea. 85 .

1. Sprijinul unilateral se termină odată cu aşezarea piciorului stâng pe sol. 2. unghiul dintre trunchi şi coapsa piciorului este de cca. laba piciorului drept formează un unghi de 120° cu direcţia de aruncare. Piciorul drept continuă acţiunea de impulsie concomitent cu rotarea genunchiului şi a şoldului în 86 . 90°. în direcţia aruncării. Din această poziţie începe impulsia spre direcţia de aruncare. EFORTUL FINAL DE ARUNCARE Acum are loc al doilea moment de accelerare a greutăţii (primul a avut loc în faza de impulsie). axa bazinului este paralelă cu direcţia de aruncare.C. mîna stângă acoperă pieptul fiind un “control” al poziţiei închise. Sprijinul unilateral Se realizează pe pingeaua piciorului drept care aterizează pe sol răsucit spre interior. Acum are loc şi o mişcare complexă de ridicare-rotare-înaintare. 80-85% din viteza iniţială a greutăţii. Începutul efortului se realizează din sprijin unilateral când se produce tranziţia de la săltare la efortul de aruncare. Sprijinul bilateral În această fază are loc “marea accelerare” cca. 90°. Caracteristici ale sprijinului unilateral axa umerilor se menţine relativ perpendiculară pe direcţia de aruncare şi formează cu axa bazinului un unghi de cca.

Piciorul stâng va fi tras razant înapoi.timp ce piciorul stâng printr-o acţiune de “blocare” contribuie la creşterea substanţială a accelerării mişcărilor executate de partea dreaptă. Schimbarea picioarelor se face în clipa când greutatea a părăsit mâna aruncătorului. lângă prag prin săritură. Greutatea rămâne lipită de gât pînă când atletul “simte” tranziţia (trecerea) corpului pe piciorul stâng. 87 . Contactul cu solul se face cât posibil aproape simultan cu amândouă picioarele. Bustul se ridică şi se roteşte treptat dar în mare “viteză”. Oprirea inerţiei La finalul efortului de aruncare se execută o schimbare rapidă a picioarelor şi se coboară centrul de greutate (semigrupare pe piciorul drept) pentru a stopa inerţia masei corpului aflată în mişcare. în timp ce braţul stâng “deschide” pieptul. evitând astfel depăşirea (ieşirea din cerc). iar dreptul va fi dus înainte. urmează ridicarea umărului drept şi apoi întinderea foarte energică a braţului aruncător.

bazată pe un elan circular. Prizele de greutate sunt aceleaşi – descrise la TEHNICA ARUNCĂRII CU ELAN LINIAR. Este o tehnică folosită în actualuitate de aruncători de valoare mondială. Poziţia iniţială şi sprijinul bilateral sunt identice cu cele de la TEHNICA ARUNCĂRII DISCULUI. permite o creştere a vitezei obiectului mai mare decât în tehnica clasică (cu elan liniar) fapt care îi conferă perspectiva de viitor. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR Această tehnică. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR ŞI SĂLTARE LATERALĂ 88 .Aruncarea integrala Variante tehnice II. III.

braţul drept este împins puternic în sus imprimând bilei acceleraţia finală. uşor flexat iar piciorul stâng execută o balansare laterală cu uşoară încrucişare a piciorului drept şi avântare lateral înainte urmat de impulsia puternică a piciorului drept.Atletul trebuie să întârzie rotaţia până când greutatea se va afla pe piciorul stâng. 89 .În acest procedeu se foloseşte tehnica elanului liniar în care poziţia de plecare este laterală cu sprijin pe piciorul drept (în cazul dreptacelor). Aproape instantaneu se ajunge într-o poziţie în care piciorul drept este adus sub corp şi puternic flexat iar piciorul stâng este aşezat depărtat şi bine întins pentru a asigura blocarea şi sprijinul care să asigure urcarea centrului de greutate într-o poziţie verticală avansată favorizând rotirea umerilor şi lansarea bilei dintr-o poziţie cu o înălţime cât mai mare.

este luată în considerare în alcătuirea clasamentului final. de la urma cea mai apropiată de cerc. Sectorul de aruncare poate fi iarbă. lăsată de obiect (cota “0”). Greutatea este eliberată în sectorul de aruncare.135m. Fiecare concurent are dreptul la 3 încercări. călcarea sau atingerea cu orice parte a corpului a părţii superioare a opritoarei. după un tur de trei aruncări. dar trecând banda ruletei prin centrul cercului. format în spaţiul delimitat de un unghi de 34.260kg la bărbaţi. Măsurarea fiecărei aruncări se efectuează imediat după efectuare. Cercul pentru aruncarea greutăţii Ordinea în care se desfăşoară aruncările este stabilită prin tragere la sorţi.Prevederile regulamentului de concurs Aruncările se efectuează dintr-un cerc betonat având un diametru de 2.92º. care are vârful în centrul cercului. Timpul acordat efectuării unei încercări este de 1 minut.23m. ieşind prin partea posterioară a cercului. respectiv 4kg la femei. a solului sau a părţii superioare a cercului de metal se va considera o greşeală. în jumătatea dinainte a cercului este plasată o opritoare (prag) care măsoară 1. Măsurarea lungimii aruncării greutăţii Aruncările sunt valabile dacă obiectul cade în interiorul sectorului de aterizare. Cea mai lungă aruncare. zgură sau orice material pe care obiectul lasă o urmă.21-1. Sfera din metal (greutatea) cu care se execută aruncarea este netedă şi cântăreşte 7. 90 . incluzându-le şi pe cele suplimentare. concurentul îşi începe aruncarea dintr-o poziţie statică şi părăseşte cercul după ce sfera a atins sectorul de aterizare. primii 8 atleţi au dreptul la trei încercări suplimentare. până la marginea internă a circumferinţei cercului.

impune înţelegerea de către subiecţii. . iar forma unitară. Fazele elanului liniar şi caracteristicile fazei de impulsie-avântare şi ale săltării razante. separarea fiind de ordin metodic.Între cele 3 etape există unitate şi interdependenţă. 3.În etapa I-a – rolul principal îl are profesorul. Schema tip de învăţare urmează o succesiune formată din 3 etape: ▪ Etapa I-a – Pregătitoare are scopul de a iniţia. Variantele şi caracteristicile elanului în aruncarea greutăţii (elan liniar şi elan circular). general aplicabilă. metoda exersării. concretizat în activitatea de predare de către profesor şi activitatea de însuşire de către elev. conform căreia se desfăşoară învăţarea tehnicii probelor de atletism. de a introduce subiectul în tehnica exerciţiului şi reprezintă prima etapă de formare a deprinderii motrice speciale. ▪ Etapa a III-a – Finală are scopul de a perfecţiona execuţia tehnică a exerciţiului atletic.Situaţii de aruncări nereuşite AUTOEVALUARE 1. Efortul final şi oprirea inerţiei. . Aruncarea cu elan circular (avantaje şi dezavantaje) METODICA PREDĂRII TEHNICII PROBELOR DE ATLETISM ŞI DEZVOLTAREA/EDUCAREA CALITĂŢILOR BIOMOTRICE METODE DE INSTRUIRE ÎN ATLETISM Metoda de bază a instruirii. a ceea ce trebuie însuşit. iar elevii recepţionează (observă 91 . Însuşirea tehnicii unui exerciţiu de atletism. care transmite informaţii. se numeşte: schema tip de învăţare a tehnicii. ▪ Etapa a II-a – Fundamentală are scopul de a învăţa începătorul execuţia tehnică propriu-zisă a exerciţiului de atletism si de a consolida executia tehnica. 4. 2. cu teme din atletism. în lecţia de educaţie fizică. prin prezentarea şi reprezentarea corectă a execuţiei tehnice. este metoda practică.

indicarea planului de învăţare şi a mijloacelor utilizate. fără intervenţia cu precizări sau corectări a profesorului. pentru descrierea execuţiei tehnice. la juniori) şi personalităţi internaţionale sau naţionale care s-au evidenţiat în proba respectivă. . . naţionale. la feminin.demonstraţia respectă integral viteza. necesare activităţii ulterioare. reprezentări motrice. .profesorul informează subiecţii despre proba atletică de concurs. . Conţinut: ▪ enunţarea exerciţiului → informare general: .demonstraţii speciale: . . . . concişi. respectiv exersează. . „biciuirea” finală la aruncarea mingei de oină. accentuându-le pe cele determinante în eficienţa tehnică. . în legătură cu rezultate (recorduri mondiale.crearea unei imagini. stabilite de profesor. la alergări. corect exerciţiul.În etapele a II-a şi a III-a – rolul principal. proba.pe baza I şi II sistem de semnalizare).profesorul explică şi descrie exerciţiul sau faze ale exerciţiului. film.demonstraţie cu viteze reduse pentru observarea elementelor de bază . procedeul tehnic propus spre învăţare: Exemplu: . imaginea execuţiei motrice: . → La sfârşitul etapei a I-a.profesorul specifică unele aspecte de bază din regulamentul probei. asupra tehnicii exerciţiului atletic propus spre învăţare.demonstraţia iniţială (integrală) a exerciţiului: .numărul execuţiilor de încercare este de 2-4. .subiecţii urmăresc demonstraţiile din unghiuri de observaţie optime. masculin.profesorul foloseşte cuvinte. ▪ demonstrarea exerciţiului propus spre învăţare → formarea imaginii motrice: .demonstraţia se efectuează în limitele vitezei unei execuţii corecte. cât mai precise. ritmul şi amplitudinea mişcărilor. Obiective: .profesorul denumeşte exact.aruncarea mingii de oină (NU azvârlirea mingii de oină). profesorul poate cere subiecţilor să reproducă exerciţiul propus spre învăţare (prin „execuţii de încercare”.profesorul precizează fazele exerciţiului. . termeni simpli. ▪ explicarea. completează.alergarea de (peste) garduri (NU sărituri peste garduri). . elevii urmăresc demonstarţia dintr-o poziţie perpendiculară pe direcţia elanului.exerciţiul integral sau părţi din el. cu o exprimare corespunzătoare nivelului de înţelegere al subiecţilor (elevi/studenţi).reproducerea de încercare este motivată de nevoia de activitate a subiectului şi de nevoia profesorului de a aprecia puterea de înţelegere şi redare a subiecţilor. care acţionează.„exerciţiile de încercare” se admit la probele mai simple. la alergarea de garduri. . mai ales dacă exerciţiul nu este complicat). activ îl are subiectul. Exemplu: bătaia la săritura în lungime. 92 .profesorul poate folosi pentru întregirea imaginii motrice materiale ilustrative: fotografii. desene. . care întăresc execuţia tehnică. ETAPA I Etapa este numită şi pregătitoare sau de introducere în tehnica exerciţiului. . profesorul orientează atenţia elevilor asupra ritmului paşilor şi a execuţiei tehnice a pasului peste obstacol. corecte. Exemplu: la sărituri.demonstraţia este efectuată de profesor sau de o persoană care execută foarte corect. efortul final – împingerea la aruncarea greutăţii. descrierea şi ilustrarea exerciţiului propus spre învăţare → întregesc.săritura în înălţime cu răsturnare dorsală (NU săritura în înălţime cu răsturnare pe spate). care nu au şi o componentă de periculozitate. . mai aproape de locul de bătaie şi zbor. fără nici o tranziţie.

reducerea amplitudinii mişcărilor.pentru sărituri în lungime/înălţime: elan. .introducerea cerinţelor de regulament.ETAPA a II-a Etapa este numită şi fundamentală sau de formare.verificarea gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii. în faza de impulsie (perioada sprijin).exerciţiul executat global. fără detalii (urmând ca. zbor.pentru alergări de garduri: pasul peste gard. bătaie pe un picior.însuşirea mecanismului de bază (baza tehnicii). . apoi asupra altor verigi.execuţii în condiţii normale de exerciţiu – probă de atletism. . de tip împingere (prin presiune). . .pentru alergări: succesiunea mişcărilor ciclice. . efort final (de azvârlire.intensificarea vitezei de execuţie şi a efortului depus. . aterizare.exerciţiul executat global. folosind o greutate mai uşoară (decât cea de concurs). zbor peste ştachetă.însuşirea întregului exerciţiu Conţinut: . săltare. . peste ştachetă joasă. săritură în înălţime cu elan 3 paşi. ulterior.pentru săritura în lungime: bătaia orientată în unghi favorabil (unghiul de desprindere 20-24º). dar complicând condiţiile de execuţie tehnică. determinant al execuţiei celorlalte elemente şi eficienţei execuţiei exerciţiului”: Exemplu: de verigi de bază .însuşire altor verigi ale exerciţiului. cu bătaie pe o cutie (ladă).„fazele exerciţiului.pentru aruncări: elan (de alergare. împingere sau lansare). . . .uşurarea unor condiţii de execuţie: săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor. . . 93 .pentru aruncări: efortul final de tip azvârlire (prin tracţiune liniară).însuşirea verigii principale. cu toate detaliile tehnice. → însuşirea mecanismul de bază: . Obiective: . respectiv de însuşire a „profilul brut al execuţiei tehnice”. în care alternează alergarea cu trecerea peste un obstacol = alergare cu ritm de 3 sau mai mulţi paşi. . → metoda fundamentală de instruire este metoda exersării – globală şi parţială (fragmentată) ▪ exersarea globală – impune ca exerciţiul efectuat global să fie simplu. date de paşii de alergare.exerciţiul executat global. . de învăţare a tehnicii propriu-zise. .efort redus: aruncări cu elan. aflate în interdependenţă” Exemplu: mecanism de bază: .Condiţii de mărire treptată a gradului de dificultate a exerciţiului: . prin sprijin alternativ (de pe un picior pe celălalt). → veriga de bază – „elementul tehnic de bază. să-i fie adăugate detaliile tehnice): . dar simplu.pentru alergări: impulsia activă sub un unghi ascuţit. rotare).pentru săritura cu prăjina: elan. care măresc dificultatea execuţiei. . cu accent asupra verigii de bază.mărirea amplitudinii mişcărilor şi precizarea ritmului de execuţie.„succesiunea obligatorie a unor mişcări cu structură definită”. . aterizare. de tip lansare (prin tracţiune curbilinie). prin sprijin indirect pe sol (prin prăjină).Condiţii de simplificare: .focalizarea atenţiei asupra unor faze (sarcini parţiale) din execuţia globală: concentrarea execuţiei asupra aterizării la săritura în lungime. . .pentru alergările de garduri: succesiuni de „unităţi ritmice”. . bătaie pe un picior.

analiza gradului de stăpânire a tehnicii.execuţii de studiu – prin care se urmăreşte ameliorarea tehnicii. . prin studiu comparativ al propriei execuţii. . concomitent cu dezvoltarea calităţilor motrice necesare susţinerii alergării. în cadrul celor 4 paşi specifici de aruncare. cu atenţia orientată spre execuţia pasului încrucişat. cu toate detaliile tehnice. care influenţează clar execuţia tehnică şi randamentul sportiv. Important este ca predarea tehnicii alergării de viteză să fie precedată de etapa însuşirii exerciţiilor din şcoala alergării.execuţie parţială a exerciţiului şi exerciţii suplimentare. Exemplu: dezvoltarea forţei explozive.compararea tehnicii individuale cu modelele. Pasul alergător de accelerare (alergarea accelerată) Elementele asupra cărora se va atrage atenţia elevilor. Exemplu: repetarea aruncării suliţei. Această creştere trebuie realizată la început prin lungirea treptată a paşilor. . se urmăreşte corectitudinea şi eficienţa mişcărilor.execuţii globale cu toate detaliile tehnice. prin mărirea – de asemenea treptată a frecvenţei. în cursul demonstrării şi explicării pasului alergător de accelerare se referă la caracteristicile creşterii treptate a vitezei. .exerciţiul executat în întregime. . care suportă perfecţionare. când aceasta a ajuns la valoarea ei normală (strâns legată de viteza atinsă în acel moment). Obiective: . . . → evaluarea capacităţii de performanţă – prin probe de control specifice şi mai ales în concursuri. iar apoi. . ca deprindere specifică aletismului.execuţii parţiale (fragmentate) ale unor elemente tehnice.ameliorarea calităţilor motrice dominante în exerciţiul (proba) de atletism.stabilirea particularităţilor individuale ale tehnicii. . În predarea tehnicii alergării de viteză se va respecta următoarea succesiune a instruirii: .stabilirea sarcinilor în vederea realizării performanţelor superioare la proba atletică de concurs. .pasul alergător accelerat (alergarea accelerată). Sisteme de acţionare: Exerciţii fundamentale 94 .startul.„execuţii de studiu” – cu multe repetări şi focalizarea atenţiei asupra elementului tehnic care suportă perfecţionare. accelerarea şi lansarea de la start. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ALERGĂRI ALERGAREA DE VITEZĂ În procesul predării tehnicii alergării de viteză. → elaborarea profilului cizelat al tehnicii: ..pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză). ETAPA A III-A Etapa este numită etapa de perfecţionare a execuţiei tehnice. de realizare a (profilului cizelat al execuţiei tehnice). a vitezei de execuţie. alteori mai bruşte. uneori mai line.aprecierea execuţiei tehnice comparativ cu modelul tehnic. Exerciţiile folosite pentru învăţarea tehnicii pasului alergător de accelerare se bazează exclusiv pe alergări în care viteza de deplasare reprezintă variaţii. . Conţinut: . a coordonării la probele de aruncări.stabilirea căilor de perfecţionare a tehnicii.

starturi din picioare. mare 50% 10 m 10 m v. .acelaşi exerciţiu efectuat pe culoare. pentru a creşte căderea înainte. 100% 10 m . Distanţele de lucru 40-60m. apoi pe perechi. . v.alergare accelerată. . max. Ulterior se poate ajunge la 95-100%. mare 75% 10 m v. individual. . Creşterea vitezei se face lent şi treptat cu semnal si fara semnal. în linie dreaptă cu atingerea vitezei indicate (după exersări 95 . dar şi pe grupe de 4-5 executanţi aşezaţi în linie. prin dezechilibrarea bruscă înainte. de pe loc. vizând intrarea şi ieşirea din turnantă. atingerea vitezei maxime urmată de o alergare liberă fără efort.accelerări bruşte efectuate din poziţii înalte. în turnantă.alergare în teren variat. care sunt grupate în şcoala alergării.trecere în alergare accelerată din alergare cu joc de glezne. Se măreşte şi se micşorează viteza în tempouri şi pe distanţe prestabilite. max. mai mari de viteză. astfel se execută 5-6 schimbări de viteză ajungându-se şi la 90-95% din posibilităţile maxime ale executanţilor. în finalul ultimilor 10m viteza de alergare este în jur de 75% din posibilităţi. Distanţa de alergare 100-150m. până la maximum. accelerare.alergare cu creşteri treptate. în acelaşi mod ca la jocul de glezne. Se execută individual dar şi în perechi sau cu 4-6 elevi aşezaţi în linie. pe următorii 10m se măreşte viteza la 50% din posibilităţi. pe aceleaşi distanţă. .alergare cu accelerare. în linie dreaptă pe 20-30m.alergare cu accelerare pe 20-30m. obţinută pe baza jocurilor de alergare şi a alergărilor sub formă de joc. . v. Pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză) Însuşirea unei tehnici corecte în alergarea de viteză se realizează relativ uşor dacă elevii au pregătire fizică suficientă. alergare liberă. etc.alergare accelerată în turnantă. fără pauze.alergare cu creşterea treptată a vitezei. .alergare cu creşterea treptată a vitezei.alergare accelerată în linie dreaptă la început pe 20-30m.. Se execută individual apoi pe grupe mici în linie. accelerare. lucrându-se individual. după următoarea schemă. medie 50% 10 m v. apoi pe 40-60m. medie 25% 10 m v.alergare accelerată în turnantă. Pe primii 10m se va aborda o viteză redusă. cu atingerea vitezei maxime după 30-40-50-60m .alergare cu genunchii sus şi trecere în alergare accelerată.exerciţiul de mai sus este repetat în continuare. în linie dreaptă şi cu atingerea vitezei maxime la sfârşitul accelerării. apoi se trece în alergare accelerată cu pasul din ce în ce mai lung. . în linie dreaptă pornindu-se de la început cu viteză maximă. Distanţa repetărilor este de 20-30m. Viteza nu depăşeşte la început 80-90% din posibilităţile maxime. Exerciţii suplimentare: . . frecvenţa în jocul de glezne creşte treptat. de angrenare. Exerciţii fundamentale: . în preajma a 25% din posibilităţi. . fără marcaje.alergare accelerată. distanţa (30m) va fi segmentată în trei porţiuni de câte 10m. alergătorul este obligat să execute o alergare cu paşi scurtaţi şi rapizi. Se indică aplecarea trunchiului spre interiorul turnantei şi acţiunea amplă a braţului exterior. . apoi din ce în ce mai lungi. 75% . . după aceeşi schemă pe distanţa de 60m (segmente de 20m). oprirea din alergare (decelerarea) se efectuează pe o distanţă mai mare.

. braţele în atitudini evident greşite. el orientând executanţi în alegerea momentului în care debutează aplecarea trunchiului.5m la distanţă de 68m. pentru îmbunătăţirea.starturi de jos la comandă. capul. cu revenire şi reluare a comenzilor. trasate la anumite distanţe. iar pe de altă parte.starturi de jos la comanda in grup sub forma de concurs pe 20-30m. . cu pauze diferite între comanda „gata” şi comanda de plecare (pocnetul). apoi cu accelerare pe 20-30m şi atenţia îndreptată asupra lansării de la start. Exerciţiile se efectuează la început individual. în scopul reglării sau lungirii paşilor de lansare. menţionându-se avantajele plecării de jos pentru creşterea rapidă a vitezei care este esenţială în sprint.aşezare liberă în poziţia “pe locuri” (fără blocuri de plecare). ghemuit. urmată de încetinirea vitezei şi de oprirea alergării. . Distanţa de menţinere a vitezei atinse în accelerare poate creşte la 30. în vederea aprecierii poziţiei corecte prin exagerarea acestor atitudini. .starturi de jos. din poziţii iniţiale diferite. viteză maximă) şi menţinerea ei pe o distanţă de 10-20m. Se poate introduce şi controlul vitezei de deplasare cu ajutorul cronometrului. . apoi pe serii. sprijin pe brate inainte. Exerciţii suplimentare: pentru consolidare-perfectionare . cu spatele la direcţia de alergare etc. 40.alergare cu genunchii sus la diferite înălţimi. ulterior cu menţinerea vitezei pe 10-20m. . pe pante foarte puţin înclinate.asezarea in pozitie libera „pe locuri”. Sistemul de acţionare: 96 . cu plecarea de la linie. precum: stând şi stând depărtat prin dezechilibrare înainte. 50m. aşezat. Startul de jos Ca punct de plecare în explicaţiile privitoare la startul de jos se va face apel la cunoştinţele pe care elevii le au deja despre startul din picioare. .starturi de jos cu alergare pe semne trasate pe pistă. culcat facial şi dorsal. acelaşi exerciţiu cu blocuri de start.alergare cu trunchiul. retragerea bratelor inapoia liniei de plecare. fixarea piciorului in blocul din fata.alergare cu fixarea unei poziţii orizontale. în vederea însuşirii particularităţilor tehnicii alergării pe turnantă.repetate. Exerciţiul mai poartă denumirea de alergare cu start lansat şi treptat se va executa între repere (linii) bine precizate. Sosirea În cursul exersării este neapărat necesar ca firul întins între cei doi stâlpi să existe în mod concret. Deplasarea se efectuează cu viteză maximă şi dacă este nevoie cronometrează alergarea. educarea aşteptării şi controlul reacţiei de execuţie. . executarea mişcării corecte a braţelor în ritmuri diferite. fandat. fixarea pozitiei „Gata”. .starturi de jos pe sub o ştachetă sau un reper orizontal dispus la înălţimea de 1. .plecări rapide. distanţa de lansare 20-30m. libere şi la comandă.alergare la vale şi la deal.alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă). . . . . efectuând în acelaşi timp corectările necesare. la comandă pe turnantă. Exerciţii suplimentare: . pe de o parte a plecării prompte.starturi de jos la comandă.exceptând primul exerciţiu celelalte se vor executa şi pe turnantă.alergări pe linia culoarului şi examinarea urmelor. faţă de linia de plecare.starturi de jos cu rezistenta opusa de partener care alearga cu spatele si se sprijina cu palmele pe umerii alergatorului. .starturi de jos cu viteză maximă cu alergare liberă la sfârşitul distanţei. Exerciţii introductive: .stând. în linie dreaptă pe distanţe de 5-10m. Se efectuează în scopul determinării celei mai potrivite lungimi a pasului. apoi in blocul din spate.starturi de jos cu plecare in pasi sariti . plecare de voie cu 80-85% din posibilitati. Exerciţii fundamentale: . trecere în poziţia “gata”.

4 paşi inspiraţie.sistem de acţionare: Exerciţii fundamentale: . Pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat) . apoi a coapselor.alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă).acelaşi exerciţiu având un picior sprijinit înainte. Ritmul respirator . adică grupe mici.). .aceleaşi exerciţii ca mai sus. convenabile.alergări cu avântarea exagerată a gambelor înainte şi înapoi. respectă următoarea succesiune metodică a elementelor de însuşit: .alergare pe linia marcată a culoarului cu atenţia îndreptată asupra punerii tălpilor paralel cu axa alergării: în cazul alergării cu pantofi cu cuie şi pe o pistă de zgură.alergări pe distanţe de 80.alergare cu start lansat şi trecere liberă peste linia de sosire. iar contactul cu solul să se facă pe pingea sau deodată pe toată talpa. cu executarea unui număr minim de paşi (se va executa alergarea sărită).startul de sus cu lansarea după start. 97 .percepţia spaţio-temporală. fiind urmat de o derulare completă a labei piciorului.mers obişnuit şi mers cu pasul întins din ce în ce mai rapid. . pe pingea. peste şi după linia de sosire (5-6 m. pendularea gambei înapoi să se execute nestingherit. . . secondată de formarea ritmului respirator. . asupra poziţiei braţelor (îndoite din coate la unghi drept) şi contactului elastic cu solul. alergare uşoară şi odihnă activă.alergarea în pluton (tactică elementară). Se efectuează pe grupe de 6-10 elevi. ALERGAREA DE SEMIFOND-FOND Predarea tehnicii probelor de alergări care implică rezistenţa de alergare. . urmat de trecere în alergare uşoară. 5 paşi expiraţie şi 4 inspiraţie cu 6 expiraţie şi alte variante. aşezaţi în coloană prin flanc câte unul. Pasul trebuie să fie relaxat..pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat). care trebuie să dureze atâta timp până când cadenţa devine insuportabilă şi trecerea în alergare apare ca o uşurare. 4 expiraţie.sistem de acţionare: . . organizate prin flanc câte unul. Lungimea alergării depăşeşte cu mult pe aceea a mersului cu pasul întins.alergare cu pas lansat şi cu aplecarea trunchiului peste linia de sosire. se va continua alergarea în viteză. din mers a ritmurilor de respiraţie prin numărare în gând: 3 paşi inspiraţie.stând depărtat plecări prin dezechilibrare. Atenţia va fi îndreptată asupra atitudinii drepte a trunchiului. . . se vor putea face aprecieri asupra lungimii paşilor.alergare cu fixarea unei linii orizontale (linie de sosire) care în cazul unei alergări corecte va rămâne nemişcată în câmpul vizual. alternându-se tempourile reduse cu cele maxime. În timpul mersului cu pasul întins frecvenţa creşte. . 150m. din alergare în temp moderat şi în temp de cursă. Exerciţii suplimentare: . treptat expiraţia va fi mai lungă.alergare în tempo moderat pe distanţa de 100-150 m.aceleaşi exerciţii de respiraţie din alergare uşoară.alergări cu aterizări diferite: pe călcâi. . 3 paşi inspiraţie. trasate la anumite distanţe.sistem de acţionare: . pe toată talpa. Exerciţiul se poate executa în cerc sau în linie dreaptă câte unul sau câte doi. Forma de executare este aceeaşi. 3 expiraţie. pentru a putea fi observaţi cu mai multă uşurinţă. Startul de sus şi lansarea după start . . alternări de mers obişnuit şi mers cu pasul întins. importanţei împingerii şi a modului în care se efectuează contact cu solul. acelaşi exerciţiu cu efectuarea unui număr maxim de paşi. se poate alege şi alergarea individuală. . însă parcursul se prelungeşte la 150-300 m. 100.exersarea pe loc. efectuată pe ultimul pas de alergare.aşezarea în poziţie a startului de sus şi plecare liberă. . după care se trece în alergare.

. Elevii sunt aşezaţi prin flanc câte unul. pe o distanţă anumită. 6-10 alergători.alergare individuală în tempo uniform.00 sec Tempo/500m 1:50. Se pune problema iniţierii începătorilor. . dezvoltându-li-se capacitatea de a parcurge o distanţă dată. în turnantă (5-6 alergători) încercând să alerge cât mai aproape de bordura inferioară a pistei. apoi câte trei sau patru elevi „pas în pas”.00 sec Tempo/400m 74. . într-un timp prestabilit şi de a aprecia la rândul lor. „Simţul tempoului” se dobândeşte printr-o practică îndelungată. timpul întrebuinţat după parcurgerea unei distanţe anumite: Tempo/100 m 18.alergare în pluton: după 300-400m se execută finişul. .alergare în coloană cu viteză uniformă. „mai repede” etc. la sfârşitul distanţei alergătorului va trebui să spună timpul întrebuinţat pentru parcurgerea distanţei.acelaşi exerciţiu. Ordinea de evadare din pluton este prestabilită şi anunţată de profesor. .alergare în grup pe linie dreaptă cu încercări de evadare din pluton. timpul este fixat în prealabil şi anunţat celui care va alerga şi care se va strădui să-l respecte.00 sec 17. dificultăţile fiind cauzate de apariţia.00 sec Tempo/300m 60. interzicându-se „tăierea” drumului sau părăsirea poziţiei ocupate în pluton în momentul intrării în turnantă.starturi la comandă pe grupe mici (3-5 alergători) în linie dreaptă. Alergarea în pluton: sistem de acţionare: . care va fi treptat micşorat în cursul aceleiaşi alergări.00 sec Tempo/200m 37. vizează: . apoi încearcă să reintre în pluton. în pluton strâns. ALERGAREA DE CROS (TEREN VARIAT) Scopul însuşirii acestei alergări. la început. . între ei respectându-se un interval mai mare (2-3m). .alergare individuală în tempo uniform pe o distanţă dată (ca mai sus). accelerând treptat alergarea pentru a reintra în grup. în măsuri variate.alergare câte doi. urmând ca tempoul să fie menţinut pe parcursul exersării. a deprinderii de alergare în teren variat.00 sec Distanţe şi tempouri de alergare . până când se va ajunge la un interval atât de apropiat încât „călcăturile” să se efectueze „pas în pas”.00 sec Temop/30 0 54. ca mijloc 98 .formarea la elevi sau altă categorie de începători.alergare în pluton: un alergător rămâne în urmă la 10-12m.alergare pe linia dreaptă. Percepţia spaţio-temporală: sistem de acţionare.00 sec 51. a oboselii care alterează (uneori în mod considerabil) aprecierea duratei timpului sau a vitezei de alergare. apoi în turnantă. pe distanţe diferite şi în timpi prestabiliţi: tempoul în toate aceste alergări este controlat cu ajutorul cronometrului. pe distanţa de 150-200m. Tempoul poate fi controlat şi cel care aleargă avertizat: „prea încet”.00 sec 34. prin fiecare alergător este liber să aprecieze momentul de începere pentru câştigarea alergării.00 sec Tempo/200 m 36. .

. . pe distanţe cât mai lungi – în perechi sau formaţi de 4-6-10 elevi. frunze.formaţie de 6-10 elevi. ALERGAREA DE GARDURI Alergarea peste garduri este o probă complexă. cu înălţare treptată a gardurilor până la 40-50cm şi mărirea distanţei dintre garduri.alergare în linie şerpuită printre obstacole joase.alergare cu ritm de trei paşi peste linii trasate pe sol la 6-7m.alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm).alergare în teren pe care variază atât natura solului. Intervalul dintre două obstacole vecine va fi ceva mai mare decât cel obişnuit. Pasul peste gard (veriga de bază) . cât şi relieful traseului. respectiv alergarea în teren variat. la vale) pe distanţe de 100. intervalul dintre două obstacole fiind astfel stabilit încât să oblige parcurgerea intervalului dintre două obstacole succesive în trei paşi de alergare. . . pe distanţe de 200-300m . pământ. întrucât săltarea cuprinde şi ea o anumită distanţă.alergare peste obstacole joase (40-50 cm. .utilizarea ca mijloc de pregătire pentru alergătorii specializaţi în probele de fond. Alergarea cu ritm de 3 paşi (mecanismul de bază) .alergare cu ritm de trei paşi peste zone de 30-40cm. . ca mecanism de bază al alergării de garduri. perechi sau grupuri de 4-6 elevi. .sistem de acţionare: Exerciţii introductive: . urmărind menţinerea constantă a tempoului.alergare peste obstacole joase (30-40cm). .alergare în tempo adaptat reliefului traseului (la deal. pe distanţe de 100-200m – formaţie de 6-10 elevi.alergare cu ritm de trei paşi peste obstacole joase: bastoane. urmărind contactul pe sol cu toată talpa şi reluare incompletă a piciorului.formaţie de 6-10 elevi. arătură.). evitând manevre periculoase. peste garduri joase. pe distanţe de 200-300m. cu accelerări ce pregătesc trecerea obstacolelor şi aplicarea unei tehnici optime în abordarea obstacolelor. egale pe o distanţă de 30-40 m. cu purtarea unei mingi umplute în braţe. . urmărind controlul poziţiei trunchiului (înclinat înapoi) şi a contactului cu solul (pe călcâie). .alergare rapidă cu ritm de trei paşi. prin aplicarea păşirii sau a călcării acestora. .de dezvoltare a rezistenţei aerobe. cu controlul poziţiei trunchiului (înclinat înainte) şi a contactului cu solul (pe pingea).alergare pe teren plat.. nisip. perechi sau grupuri de 4-6 elevi. . .alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm.800m individual. astfel dificultatea alergării creşte în mod considerabil. deoarece menţinerea echilibrului dinamic al corpului este mai greu de realizat din cauza excluderii braţelor din mecanismul de echilibrare. acoperit cu iarbă. . se pot organiza individual sau sub formă de ştafetă.formaţie de 6-10 elevi. cât şi efectuarea finişului. de preferinţă mingi medicinale – cu săltare prealabilă. . pentru a evita afundarea în sol . Învăţarea alergării de cros se realizează după însuşirea alergărilor lungi pe teren plat şi a mecanismului de bază. sol dur) pe distanţe de 100-1000m .alergare în tempo adaptat naturii solului (sol moale. mingi. pe distanţe de 200-300m . . . 99 .individual. urmărind efectuarea unui pas scurt. . aşezate la intervale regulate. Metodologia recomandă ca în însuşirea exerciţiilor din şcoala alergării să se abordeze învăţarea alergării ritmate. perechi sau grupuri de 4-6 elevi.alergare la vale pe pante line şi lungi.alergare pe teren moale.alergare la deal pe pante line şi lungi. pe distanţe 300400m – individual.).acelaşi exerciţiu cu ieşiri şi depăşiri ale grupului.alergare cu trecere peste diferite obstacole naturale şi improvizate.sistem de acţionare Exerciţii fundamentale.

din alergare uşoară cu 5 paşi între garduri.. 100 . a..aşezarea pe sol în poziţie de trecere a gardului. (exerciţiul se utilizează permanent în lecţiile cu temă din alergarea de garduri). .s.exersarea acţiunii piciorului de atac din stând (la perete. fără /cu gard) şi din deplasare (mers. se exersează acţiunea braţelor în alergare. a. alergare uşoară.exersare globală peste un şir de 3-5 garduri care pot fi „încălecate”. din: mers cu sprijinul mâinilor pe stighia gardului. cu ajutorul unui partener. . alergare uşoară).exersare a acţiunii piciorului de atac pe lângă şirul de garduri din: mers. . ..exersarea acţiunii piciorului remorcat din stând (la perete fără gard) şi cu gard (aşezat lateral cu stighia înclinată şi apoi paralelă cu solul). alergare cu genunchi sus.g.j.g.

. transmiteri ale băţului la semnalul profesorului. .acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului. Sistemul de acţionare: . transmiterea băţului între executanţi.alergare cu start de jos liber peste primul gard. ALERGAREA DE ŞTAFETĂ Pentru începători. aşteptând ca aducătorul să-i aşeze băţul în mână.acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului. .exersare a acţiunii piciorului remorcat pe lângă şirul de garduri din: mers. cât şi primirea băţului. la interval de 1-1. Băţul este transmis de la coada şirului. alergare uşoară.alergare uşoară. Acest lucru se face prin exersare pe loc. . Se va insista. cu apropierea aducătorului de primitor. transmiterea băţului. . se recomandă tehnica schimbului de aceeaşi parte (exterior). distanţa între cei doi va fi de 10-15m.mers în coloană câte unul.alergare cu start din picioare cu trei paşi între garduri joase cu distanta sub limita regulamentului. . Se recomandă aşezarea în trepte pentru observarea poziţiei mâinilor în momentul schimbului..5m cu oferirea băţului la semnalul profesorului. . ca fiecare subiect să înveţe atât transmiterea.alergare cu start de jos liber peste trei garduri. . . iar aducătorul va accelera pentru a-l ajunge pe primitor.stând în şir la distanţă de 1m.alergare peste garduri cu start de jos la comandă câte 2-3 sprinteri sub forma de concurs peste 5 garduri .alergare cu start de jos liber peste două garduri. în cea stângă. . se insistă pe trecerea imediată a băţului din mâna dreaptă. . din mers şi din alergare.alergare peste 3-5 garduri cu start de jos la comandă. .alergare uşoară în coloană câte unul.alergare cu start din picioare cu trei pasi intre garduri la inaltime regulamentara cu distanta conform regulamentului. 101 . care pleacă şi el în alergare uşoară. primitorul pendulează braţele şi la semnalul sonor al profesorului întinde braţul drept înapoi. alergare cu genunchi sus.

. pe saltele sau în groapa de nisip. . . Succesiunea predării săriturii în lungime cu 1 ½ paşi în zbor: . Înălţimea obstacolului 40-60 cm. aterizare pe ambele picioare. . . cu aterizare pe piciorul de avântare.elan de 5-7 paşi. săritură cu 1 ½ paşi.elan de 9-11 paşi. sărituri peste diferite obiecte. schimburi în zonă.sprijin pe umerii a doi colegi.mers cu imitarea mişcărilor de “păşire”. în funcţie de vârsta şi nivelul de pregătire. cu aceeaşi localizare.sărituri cu elan de 9-11 paşi.elan de 5-7 paşi. în vederea valorificării superioare a vitezei obţinute pe elan.învăţarea şi consolidarea unui elan optim vârstei şi nivelului de pregătire al subiectului. 9-11 paşi.acelaşi exerciţiu fără semnalul profesorului. . imitarea mişcărilor de păşire în aer. în tempo maxim. .. în această etapă.bătăi şi desprinderi repetate. bătaie liberă şi desprindere în “pas sărit”.elan de 9-11 paşi. utilizând şi cei 10m regulamentari. cu viteze tot mai mari. în funcţie de aceste criterii. progresiv. . .învăţarea şi consolidarea bătăii pe trecere. bătaie liberă zbor şi aterizare în poziţia “fandat”. aterizare in groapa ajutat de parteneri. . imitarea mişcărilor de păşire în aer. în condiţii de întrecere. pentru exersarea ritmului paşilor de bătaie. 102 . . De asemenea şi lungimea elanului va creşte. . pe piciorul de avântare. Succesiunea predării săriturii în lungime cu 2 ½ paşi în zbor: . materializată într-o săritură cât mai lungă. pe distanţe de 25-30 m. 13-15 paşi. fără grabă. Înălţimea obstacolului 40-60-80-100 cm.alergare cu transmiteri ale băţului în zona de schimb (20m). 9-11 paşi. accelerând înainte de apropierea de primitor. 13-15 paşi – etalonat – cu 1 ½ paşi în zbor. 9-11 paşi. sector de bataie ½ m.alergare cu schimburi complete. 13-15 paşi.învăţarea şi consolidarea unei aterizări eficiente. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE SĂRITURI SĂRITURA ÎN LUNGIME CU 1 ½ ŞI 2 ½ PAŞI ÎN ZBOR Săritura în lungime are ca scop principal. cu plecarea primitorului la semnalul profesorului. formarea unei bătăi eficiente. în contextul relaţiei – lung – scurt – săritură cu 1 ½ paşi bătaie liberă fara prag. Sarcini: . cu efort mare şi maxim. sărituri pe diferite obiecte (se preferă lada de gimnastică). 13-15 paşi. . 9-11 paşi.elan de 5-7 paşi. . de pe loc si din mers. apoi de 5 paşi de alergare cu aterizare pe piciorul de avântare. precedate de 3. . bătaie liberă.alergare accelerată. executate amplu şi cu localizare la nivelul articulaţiei şoldului.. aterizare. cu tendinţa realizării unui zbor cât mai lung. cu aterizare pe piciorul de bataie si continuarea alergarii in groapa cu 3-5 pasi elan. . .învăţarea şi consolidarea fazei de zbor specifice.alergare cu schimburi complete. .invatarea bataii corecte.sărituri în condiţii de întrecere. . în exteriorul spaţiului de schimb. .atârnat la bara fixă sau inele.batai si desprinderi de pe podium (lada de gimnastica).elan de 5-7 paşi. cu elan etalonat de 13-15 paşi. având marcate locurile paşilor de bătaie (penultimul şi ultimul pas). 13-15 paşi. . 13-15 paşi.alergare cu schimburi complete. .din alergare accelerată. aterizare pe ambele picioare. Coborârea de pe obstacol se realizează pe piciorul de bătaie cu continuarea alergării.sărituri integrale.

- elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea activă a piciorului de avântare şi continuarea alergării în groapa cu nisip; - acelaşi dar cu trecere peste un obstacol (ştachetă, gard), cu înălţime variabilă în funcţie de vârstă şi pregătire, plasat la o distanţă care să determine flexarea din genunchi a piciorului de bătaie, în timpul pendulării spre înainte; - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea piciorului de avântare, concomitent cu pendularea înainte a piciorului de bătaie, aterizarea în fandat, cu piciorul de bătaie în faţă; - acelaşi, dar cu trecerea peste un obstacol (ştachetă, gard); - elan de 9-11 paşi şi 13-15 paşi, săritură cu 2 paşi în aer, cu atingerea unui obiect atarnat deasupra spatiului de aterizare. - elan scurt, piciorul de avântare pendulează în jos şi înapoi, lovind cu călcâiul o minge aşezată în spate pe o bancă de gimnastică, în acest timp piciorul de bătaie pendulează spre înainte, în prima parte flexat din genunchi, apoi se extinde şi se aterizează pe acest picior; - elan de 9-11 paşi, aterizare peste un semn pentru a ridica gambele inainte de contactul cu nisipul. - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, săritura cu 2 ½ paşi. Greşeli şi indicaţii metodice: - Desprinderea trebuie efectuată spre înainte nu în sus. - La bătaie se insistă pe ridicarea aproape de orizontală a coapsei piciorului de atac şi extinderea completă a piciorului de impulsie. - Se insistă pe proiectarea bazinului spre înainte. - Pentru lungirea fazei de zbor se vor folosi bătăi pe o suprafaţă înălţată, iar aterizarea se va întârzia cât mai mult. - Bătaia se va efectua pe toată talpa, în mod activ, prin aşa numita “aşezare bătută”. Se va insista pe “epuizarea” acţiunilor de avântare şi impulsie, iar mişcările, fără a fi tărăgănate în timp, nu trebuie să fie pripite. - Se vor folosi toate cele trei tipuri de elanuri: mici, medii şi mari, în funcţie de stăpânirea tehnicii. - Se vor efectua sărituri globale în lungime cu 1 ½ paşi în zbor cu accent diferit: pe menţinerea poziţiei de “pas sărit”, pe alăturarea piciorului de impulsie lângă cel de avântare doar în ultimul moment, pe acţiunea de aterizare, cu marcarea tuturor celor trei faze menţionate. - În cadrul elanului se va accentua: stabilirea poziţiei iniţiale de plecare în elan, alergare liberă şi relaxată cu trunchiul în poziţie verticală sau uşor aplecat în faţă, stabilirea vitezei optime şi creşterea treptată a acesteia, ritmul general al elanului şi mai ales a ultimilor trei paşi, aşezarea activă a piciorului pe prag. - La săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor se vor avea în vedere următoarele: piciorul care pendulează spre jos şi înapoi să efectueze mişcarea cu pârghie lungă (extins din genunchi), iar piciorul din spate, care pendulează înainte şi în sus, să efectueze mişcare cu pârghie scurtă (flexat din genunchi). Se vor pune accente diferite pe bătaie, zbor sau aterizare. - Perfecţionarea săriturilor în lungime vizează atât precizia bătăi, cât şi viteza pe elan, o dată cu perfecţionarea diferitelor faze ale săriturii.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU PĂŞIRE Săritura în înălţime cu păşire, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea paşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular; - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă); - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă). Predarea păşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular:

103

- stând cu faţa spre o linie marcată pe sol sau peste un obstacol jos, păşire simplă (bătaie cu un picior şi aterizare cu piciorul celălalt); - acelaşi exerciţiu dar cu păşire dublă (bataie şi aterizare pe acelaşi picior cu pendularea activă a piciorului de atac); - exerciţiile anterioare din elan perpendicular cu un pas, cu treecerea peste o ştachetă aflată la înălţime joasă; - aceleaşi exerciţii cu 3 paşi de elan; - exerciţiile anterioare cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista pe blocarea bătăii şi înălţarea C.G.G. al corpului. - Piciorul de avântare, în cazul păşirii duble, va pendula energic înapoi după ce va trece de obstacol sau ştachetă (fără a dărâma ştacheta). Predarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă): - stând lateral faţă de ştachetă aproximativ 30 0, trecerea acesteia de pe loc prin păşire (piciorul de bătaie se află în exteriorul sectorului de aterizare); - acelaşi exerciţiu precedat de un pas de elan; - acelaşi exerciţiu precedat de trei paşi de alergare; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire simplă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca piciorul de bătaie să se afle sub acelaşi unghi faţă de ştachetă în momentul bătăii (aproximativ 300). - Se corectează alergarea pe elan (eventualele abateri de la direcţia linieară); - Se pune accentul încă de la primele sărituri pe ridicarea atacului întins din articulaţia genunchiului şi se corectează eventualele deficienţe tehnice de trecere a ştachetei. Predarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă): - stând lateral faţă de obstacol sau ştacheta joasă, trecerea specifică cu păşire dublă, de pe loc (piciorul de bătaie se află în interiorul zonei de aterizare şi întreg corpul este orientat lateral 30 0 faţă de ştachetă); - acelaşi exerciţiu cu un pas de elan; - acelaşi exerciţiu cu trei paşi de elan; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire dublă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista încă de la început pe întoarcerea specifică spre piciorul de bătaie. - Se pune accentul pe strecurarea peste ştachetă a piciorului de bătaie cand se atinge înălţimea de zbor maximă. - Se corectează eventualele greşeli în alergarea pe elan.

SĂRITURA ÎN INĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ
Pas saltat cu piciorul de avantare intins Atac cu piciorul intins la spaliere de pe loc si din saritura Imitarea sariturii globale peste o linie trasata pe sol sau stacheta culcata pe sol, cu accent pe blocaj, avantare, invaluire, evitarea cu remorca, rostogolire. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, sprijinita oblic pe sol, pe partea piciorului de atac, rostogolire pe saltea de gimnastica. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, la inaltime joasa. Cu elan de 5 pasi idem. Cu elan de 7 pasi, trecere peste stacheta la inaltimi succesive.

104

-

Cu elan etalonat, trecere peste stacheta la inaltimi succesive. Cu elan etalonat, cu atac la stacheta, la inaltime peste 1,80m, aterizare cat mai apropriata de locul de bataie. Cu elan intreg etalonat, sarituri sub forma de concurs.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea elanului şi a bătăii; - învăţarea aterizării şi a trecerii ştachetei; - elaborarea formei globale; - perfecţionarea tehnicii. Învăţarea elanului şi a bătăii: - succesiune de paşi săltaţi, consecutiv numai de pe piciorul de bătaie, avântarea cu piciorul de atac în diagonală spre cel de bătaie şi cu ambele braţe; - stând, avântarea piciorului de atac în diagonală şi cu ambele braţe, pivotare de 90 0 spre piciorul de impulsie care, dintr-o poziţie uşor flexată, se extinde şi se ridică pe vârf; - acelaşi exerciţiu, dar cu desprindere şi aterizare în acelaşi punct de pe loc, apoi cu elan de un pas, cu proiectarea în faţă a bazinului şi aşezarea rapidă pe sol a piciorului de impulsie; - alergare pe un cerc cu raza de 10-15 m, bătaie şi desprindere, întoarcere cu 90 0 spre piciorul de impulsie, aterizare pe locul desprinderii; sensul alergării spre partea piciorului de “bătaie” (de regulă spre stânga). La început bătaia se face la semnal, apoi după 3-5-7 paşi de alergare; - acelaşi exerciţiu, dar alergarea se face pe un traseu în formă de 8, bătaia făcându-se la vârful buclei, unde sensul alergării este cel necesar (stânga sau dreapta, după caz); - elan de 3-5 paşi, pe un traseu curb cu raza de 8-10 m, bătaie, întoarcere cu 90 0, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei; - elan de 3-5 paşi rectiliniar, urmat de încă 3-5 paşi efectuaţi pe un traseu curb, aceeaşi rază, bătaie, întoarcere cu 900, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca în momentul bătăii, cele trei acţiuni bătaie, atac, braţe să se sincronizeze. - În momentul bătăii C.G.G. al corpului să nu se deplaseze prea mult spre înainte, având ca efect diminuarea înălţării. - În alergarea pe elan, se urmăreşte înclinarea corespunzătoare spre interiorul arcului de cerc. Învăţarea aterizării şi a zborului: - stând, cu spatele la locul de aterizare (saltea), desprindere de pe ambele picioare spre în sus şi înapoi, aterizare pe spate, regiunea toracală, cu corpul în poziţie de “L” (echer); - stând, avântarea cu ambele braţe şi desprindere de pe ambele picioare, cu trecere în extensie pronunţată la nivel lombar şi coxofemural; - acelaşi exerciţiu, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor, cu ambele braţe cu priză la nivelul şoldului, sau cu un singur braţ cu priza la ceafa executantului; - stând, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor cu ambele braţe, cu priză la nivelul şoldului, avântare cu braţele şi piciorul de atac îndoit din genunchi, desprindere cu trecere în extensie pronunţată; - stând cu spatele, avântare cu ambele braţe, desprindere de pe ambele picioare, aterizare pe saltea, pe spate, cu gambele flexate şi atârnând la marginea saltelei; - acelaşi exerciţiu, pe saltele supraînălţate şi cu desprindere de pe lada de gimnastică şi apoi de pe trambulina elastică;

105

evitarea ştachetei şi trecerea în poziţia “L”.sărituri în înălţime cu “păşire” cu elan de “răsturnare dorsală”.Se va pune accent fie pe poziţia de “punte”. a preciziei şi ritmului paşilor de bătaie (introducerea paşilor preliminari. progresiv pe bancă. fiind un exerciţiu accesibil.aruncării cu paşi specifici. pentru a se evita rabatarea picioarelor peste faţa săritorului. . 106 .perfecţionarea bătăii. tipice acestui procedeu.Se insistă pe lucrul corect deasupra ştachetei. .sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan mijlociu 7-9 paşi (fază de accelerare + curba de impulsie). musculatura articulaţiei coxo-femurale trebuie să fie blocată. . . de pe ambele picioare. . Greşeli şi indicaţii metodice: .perfecţionarea alergării pe elan.sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan complet. ladă şi trambulină elastică. Elaborarea formei globale: .În tot timpul învăţării se menţin exerciţiile pentru întărirea musculară şi îmbunătăţirea mobilităţii coloanei.prizei.Acţiunea braţelor şi umerilor trebuie să fie “în sus şi înapoi” şi nu direct înapoi. .Pe măsura învăţării se va proceda la înălţarea ştachetei şi evident la schimbarea locului de bătaie.. Greşeli şi indicaţii metodice: . cu faţa spre direcţia aruncării.elanului preliminar. Perfecţionarea tehnicii: .La aterizarea în poziţia “L”. .sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală . azvârlirea mingii.stând depărtat. Abordarea metodică a predării se realizează după însuşirea exerciţiilor de aruncări tip azvârlire cu mingea medicinală (cu ambele braţe şi cu un braţ) şi urmăreşte însuşirea: . . Ca formă de execuţie pare simplă. . peste ştachetă.perfecţionarea trecerii ştachetei.Se va urmări lucrul corect al braţului opus piciorului de bătaie şi al capului. . .aruncării de pe loc. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ARUNCĂRI ARUNCAREA MINGII DE OINĂ Aruncarea mingii de oină. . stabilirea numărului de paşi de accelerare precum şi ai curbei de impulsie: 3 sau 5). la faza aruncării de pe loc.elan minim 3-5 paşi (pe curba de impulsie).săritură “flop”. . consolidând deprinderea de aruncare tip azvârlire. reprezintă etapa care precede însuşirea aruncării suliţei. ca mijloc al educaţiei fizice şcolare şi inclusă ca probă în atletism la concursurile pentru copii. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: . cu bătaie. . fie pe extinderea gambelor pe coapse. în condiţiile unor elanuri tot mai rapide. în condiţii de elan mic şi în condiţii de elan de concurs. dar azvârlirea devine mai dificilă în condiţiile execuţiei cu elan.La început se vor utiliza înălţimi mici.

sistemul de acţionare: . respectând cele 2 semne de control. . cu faţa spre direcţia aruncării. .sistemul de acţionare: . Cluj-Napoca. cu latura stângă spre direcţia de aruncare braţul drept înapoi întins.aruncări cu elan sub formă de concurs. . împingeri ale greutăţii cu 2 mâini de la piept. Învăţarea tehnicii aruncării greutăţii. aruncarea pare simplă. . având spatele orientat spre direcţia elanului efectuate în afara cercului. aruncări cu 4 paşi specifici. Alexei Mircea – Atletism Tehnica Probelor. precedaţi de 3-5 paşi de mers. . cu greutatea sprijinită lângă gât.stând depărtat.stând depărtat. Ardelean. . . ARUNCAREA GREUTĂŢII La prima vedere.aruncări cu elan complet. . 8-12/1978 şi 1-7/1979 107 . azvârlire cu 2 paşi de mers: dreptul peste stângul (pas încrucişat) şi aşezarea stângului. împingeri cu o mână de la umăr. 2.stând depărtat. executând pasul încrucişat cu desprindere de pe sol. azvârlirea mingii. cu faţa spre direcţia aruncării.stând depărtat.. executat din alergare uşoară.aruncarea greutăţii fără elan. .aruncări cu săltare liniară din cerc.săltări razante pe piciorul drept. împingeri cu o mînă de la umăr. împingere cu o mână de la umăr.acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept.Predarea atletismului în lecţiile de educaţie fizică şcolară. Aruncarea cu elan preliminar .acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept. azvârlirea mingii. . . 2005.acelaşi exerciţiu. împingerea greutăţii cu o mână de la umăr.aruncare cu 4 paşi specifici. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: . Revista EFS.stând cu spatele spre direcţia de aruncare. .stând depărtat. . cu latura stângă spre direcţia de aruncare. respectiv după însuşirea aruncării tip împingere (cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ) şi respectă succesiunea metodică prin: . .acelaşi exerciţiu.stând depărtat cu trunchiul jumătate întors spre direcţia de aruncare..săltări razante. rotând în prealabil umerii spre dreapta. . Aruncarea cu elan . efectuate din cerc.învăţarea aruncării cu elan.. simulând şi efortul final.135m) apar dificultăţi în desfăşurarea acţiunilor.acelaşi exerciţiu.din mers. mai ales că acestea trebuie să se desfăşoare în viteză maximă. . edit Presa Universitara Clujana. . BIBLIOGRAFIE 1. .sistemul de acţionare: . . Aruncarea cu paşi specifici . trebuie să urmeze după etapa de iniţiere. T. dar având în vedere faptul că elanul se desfăşoară pe un spaţiu foarte restrâns (2. cu angrenarea picioarelor prin flexia şi extensia acestora. sub formă de concurs. fără obiect.acelaşi exerciţiu.învăţarea aruncării de pe loc. nr.acelaşi exerciţiu executat din alergare uşoară. cu piciorul stâng înainte. Bucureşti. . .aruncări sub formă de concurs.acelaşi exerciţiu. cu latura stângă spre direcţia de aruncare.stând depărtat. .

Nechita F.. Larion. Sabău.Atletism.Ed. Editura Fundaţiei România de Mâine. – Atletism. Editura Printech. . D. Barbu. Todea.. – Tehnica probelor atletice.. . 2000 12. Editura ANEFS. Cibu Mihaila.. Bucureşti. – Atletism. Bucureşti. Sabău.. T. Sabău. 10. 2001 18. – Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România.. . 2001 108 .Curs de atletism. T. Raţă. Universitatea Ecologică. Editura Omnia Uni.3.. 2002 17. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Stoica. Tatu. Ardelean. Transilvania Brasov. F. Didactică şi Pedagogică. – Atletism. T. Regulament. Plocon. Gheorghe. 2001 4. 1995 7. 2000 16. 2003 8.. 2002 9. Bucureşti. Sabău.Metodica predării exerciţiilor de atletism . 6.. – Atletismul pentru toti. Scurt C. Transilvania Brasov. Piteşti.. edit. 2002 11.Atletism .. Editura Tehnoprint Grup. Nicu. E. Gevat.. Regulamentul concursurilor de atletism. Ionescu –Bondoc Dragos. E.. Bucureşti. Bucureşti. Editura Stadion. Bucureşti. C. . M. Univ. Ed. 1999..C..Atletism Tehnică.. A. Terminologia Educaţiei fizice şi Sportului. Editura Universităţii. T. Bucureşti. D.. Editura Tehnoplast. 1999 20. – Metodica educaţiei fizice şi sportive . 1974 26.. Alexandrescu. Constanţa. E. Braşov. . 1983 23. S. Plocon. Editura Ovidius University Press.. Editura Alma Mater. Bucureşti. Bucureşti.. Petrescu.. D. C. T. N. 1994 25.. 2002 21.FRA. . Tatu. Metodica predării exerciţiilor . 2000 5. Bucureşti.Lecţii de atletism. Bucureşti. Univ. G. Roman. I. D. Mihăilescu. . Bucureşti.. Bacău. T. Gh. Bucureşti. Neamtu M. E. 2002 19. . Gârleanu. ANEFS.. A. 2001 24.. . I. .. Editura Fundaţiei România de Mâine.. Editura Aramis. edit. I. – Atletism Curs de bază pentru studenţii Colegiului Universitar de Educaţie Fizică şi Sport.tehnica probelor. Nechita Florentina – Proiectarea didactica a lectiei de atletism in invatamantul preuniversitar si universitar.C. Bucureşti. 2008. Rugină.Metodica predării exerciţiilor de atletism în lecţia de educaţie fizică. Tatu. Editura Fundaţiei România de Mâine. Petrescu. 1995 22. . L. – Aspecte tehnice şi metodice ale antrenamentului în probele de viteză .. – Istoria exerciţiilor fizice.Atletism Tehnica probelor. 2003. Nicu. 2005 15. Ionescu-Bondoc D.Instruirea programată în atletism. şi colab.. Ariile curriculare de educaţie fizică şi sport pe cicluri de învăţământ . Stănescu. Tatu.Atletism – curs pentru studenţii anilor I şi II. 2002 13. T. Bucureşti.. Mihăilescu. M. A.. Editura Alexandru 27. ANEFS. Bucureşti. Metodică. Editura Fundaţiei România de Mâine. Lecţii practice de iniţiere. 2003 14.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->