Ionescu-Bondoc Dragos Neamtu Mircea Ionescu-Bondoc Alexandru Ionescu-Bondoc Cristian

CURS PRACTIC DE ATLETISM. TEHNICA, METODICA PREDARII SI REGULAMENTUL PROBELOR ATLETICE

Universitatea Transilvania din Brasov 2010 1

CONŢINUTUL – CARACTERISTICILE ŞI ORGANIZAREA ATLETISMULUI Atletismul este o activitate practică în care exerciţiile diferă prin modul de execuţie, dar şi prin influenţele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex şi dinamic. Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi a sportului care, prin numărul mare şi diferit de exerciţii, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi întrecerea. Scopul acestei activităţi, care se desfăşoară în anumite forme de organizare, după reguli şi prevederi exacte, este: - adaptarea complexă a organismului; - realizarea unor performanţe sportive superioare. În literatura de specialitate, termenul de atletism este definit ca un “ sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor”. La grecii anticii “atleţii” erau acele persoane, care se pregăteau special, cu scopul de a câştiga un premiu, într-o întrecere. Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este athletics (engleza britanică) şi track and field (engleza americană), respectiv probe pe pistă (track - alergări) şi probe de teren (field sărituri şi aruncări). Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au caracteristici specifice, în funcţie de cele 3 categorii fundamenale de exerciţii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste exerciţii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenţial motric, pe care îl exprimă noţiunile de alergare, săritură şi aruncare. - În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanţe precizate. - În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi dimensiuni speciale, standardizate (greutatea, discul, suliţa, ciocanul) la o distanţă cât mai mare. - În probele de sărituri se urmăreşte obţinerea unui zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina). În toate probele este necesară respectarea unor precizări speciale, impuse prin “Regulamentul concursurilor de atletism”. Regulile sunt foarte exacte şi stabilesc condiţiile materiale şi de desfăşurare a concursurilor, departajează clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport cu spaţiul şi timpul, cât şi cu ceilalţi competitori. Regulamentul prevede şi criterii de stabilire a clasamentelor, a situaţiilor de egalitate, a condiţiilor de omologare a recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în prevenirea şi sancţionarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât şi cea competiţională a atleţilor. ATLETISMUL - SPORT FORMATIV Utilizarea raţională a exerciţiilor de atletism, prin alergări, sărituri, şi aruncări, contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generaţie, efectul pozitiv fiind sesizat la toate vârstele. Ca mijloc formativ al educaţiei fizice şi sportive, atletismul ţinteşte spre următoarele obiective generale: - optimizarea stării de sănătate, prin ameliorarea condiţiei fizice, respectiv: creşterea rezistenţei organismului la agenţii patogeni, tonicitate troficitate şi supleţe musculară, rezistenţă cardio-respiratorie, greutate corporală optimă; - favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu ţinută corporală corectă şi prevenirea/corectare deficienţelor fizice; - ameliorarea motricităţii generale şi ridicarea nivelului de practicare a unor probe de concurs; - stimularea senzorio-motricităţii generale şi a proceselor psihice cognitive, afective, motivaţionale, volitive; - activarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi comunicare socială.

2

Astfel, în şcoală în lecţiile de educaţie fizică, o serie de alergări, sărituri şi aruncări se exersează fără a avea caracter de întrecere sau având caracter de întrecere. În cazul al doilea, regulile sunt stabilite în funcţie de potenţialul elevilor şi de condiţiile materiale ale şcolii. La alergări, în lecţiile de educaţie fizică, predomină ştafetele cu sau fără transport de obiecte, cu sau fără treceri peste obstacole, distanţele fiind în funcţie de mărimea spaţiului sau a terenului şcolii. Dintre sărituri, cel mai des, se practică săriturile de pe loc sau săriturile cu elan, în lungime şi în înălţime, iar dintre aruncări cele mai utilizate, sunt cu mingea de oină la ţintă sau la distanţă, cât şi aruncările cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ. Adăugăm, la această succintă prezentare şi faptul că exerciţiile de atletism sunt valoroase şi utile în dezvoltarea calităţilor motrice de bază, precum: viteza, forţa, rezistenţa, contribuind substanţial la întărirea sănătăţii şi la fortificarea organismului. În programele şcolare, la toate clasele, cât şi în activitatea sportivă a studenţilor şi militarilor, atletismul este prezent în lecţiile de educaţie fizică sau de antrenament sportiv. ATLETISMUL - SPORT COMPETIŢIONAL Atletismul, prin probele sale, este un sport individual (excepţie fac alegările de ştafetă). Data la care s-au organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este că atletismul a fost prezent la toate ediţiile Jocurilor Olimpice antice şi moderne. Numărul probelor şi al concursurilor a crescut treptat. În decursul istoriei sale, atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciţii (alergări, aruncări şi sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii. Treptat, numărul probelor a crescut, s-au precizat regulile şi condiţiile organizatorice proprii pentru fiecare probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon, heptatlon). În stabilirea clasamentelor, pe baza rezultatelor, la toate probele de atletism, factorul subiectiv este exclus. Aparatura cu care se măsoară timpul sau spaţiul este atât de perfecţionată încât nu se poate greşi (foarte precise au fost şi mai sunt ruleta şi cronometrul). Regulile de concurs şi condiţiile organizatorice sunt concepute de aşa manieră, încât departajarea atleţilor să se realizeze în funcţie de performanţa individuală, în cadrul aceleaşi probe. Fiecare probă din atletism are un sistem de reguli şi de organizare propriu. Clasamentele pe echipe (între ţări, cluburi, etc.) se întocmesc pentru angrenarea unui număr mai mare de atleţi la prestaţia echipei. În aceste cazuri, fiecare atlet se străduieşte să contribuie pe măsura valorii individuale, la clasarea echipei din care face parte, pe un loc cât mai bun. Clasamentele, în competiţiile pe echipe, se fac prin atribuirea unor puncte, în funcţie de locul ocupat de fiecare component al echipei în proba sau probele la care a participat; la întrecerile de cros, câştigă echipa care acumulează cele mai puţine puncte. Probele atletice considerate a fi cele mai importante, sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. Acestea sunt obligatorii în programul concursurilor de mare amploare, precum: Campionatele Naţionale, Concursurile Regionale (Jocurile Balcanice, Jocurile Asiatice, Jocurile Mediteraniene, Jocurile Commonwealth-ului, etc.), Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice. Există şi concursuri în care nu sunt cuprinse toate probele clasice, respectiv Campionate şcolare, Campionate universitare, Campionate de juniori şi mai ales, Grand Prix -urile. În afara probelor clasice, atletismul mai cuprinde şi alte probe, care în ţările anglo-saxone se organizează pe distanţe de 100 yarzi (1 yard = 91,439 cm), 200, 400, 800 yarzi, 1 milă (1609,344 m), 2 mile, 120 yarzi garduri. F.I.A.A. păstrează evidenţa rezultatelor şi la aceste probe. Tabloul probelor de atletism (Tabel 2.1.) se ordonează în primul rând în grupe de probe, respectiv: - grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond, mare fond, garduri, obstacole, ştafetă; - grupa probelor de marş; - grupa probelor de sărituri; - grupa probelor de aruncări;

3

s-au 4 . x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x FEM. 3000m. 200m. hexatlon. GRUPA DE PROBE Alergări de viteză Alergări de semifond Alergări de fond Alergări de mare fond Alergări de garduri Alergări de obstacole Alergări de ştafetă Marş Sărituri PROBA 100 m 200 m 400 m 800 m 1500 m 5000 m 10000 m Maratonul (42. cât şi pentru fete. Obiectele de aruncat sunt şi ele adecvate vârstelor. din ţări mari şi mici. greut.. ca de exemplu: . atât pentru băieţi. 90. disc. gr. cunoscute sau necunoscute. O altă categorie de întreceri se organizează în cadrul Concursurilor naţionale de probe neclasice. 80. Pentru copii şi juniori sunt prevăzute probe. 1000m. precum şi ştafete.800m + 400m + 200m + 100m ”ştafeta balcanică”. prăjină. până la nivelul de Campionatului mondial. 400m. . 200. 1500m Heptatlon I zi:100mgd. 600m. suliţă. sunt de 80m. În ultimii ani.4 x 200m. octatlon). 800m LOCUL DESFĂŞURĂRII pista stadionului “ “ pista stadionului “ pista stadionului “ şosea pista stadionului “ “ pista stadionului pista stadionului “ şosea “ stadion “ “ “ stadion “ “ “ stadion MASC. 4 x 1500m.. în care distanţele de parcurs. 1milă. II zi: lung. II zi:110m gd. de la 500m până la 1000m. 4 x 800m.195 km) 100 m garduri 110 m garduri 400 m garduri 3000m obstacole 4 x 100 m 4 x 400 m 20 km 50 km Lungime Înălţime Triplusalt Prăjină Suliţă Greutate Disc Ciocan Decatlon I zi:100m.lung.400m + 300m + 200m + 100m “ştafeta suedeză”. cât şi crosurile care se organizează la toate categoriile de vârstă şi pregătire. înălţ. 300m gd. 4 x 400m. pentatlon. poliatloane cu un număr mai redus de probe (triatlon. 5.. x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x Aruncări Poliatloane (probe combinate) stadion x Grupele şi probele clasice din atletism În atletism există şi probe speciale de concurs. înăl. 300m. 300m. suliţă. 4. alergarea de garduri pe distanţe de 60. respectiv 3.. 500m. cum ar fi alergările în timp 1 şi 2 ore. precum: alergarea de viteză pe 50-60-80m. alergarea de semifond. . alergarea de obstacole pe distanţe de 1500-2000m. tineri de pe toate continentele.grupa probelor combinate. 6 kg pentru greutate şi 1 – 1 ½ kg pentru disc..

1940. prima ediţie s-a desfăşurat în anul 1983. atleţi deosebiţi existând în toate statele lumii. Supremaţia nu mai aparţine unor ţări consacrate. care are organisme (comitete şi comisii) proprii care activează în direcţii metodice. Preşedintele federaţiei coordonează activitatea secretarului general. medicale (inclusiv antidoping). luându-se în considerare punctajul realizat în cele mai bune 5 concursuri. Comisia de cros.F. ▪ Jocurile Mondiale Universitare. care se desfăşoară din 2 în 2 ani. ▪ Campionatele Mondiale (începând din 1986) şi Campionatele Europene de juniori au loc din 2 în 2 ani. din cauza războaielor mondiale. Comisia medicală. Comisia de disciplină. Premiile substanţiale atribuite de F. International Association of Athletics Federations). a secretarilor federali şi antrenorilor federali. ▪ Campionatele Mondiale de Atletism. la care participă şi România: ▪ Jocurile Olimpice care se organizează din 4 în 4 ani. şi organizatori reprezintă o serioasă motivaţie pentru participare. ▪ Cupa Mondială de marş se desfăşoară în anii impari. Comisia de juniori. a depăşit în prezent cifra de 200. 1944). Concurenţii se califică (primii 8 pe probe şi primii 8 la general). la mijlocul intervalului dintre două ediţii ale Jocurilor olimpice. financiare. ▪ Cupa Europei se desfăşoară în fiecare an.A.A. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism urmăreşte şi coordonează dezvoltarea atletismului pe plan mondial. for înfiinţat în anul 1912. Numărul ţărilor afiliate la Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism. Aceste concursuri se organizează anual în peste 20 de întâlniri în oraşe şi ţări diferite. respecul.A. au loc din 2 în 2 ani. începând din anul 1896 (Jocurile Olimpice moderne). promovând prietenia. 5 . pentru Finala Grand Prix-ului. ▪ Finala Grand Prix se desfăşoară anual. în toate probele de atletism. în topul mondial. ▪ Jocurile Balcanice se organizează în fiecare an.).afirmat prin efort propriu sau sprijiniţi de cei cu posibilităţi materiale. Federaţia Romănă de Atletism este organul reprezentativ al tuturor secţiilor de atletism din Cluburile şi Asociaţiile sportive din România. ▪ Grand Prix-urile sunt concursuri cu număr redus de probe la care pot participa atleţii clasaţi în primii 50. în anii impari. Comisia veteranilor. care se organizează începând din anul 1934 (Torino). ▪ Campionatele mondiale şi europene pe teren acoperit (indoor). La nivelul federaţiei îşi desfăşoară activitatea o serie de comisii: Comisia de arbitrii. ▪ Campionatele Europene de Atletism. în anii pari. atletismul este coordonat de Federaţia Română de Atletism (F. în anii pari. tehnice. din 4 în 4 ani. În sistemul competiţional internaţional sunt cuprinse foarte multe competiţii. Acest for îşi desfăşoară activitatea în concordanţă cu prevederile Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism la care este afiliată. la Helsinki. ▪ Campionatele Mondiale de cros se desfăşoară anual. Comisia de cenzori. etc. fair-play între ţări şi atleţi. Nu s-au desfăşurat 3 ediţii (în anii 1916.I. Cele mai importante organisme ale sale sunt: Biroul Federal şi Biroul Executiv. înfiinţată în anul 1912 şi alcătuită din specialişti ai domeniului. ORGANIZAREA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA În ţara noastră. la Stockholm şi alcătuit din reprezentanţi ai unor Federaţi Naţionale. cât şi spiritul olimpismului. ORGANIZAREA INTERNAŢIONALĂ A ATLETISMULUI Activitatea atletismului în plan internaţional este dirijată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism (I. Comisia mass-media.R. dintre care le menţionăm pe cele mai importante. pe baza punctelor acumulate în concursurile la care participă. ▪ Cupa Mondială se organizează anual.A.A. organizatorice. în anii impari. Se alcătuieşte şi un clasament general. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism este un organism eligibil. căci rezultatele de valoare pot surprinde oricând.

Federaţia Română de Atletism este persoană juridică. promovarea atletismului românesc în competiţiile internaţionale sub egida Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism. De asemenea stabileşte şi întreţine relaţii cu Federaţii de atletism din alte ţări. participă la Conferinţe şi Congrese organizate de acestea. categoria I-a anual. ▪ Campionatele Naţionale de juniori în fiecare an. organizatoric şi material secţiilor din Cluburi şi Asociaţii sportive. în fiecare an. Rapid.performanţă . C. ▪ Concursuri Naţionale de sală pentru seniori. sprijină buna organizare şi dezvoltare a Centrelor olimpice. alcătuieşte loturile naţionale la toate categoriile de vârstă. procesul instructiv-educativ vizează performanţa sportivă. C. ▪ Campionatele Naţionale Şcolare în fiecare an.S. controlează şi acordă sprijin metodic.S. precum şi Comisiilor judeţene de atletism.începători .S. activitatea fiind organizată pe grupe valorice şi de vârstă: . ▪ cluburi sportive şcolare: C. Campionatele mondiale. . 6 .avansaţi . ▪ Traduceţi termenul de atletism.S. 7 Bucureşti.sunt cuprinşi copiii până la 14 ani. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de viteză. în: ▪ cluburi sportive departamentale: Dinamo. Ea urmăreşte: organizarea. . cluburi universitare. Roman. ▪ Care sunt exerciţiile de alergări utilizate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de sărituri exersate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de aruncări practicate cel mai frecvent în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Precizaţi la ce fel de probe se referă conceptul de probe clasice.S. Steaua. Campionatele europene. ▪ Care sunt cele trei categorii fundamentale de exerciţii din atletism ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de marş şi alergare ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de sărituri ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de aruncări ? ▪ Numiţi documentul oficial care reglementează activitatea atletică pe plan mondial ? ▪ Argumentaţi caracterul formativ ale disciplinei atletism. tineret. având în vedere faptul că atletismul se practică.sunt cuprinşi juniori I şi tineret.S. ▪ Campionatele Naţionale de copii. . Olimpia. Asociaţia Balcanică de Atletism. ▪ Concursuri Naţionale “Grand Prix Castrol” pentru seniori. etc).sunt cuprinşi juniori III şi II.S. afilierea tuturor secţiilor de atletism din Cluburi şi Asociaţii sportive.înalta performanţă – atleţi care ating excelenţa sportivă. juniori care se organizează anual pe etape.S. 4 Bucureşti. cu Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism. În secţiile cluburilor sportive de la toate nivelele. C. îndrumă. Sistemul competiţional intern cuprinde următoarele concursuri de atletism: ▪ Campionatele Naţionale de seniori şi tineret anual. tehnic. elaborează calendarele competiţionale şi regulamentele concursurilor naţionale. juniori şi copii. ▪ învăţământul de specialitate la nivel preuniversitar şi universitar: clase speciale de atletism. care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Statutul şi Regulamentele proprii. Federaţia Română de Atletism are atribuţii în strategia participării atleţilor români la competiţii internaţionale oficiale (Jocurile Olimpice. Federaţia Română de Atletism cuprinde un front larg de activitate. ▪ Campionatele Naţionale Universitare în fiecare an. conform limbii engleze britanice şi americane. Dâmboviţa etc. îndrumarea şi conducerea activităţii de atletism din România. Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Definiţi termenul de atletism. tineret.

Acestea sunt importante pentru influenţa pe care o au atât în dezvoltarea calităţilor motrice de bază. Înainte de a învăţa oricare dintre probele atletice este obligatorie parcurgerea exerciţiilor cuprinse în sfera şcolii atletismului. ▪ şcoala aruncării. ▪ Numiţi forul şi anul înfiinţării lui. . datorită caracterului natural pe care îl au exerciţiile atletice. pe parcursul căreia.însuşirea deprinderii de a alerga. ▪ Specificaţi probele din grupa de marş. şi ne referim aici la alergări. Pentru aceasta însuşirea corectă a exerciţiilor şi deprinderilor din şcoala atletismului trebuie învăţate cât mai corect. ▪ Specificaţi probele decatlonului.ameliorarea coordonării motorii a membrelor superioare şi a membrelor inferioare. care manageriază activitatea atletică în România.▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de semifond. ▪ Precizaţi categoria de atleţi care participă în competiţiile Grand Prix. corect şi relaxat. Ca atare atletismul este una dintre diciplinele de bază în educaţia fizică şcolară. Aproape că nu există disciplină sportivă în a cărei structură tehnică să nu se regăsească cel puţin una din mişcările specifice atletismului. ▪ Specificaţi probele din grupa de sărituri. ▪ Specificaţi probele heptatlonului. ▪ Care este forul ce manageriază activitatea atletică pe plan mondial şi când a fost înfiinţat ? ▪ Care este periodicitatea organizării Jocurilor Olimpice ? ▪ Care este intervalul de timp dintre două ediţii ale Campionatelor mondiale ? ▪ Care este ritmicitatea organizării Campionatelor europene ? ▪ Precizaţi ce sunt competiţiile Grad Prix. . ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de garduri şi obstacole. încă din primii ani de şcoală copiii încep să deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice. ▪ Care sunt documentele care reglementează activitatea Federaţiei Române de Atletism ? ▪ Prezentaţii principalele concursuri de nivel naţional organizate de Federaţia Română de Atletism. ŞCOALA ALERGĂRII Obiectivele şcolii alergării: . . dar şi în dezvoltarea motricităţii generale a copilului pentru activitatea cotidiană. ŞCOALA ATLETISMULUI Şcoala atletismului reprezintă perioada iniţierii în atletism. 7 .formarea capacităţii de control a respiraţiei în timpul alergării.formarea capacităţii de a percepe corect viteza de deplasare. Exerciţiile din şcoala atletismului sunt structurate conform celor trei grupe specifice. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de fond şi mare fond. sărituri şi aruncări. sub toate tipurile lor de manifestare. astfel: ▪ şcoala alergării. ▪ şcoala săriturii. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de ştafetă.

. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu. .alergare în teren variat. . pe care alergătorul trebuie să le parcurgă în tempouri prestabilite.alergarea în tempo uniform moderat (a. . . Dintr-o sinteză a materialelor de specialitate. a forţei şi rezistenţei specifice alergării.alergare ritmată (“alergare cu ritm de 3 paşi. următoarea ordine a exerciţiilor din şcoala alergării şi care au următoarele sarcini: Formarea deprinderii de alergare corectă în funcţie de diferitele sarcini şi abordări ale acesteia. Acest tip de alergare se învaţă după ce s-au însuşit celelalte tehnici de alergare. pentru începători elementele necunoscute din tehnica alergării sunt doar startul de jos şi lansarea de la start.alergarea respectă coordonarea corectă a acţiunii membrelor superioare şi a membrelor inferioare. Datorită multitudinii situaţiilor pe care le creează acest gen de alergare este un exerciţiu foarte util.dezvoltarea capacităţii generale de efort. 5 paşi … peste obstacole joase”). . uşurinţă. prin parcuri şi păduri.t.această variantă se constituie în principalul mijloc de dezvoltare a rezistenţei de alergare şi se realizează prin gradarea timpului sau distanţei de alergare. trunchiului şi braţelor. Un efect negativ asupra eficienţei tehnicii alergării o are deseori efectuarea unui număr mare de repetări a unor exerciţii de dificultate scăzută. la cei care nu au o continuitate în instruire. cu amortizarea şocului la contactul piciorului cu solul. a vitezei de deplasare. care poate fi executată pe diferite distanţe.) . . Mijloacele şcolii alergării: . în funcţie de dificultate. tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului.alergare uşoară sau “alergare de coordonare”. Dezvoltarea calităţilor motrice necesare învăţării şi perfecţionării tehnicii exerciţiilor de alergări.ameliorarea tonusului muscular.alergarea uşoară constituie prima etapă în învăţarea alergării. Pierderea elasticităţii musculare şi a tendoanelor.alergare cu joc de glezne. . impune perfecţionarea tehnicii de execuţie. . care favorizează instalarea unor automatisme greşite din punct de vedere tehnic.u. Alergarea fiind o deprindere naturală şi cunoscută.se realizează în afara stadionului. conduc la rigiditate şi implicit la o eficienţă scăzută a mişcărilor. Prin alergare corectă se înţelege deprinderea de a alerga economic şi relaxat. La copii problemele apar în perioadele de creştere şi mai târziu.în prima fază creşte alternativ timpul sau distanţa păstrând tempoul constant.“alergare de coordonare”. Ca probă de concurs.) .u.este o alergate cu un tempo mai scăzut.alergare în tempo moderat uniform.acestă variantă de alergare are sarcina de a asigura pregătirea organismului pentru efort. .alergare cu genunchii sus. prin asigurarea adaptării la efort a marilor funcţiuni ale organismului şi prin încălzirea musculaturii şi articulaţiilor membrelor inferioare. relaxat.în faza a doua scade distanţa dar creşte tempoul. Alergarea formează simţul tempoului. .ţinuta corectă în timpul alergării păstrează trunchiul la verticală. capul în prelungirea trunchiului.alergare cu pendularea gambelor înapoi şi înainte. uşor înclinat spre înainte.. Din şcoala alergării cele mai folosite exerciţii sunt: . Se poate spune că. putem stabili. .t.) . . cauzate de creşterea în lungime a sistemului osos. tempo moderat-uniform de deplasare. . 8 .v. . acest gen de alergare este întâlnit la alergările de cros.se caracterizează prin naturaleţe.alergare accelerată.alergarea în teren variat (a. . deoarece formează o serie de deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură şi consistenţă.alergarea uşoară (a.alergare uşoară este elastică. . .

braţele efectuând pendulări ritmice înainte-înapoi. forţei gleznelor şi mobilităţii articulaţiei genunchiului. O dată cu obişnuirea cu acest gen de alergare se măresc distanţele şi se trece pe terenuri mai accidentate (poteci prin pădure. simţ implicat cel puţin în alergările de garduri şi în elanurile diferitelor sărituri atletice.alergare cu joc de glezne (a. iar braţele cu coatele îndoite la 90° execută pendulări înainte-înapoi.dezvoltarea mobilităţii şi flexibilităţii articulaţiei gleznei.) se efectuează printr-o succesiune de paşi scurţi.a doua etapă este învăţarea verigii de bază reprezentat de pasul peste obstacol.împingând un partener din spate..realizează prelucrarea mobilităţii articulaţiilor gleznelor şi a genunchilor. în care coapsa se ridică la orizontală. braţele execută pendulări active. trecând obstacolele cu un număr variabil de paşi.) se efectuează printr-o succesiune de paşi.se execută cu sprijin oblic înainte la perete sau cu parteneri.) se execută printr-un pas scurt cu contact pe pingea. . .se execută pe loc şi din alergare. Efectele exerciţiul se referă la: .realizează dezvoltarea forţei muşchilor ridicători ai coapsei în plan anterior. cu zboruri scurte. favorizând trecerea peste obstacole cu un număr constant impar de paşi (3 sau 5). Exerciţii folosite: .dezvoltarea elasticităţii musculaturii posterioare a membrelor inferioare. Trunchiul are poziţie verticală. în care se realizaază flexia completă a gambei pe coapsă. urmat de extensia rapidă a celor trei articulaţii. . . cu privirea înainte. pe asfalt). dar în iniţiere folosesc alergările peste obstacole joase.alergarea cu pendularea gambelor înapoi (a. . .această alergare este un mijloc pentru dezvoltarea rezistenţei generale: se începe cu alergări pe terenuri mai puţin accidentate pe distanţe mai scurte. capul sus. Exerciţiul are efecte pozitive în îmbunătăţirea coordonării acţiunilor membrelor. dar prin extindere.j. cu diferite distanţe pentru a fi accesibile tuturor executanţilor. prin arătură.este recomandată montarea mai multor trasee.dezvoltă mobilitatea articulaţiei genunchiului. .alergarea accelerată . Prezintă două etape: . la deal.înap.s. . .alergări accelerate în grup.ajută la dezvoltarea amplitudinii pasului alergător. .alergarea peste obstacole joase este un exerciţiu cu un puternic caracter formativ privind dezvoltarea simţului ritmului. . iar contactul cu solul se efectuează pe pingea cu rulare incompletă a tălpii.gb.alergarea cu genunchii sus (a. genunchiului şi şoldului. poziţia trunchiului fiind uşor aplecată.prima etapă este învăţarea mecanismului de bază reprezentat de ritmul de trei paşi între obstacole.p. Contactul cu solul se reia pe partea anterioară a tălpii.coordonarea simplă a membrelor.prelucrează amplitudinea pendulului posterior al piciorului pendulant. prin componenta tehnică. .alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe egale. 9 . .g. coordonate cu mişcarea picioarelor. . . . cu gamba perpendiculară pe sol. cu accent pe perioada pasului anterior. .cu sprijin oblic înainte la perete. .alergări individuale exectate pe distanţe scurte (20-60-80 m). .se execută pe loc şi din deplasare. care cu timpul se va apropia de ceea ce ar trebui să însemne pasul peste gard. simultan cu derularea piciorului de la pingea spre vârf.g. membrul inferior fiind în flexie din articulaţia gleznei. .accelerări în linie dreaptă şi curbilinie. cu accent pe pasul posterior. Alergările de garduri sunt mai dificile. . la vale. .dezvoltarea vitezei de execuţie (în tempo maxim) pe loc şi în deplasare. .formează simţul accelerării prin: .alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe inegale. crescând astfel dificultatea alergării. Trunchiul se află la verticală. .prelucrează musculatura posterioară a membrelor inferioare.

în care un picior este depăşit de celălalt.alergarea cu pas adăugat lateral (a. în perechi./alt. de umeri apucat. înai (15m).înai. . frântă.sărituri cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare.individual. cu piciorul stâng – alergare cu pendulare înapoi. .educarea echilibrului şi a coordonării dinamice în faza de zbor. înapoi şi alternat (a. Mijloacele şcolii săriturii: . .g. intercalând la 3 sau 4 paşi un genunchi sus.s. în faţă-la spate încrucişat apucat. cu spatele sau lateral. pe cap. forfecare. la ceafă. de coate încrucişat. pe şolduri. prin apropierea şi depărtarea picioarelor. . cu piciorul drept pendulare înapoi-cu piciorul stâng pendulare înainte.cu diferite poziţii simetrice sau asimetrice ale braţelor: libere.) se efectuează în deplasare înainte.individual cu diferite acţiuni simultane sau alternative ale braţelor: mişcare obişnuită./înap. ŞCOALA SĂRITURII Obiectivele şcolii săriturii: -formarea deprinderii de a sări cu bătaie unilaterală (pe un picior). . . .formarea simţului elanului.alergarea cu pas adăugat înainte (a. . înainte. .g. îndoite.p.p.p. . (20m) + a.învăţarea aterizării amortizate. .O serie de variante de alergare pot fi utilizate în şcoala alergării: .în deplasare cu faţa. intercalând la 3 sau 4 paşi o pendulare înainte.gb.prin structuri în care se leagă diferite variante de alergare: a. sus. rotare.pe traiectorie liniară dreaptă.(15m) + a. pas care poate fi executat înainte. Alergarea ameliorează mobilitatea articulaţiei coxo-femurale şi tonifică musculatura ridicătorilor coapsei.j. . Exerciţiul ameliorează coordonarea simplă şi forţa membrelor inferioare şi favorizează reducerea atitudinii cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a trunchiului. lateral. în care piciorul plasat în sensul înaintării nu este depăşit de celălalt picior. întinse. 10 .) se efectuează în deplasare laterală (stânga sau dreapta).în tempo-uri diferite. într-o mişcare de impulsie.ad. . de mâini.liber. 4. . printr-o mişcare de avântare cu coapsa aproape de nivelul orizontalei.) solicită capacitatea de coordonare a membrelor inferioare.cu acţiuni diferite ale membrelor inferioare: cu piciorul drept . curbilinie. într-o mişcare de impulsie. prin apropierea şi depărtarea picioarelor.p. . elastice şi echilibrate.înai.alergarea laterală cu pas încrucişat .încr. circulară.prin structuri în care se intercalează unele variante de alergare: alergare cu joc de glezne. alergare cu genunchi sus. în care deplasarea piciorului dinapoi nu depăşeşte piciorul dinainte.lat.ad. câte 3.alergare cu genunchiul sus.dezvoltarea forţei şi detentei. pendulare. Notă: Toate variantele de alergare se pot executa: .

11 .Sărituri pe ambele picioare cu accent pe înălţimea desprinderii Sărituri pe ambele picioare cu accent pe lungimea desprinderii .sărituri în adâncime.

sărituri cu bătaie şi aterizare pe diferite obiecte: 12 . de pe loc la groapa de nisip.săritura în lungime cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare.Săritură în adâncime de pe suprafaţă înălţată . Săritura în lungime de pe loc .

aterizând în groapă pe acelaşi picior. la înălţimi accesibile.sărituri de pe loc cu desprindere pe un singur picior.sărituri în lungime. pe celălalt picior sau pe ambele picioare. plecând de pe un picior. .sărituri peste obstacole aşezate în serie şi în „urcare". la groapa cu nisip. . în ghemuit.Sărituri pe obiecte . Săritură de pe loc cu desprindere pe un picior 13 . . cu înălţimi în progresie continuă şi cu obstacolele plasate astfel încât să permită accesul de la unul la celălalt printr-un singur pas. cu elan perpendicular pe ştachetă.sărituri în înălţime.

dinapoi-înainte şi de jos în sus . se foloseşte unul din procedeele: . împingere şi lansare. Pas săltat .săritura în înălţime cu păşire.săritura în înălţime cu răsturnare dorsală.dezvoltarea capacităţii de accelerare a acţiunii de aruncare.săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) şi săritura în înălţime cu elan (perpendicular pe ştachetă). Din acestea au derivat o serie de procedee care au devenit probe de concurs cum ar fi: .are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în lungime .sărituri cu desprindere pe un picior şi aterizare pe celălalt: pasul sărit. Mijloacele şcolii aruncării: ▪ Aruncarea tip azvârlire presupune o traţiune liniară..are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în înălţime. . prin acţiunea membrelor inferioare. . avansând partea inferioară a corpului în raport cu partea superioară. .formarea capacităţii de a depăsi obiectul. ŞCOALA ARUNCĂRII Obiectivele şcolii aruncării .însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanţă prin azvârlire.formarea capacităţii de a păstra controlul bilateral în timpul efortului final.săritura în lungime întinsă pentru clasele a V-a şi a VI-a. .sărituri pe obstacole.săritura în înălţime. . şi . Suliţa şi 14 . de pe obstacole şi peste obstacole. pentru clasele a VII-a şi a VIII-a. .pas săltat. .săritura în lungime.formarea capacităţii de angrenare treptată în aruncare a întregului corp. a trunchilui şi a braţelor.sărituri cu desprindere şi aterizare pe acelaşi picior . În şcoală. . . .dezvoltarea forţei trunchiului şi a membrelor superioare. . În programa şcolară sunt prevăzute din procedeele specifice săriturii în lungime următoarele: . în funcţie de condiţiile diferite existente în teritoriu.săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în zbor.

Aruncarea mingii de oină cu un pas încrucişat Exerciţiile din şcoala aruncării tip azvârlire se efectuează cu mingi medicinale de 1kg. dinapoi-înainte. 3kg şi mingii de oină. Exerciţiile din şcoala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi medicinale de 2kg. Exerciţiile din şcoala aruncării tip împingere se efectuează cu mingi medicinale de 2kg. cu un picior înainte. Aruncare tip azvârlire cu ambele braţe .aruncarea mingii de oină. aşezat. pe o traiectorie curbilinie. 3kg. Greutatea (sfera metalică) se eliberează prin împingere de la umăr.cu ambele braţe şi cu un braţ. înainte cu latura opusă braţului de aruncare).împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele spre direcţia de eliberare. din stând cu faţa pe direcţia de lansare. cu ambele braţe şi cu un braţ.aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ.mingea de oină se eliberează prin azvârlire. . 2kg. pe un genunchi. din diferite poziţii. ▪ Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus. pe genunchi. .aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ. 15 . 4kg.aruncări de pe loc. prin tracţiune de jos. 3kg.aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat. . ▪ Aruncarea tip lansare presupune o tracţiune de jos în sus. din lateral-înapoi (dreapta şi stânga). . culcat dorsal. . 4kg.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. cu mingea medicinală. dinapoi-înainte. . Discul şi ciocanul (cu ambele braţe) se eliberează prin lansare.

urmează doar o componentă a tehnicii cu caracter spaţiotemporal. ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului săltat. şi mai ales. în timp ce exerciţiile de atletism (alergarea de viteză spre exemplu) se exprimă mai ales pe baza unor procese dinamice. ▪ Care sunt obiectele care se aruncă prin azvârlire? ▪ Cum acţionează forţele la aruncare tip împingere? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin împingere? ▪ Cum acţionează forţele la aruncarea tip lansare? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin lansare? ▪ Care este obiectul care se lansează cu ambele braţe? ▪ Care este obiectul care se lansează cu un singur braţ? ▪ Care sunt obiectele utilizate în şcoala aruncării? TEHNICA ŞI REGULAMENTUL PROBELOR DE ALERGĂRI BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR Tehnica exerciţiilor fizice în general şi ca atare a alergării de viteză în mod special. în funcţie de cât de bine sunt stăpânite şi anume: tehnica pasului şi tehnica probei. ▪ Descrieţi execuţia alergării cu joc de glezne. după forţele care intervin în desfăşurarea ei. Când analizăm tehnica.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. . Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Precizaţi conţinutul şcolii atletismului. prin tracţiune pe deasupra umărului.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. evoluţia cinetică a mişcărilor.. ▪ Care sunt obiectivele şcolii aruncării? ▪ Enumeraţi tipurile de aruncări. exploatarea raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi dinamice. adică după dinamica acestora. procese integrate de altfel evoluţiei cinetice. Se poate deci afirma că. ▪ Care sunt obiectivele şcolii săriturii? ▪ Numiţi exerciţiile din şcoala săriturii. tehnica înseamnă în esenţă. Analiza tehnicii pasului alergător Pregătirea tehnică a atletului se referă la formarea şi perfecţionarea deprinderii motrice specialităţii 16 . din stând lateral spre direcţia de lansare. ▪ Care sunt obiectivele şcolii alergării? ▪ Precizaţi principalele mijloace ale şcolii alergării. nu trebuie apreciată numai din punct de vedere cinetic (al succesiunii mişcărilor pasului) ci. ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului sărit. din stând cu spatele spre direcţia de lansare. Ca atare. ▪ Descrieţi execuţia alergării cu pendulare. luăm în considerare două aspecte importante care influenţează rezultatul final. cu ambele braţe şi cu un braţ. ▪ Precizaţi cum acţionează forţele la aruncarea tip azvârlire.

În analiza tehnică. care se numeşte forţă de reacţie (R) a reazemului. În timpul fiecărei perioade. dar de sens contrar.G. astfel: Perioada de sprijin este analizată prin trei faze sau momente. . prin: . moment în care proiecţia C. Alergarea este un mijloc de locomoţie. perpendiculară pe sol şi în sus şi forţa de reacţie tangenţială (Rt). . care se realizează prin mişcări ciclice. între două contacte . Analiza ia în considerare ambele faze realizate de un picior.Faza de amortizare sau aterizarea . care la rândul ei se descompune în: forţa de reacţie normală (Rn). este în punctul cel mai depărtat spre înapoi faţă de punctul de contact. între două momente identice ale aceluiaşi picior. considerat ciclu complet (doi paşi simpli). realizându-se amortizarea cu reducerea corespunzătoare a vitezei orizontale.luarea contactului cu solul se face pe partea exterioară a piciorului şi apoi suprafaţa de sprijin creşte cuprinzând toată pingeaua până când corpul trece peste momentul verticalei. Aşadar. amortizarea constituie o fază care frânează continuitatea alergării şi care trebuie depăşită prin măsuri de execuţie tehnică. Această amortizare trebuie să se realizeze mai puţin de articulaţia gleznei şi în principal de articulaţia genunchiului şi a bazinului.perioada de sprijin.Pasul alergător simplu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare. . care se descompune în forţa tangenţială (Ft) paralelă cu solul şi forţa normală (Fn) perpendiculară pe sol În acelaşi timp. de treceri succesive de pe un picior pe celălalt. . îndoindu-se în momentul impactului. A B C 17 .Pasul alergător dublu. în aşa fel încât să realizeze o fază de zbor între fiecare contact cu solul. În acest moment. solul (reazemul) acţionează asupra corpului alergătorului cu o forţă egală dar de sens contrar. Segmentul inferior cedează. pentru a reduce cât mai mult posibil acţiunea negativă a forţei de reacţie tangenţială. În momentul contactului cu solul. corpul alergătorului acţionează asupra solului cu o forţă (F). care nu trebuie să fie blocate. are o acţiune negativă asupra vitezei de alergare.respective şi la consolidarea acestei deprinderi în aplicarea condiţionată de cerinţe concrete ale desfăşurării probei de concurs. Aceasta presupune contactul cu solul cât mai aproape de proiecţia pe sol a centrului de greutate. forţa de reacţie a reazemului R. Analiza începe din momentul în care piciorul atinge solul. mişcarea piciorului se analizează în trei momente considerate a fi cele mai importante. Unitatea ciclică a alergării este pasul alergător. pasul alergător poate fi luat în considerare în doua forme şi anume: . îndreptată în sus şi înapoi. paralelă cu solul şi egală cu forţa tangenţială (Ft).Pasul alergător simplu.G.perioada de pendulare.Pasul alergător dublu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare.

îndoind genunchiul piciorului pendulat. poate ajunge în punctul maxim în acelaşi timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin. care este forţa de reacţie. Tot în momentul verticalei viteza orizontală a centrului de greutate. Pentru a realiza această acţiune. Faza de impulsie este faza activă a alergării.Faza de pendulare anterioară începe din momentul în care centrul general de greutate. avântarea genunchiului spre înainte.Faza de pendulare posterioară începe prin ducerea coapsei piciorului pendulant (care tocmai a terminat impulsia). . .Faza de impulsie se raportează la momentul în care piciorul se pregăteşte să părăsească solul la terminarea impulsiei.Momentul verticalei se formează când piciorul pendulant încrucişează piciorul de sprijin. după finalizarea impulsiei. această fază este pozitivă în acţiunea piciorului de sprijin. Unghiul dintre coapsă şi 18 . cele două forţe F şi R acţionează pe aceeaşi linie verticală. . B . flexia gambei pe coapsă ajungând la amplitudinea maximă. raportată la secvenţa fiecărui pas este cea mai mică. În această fază. pe care o putem influenţa prin reducerea unghiul de impulsie sau/şi mărirea forţei de impulsie (forţa membrelor inferioare).Momentul verticalei corespunde trecerii centrului de greutate prin verticala ridicată din punctul de sprijin. Ca şi în cazul perioadei de sprijin se distind trei faze sau momente de referinţă în analiza tehnică. mai exact în momentul în care centrul de greutate depăşeşte verticala. depăşeşte în plan anterior genunchiul piciorului de sprijin şi se încheie o dată cu atingerea punctului maxim al avântării genunchiului spre înainte. A B Poziţia piciorului pendulant în momentul verticalei (A – corect. trebuie să se realizeze o scurtare a pendulului. prin flexia gambei pe coapsă. dar în sensuri contrare şi este momentul în care au valoarea cea mai mare.Analiza perioadei de sprijin şi a perioadei de pendulare . Unghiurile şi amplitudinile sunt maxime. Perioada de pendulare începe din momentul în care piciorul părăseşte solul. Efectul de acceleraţie creşte treptat odată cu înaintarea corpului. astfel încât unghiul dintre gambă şi coapsă se închide maxim posibil în momentul în care genunchiul trece spre înainte în plan vertical de piciorul de sprijin. Pentru ca faza următoare să fie eficientă. în faza următoare. cât mai rapid şi economic spre înainte. în funcţie de caracteristicile morfologice ale alergătorului şi funcţie de tempoul de alergare. .incorect) În pendularea posterioară se realizează la nivelul genunchiului o flexie naturală şi una forţată. prin aplicarea forţei asupra solului şi efectul acesteia determinat de rezultanta reacţiei normale şi reacţiei tangenţiale. şi o dată cu el genunchiul piciorului pendulant. în momentul verticalei genunchiul piciorului pendulant trebuie să depăşească genunchiul piciorului de sprijin destul de mult Numai astfel.

Este un moment foarte important al alergării. pentru a putea fi dus foarte repede spre înainte. şi începe faza de zbor. .1. acumulând o inerţie care se adaugă forţei de impulsie a piciorului de sprijin. în perioada de sprijin şi sunt mici la viteze mari şi mai mari la viteze mici. Zborul începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul. laterale. care cere o foarte bună coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor. celălalt trece înapoi). transversale. Oscilaţiile corpului Aceste mişcări ale corpului apar în urma acţiunilor segmentelor corpului în diferite planuri şi anume: verticale. ceea ce înseamnă că acesta se află în perioada de zbor. 4. corpul alergătorului nu realizează vreun contact cu solul. Faza de zbor în alergare se defăşoară între două perioade de sprijin.Oscilaţiile verticale se formează în plan sagital şi sunt datorate momentelor de amortizare şi impulsie ale piciorului. când piciorul pendulant finalizează avântarea. atunci eficienţa este maximă.gambă începe să crească. scurtând la maxim pendulul acestuia. acestea trebuie să acţioneze simultan folosind la maximum. Piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre înainte faţă de bazin şi ca urmare a accelerării din finalul impulsiei. realizează tripla flexie. Dacă la aceasta se adaugă şi mişcarea voluntară şi selectivă a segmentelor. Şi aici coapsa urcă. Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi faţă de bazin prin întinderea genunchiului într-o mişcare de “călcare agăţată” din înainte spre înapoi foarte activă. respectiv între sprijinul pe un picior şi sprijinul pe celălalt picior. mişcările compensatorii ale segmentelor unui corp aflat în zbor (când unul urcă celălalt coboară. spre următoarea fază de amortizare. coapsa ajunge aproape de orizontală. când unul este dus înainte. Diferenţa de nivel dintre aceste două faze (înălţimea zborului şi momentul verticalei) indică amplitudinea oscilaţiilor care este acceptată până la 8 cm la alergarea de viteză şi până la 12 cm în alergarea de semifond şi fond. situaţie nefavorabilă deplasării rapide. unde va trebui să realizeze avântarea pentru pasul următor. cu atât mai sus cu cât viteza alergării este mai mare. astfel încât planul vertical al gleznei să nu depăşească spre înainte planul vertical al genunchiului. 19 .2. iar membrele inferioare acţionează în direcţii opuse. Creşterea amplitudinii oscilaţiilor verticale determină o “alergare sărită”. Momentul finalizării impulsiei La viteze mari. în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte. Pentru a avea acţiune cât mai eficientă a membrelor inferioare.

ALERGAREA PE PARCURS 20 . a vitezei. 400m. Echilibrarea acestor oscilaţii este efectuată de axa umerilor care acţionează în sens opus (braţ şi picior opus). de regulă după 30m. depinde în principal. Alergările de viteză urmăresc parcurgerea distanţei precizate.Oscilaţiile transversale se formează în plan orizontal şi sunt datorate proiectării înainte-sus a bazinului în faza de impulsie.capacitatea alergătorului de a menţine viteza maximă de deplasare cât mai mult timp posibil. 200m. de: . într-un timp cât mai scurt. În timpul desfăşurării cursei se pot atinge viteze între 9m/s . în anumite limite. . . SCHEMĂ TEHNICĂ A. trohanterul mare şi genunchiul piciorului oscilant sunt mai coborâte decât aceleaşi puncte ale piciorului opus. pentru că favorizează impulsia în pasul de alergare. când se obţine viteza maximă.calitatea lansării de la start (atingerea vitezei maxime pe o distanţă cât mai scurtă de la plecare). adică după lansarea de la start. În practică. aceste oscilaţii se compensează prin înclinarea inversă a axei umerilor (centurii scapulare) Oscilaţiile laterale sunt evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt depărtate (pasul este larg). STARTUL DE JOS 1 Poziţii şi mişcări 2 Variante tehnice 3 Timpul de reacţie 4 Accelerarea şi lansarea de la start B. . cauzate de prelungirea impulsiei şi implicit a avântării piciorului pendulant.Oscilaţiile laterale se formează în plan frontal şi sunt produse de trecerea greutăţii corpului de pe un picior pe altul. . când latura care pendulează este mai jos decât cea de sprijin.valoarea timpului de reacţie la start. cât şi cele două ştafete de 4x100m şi 4x400m. prin probă. ele au loc în plan transversal şi sunt considerate utile în alergare. Timpul realizat într-o cursă de viteză. Oscilaţiile transversale prea mari. când partea oscilantă a bazinului trece înaintea celei corespunzătoare piciorului de sprijin. Probele sunt valabile pentru participarea masculină şi feminină.Oscilaţiile corpului în alergare . dacă alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează. aceste oscilaţii nefavorabile alergării se pot reduce prin efectuarea contactului cu solul pe axa alergării sau prin rotarea bazinului spre partea piciorului de sprijin. în unele cazuri chiar mai mari. asigurând astfel o viteză de deplasare maximă. duc la scăderea frecvenţei mişcărilor membrelor inferioare în alergare şi în consecinţă. ele se evidenţiază în alergare. în momentul verticalei. ALERGĂRILE DE VITEZĂ Probele de viteză sunt: 100m.12m/s.realizarea unui raport cât mai bun între frecvenţa şi lungimea paşilor.

2. viteza de deplasare. cu intensitate maximă.alergarea pe parcurs (alergarea cu viteză maximă.Regulamentului. în sensul atingerii vitezei maxime într-un timp cât mai scurt cu intrare în alergare lansată.1. rezistenţa specifică. 21 . prin care se valorifică calităţile motrice.înainte de toate.finişul (atacul liniei de sosire) Timpul final realizat de atlet într-o cursă de viteză este condiţionat de mai mulţi factori. start lansat) . pregătirea pentru start conf. Alergarea de viteză cuprinde următoarele faze: . 100m. Alergarea în turnantă (start lansat) C. părăsirea startblocurilor c. c. Poziţii de plecare şi mişcări de angrenare în alergare Poziţiile şi mişcările succesive pe care le efectuează sprinterul la startul de jos sunt cuprinse în trei faze: a. b. până la finalul cursei. Variante tehnice Se cunosc trei variante ale startului de jos: startul clasic. capacitatea de accelerare (puterea de accelerare) de la start. forţa specifică. 400m.interesul atletului de a reacţiona cât mai prompt la pocnetul pistolului de start şi de a dezvolta o viteză de accelerare cât mai mare. mobilitatea.poziţiile alergătorului la start (startul de jos) . de capacitatea de concentrare şi reacţie şi disponibilitatea pentru efort. Probele care intră în această categorie sunt: 60m. de stadiul dezvoltării forţei explozive. într-un timp cât mai scurt. viteza de execuţie. Un start rapid şi o accelerare bună au un rol decisiv în probele de sprint. FINISUL Alergarea de viteză face parte din exerciţiile ciclice care se desfăşoară pe o durată scurtă. viteza de reacţie. b. startul apropiat şi startul depărtat. 1. 20m. Alergarea în linie dreaptă (start lansat) 2. capacitatea de a menţine viteza maximă de alergare. intensitate maximă. A.accelerarea vitezei şilansarea de la start .respectarea regulamentului de concurs (referitor la comenzile starterului şi poziţiile care trebuie luate de către atlet). viteza de deplasare – pe care sportivul poate să o dezvolte în timpul alergării (viteza naximă de alergare). STARTUL DE JOS Se foloseşte în toate probele de alergare până la distanţa de 400 m. . Viteza startului de jos nu depinde numai de tehnică ci. accelerarea şi lansarea de la start – îşi găsesc raţiunea în două cerinţe de bază: . dintre care menţionăm: a.

Timpul de reacţie creşte proporţional cu lungimea distanţei de concurs. frecvenţa şi modul de executare a primului şi următorilor paşi după start. Peretele blocului din faţă este înclinat.40 m distanţă înapoia primului.60 cm şi fixat la 15 . Capul menţine o poziţie naturală.în poziţia “gata” proiecţia verticală a centrului de greutate al corpului cade foarte aproape pe linia de plecare. Fixarea tălpilor pe blocurile de start trebuie să asigure corpului o viteză de pornire cît mai mare prin presarea explozivă a ambelor picioare (simultan) contra blocstarturilor. La startul apropiat blocul din faţă rămâne ca la startul clasic la 30 – 50 cm distanţă de linia de plecare. iar cel din spate 60 – 75°.50 secunde. formând cu linia solului un unghi de 40 – 45°. executîndu-se o păşire foarte rapidă) cu o impulsie rapidă care intervine după sprijin şi un lucru energic al 22 . Media timpului de reacţie la probele feminine este mai mare decît cea de la probele masculine. Piciorul din spate are o deschidere între gambă şi coapsă de 100 – 130 °. 3. Aceşti paşi se caracterizează prin aceea că rezolvă o viteză accelerată până la atingerea vitezei maxime de care este capabil atletul. 15 – 20 cm de primul. formînd cu acesta un unghi de aproximativ 30°. Bazinul se ridică cu 15 – 20 cm peste nivelul umerilor. Accelerarea şi lansarea de la start O importanţă deosebită pentru realizarea accelerării alergării după start şi realizarea eficienţei lansării de la start o are în mare măsură. favorizând scoaterea corpului din starea de echilibru (poziţia nemişcată). trunchiul este înclinat faţã de verticalã între 70 şi 75°. într-un timp cât mai scurt posibil. 4.Sadovschi. Startul de jos prezintă următoarele avantaje faţă de startul înalt (din picioare). decontractată. La startul depărtat blocul din faţă este dus mai înapoi 50 . În acest moment gambele sunt paralele. .crează condiţii optime pentru declanşarea unei forţe de mare intensitate. repartiţia greutăţii corporale este făcută în mod egal pe toate cele patru puncte de sprijin: braţe şi picioare.40 – 0. Timpul de reacţie Viteza de reacţie sau timpul reacţiei motrice la startul de jos este timpul care se scruge între pocnetul pistolului de start şi momentul în care atletul exercită o anumită creştere sesizabilă a presiunii asupra blocstarturilor. Durata impulsiei este de 0. . La terminarea fazei de întindere a piciorului din faţă unghiul de impulsie este de 40 – 45 ° (V:Petrovski şi V. lungimea. In poziţia “gata” unghiul format între gamba şi coapsa piciorului din faţă este de aproximativ 90°. iar cel din spate este adus mai aproape şi fixat la cca. iar blocul din spate la aproximativ 30 . Tehnica este ca aşezarea piciorului în primul pas să fie după o traiectorie cât mai apropiată solului (talpa piciorului în primul pas este aproape paralelă cu solul. coapsa piciorului oscilant ajunge înainte (sub atlet) în punctul cel mai apropiat de trunchi. 1976). necesară pentru accelerarea mişcării. într-un timp foarte scurt. iar unghiul dintre coapsă şi trunchi de 50 – 60°.20 cm de cel din spate.La startul clasic blocul din faţã este aşezat la o distanţă de 30 – 50 cm înapoia liniei de plecare.

se face tot mai mult pe partea anterioară a piciorului. în momentul plecării este aplecat mult în faţă (atletul are senzaţia de rostogolire înainte eliminată prin lucrul braţelor energic) Creşterea vitezei de alergare este un rezultat al măririi frecvenţei şi lungimii paşilor. Tehnica de alergarea în linie dreaptă Capacitatea de performanţă depinde de anumite caracteristici tehnice: .proiecţia normală a centrului de greutate cade foarte aproape de punctul de contact cu solul. ALERGAREA PE PARCURS 1.unghiul dintre coapse. . Se consideră că sprinterii de elită nu pot obţine viteză maximă mai devreme de 6 sec. iar în momentul aterizării. .) o viteză de peste 11.70 m/sec. un rezultat superior sunt mai evidente. .braţelor care asigură o coordonare şi un echilibru al corpului. pe măsura creşterii vitezei de deplasare. Se constată că după o accelerare puternică pînă în 40-45 m se intră în alergare lansată menţinută cât este posibil până în finalul cursei. . . F. Cu cât viteza maximă. B. în pendularea posterioară şi ceva mai redus în pendularea anterioară.braţul este îndoit din cot.00 sec. este menţinută la acel nivel mai mult (ideal este pe toată distanţa rămasă). iar atleţii (care aleargă în jur de 10. reducînd componenţa tangenţială frenatoare. La startul luat în turnantă alergătorul (pentru a evita inconvenientele provocate de forţa centrifugă) aşează blocurile de start în partea exterioară a culoarului.contactul cu solul se face pe pingea. Pentru ca atletele să alerge 100 m sub 11.. odată dobândită. este de 110-120 ° la vitezele cele mai mari (în cursa de 100 m) şi de 90-100 ° la viteze mai reduse (în cursa de 400 m). 23 . Calitatea accelerării (creşterea treptată a vitezei) şi atingerea nivelului maxim de viteză corelează cu nivelul performanţei şi se realizează până în 40 – 60 m. atletul găsindu-se exclusiv în faza de impulsie ascuţită. la sfârşitul cursei. (sau foarte puţin peste) este necesar să obţină o viteză pe secţiuni de 10 m de peste 10. . la viteze maxime este de 42-45°. de la începerea alergării (“Legea celor 6 secunde” – descoperită încă din 1936. cu atât posibilităţile de a obţine. la terminarea fazei de impulsie. 90 °.corpul este înclinat faţă de planul vertical cu 10-20°.unghiul de impulsie. astfel ca lansarea de la start să se facă în linie dreaptă. În primii 2-3 paşi de la start nu avem fază de amortizare tipică pasului lansat. în finalul fazei.50 m/sec.Henry). În acest caz direcţia lansării va fi tangentă la linia internă a culoarului de alergare.00 sec. la cca. Deci lipsa totală a elementelor frenatoare. gamba piciorului este aproape verticală pe sol.contactul cu solul.în momentul verticalei unghiul dintre coapsă şi gambă este de 130-140°. pe o distanţă cît mai lungă. . Această disponibilitate în creşterea vitezei (rezervă performanţială a sprinterului) are corespondenţă nemijlocită cu ceea ce se numeşte rezistenţa de viteză.

Apariţia forţei centrifuge este direct proporţională cu pătratul vitezei de deplasare şi invers proporţională cu raza de curbură a turnantei. respectiv aşezarea pe sol a întregii tălpii a piciorului.5 – 2 m o înclinare energică în faţă câteodată executîndu-se şi o pendulare puternică a piciorului anterior. cel mult pe ultimii doi paşi de alergare. coborârea centrului de greutate a corpului şi prin ducerea trunchiului uşor înapoi.micşorarea fuleului. . .rotarea progresivă a trunchiului astfel ca planul medio-sagital al alergătorului să rămână perpendicular pe tangenta dusă la traiectoria elergării (tangenta arcului de cerc al turnantei). Trunchiul sprinterului. se înclină înainte. pe ultima parte a turnantei mai nou.2. mai ales cei cu talie mică. C. la ultimul pas înaintea liniei de sosire. ies cu umărul stâng înspre înainte.scăderea frecvenţei paşilor. Înaintea liniei de finiş se execută cu 1. Reducerea vitezei de deplasare se realizează prin scurtarea pasului alergător.În cursele de 200 m forţa centrifugă (aplicată alergătorului de elită) poate atinge 20 -30 kg. comparativ cu viteza în linie dreaptă. FINISUL Tehnica sosirii se realizează prin aplecarea energică a trunchiului înainte. Multe curse sunt pierdute din cauza lipsei de abordare tehnică a finişului. Alergarea în turnantă Alergarea în turnantă necesită o cheltuială suplimentară pentru: . ceea ce duce la o mai bună echilibrare în intrarea pe linia dreaptă. pe ultimul pas. Trebuie evitată executarea unei sărituri pe linia de sosire. Alergarea peste linia de finiş se efectuează normal căutînd să fie cât mai degajată pentru a evita o blocare musculară şi a asigura amplitudinea necesară câştigului de spaţiu şi timp. Viteza în turnantă. scade.învingerea forţei centrifuge. fapt care nu stânjeneşte viteza de alergare. 24 . Această scădere este provocată de doi factori: . Ca o variantă se constată că unii dintre sprinteri.

25 . iar în sală de atletism de 0. mai exact pe culoare. 4.faza aproximativ uniformă până la 92-93 m . culoarul are lăţimea de 1. apreciindu-se că prin aceasta şi-a creat avantaj (a alergat o distanţă mai scurtă decât ceilalţi participanţi).90-1. Curba de frecvenţă are trei faze caracteristice: . În stadion. fiecare alergător fiind obligat să-şi păstreze culoarul până la sfârşitul cursei. culoarul 1. respectiv la sfârşitul liniei drepte. mai ales dacă concurentul în cauză. călcarea liniei din stânga a culoarului se consideră infracţiune şi concurentul respectiv este descalificat. Alergarea se efectuează în sens invers mişcărilor acelor de ceasornic. fiind primul de lângă bordura pistei. cu ambele picioare în contact cu blocurile. În probele de alergări de viteză. Pista de alergare (turul de pistă). plecarea se efectuează cu start de jos. La toate probele de viteză este obligatorie plecarea cu start de jos. dacă alergarea se desfăşoară în turnantă. în etapele superioare culoarele sunt ocupate conform performanţelor obţinute în calificări: primii patru performeri aleargă pe culoarele 3. de formă ovală. aceasta nu se consideră o infracţiune.faza ascendentă până la maximum (pînă în 25 m) .10m fiind delimitat de linii late de 5cm.faza vitezei descrescînde Prevederile regulamentului de concurs Toate alegările de viteză. respectiv cu umărul stâng spre interiorul pistei.faza vitezei maximale .Trecerea liniei de sosire Există mai multe curbe corespondente unor factori: Curba lungimii fuleului cu trei faze caracteristice: .22 (4 picioare). Comenzile starterului sunt: „Pe locuri!”. se efectuează în acelaşi loc. se desfăşoră pe pista de atletism. are lungimea de 400m şi este formată din două porţiuni rectilinii şi două porţiuni curbilinii. la linia de sosire. în funcţie de lungimea cursei. Culoarele de alergare sunt atribuite în serii prin tragere la sorţi. dar sosirea pentru toate probele. Pista de alergări este împărţită în culoare. Culoarele se numerotează de la interior spre exterior. nu a jenat un altul.faza de accelerare puternic accentuată (pînă la 45 m) .faza scăderii treptate (60-90 m) .faza de accelerare . Locul de plecare este diferit.faza de accelerare (ultimii 3-4 paşi) care este în legătură cu frecvenţa paşilor şi se opune scăderii accentuate a vitezei. Când alergarea se desfăşoară în linie dreaptă şi un concurent se abate pe moment de la culoarul său.faza scăderii accentuate (90–95 m) Curba vitezei de alergare este rezultanta celor două curbe anterioare şi are trei faze: . 5 şi 6. „Gata!” şi când toţi concurenţi sunt nemişcaţi. linia interioară (din stânga alergătorului) nu face parte din lăţimea culoarului său.

sau se află deja peste piciorul avansat. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu. trasată perpendicular pe liniile culoarelor. ulterior. de cele mai multe ori. AUTOEVALUARE 1. 26 .195km (mare fondmaraton). Trenul superior este flexat. Comparaţi alergarea în linie dreaptă cu alergarea în turnantă 5. Sosirea este marcată pe pista de alergări printr-o linie lată de 5cm. în mare măsură. Comentaţi coordonatele curbelor lungimii fuleului. dar eficiente în acelaşi timp. mari şi foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă. 3. tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului. 5000m şi 10000m (fond). iar greutatea se află la toţi alergătorii pe piciorul avansat. înainte de pocnetul pistolului. Un rol decisiv în alergările care solicită efortul de rezistenţă. pentru acea alergare”. Acesta ridică mai puţine cerinţe tehnice decât startul de jos. Greutatea corpului se repartizează pe ambele picioare. pentru a se reuşi parcurgerea unor distanţe medii. ce au făcut plecarea greşită.starterul va declanşa focul de pistol sau semnalul de plecare. Dacă un concurent începe mişcarea sa de plecare. 2. TEHNICA ÎN ALERGAREA DE SEMIFOND ŞI FOND Startul din picioare şi alergarea în faza de accelerare Semifondiştii şi fondiştii pornesc în cursă cu start din picioare. aceasta este considerată o plecare greşită. îl are respiraţia. trunchiului şi braţelor. Cum obţinem un finiş optim şi eficient. frecvenţei paşilor şi a vitezei de alergare şi în ce măsură se poate menţine viteza optimă până în finalul cursei de viteză 4. întrucât alergătorul poate menţine corpul redresat. indiferent ce atlet face o plecare greşită în alergare. există riscul unui start greşit). Care este varianta optimă a tehnicii startului de jos şi care sunt factorii favorizanţi. va fi descalificat. pentru aceasta este necesar ca mişcările alergătorului să fie cât mai economice. Aceasta corespunde. 42. La comanda “pe locuri” alergătorii se aliniază la linia de start şi iau o poziţie uşoară de păşire. La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină şi feminină în următoarele curse: 800m şi 1500m (semifond). (În cazul unei pauze lungi între cele două comenzi la deplasarea în continuare a greutăţii înainte. se accentuează îndoirea genunchiului avansat. poziţiei startului de jos mediu. respectiv ritmul respirator. atinge planul vertical al marginii interioare a liniei de sosire. „o singură plecare greşită este îngăduită fără descalificarea unuia sau mai multor atleţi. Concurenţii vor fi clasaţi în ordinea în care o parte a trunchiului. Descrieţi cum se face trecerea din accelerarea de la start la alergarea lansată. relaxat. La comanda “gata”. ALERGĂRILE DE SEMIFOND ŞI FOND În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raţională a efortului.

După pocnet, corpul ia o poziţie aplecată, confortabilă, în corelaţie cu extensia picioarelor şi pendularea de avansare a piciorului posterior. Flexarea este mai pronunţată dacă fazei de accelerare i se acordă importanţă mai mare, dar în general, odată cu creşterea distanţei scade şi rolul fazei de accelerare. Acţiunea picioarelor este secondată de cea a braţelor care, pendulează energic, susţinând lansarea prin alergare accelerată spre o poziţie cât mai avantajoasă încă de la debutul cursei; cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât spaţiul de lansare este mai scurt (la 800m lansarea acoperă 100-120m; la fond aceasta durează 30-50m). Particularităţi ale tehnicii de alergare pe parcurs În alergarea de semifond şi fond, toate mişcările urmăresc realizarea economiei de efort. Tehnica este raţională, cînd evită mişcările neeconomice, ineficiente. Modul de aterizare a piciorului depinde de lungimea fuleului, ca şi de viteză. Semifondiştii ca şi fondiştii aterizează aproape de planul proiecţiei verticale a P.G.G. Prin creşterea distanţei de alergare, piciorul aterizează cu talpa paralelă faţă de sol. Semifondiştii ating solul întâi cu ristul exterior al tălpii mediane. Scurt timp după primul contact cu solul , greutatea corpului apasă pentru o clipă toată talpa pe sol. Flexarea uşoară a genunchiului ce apare în faza de sprijin anterioară dispare în urma producerii extensiei în faza de sprijin posterior. Trenul superior nu este flexat decît foarte puţin, sau chiar deloc (85-90 °) în timpul alergării. Braţele sunt îndoite în aşa măsură încât să sprijine mişcările de alergare. Este indiferent dacă ele pendulează paralel sau se mişcă puţin în faţa corpului. Colaborarea uşoară (la mişcare) a centurii scapulare nu este considerată ca greşeală. În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat prin uniformitate şi constanţă; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine mică şi uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puţin energice. Lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcţie de particularităţile alergătorului. Contactul cu solul nu trebuie să fie dur, aspect ce se poate realiză prin micşorarea forţei tangenţiale, respectiv prin aşezarea piciorului în faza de amortizare, cât mai aproape de proiecţia verticală a centrului general de greutate a corpului. Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare; în acest scop, la alergarea pe 800m, cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba de 1500m, unii alergători aşază piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a labei piciorului, urmând derularea întregii tălpii; în probele de fond şi mare fond, contactul se ia pe călcâi, urmând apoi derularea pe talpă. În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se întinde complet sau se extinde complet dar nu energic; coapsa piciorului pendulant se ridică sub orizontală, la 75º, fiind avântată înainte, gamba deplasându-se sub propria greutate. În alergările de rezistenţă, trunchiul este păstrat la verticală (uşor înclinat uneori la alergarea pe 800m), umerii sunt relaxaţi, iar braţele îndoite la 90º şi uşor depărtate de corp, pendulează înainte şi înapoi degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând deplasarea. Poziţia trunchiului, a braţelor şi a capului, care trebuie să se afle în prelungirea trunchiului favorizează respiraţia; este de subliniat rolul respiraţiei care trebuie să fie ritmică şi profundă, accentuându-se expiraţia, care va angrena automat şi inspiraţia. Finişul şi sosirea

27

În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de alergarea de viteză. Finişul se declanşează în funcţie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanţe mai modeste la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu aceeaşi abordare tehnică de la alergarea de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de fond şi semifond se desfăşoară pe pista stadionului. Plecarea în toate probele din această grupă se efectuează cu start din picioare, cu respectarea comenzii: „Pe locuri!”, urmată de pocnetul pistolului starterului. Pocnetul pistolului este lansat după ce starterul s-a asigurat de faptul că toţi concurenţi sunt nemişcaţi şi în poziţie corectă de plecare. La start concurenţii sunt obligaţi să-şi ocupe neîntârziat locurile înapoia liniei de start; o singură plecare greşită (înaintea pocnetului pistolului) este tolerată fără descalificarea unuia sau mai multor alergători, care au greşit, dar repetarea greşelii de către orice atlet, va atrage descalificarea acestuia. În proba de 800m plecarea se face pe culoare, iar alergarea se păstrează astfel, doar pe parcursul primei turnante, respectiv până la linia de părăsire a culoarelor (linia lată de 5cm, ce traversează pista), după care se trece în alergare în pluton, la „coarda din stânga” (lângă bordură pe culoarul 1 şi 2) . La proba de 1500m plecarea se efectuează în linie dreaptă, pe când la probele de 5000m şi 10000m, locul de start este marcat de o linie curbă, astfel încât fiecare concurent pleacă la aceeaşi distanţă de sosire. La aceste alergări plutonul se formează la începutul cursei, prin lansarea de la start. Orice alergător care îmbrânceşte un alt concurent, îi taie calea sau îl obstrucţionează, în aşa fel încât îi incomodează înaintarea, este pasibil de descalificare din probă. În alergările de semifond şi fond, depăşirea unui concurent se face de obicei prin dreapta adversarului; când se întâmplă prin stânga adversarului, trebuie să existe spaţiu suficient pentru a nu îmbrânci sau jena alergătorul aflat în faţă, fapt ce ar atrage descalificarea. Când intenţia de depăşire este regulamentară (prin dreapta), iar concurentul aflat în faţă se opune alergând în lateral (tăind calea) sau întrebuinţând alte mijloace care să-l jeneze pe adversar în deplasare, va fi de asemenea descalificat. În proba de 800 m, în scopul evitării busculadelor de la plecare, prima turnantă este parcursă pe culoare. Ieşirea din turnantă este marcată de o linie transversală după depăşirea căreia concurenţii vor putea ocupa orice loc pe pista de alergări. AUTOEVALUARE 1. Descrieţi startul specific al alergării de semifond şi fond. 2. Descrieţi pasul dublu de alergare la semifond şi fond. 3. Descrieţi secţiunile la nivel de tren superior în alergarea de semifond şi fond. ALERGAREA PE TEREN VARIAT Este condiţionată de corectitudinea alergării. Tehnica alergării pe teren variat este acea de la alergarea de fond. Deosebirile care intervin în pasul alergător, între tehnica de fond şi tehnica

28

alergării pe teren variat, se datoresc necesităţii adaptării acesteia la natura solului şi la relieful terenului. Cerinţe: - păstrarea echilibrului general al corpului pe toată durata alergării, indiferent de relieful terenului; - necesitatea unei economii de forţe în condiţiile date. Alergarea pe teren variat se întâlneşte sub forma ei organizată, crosul, din punct de vedere tehnic are aceleaşi faze ca ale alergării de concurs: - startul - lansarea de la start - alergarea pe parcurs - finişul - sosirea Plecarea se face din picioare la comenţile starterului: “pe locuri”, comandă la care alergătorul ia o poziţie asemănătoare cu cea descrisă la alergările de semifond şi fond. Pentru aducerea sportivului în poziţia dorită în pluton sunt executate o serie de mişcări asemănătoare cu cele de la semifond şi fond. Alergătorul este nevoit de multe ori să adapteze conştient tehnica obişnuită de alergare pe pistă la aceste situaţii. Două situaţii impun cu necesitate schimbarea tehnicii: - natura solului - relieful terenului Pe traseele de cros se întâlnesc terenuri acoperite de iarbă, frunze, terenuri cu solul moale (arături, nisipuri), terenuri în pantă (urcuşuri sau coborâşuri mai line sau mai abrupte), obstacole naturale sau artificiale,etc. În cazul terenurilor cu solul moale, afânat, pe soluri nisipoase, neconsolidate, pe arături, pe terenuri acoperite cu straturi groase de frunze contactul cu solul se ia pe toată talpa deodată, iar în timpul împingerii talpa nu se derulează complet. Acest fel de aşezare a piciorului pe sol are avantajul că oferă alergătorului, în permanenţă, o suprafaţă de sprijin mare, evitându-se afundarea în terenul prea moale. În aceste cazuri frecvenţa paşilor creşte şi ca atare lungimea lor se micşorează. Trunchiul este mult mai aplecat înainte decât în alergarea de fond, iar braţele ajută acţiunea picioarelor prin mişcări mai scurte şi energice. Pentru menţinerea unui echilibru corespunzător braţele sunt ţinute departe de trunchi iar privirea cercetează în permanenţă terenul din imediata apropiere. Pe arătură este mult mai bine să se calce între brazde, unde terenul este mai tare. La urcuş pasul de alergare este mult scurtat (cu cât panta este mai înclinată cu atât pasul este mai scurt), iar împingerea de la sol de cele mai multe ori este incompletă. În caz contrar este necesar un efort mai mare care duce la oboseală. Contactul cu solul se face numai pe pingea. Genunchiul piciorului liber este ridicat mai sus, gamba făcând un unghi mic cu coapsa. Trunchiul este aplecat înainte, ănclinaţia fiind cu atât mai mare cu cât panta este mai abruptă. Un pas mai scurt cu o frecvenţă mai mare aduce în acest caz foloase mai mari. Dacă panta este excesiv de înclinată, alergarea ia aspectul unei căţărări. La coborâşuri, dacă panta este lină, alergătorul se va lăsa dus la vale. Acest lucru necesită adoptarea unui pas mai lung. Când panta este deosebit de înclinată se utilizează paşi mai scurţi, însă cu o frecvenţă ridicată. Contactul cu solul este luat întâi cu tocul, după care urmează o derulare completă a labei piciorului, fără a termina mişcarea de împingere în piciorul de sprijin.

29

boschetelor. băltoace. Finişul. Finişul poate începe cu 150-200 m sau chiar mai mult înaintea sosirii. contactul cu solul se ia pe toată talpa. obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare. Trecerea obstacolelor se execută după o accelerare în prealabil. în teren moale. derularea labei piciorului nu este completă. Trecerea obstacolelor aflate pe parcurs (şanţuri. Braţele sunt ţinute departe de trunchi. iar impulsia nu va fi forţată. Obstacolele mari. garduri vii. mai ales atunci când panta este foarte înclinată. înalte de 70-90m cm. în alergarea pe teren variat. Se recomandă ca acţiunea de trecere a obstacolelor să nu modifice prea mult ritmul şi structura generală a alergării. nisipos trunchiul este vertical.) ridică probleme care trebuie rezolvate spontan cu cheltuială minimă de energie dar cu maximum de eficacitate. Şanţurile. gropile şi băltoacele sunt trecute printr-un pas sărit. etc. în funcţie de înclinaţia pantei. Obstacolele care depăşesc înălţimea de 1 m sunt trecute şi cu ajutorul braţelor. copaci răsturnaţi. în măsura în care natura obstacolului permite acest lucru. pe distanţe cât mai reduse în raport cu obstacolul. sunt trecute prin călcare dacă obstacolul este de exemplu un pom răsturnat sau prin păşire ca în cazul gardurilor vii.În alergarea la vale trunchiul este menţinut aplecat pe spate. este strâns legat de pregătirea şi posibilităţile alergătorilor. 30 . procedeu mai economic şi mai sigur.

cu viraje largi şi linii drepte scurte. Modul de trecere a obstacolelor de pe parcurs TEHNICA ÎN ALERGAREA DE GARDURI 31 . traversarea drumurilor publice fiind redusă. acoperite cu iarbă. fruzişuri groase).Prevederile regulamentului de concurs Având în vedere circumstanţele foarte variate în care se desfăşoară probele de cros.6 km pentru senioare. AUTOEVALUARE 1. 3. Startul şi adaptarea tehnicii la situaţiile ivite – natura solului. parcursul nu va cuprinde linii drepte lungi. apelându-se la comenzile de la probele de alergări de rezistenţă. traseul va evita obstacolele foarte grele (gropi adânci. câştigătoare este cea care însumează cel mai mic număr de puncte. membri fiecărei echipe aliniindu-se apoi în şir. În stabilirea clasamentului pe echipe. În toate alergările. câmpii. pentru alergările de cros. Parcursul este stabilit pe terenuri deschise.4 km pentru junioare. . Distanţele recomandate de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism. .12 km pentru seniori. locurile la linia de start vor fi trase la sorţi. crosul se va desfăşura pe un traseu uşor ondulat. 2. care să vizeze regulile pentru această probă. Cu excepţia plecării şi sosirii. sunt în jur de: . Precizaţi fazele alergării pe teren variat.8 km pentru juniori. urcuşuri sau coborâri periculoase. . este dificilă elaborarea unei standardizări precise. Semnalul de plecarea în alergare este pocnetul pistolului. relieful terenului. izlazuri cu obstacole naturale şi dacă este posibil. apă şi alte răcoritoare vor fi dispuse la plecarea şi sosirea în cursă.

O apreciere mai detaliată a factorilor care determină performanţa (în proba de garduri) se poate face ţinând cont de suma formată din: . . FINISUL Alergarea de garduri este o alergare de viteză în care ritmicitatea paşilor este întreruptă după un număr precizat de cicluri. STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START B. CGG în planul deplasării să fie rectiliniară.Printre acestea enumerăm: .timpul alergării de la ultimul gard. . . rapid şi sigur sub formă de păşire. .alergarea între garduri .atacarea primului gard .timpul de reacţie la start. de o păşire caracteristică.timpul de parcurgere a celor 9 intervale (spaţii) dintre cele 10 garduri. şi 400 m.g. PASUL PESTE GARD 1. ALERGAREA INTRE GARDURI D.Este alergarea cu tehnica cea mai dificilă deoarece alergătorul trebuie să se adapteze la o serie de dispoziţii regulamentare pentru a parcurge porţiuni tipice pentru tehnică. 32 . . Scopul cel mai important pentru tehnica alergării este menţinerea vitezei prin modificarea cât mai imperceptibilă a alergării normale (de viteză).timpul accelerării până la primul gard.g.g.finişul Aceste porţiuni trebuie să fie stăpânite bine pentru a valorifica calităţile psiho-motrice ale alergătorilor. Aterizarea după gard C. în raport cu nivelul (înălţimea) normal din timpul alergării pe plat. şi 400 m. Atacul gardului 2.– pentru femei. în principal. O serie de cerinţe stau la baza structurii tehnicii. SCHEMĂ TEHNICĂ A. Trecerea peste gard (Zborul) 3. Conform Regulamentului probele care intră în această categorie sunt: 110 m. indiferent de proba la care ne referim.– pentru bărbaţi şi 100 m. . .aterizarea după gard să se facă într-o poziţie favorabilă reluării alergării.faza de zbor peste gard să se desfăşoare într-un timp cât mai scurt.atacul gardului să fie realizat fără pierderea vitezei dobândite în alergare.corpul şi mai ales bazinul să se ridice cât mai puţin în faza de trecere peste gard. de viteza de deplasare pe plat şi de viteza de trecere a gardurilor.g.păşirea peste gard . Performanţa rezultatului sportiv depinde în aceste condiţii. Esenţa tehnicii în pasul peste gard este ca pierderea vitezei de deplasare să fie cât mai mică. la limita de finiş. . (pasul peste gard).startul .timpul de trecere (zbor) peste garduri.

Aterizarea după gard într-o poziţie favorabilă reluării alergării. şi de înălţarea minimă a centrului general de greutate al corpului. PASUL PESTE GARD (PĂŞIREA) Trecerea peste gard trebuie să fie o continuare armonioasă a paşilor de alergare obişnuiţi. Acestea se fac printr-o serie de rotaţii cu caracter compensatoriu datorită cărora îşi poate menţine. Acesta depinde de valorificarea integrală a vitezei orizontale dobândită în alergare până în faţa gardului.apariţia în prima parte de accelerare în faţa alergătorului a primului gard şi trecerea acestuia cât mai rapidă. impunîndu-se o apropiere a blocstartului din faţă în raport cu linia de plecare. Faţă de aceste cerinţe hurdlerul. adeseori. O sistematizare de ordin didactic a pasului peste gard ne oferă următoarea schemă: . La startul cu 8 paşi de accelerare atletul se aşează cu piciorul puternic (de bătaie) în faţă. dar cu anumite particularităţi. .viteza de deplasare . în raport cu penultimul pas. la comanda “gata”. acest lucru permiţînd îndreptarea progresivă şi suficientă a trunchiului pînă la apropierea de primul gard.atacul gardului . şi 100 m.Alţi factori determinanţi se referă la: . garduri există unele deosebiri care sunt condiţionate de: . iar la startul cu 7 paşi cu celălalt picior în faţă. în tot acest timp. B. O schemă cu lungimea paşilor de la start până la primul gard pune în evidenţă: . un echilibru general al corpului în raport cu traiectoria centrului general de greutate. pe fondul măririi treptate a lungimii paşilor şi creşterea frecvenţei acestora.g.asigurarea unei aterizări după primul gard care să creeze premizele cele mai favorabile pentru ritmul cel mai eficient de alergare pe întreaga distanţă. printr-o acţiune de atac eficientă.talia alergătorului . printr-o traiectorie întinsă.scurtarea ultimului pas din faţa gardului.trecerea propriu-zisă a gardului 33 .g.creşterea progresivă a lungimii paşilor (exclusiv ultimul pas). Adaptarea poziţiilor în startul de jos precum şi mişcările succesive pe care le face atletul este efectuată în linii mari asemănător cu acelea prezentate la alergarea de viteză. Caracteristicile tehnicii pasului peste gard sunt determinate de următoarele cerinţe: a. în această situaţie.veteza de execuţie a trecerii gardului şi reluării alergării între garduri. Atleţii înalţi parcurg această distanţă în 7 paşi. ridică bazinul mai mult peste nivelul umerilor. STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START Până la primul gard trebuie parcursă o porţiune de 13. Totuşi la probele de 110 m. A. Timpul de zbor minim. . Atacarea primului gard De obicei. spre deosebire de sprinter.72 m care trebuie atinsă cu o viteză cât mai mare posibilă. Aterizarea corectă şi eficientă după gard este asigurată de succesiunea (structura) mişcărilor executate de segmentele mari ale corpului în faza de zbor. distanţa de la start până la primul gard este parcursă din 8 paşi. b.

13 sec. ajungând cu linia coapsei deasupra orizontalei.proiecţia verticală pe sol a C.11 – 0. depăşind planul frontal al trunchiului. distanţa de la locul de bătaie până la gard este cuprinsă între 2.unghiul de impulsie este mai mare comparativ cu acela al pasului lansat de viteză. cel mai frecvent. ci îndoit din genunchi. În aceleaşi probe.piciorul de atac. Durata sprijinului pe piciorul de impulsie înainte de desprinderea pentru trecerea peste gard la cei mai buni alergători (bărbaţi) din lumne. declanşează o mişcare accelerată de îndoire din articulaţia genunchiului şi de “tragerea” lui prin lateral-înainte-sus. rămas în urmă – jos. spre înainte-sus. în prima parte a fazei de oscilaţie anterioară. .unghiul dintre coapse.G.avîntarea piciorului de atac în linia de trecere a garului. Cauza unei îndoiri prea puternice este. timp în care piciorul “remorcat” îşi continuă excursia.25 m la bărbaţi şi 1.g.G.12 sec. iar în proba de 100 m. . la terminarea fazei de impulsie. Trecerea peste gard (zborul) Trecerea gardului reprezintă în fond acţiunile pe care atletul le face în faza de zbor (faza fără sprijin) peste gard Imediat după ce piciorul de impulsie s-a desprins de pe sol.G.12 – 0. În cadrul acestei faze remarcăm o prelungire a fazei de impulsie care duce la: . piciorul de atac începe acţiunea de coborâre. în momentul terminării fazei de impulsie cade înaintea suprafeţei de sprijin. dezaxatlateral şi îndoit din genunchi. pe fondul acestei mişcări.G. . Acţiunile aferente atacului gardului la proba de 400 m sunt mai reduse ca amplitudine şi mai puţin energice în raport cu cele de la 110 m. (femei) este de 0.. îndoit puternic din articulaţia genunchiului.aplecarea trunchiului înainte în linia de trecere a gardului. în consecinţă. cu tendinţa de a ajunge din urmă piciorul de atac.g.extensia segmentelor piciorului de desprindere tardivă. La mulţi alergători de garduri piciorul de atac nu este întins după elan. gamba piciorului de atac se întinde din articulaţia genunchiului spre înainte concomitent cu întinderea din cot a braţului opus piciorului de atac.95 şi 2. Dacă îndoirea este redusă nu apar dezavantaje tehnice deosebite. Varianta la utilizarea piciorului de atac. Fără întârziere. în faza de zbor. celălalt picior îşi încheie acţiunea de atac prin întinderea completă din articulaţia genunchiului. o traiectorie mai înaltă a C.05 m la femei. determinînd. . piciorul de bătaie. este avântat înainte-sus.. dar foarte energică. . cu talpa înainte şi cu vârful în sus. 2. iar trunchiul se află în cea mai aplecată opoziţie. este de 0. cu o “întârziere” voită. Dar o îndoire puternică îngreuiază o puternică aplecare a trunchiului înainte. printr-o mişcare specifică de dezaxare din articulaţia coxofemurală. . ceea ce produce o curbă nu tocmai avantajoasă peste gard a punctului de greutate a corpului. în proba de 110 m. Braţul din 34 .05 şi 2. Atacul gardului. Cînd călcâiul piciorului de atac atinge planul vertical al gardului deasupra stinghiei odată cu mâna opusă. în flexia dorsală.g.- aterizarea 1. elanul prea lent al gambei sau mobilitatea insuficientă a articulaţiei şoldului. este de 120-130°.

g.20 m.10 – 2. de îndată ce a depăşit cu gamba linia gardului. printr-o mişcare de rotaţie compensatorie. pentru alergătorii mai puţin rapizi sau constitutiv mai slabi.50m. genunchiul şi coapsa lui atingând punctul cel mai înalt din traseul de zbor (aproape de nivelul umărului). fază hotărâtoare pentru reluarea alergării în cele mai bune condiţii. din motive tehnice. unele condiţii atmosferice. la echilibrul dinamic al corpului în zbor.partea piciorului de bătaie se îndoaie uşor din articulaţia cotului şi este tras prin lateral-înapoi. un câştig de timp nefiind posibil decît printr-o aterizare activă a piciorului de atac. iar piciorul care a jucat rol de remorcă se află impetuos propulsat înainte într-o flexie puternică a coapsei pe bazin. De aceea. gamba şi laba paralele şi razante cu stinghia).50 m dincolo de gard la proba de 110 m. In momentul impactului cu solul trunchiul atletului este vertical sau foarte puţin aplecat înainte. Braţele deschise larg în plan antero-posterior. numărul gardului la care se face înregistrarea (de regulă valorile cele mai bune sunt 35 . Date spaţio-temporale referitoare la faza pasului peste gard măsurate la C.50 m (= 40%) este distanţa de după gard. Aterizarea Aterizarea.10-0. gamba acestuia formând cu coapsa un unghi de aproximativ 90°. Lungimea pasului peste gard Alergătorii care posedă calităţi atletice trebuie să caute să scurteze planarea peste gard.G. lungimea pasului de gard este de 3. Scurtarea distanţei de atac a gardului nu este o modalitate acceptabilă.00 – 1. Aterizarea se face la distanţa de 1. Se constată că o impulsie energică înspre gard favorizează viteza de execuţie a piciorului de “remorcă” în trecerea peste gard...40 – 1. în coordonare naturală cu acţiunea picioarelor. O înaltă frecvenţă a paşilor între garduri este oricum baza rezultatelor bune. Celălalt picior. atinge în traiectoria lui punctul maxim faţă de sol înaintea stinghiei gardului la 0. după ce şi el depăşeşte linia gardului (cu coapsa. este “tras” în continuare înainte-sus spre linia mediană a corpului. Acţiunile de trecere a gardurilor în proba de 400 m sunt încadrate în structurile menţionate mai înainte cu deosebirea că sunt efectuate la parametrii de viteză şi amplitudine mai reduşi în raport cu probele de 110 şi 100 m g. piciorul pe care se aterizează este complet întins şi vertical în prelungirea liniei trunchiului (contactul cu solul se face exclusiv pe partea anterioară a pingelii). 3. coboară activ cu talpa orientată spre sol. Circa 2. Acest câştig de timp echivalează cu o distanţă mai mică a punctului de aterizare după gard şi cu o distanţă relativ crescută de atac a gardului.G. căci nevoia de a lungi paşii între garduri poate provoca scăderea vitezei de alergare. 1. în timp ce piciorul de atac coboară.g. rămânând întins din articulaţia genunchiului. îşi păstrează rolul de compensare în realizarea în continuare a echilibrului dinamic al întregului sistem.30 – 1.M. aterizarea activă nu este tocmai avantajoasă. se caracterizează prin următoarele: Piciorul de atac.25 m la proba de 100 m. La acelaşi individ variaţia intervine în funcţie de “tăria” cursei. În general. contribuind.20 m (60%) măsoară până la gard şi restul de 1.83 la unii din cei mai buni alergători de garduri au arătat că în cursele bărbaţilor cît şi în cele ale femeilor C.

primul pas (după aterizarea din pasul peste gard) este cel mai scrut. în funcţie de indicii antropometrici. numărul paşilor invariabil este de 3. În cursele de 110 m. . iar în cursele de 400 m g acesta variază între 13 şi 17 (de regulă 13-15 paşi în cursele bărbaţilor şi 15-17 în cursele femeilor). ALERGAREA ÎNTRE GARDURI Numărul paşilor între garduri este variabil şi este determinat de specificul cursei şi de însuşirile fizice ale atletului. În cursele de 110 m şi 100 m g.g. şi 100 m.al doilea pas este cel mai lung.ultimul pas (al treilea) care precede bătaia pentru a trece următorul gard este mai scurt decât al doilea. 36 . în special înălţimea atletului şi lungimea picioarelor. . executarea celor 3 paşi de alergare se caracterizează printr-o structură specifică şi tipică determinată de lungimea diferită a fiecărui fuleu. C.g. astfel: .înregistrate la gardurile 3-5) şi nu în ultimul rând.

până la linia de sosire. Accelerarea vitezei de alergare de la start nu se termină în distanţa de până la primul gard (componenta “apropiată”).50 m/s. tot la 9. O unitate de ritm începe din momentul aterizării după gard şi se sfîrşeşte în momentul aterizării după gardul următor.40 – 2.25 m/s la femei. media distanţelor de la gard până la locul de aterizare dincolo de gard .poziţia blocstarturilor orientate pentru plecarea în turnantă. ceea ce înseamnă de 2. .ritmul de paşi intre garduri se bazează.20 m pasul peste gard. conform indicaţiilor din tabelul Distanţa Distanţa Distanţa de Înălţimea 37 . respectiv 8. FINIŞUL Finişul sau sosirea se referă la parcurgerea distanţei de la ultimul gard. Sunt dispuse zece garduri pe fiecare culoar. numărul paşilor de alergare de la start până la primul gard şi numărul paşilor de la ultimul gard până la linia de sosire .Analiza parametrilor de timp în cursele de garduri se face folosind aşa-numitele unităţi de ritm care sunt cuprinse în cursă. De asemenea.distanţa până la primul gard (45 m) se parcurge cu 22 de paşi (mai rar cu 21 şi 23 de paşi). Majoritatea aleargă cu 15 paşi între garduri. iar de la ultimul gard până la sosire este de 8. Aceasta se realizează pe baza creşterii frecvenţei paşilor. Această accelerare. a unui nou gard peste care atletul este obligat să treacă. În cursa de 400 m g se remarcă o corelaţie între numărul de paşi între garduri .ritmul cu 13 paşi necesită un fuleu de 2. de regulă. Baza performanţei de 400 m garduri este rezultatul de 400 m plat. ALERGAREA DE 400 m GARDURI Are particularităţi în ceea ce priveşte : . 15 sau 17 paşi.15 m pentru fiecare pas şi 3. la cei mai mulţi atleţi. media lungimii paşilor între garduri . .10 – 2.45 m şi o alergare înaltă care produce oboseală. punctul de aterizare. Pentru a intra în zona de sprint este necesară o coborâre foarte rapidă după gard cu o poziţie cât mai aplecată şi mai echilibrată a corpului. Ea continuă. . se constată o reducere a vitezei pe ultima parte a cursei. pe 13.90 m/s. se încheie după unităţile (ciclurile) de ritm cuprinse între gardurile 4 şi 5. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de garduri se desfăşoară pe culoare. Deoarece viteza în ultima unitate de ritm (între gardul 9 şi 10) este în medie 8.14 m. rezultă că hurdlerii au resurse de accelerare a vitezei în zona sprintului final. Un număr impar de paşi are avantajul că evită schimbarea funcţională a picioarelor. Aplecarea trunchiului cu pieptul înainte pe linia de sosire se face pe ultimii doi paşi. media distanţelor de la locul de desprindere (bătaie) până la gard .45 m/s la bărbaţi şi 8. în condiţiile specifice cursei caracterizate prin intervenţia. în unităţile de ritm 8-10.

g.05m 0.762 (F) Distanţele regulamentare la alergarea de garduri (masculin/feminin – seniori) Proba Toate alergările de garduri se desfăşoară pe culoare şi fiecare concurent trebuie să-şi păstreze culoarul de la un capăt la altul al alergării.02m 1.50m 12.00m 0. 6.. cât şi pentru cea feminină: 4x100m şi 4x400m. .schimburi inegale: . Alte prevederi sunt identice cu cele de la alergarea de viteză. 38 . Alte ştafete. Suma performanţei (timpului) în proba de garduri este formată din următorii timpi: Care sunt cerinţele care stau la baza structurii tehnicii? Descrieţi structura tehnicii startului de jos în proba de garduri. pentru a-l primi şi purta-oferi la rândul său. Se înţelege că în acest caz un alergător poate răsturna toate gardurile de pe culoarul său şi rezultatul obţinut să fie valabil.00m 40. un obiect cu formă şi dimensiuni stabilite prin regulamentul concursurilor de atletism. conform comenzilor specifice alergărilor de viteză.800m+400m+200m+100m. care au misiunea de a primii. cu intenţie vădită.g. purta şi transmite „băţul de ştafetă”.g.00m 8. cu mâna sau cu piciorul. Structura tehnicii trecerii peste gard şi diferenţierile tehnice în proba de 110 m. numite neclasice. 4x400m. atrage după sine descalificarea.g. . iar alergătorul se află în aşteptarea obiectului de schimb. dar doborârea gardurilor. el răstoarnă intenţionat un gard.400m+300m+200m+100m. 4. 3.84 400mg 45m 35. 2. şi 400 m. Alergătorul care poartă şi urmează să ofere băţul de ştafetă celui mai apropiat partener are rol de aducător.g. AUTOEVALUARE 1. are rol de primitor.până la între garduri la ultimul gardurilor primul gard gard la sosire 110mg (M) 13. Toţi concurenţii încep cursa cu start de jos.72m 9. şi 100 m. Fiecare echipă are patru alergători. Probele clasice de ştafete sunt atât pentru participare masculină. se desfăşoară cu: . Dacă un concurent trece piciorul sau gamba mai jos de planul orizontal al gardului sau dacă după părerea judecătorului arbitru.schimburi egale: 4x200m.914 (M) (M şi F) 0. 100 m. atletul va fi descalificat. Alergarea între garduri redată prin lungimea fiecărui fulei şi diferenţierea tehnică între cursa de 110 m.14m 14. 4x800m.67m 100mg (F) 13. – (idem aterizarea) 5. Care este specificul finişului în cursa de garduri? ALERGĂRILE DE ŞTAFETĂ Ştafetele sunt singurele probe din atletism care se desfăşoară pe echipe.

Schimbul interior 3. Schimbul exterior 2. care pot fi cel puţin egale. toţi alergătorii trebuie să fie foarte buni sprinteri şi să „comunice” eficient. ale celor doi sprinteri. se termină cu 10 m după linia de marcare a distanţei de 100 m şi este însemnat cu o linie albă pe culoar. .viteza aducătorului şi a primitorului. Schimbul mixt (combinat Frankfurtez) Alergarea de ştafetă cuprinde.5m. . de: . . .valoarea de sprinter a fiecărui component al echipei. atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. respectiv să realizeze cele mai sigure şi eficiente manevre de predareprimire a băţului de ştafetă. ideal este ca viteza aducătorului să fie mai mare decât a primitorului. Apreciind analitic. schimbul făcându-se de partea braţului care ţine băţul (schimbul de aceiaşi parte/schimbul alternat). performanţa depinde de omogenitatea membrilor echipei. MODALITĂŢI (VARIANTE) DE SCHIMB 1.mărimea distanţei dintre cei doi alergători.conform modului în care se realizează predarea – primirea (de jos în sus/de sus în jos). iar după efectuarea schimbului alergătorul care a predat ştafeta trebuie să rămână pe culoarul său până ce toate echipele au efectuat schimburile. A. Spaţiul de schimb începe cu 10 m înainte. în ceea ce priveşte valoarea vitezei de deplasare. în momentul efectiv al manevrei de predareprimire. Eficienţa tehnicii schimbului este condiţionată de următoarele 39 .În probele de ştafetă. Alergătorul care preia băţul de ştafetă are dreptul să pornească cu 10 m înainte de spaţiul său de schimb propriu-zis. următoarele probe: 4 x 100 m şi 4 x 400 m. băţul de ştafetă trebuie transmis în interiorul unei porţiuni de 20 m. respectiv 11. care se efectuează în plină viteză datorită unor starturi lansate. se folosesc doua procedee şi anume: schimbul de aceiaşi parte şi schimbul alternativ Tehnica alergării de ştafetă este influenţată de regulamentul de concurs.vitezele celor doi alergători de schimb proxim. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII B.eficienţa tehnicii schimburilor. SCHEMĂ TEHNICĂ A.conform modului în care este purtat băţul pe parcursul alergării de fiecare alergător. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII Performanţa în alergarea de ştafetă depinde: . În echipă. valoarea rezultatului în probă depinde. care trebuie să fie egal cu lungimea braţelor întinse. Analiza tehnicii predării băţului de ştafetă se face sub anumite aspecte şi anume: . După modul în care se ţine băţul pe parcursul alergării schimbul făcându-se pe partea braţului în care este purtat băţul. care să fie viteză maximă.

9 sec. .5 m.interior Schimbul de aceiaşi parte – exterior . este considerat indicator tehnic şi rezultă din însumarea celor trei f5 (5 x T3). totdeauna în exterior (pe partea dreaptă a primitorului). Aducătorul oferă băţul de ştafetă de jos cu mâna opusă celei în care se face primirea. Tehnica schimbului de aceiaşi parte Schimbul de aceiaşi parte se poate efectua în două moduri: . dacă există diferenţă între viteza maximă a doi coechipieri alăturaţi atunci coechipierul cu valoarea cea mai bună va indeplini rolul de aducător. schimbul interior şi schimbul mixt.0 sec.schimbul de aceiaşi parte . Schimbul de aceiaşi parte – interior . viteza lansată a primitorului să fie egală cu a aducătorului. totdeauna în interior (pe partea stângă a primitorului). O problemă ce produce dificultăţi în siguranţa şi cursivitatea prestaţiei echipei este modaliatatea de manevrare a băţului de ştafetă. 40 . schimbul efectiv se realizează.schimbul de jos în sus – primitorul întinde braţul înapoi cu palma orientată în jos. modalitatea propriu-zisă se poate efectua. primitorul trece băţul din mâna stângă. În proba de 4 x 100 m bărbaţi un timp foarte bun este considerat 1. .se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător. cu mâna dreaptă. deoarece primirea se efectuează în mâna dreaptă. în mâna dreaptă. în mâna stângă.schimbul de aceiaşi parte . Imediat după preluare. iar în proba feminină 2.se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător. Eficienţa schimbului mai poate fi apreciată în funcţie de timpul în care băţul de ştafetă parcurge zona de schimb. primitorul trece băţul din mâna dreaptă. schimbul efectiv se realizează. mână predominant mai îndemânatecă.distanţa între aducător şi primitor (în momentul schimbului) să fie de 1 – 1. Cîştigul de timp pentru întreaga ştafetă. Aşadar. în mâna dreaptă a primitorului. Aşadar. în raport cu suma totală a timpurilor celor 4 membri ai ştafetei. cu mâna stângă. la momentul predării-primirii acestuia. şi mai puţin B. Factorul de bază pentru aprecierea eficienţei tehnicii poate fi considerată diferenţa de timp dintre secţiunea de alergare cu start de jos (faza de accelerare) şi secţiunea cu start lansat. MODALITĂŢI (VARIANTE) ALE TEHNICII SCHIMBULUI În practică se folosesc 3 moduri de schimb: schimbul exterior. astfel: .viteza lansată a aducătorului să fie egală cu viteza sa maximă. Imediat după preluare. Avînd în vedere faptul că schimbul se produce cu control vizual parţial. cu unchiul format de degetul mare şi celelalte patru degete lipite şi întinse orientat în jos. în mâna stângă a primitorului. Tendinţa de a elimina cât mai mult din timpul pe care 3 din cei 4 coechipieri îl pierd cu ocazia startului de jos individual care corespunde în timp cu ultima parte a alergătorilor precedenţi constituie esenţa însăşi a tehnicii în alergarea de ştafetă. Pentru începători se recomandă schimbul de aceiaşi parte – exterior. corespunzătoare braţelor întinse în plan antero-posterior. în cele 3 schimburi care se efectuează. şi mai puţin. respectiv primitorul este mereu cu spatele spre aducător.exterior.

Poate duce la pierderea băţului de ştafetă. Schimbul mixt sau alternat. Al patrulea alergător trebuie să fie cel mai bun sprinter.5 – 2 m de primitor. Schimbul interior. întinde braţul înapoi foarte rapid pentru a prelua băţul (timpul 2). va trece băţul în mâna stângă pentru a-l preda schimbului următor în acelaşi mod. Aducătorul poartă băţul de ştafetă în mâna stângă. Avantaje: băţul de ştafetă parcurge drumul cel mai scurt.Dezavantajul acestui mod de predare este acela că de cele mai multe ori trebuie mutată priza pe băţ în timpul alergării. imediat după preluare. Sarcina acestuia este predarea următorului schimb. Cînd aducătorul ajunge la o distanţă de 1. Transferul băţului de ştafetă se face cel mai avantajos pe parcursul a 2-3 paşi. Apoi. ultimului schimb de alergare. dar pe partea inversă. cât şi manipulare precisă la primirea şi oferirea băţului de ştafetă. Primitorul. după ce este preluat. Dezavantaje: drumul mai lung la schimbul 2 şi preluări (primiri) cu mâna neîndemânatică (stînga). Dezavantaje: în schimbul 1 şi 3 băţul de ştafetă nu parcurge drumul cel mai scurt. deoarece el poate decide soarta cursei. calitate necesară în finalul cursei sale. la pasul următor. Aducătorul poartă băţul în mâna dreaptă. Apropierea de coechipier se face pe partea exterioară a culoarului şi predă băţul în mâna dreaptă a acestuia. Dezavantaje: corpul băţului rămas liber pentru a putea fi apucat de primitor devine din ce în ce mai scurt. legate de o bună tehnică de alergare în turnantă. când oferă băţul de ştafetă. creând dificultăţi ultimului schimb. 1. Nu este de neglijat nici capacitatea acestuia de concentrare asupra preluării sigure a băţului de ştafetă. aducătorul printr-o pendulare rapidă a braţului spre înainte urmăreşte să pună băţul în mâna primitorului (timpul 3). Un schimb eficient se realizează în situaţia în care aducătorul şi primitorul aleargă cu viteze maxime. iar distanţa între ei să fie de 1 metru. Avantaje: folosirea cea mai economică a spaţiului la schimbul 1 şi 3. în cazul în care schimbul nu se realizează mână lângă mână. de la al treilea schimb. în condiţii optime. Calităţile necesare unor buni alergători de ştafetă sunt următoarele: Primul alergător trebuie să posede un foarte bun şi sigur start. Al doilea alergător trebuie să aibă o bună rezistenţă specifică şi să fie un bun alergător în linie dreaptă. Se mai numeşte schimbul “Frank-furtes” sau combinat Primul şi al treilea schimb se efectuează pe interior. 3. Schimbul exterior. Avantaje: preluarea cu mâna îndemânatică oferă un plus de siguranţă. care sunt cel puţin egale sau aducătorul să posede viteză mai mare decât aducătorului. 2. Al treilea alergător trebuie să aibă abilităţi complexe. nu se mai trece în mâna cealaltă. Acţiunile sale sunt concentrate spre preluarea sigură a băţului de ştafetă. emite un semnal sonor scurt şi destul de puternic (acesta ar fi timpul 1). Este indicat pentru începători căci preluarea cu mâna dreaptă este mai îndemânatică. excelând în alergarea lansată. acest sprinter are o bună capacitate de lansare. Băţul. toate acţiunile care urmează se desfăşoară identic. în raport cu schimbul exterior. deci aducătorii 1 şi 3 poartă băţul în mâna stângă. De asemenea. a băţului de ştafetă. de la primul schimb şi oferirea eficientă a băţului următorului schimb. Primitorul. capacitate de accelerare şi o foarte bună alergare în turnantă. Există doua tehnici de predare-primire: 41 .

. Startul 42 . în mâna primitorului care se află întinsă înapoi cu palma în sus şi în supinaţie. b. primitorul se află cu mâna întinsă spre înapoi cu palma în sus în pronaţie interioară. aducătorul predă băţul de ştafetă de sus în jos. Predarea de sus: a. la nivelul şoldului.Predarea de jos: aducătorul predă băţul de jos în sus în mâna primitorului care se află întinsă înapoi în pronaţie. foarte energic. cu degetul mare orientat în jos şi îndepărtat de celelalte.

după care se poate îndrepta spre “bordură”. respectiv începută înainte de comanda starterului. În probele de 4x100m şi 4x400m primul alergător este obligat să efectueaze plecare cu start de jos. Transmiterea băţului de ştafetă pe parcursul alergării 3. La ştafeta de 4x400 m. Transmiterea băţului de ştafetă în afara zonei atrage descalificarea. Locul este marcat de linii de 5 cm lăţime. numai până la ieşirea din turnantă. Aducătorii nu au voie să-i împingă pe primitori. În proba de 4x100m. plecarea este în turnantă iar startblocurile se aşează aproape de linia exterioară a culoarului. Precizăm faptul că locul regulamentar în care se transmite băţul se numeşte “spaţiu” sau “zonă de schimb” şi măsoară 20m. Prevederile regulamentului de concurs Locul de desfăşurare a alergărilor de ştafetă este pista de atletism. cu condiţia de a nu scurta distanţa de parcurs şi a nu deranja deplasarea altor alergători. 43 . primitorul fiind cu palma în supinaţie şi întors spre aducător. trebuie să fie ridicat de atletul care l-a scăpat.talia (alergătorii mai înalţi sunt mai înceţi în turnantă datorită efectului forţei centrifuge) Pentru ştafeta de 4 x 400 m. aducătorul băţului va rămâne pe culoarul său până la degajarea pistei. Băţul de ştafetă are forma unui tub sau bastonaş din lemn. strâns apucat de celelalte degete. după ce au predat băţul. Alergătorii care primesc băţul. dar transmiterea băţului se face numai în spaţiul de schimb. Specificaţi elementele determinante ale performanţei în alergarea de ştafetă.calităţile de alergare (cei mai buni alergători sunt programaţi pe parcursurile cele mai lungi) . Dacă băţul de ştafetă cade.gradul de stăpânire a tehnicii schimbului . cu lungimea de 28-30cm. efectuată de un alergător. Este indicat ca acesta să fie de culoare cât mai vizibilă. impune un avertisment adresat tuturor alergătorilor. Variante de priză a băţului de ştafetă 2. Şi în cazul utilizării predării de jos în sus primitorul trebuie să procedeze în mod similar fiind modalitatea cea mai sigură de corelare a vitezei celor doi parteneri. Tactica de alcătuire a unei echipe de ştafetă are în vedere următoarele puncte: .calităţi volitive (ultimul schimb trebuie să aibă calităţi de luptător) . trasate pe latul fiecărui culoar. primul sprinter alergă pe culoar. toţi componenţii echipei alergă pe acelaşi culoar pe parcursul întregii curse. El poate părăsi culoarul său pentru a recupera băţul. se recomandă tehnica predării băţului de sus în jos. o eventuală nouă greşală înseamnă descalificare pentru oricine o produce.calităţile de start: alergătorul cu startul cel mai rapid se află pe primul schim . iar cel de al doilea (primitorul băţului) se deplasează pe acelaşi culoar. Băţul are priza între arătător şi degetul mare. urmărind sosirea acestuia pentru a intra în tempoul lui şi a prelua cât mai la începutul spaţiunui de schimb băţul de ştafetă.pl. Băţul de schimb va fi purtat în mână pe toată durata alergării şi schimbat fără a fi aruncat. AUTOEVALUARE 1. O plecare greşită. circumferinţa de 12-13cm şi greutate de aproximativ 59 de grame. de ştafetă pot să înceapă alergarea cu cel mult 10m înainte de această zonă de schimb. metal sau alt material rigid.Se efectuează ca într-o alergare de 100 m . pentru a putea fi bine observat.

reacţia cu solul forţa de frecare unghiul de desprindere de pe sol. are o formă de parabolă. de la care începe faza de zbor.Rotaţii reale şi compensatorii 4.4. al corpului atletului cât mai lungă sau cât mai înaltă.Lungimea 2. BAZELE GENERALE ALE SĂRITURILOR Săriturile reprezintă o mişcare ciclică reprezentată prin elan şi o mişcare aciclică reprezentată prin săritura propriuzisă caracterizată prin specificitatea fazei de zbor.G. SCHEMĂ TEHNICĂ FACTORII CARE DETERMINA LUNGIMEA SAU INĂLŢIMEA SĂRITURII STRUCTURA SĂRITURILOR 1.G. factorii de ordin balistic.G.G. care influienţează lungimea sau înălţimea acesteia sunt următorii: forţa musculară viteza iniţială de pornire în zbor . FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA SAU ÎNĂLŢIMEA SĂRITURII Scopul săriturilor atletice este de a realiza. TEHNICA PROBELOR DE SĂRITURI 1. înălţimea C. Aterizarea A. o traiectorie în zbor a C. prin intermediul forţelor de contracţie musculare (forţe interne) şi al forţelor externe. Elanul .G. 44 .G. Bătaia (desprinderea) .Viteze .Unghi 3. Execuţia necesită adaptări ale legilor mecanice.Viteza . Zborul . Precizaţi „rolurile” alergătorilor din ştafetă.Forţe . Întrucât în timpul zborului traiectoria C.

prima parte a zborului se desfăşoară în condiţiile menţinerii contactului cu solul prin intermediul prăjinii. zboruri ţi aterizări succesive.- rezistenţa aerului. din următoarele faze: elanul. Viteza elanului tinde să fie maximă la săritura în lungime.5-8. în principal. pregătirea fazei de bătaie. sunt compuse. la săritura cu prăjina. Cu abateri de la această schemă generală menţionăm: la triplusalt. 1.5 m/s) şi mai redusă la săritura în înălţime (88.0 m/s la femei). după elan şi bătaie. zborul şi aterizarea. după elan urmează trei bătăi. acceleraţia gravitaţională. Între fazele oricărei sărituri se creează raporturi de intercondiţionare. STRUCTURA SĂRITURILOR Din punct de vedere biomecanic şi a permanentei interacţiuni a forţelor săriturile atletice.5 m/s la bărbaţi şi 7. în ordinea succesiunii actelor motrice. 1. Intre aceşti factori se creează o multitudine de interrelaţii şi intercondiţionări datorate. Elanul Elanul este format dintr-o alergare accelerată care are scop dublu: a. Ponderea fiecărei faze în realizarea performanţei este în funcţie de specificul şi scopul săriturii. 45 . acumularea unei anumite viteze orizontale. cu diferenţierile existente între cele fundamentale şi cele derivate. triplusalt (10-11 m/s la bărbaţi şi 9-10 m/s la femei) şi la săritura cu prăjina (9-10. structurii şi funcţiilor corpului omenesc. b.

G. Lungimea elanului este direct proporţională cu mărirea vitezei . deşi timpul de zbor al ultimului pas (să nu confundăm cu viteza C. iar pe de altă parte. scade de la penultimul pas la ultimul pas înaintea bătăii cu 4-6 % la săritura în lungime şi cu 5-8% la săritura în înălţime.) este mai scurt decât al penultimului cu peste 50% la săritura în înălţime. C. Ultimul pas. observând viteza orizontală dobândită până în acest moment la cote raţionale cerute de sensul săriturii (lungime sau înălţime). are ca scop. 2. se acceptă că viteza elanului trebuie să fie “optimă”.G.De principiu. Viteza orizontală a C. La săriturile în lungime şi înălţime ultimii trei paşi sunt reprezentaţi de următorul raport: mediu – lung – scurt. să reducă efectul de frânare care se produce inevitabil în momentul contractului cu solul. dar cât mai aproape de cea maximă.G.G. Bătaia (desprinderea) Este un procedeu foarte complicat din punct de vedere biomecanic deoarece în momentul aşezării piciorului pentru bătaie apare o permanentă interacţiune a mărimii şi direcţiei forţelor 46 . pe deoparte. pe penultimul pas (pasul cel mai lung) coboară în vederea lungimii drumului de acţiune a forţelor motoare care urmează să intre în acţiune în faza următoare. să contribuie la adoptarea poziţiilor optime ale corpului săritorului în faza de bătaie.G. atât la bărbaţi cât şi la femei. Pregătirea pentru bătaie se face pe ultimii doi (trei) paşi ai elanului. al corpului. în faza bătăii. mai scurt sau mai puţin scurt. de regulă.G.

deoarece în această fază se valorifică întregul sistem de forţe. Schematic şi simplificat. în faza extensiei de propulsie.G. În reprezentarea grafică această forţă devine un vector cu valoare (mărime) exprimată în m/s.G. În termeni tehnici. Din compunerea vitezei orizontale cu viteza verticală rezultă traiectoria de zbor a C. trebuie avute în vedere: a. din a căror îmbinare rezultă traiectoria de zbor a C. braţe.dependente de amortizare şi desprindere. prin poziţiile corpului şi efectul forţelor care intră în joc. uzual. umeri).G. forţa musculară de impulsie. se numeşte viteză orizontală. b. în principal. cu direcţie şi sens corespunzătoare elanului. forţa musculară de avântare. după mulţi autori.G. Dacă urmărim comportarea celor două componente de bază care determină traiectoria de zbor a C. b. în care piciorul de bătaie intră în contact cu solul (momentul de impact cu acţiunile şi forţele sale specifice cu o precontractie preliminara). al corpului atletului. al corpului. bătaia cuprinde două părţi care. partea finală a bătăii – în care predomină acţiunea de impulsie a piciorului de sprijin (bătaie) şi acţiunea forţelor de avântare (picior oscilant.G. – respectiv viteza orizontală şi viteza verticală – desprindem următoarele: 47 . viteza orizontală şi viteza verticală. partea de început. Impulsie .G. Bătaia este faza fundamentală a oricărei sărituri. În faza de desprindere (bătaia) acţionează următoarele forţe: Forţa de inerţie a corpului atletului aflat în mişcare (elan). reprezintă 70% din dinamica forţelor care acţionează în desprindere. Viteza verticală este rezultatul altor două forţe care compun: a. Forţa de bătaie este reprezentată de viteza verticală (ascensională) care i se imprimă corpului în această fază.

cu o cotă mai mare la săritura în înălţime decât la săritura în lungime . – de lungimea elanului (acesta este direct proporţional cu mărimea vitezei orizontale) şi – . Unghiul de desprindere. In concluzie.50% la femei . Este de 73 – 75° la săritura în lungime şi foarte aproape de 90° la săritura în înălţime. mărimea vitezei de desprindere depinde. La săritura în lungime este între 18 şi 27°. Viteza verticală (m/s) este mai mare la săritura în înălţime comparativ cu săritura în lungime cu 27. În analiza fazei de bătaie ţinem seama şi de următoarele unghiuri care se formează între marile segmente ale corpului şi planurile de referinţă (orizontal şi vertical). Unghiul optim de desprindere a săriturii Viteza unghiului de desprindere produsă de forţa de accelerare 3.Viteza orizontală (m/s) scade în faza de desprindere în raport cu valoarea ei din faza precedentă. iar la lungimişti între 100 şi 140 milisecunde fără diferenţieri semnificative între bărbaţi şi femei. fără a intra în calcul forţa care în mod sigur este prezentă. la săritura în înălţime între 45 şi 60°. iar la săritura în înălţime între 45 şi 60°. Zborul 48 . Unghiul de contact. La săritura în lungime este cuprins între 64 şi 70 °. Unghiul de bătaie. Timpul consumat în faza de bătaie este proporţional cu viteza elanului.de timpul necesar executării bătăii (care ne dă dimensiunea – traiectul – drumului pe care acţionează forţele de impulsie). La înălţimişti este cuprins între 150 şi 200 milisecunde. acesta fiind invers proporţional cu viteza orizontală. respectiv din ultimul pas înaintea bătăii.10% la bărbaţi şi 26.

Rotaţii reale avem la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina.G. 4.G. 49 . al corpului şi au un caracter de compensare. deci se aplică “necentrat”. unghiul de desprindere şi înălţimea de desprindere traiectoria de zbor a C. în principal în impulsie. al corpului. este însoţită (compensată) de o mişcare în sens invers. Aterizarea În faza finală a săriturii – faza de aterizare – atletul. când rezultanta acestora.G. nu poate fi modificată cu ajutorul forţelor interne ale săritorului. în partea opusă a C. Prin modificarea momentelor de inerţie. în raport cu axa de rotaţie. În timpul zborului se pot produce două tipuri de rotaţii: rotaţii compensatorii care se produc în jurul unor axe ce trec prin C. adică orice mişcare a unui segment sau parte a corpului efectuată într-un sens. .G.G. Tehnica de zbor în sărituri se compune din rotaţii compensatorii.G.G. Rotaţiile compensatorii asigură o stare de echilibru a corpului în mişcare prin repartizarea egală a masei corpului în jurul C. tehnicile de zbor având ca bază raţională însăşi rotaţiile reale.G. Rotaţia reală durează tot timpul zborului. la aceasta din urmă atletul suportă de 3-4 ori greutatea corpului). cu o autonomie proprie sau din suprapunerea acestora pe rotaţii reale. În aceste situaţii ia naştere un cuplu de forţe care imprimă corpului săritorului o rotaţie reală şi inevitabilă în jurul C.G. în funcţie de tipul de săritură.G. urmăreşte: amortizarea şocului de contact (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina.rotaţii reale sunt provocate de forţele care acţionează în faza de bătaie. datorită poziţiei corpului.G.G. nu trece prin C. viteza ei (viteza de rotaţie) poate fi mărită sau micşorată.Determinată de viteza de desprindere.

G. un moment de rotaţie înainte în axa transversală care trece prin C. 4. 5. 3. Stabiliţi interrelaţiile şi intercondiţionările factorilor săriturilor. 6. Tehnica aterizării la săritura în lungime şi triplusalt. cedarea (flexia) din articulaţiile genunchilor şi coxo-femurale crează premizele “ieşirii” din punctul “mort”. În aceste condiţii. evitând căderea înapoi pe braţe şi bazin. Precizaţi caracteristicile structurilor tehnice ale săriturilor.valorificarea la maximum a traiectoriei C. Care este rolul tehnicii în aterizare (în fiecare gen de săritură) TEHNICA SĂRITURILOR ÎN LUNGIME SCHEMĂ TEHNICĂ 50 . a corpului pentru mărirea lungimii măsurabile a săriturii (la săritura în lungime şi triplusalt).G. AUTOEVALUARE 1. 2. este destul de complexă.G. din punct de vedere biomecanic. Precizaţi tipurile de rotaţii în zborul săriturii şi rolul lor. Ducerea înainte a coapselor cu ridicarea genunchilor peste linia orizontală. 7. concomitent cu aplecarea trunchiului pe coapse ) fără ca acesta să depăşească mult planul vertical) şi flexia dorsală a vârfurilor picioarelor pentru a lua contactul cu solul pe călcâie sunt principalele acţiuni motrice care se produc în faza de aterizare. Descrieţi fazele (părţile) bătăii şi caracteristicile în fiecare probă de sărituri.G. Contactul picioarelor cu solul creează o forţă de reacţie determinată de componenţa orizontală a vitezei de aterizare care provoacă: frânarea vitezei de deplasare. Precizaţi scopul elanului în sărituri. Enumeraţi factorii care influenţează lungimea sau înălţimea săriturilor în atletism. al corpului.

Ele sunt: săritura cu l ½ pas în zbor. astfel bătaia şi elanul au valori apropiate. Pentru performanţă însă fazele îşi au importanţa lor.G. ELANUL BĂTAIA ZBORUL ATERIZAREA Performanţa în săritura în lungime se bazează în principal. în condiţiile încadrării tehnicii acestuia în legităţile biomecanice care o guvernează. Procedeele tehnice folosite de săritori sunt în principal marcate de faza de zbor şi nu influenţează lungimea săriturii în mod direct. Influenţa cea mai mare pentru distanţa de zbor o are viteza de desprindere şi unghiul de desprindere.A. Aceste procedee sunt folosite de săritor în funcţie de stagiul în probă şi de modul cum se adaptează. săritura cu extensie” (sau întinsă). B. raportat la viteza pe care o foloseşte. ELANUL Este un elan rectiliniu şi are ca scop realizarea unei viteze maxime controlabile care prin intermediul bătăii să fie transformată în viteză ascensională sub un unghi de desprindere optim.se află într-o interdependenţă absolută.G. evident şi a pregătirii unei aterizări eficiente. D. Fazele săriturii – elanul. fiecare fază este determinată de cea anterioară şi o determină pe cea care urmează. 51 . C.G. pe exploatarea la maxim a vitezei de deplasare şi detentei săritorului. în momentul desprinderii săritorului de pe sol. urmate de aterizare şi în ultimă instanţă de zbor. Numai la viteze apropiate între săritori pe ultima parte a elanului diferenţele de performanţă depind de tehnicitatea fiecăruia. A. la desprindere. la realizarea unui echilibru cât mai bun în zbor. Bineînţeles că la acestea se adaugă şi înălţimea C. care este determinată de viteza orizontală şi cea verticală a C. bătaia şi aterizarea .G.

Prin aşezarea pe plat a ultimilor 2 paşi de elan se permite coborârea C.G.Beamon – 20 paşi. care poate fi de 35-45-50 m la bărbaţi şi 32-40 m la femei.15 m la performanţă. Faţă de cele arătate mai sus deducem că cea mai bună 52 .08 – 0. şi o viteză crescută de executare a bătăii (cu 20-24 cm).Lewis – aprox. În aceste condiţii lungimea elanului. BATAIA (desprinderea) Scopul bătăii este de a transforma viteza orizontală (obţinută în urma alergării pe elan) în viteză ascensională în direcţia cea mai favorabilă (unghi de desprindere optim).G. respectiv ultimii 3 paşi. C. a săritorului. este stabilită în mod individual în funcţie de capacitatea de accelerare a fiecăruia (B.G. bazinul trebuind să avanseze pentru a fi pe piciorul de bătaie imediat. Acest lucru este favorizat în principal de o viteză orizontală superioară şi de rapiditatea cu care se execută bătaia.G. Astfel. în timpul bătăii se produce o reducere a vitezei orizontale cu 9 – 15 %. Raportul optim arată că sfîrşitul elanului. ştiut fiind faptul că cu cât viteza orizontală este mai ridicată.O creştere de 0. Această lungime a penultimului pas de alergare (cu 11-18 cm) este urmată de o scurtare a ultimului pas pentru a asigura dirijarea impulsiei în direcţia C.1 m/s a vitezei de alergare asigură o creştere de 0. determică performanţa prin modul cum se pregăteşte bătaia cu o pierdere cât mai mică de viteză. Powers – 23 paşi). practic cea mai mare viteză se constată pe penultimul pas dinaintea bătăii şi o pierdere de viteză pe ultimul pas. 23 paşi. cu atât durata în timp a bătăii este mai mică. Dacă tendinţa săritorului trebuie să fie de a creşte viteza continuu. B.

Raportul optim între viteza orizontală şi viteza verticală este de 2:1 şi chiar mai mare (3:1) în favoarea primei. viteza orizontală fiind transformată în viteză ascensională.G. Astfel săritorul începător va 53 . ZBORUL În scopul de a realiza o performanţă optimă a săriturii se ţine cont că forţa de accelerare produsă de bătaie imprimă săritorului o viteză optimă în care componenta verticală este dominantă. Raportat la unghiul optim teoretic de desprindere. care este de 45°. Acum se departajează net procedeele tehnice folosite. unghiul de desprindere favorabil ar fi 23-27°. În aceste condiţii unghiul de desprindere depinde de viteza orizontală şi capacitatea săritorului de a se desprinde cu o viteză orizontală cât mai mare.bătaie este atunci cînd rezistenţa la mişcarea orizontală este redusă la minimum şi impulsia este cea mai mare posibilă şi dirijată total în direcţia C. totul în relaţie strînsă cu lungimea săriturii. ca urmare a rezultatului de transformare a vitezei orizontale în viteză ascensională. Şi avântarea segmentelor libere are rol activ dacă este executată la timp. Astfel se crează o presiune suplimentară pe sol şi ca urmare o reacţie a reazemului crescută. Este faza care asigură un echilibru dinamic controlat şi care pregăteşte o aterizare eficientă. a corpului săritorului. în acest fel săritura în lungime devenind o continuare a alergării pe o traiectorie mai înaltă. precedând impulsia. iar la un raport spre 3:1 ar scădea.G. imediat ce piciorul de bătaie a luat contact cu pragul. C. Se constată la ora actuală că bătaia nu este altceva decât o impulsie foarte puternică a pasului de alergare.

Zborul durează din momentul desprinderii piciorului de bătaie de pe prag. acesta trebuie să diminueze cât mai mult această tendinţă de rotaţie. Totul depinde de calităţile motrice. păstrând atât cât îi este necesar pentru o aterizare echilibrată şi lungă. datorită faptului că asigură efectuarea bătăii corecte cu impulsie completă şi avântarea activă a celorlalte segmente. a săriturii. până la reluarea contactului cu solul.folosi tehnica cu 1 ½ pas în zbor. ceea ce denotă o viteză. Datorită faptului că după desprindere traiectoria C. În timpul zborului săritorul efectuează o serie de mişcări. respectiv: Nr. Zborul este faza care diferenţiază procedeele tehnice ale săriturii în lungime. Cu toate că după desprindere săritorul are tendinţa unei rotaţii înainte în axul transversal al corpului. Aceste mişcări trebuie se caracterizează prin amplitudine. crt. Zborul Săritura 54 . tehnica zborului nu are influenţă directă asupra lungimii săriturii. Procedeul utilizat se diferenţiază în funcţie de experienţa subiecţilor. fapt care se datorează momentului unghiular creat în timpul bătăii. a corpului săritorului este determinată şi neinfluenţabilă.G.Săritorii care dezvoltă o viteză mai redusă pe elan (şi unele săritoare) preferă săritura “întinsă” (sau “cu extensie”). care au scopul în scopul menţinerii echilibrului corpului şi pregătirea aterizării. fiind cea mai simplă şi care asigură o impulsie totală a piciorului de bătaie şi o avântare activă în sus şi înainte a segmentelor libere şi umerilor. Săritorii care aleargă cu o viteză superioară pe elan preferă tehnica cu paşi în zbor (2 ½ paşi în zbor).G. iar marii performeri ajung până la 3 paşi şi jumătate. Pentru începătorii se recomandă procedeul cu ghemuire şi 1 ½ paşi în zbor. supleţe şi coordonare. Mişcările pe care le execută săritorul în timpul zborului sunt rotaţii compensatorii care asigură echilibrul în zbor şi care marchează şi tehnica zborului. . deoarece este cel mai simplu şi accesibil zbor şi asigură baza de învăţare pentru procedee mai evoluate. o forţă şi o mobilitate optimă.

având în vedere faptul că în timpul zborului.2 ½. La aterizare picioarele coboară spre sol. cu gambele flectate şi călcâiele spre înapoi. Săritura se efectuează mai ales în cadrul bateriei de exerciţii din şcoala săriturii. În partea descendentă a zborului piciorul de avântare coboară şi se întinde. cu întinderea lor. Ulterior picioarele sunt aduse înainte. care s-a păstrat întins înapoi încă din momentul desprinderii. care presupune participarea mai activă a practicantului. Săritura în lungime cu ghemuire ▪ Săritura în lungime întinsă sau cu extensie este un procedeu mai elaborat decât precedentul. în vederea aterizării. printr-o mişcare de extensie din articulaţia şoldului. până în apropierea momentului aterizării. pentru valorificarea maximă a zborului. corpul îşi schimbă poziţia printr-o mişcare mai puţin obişnuită. în poziţia de pas sărit. coapsele ridicate. începătorilor. Zborul debutează cu gruparea rapidă a genunchilor spre înainte sus şi menţinerea lor în această poziţie. 55 . 3 ½ paşi Săritură în lungime cu paşi şi extensie Procedee tehnice ale săriturii în lungime ▪ Săritura în lungime cu ghemuire este recomandată şcolarilor mici sau celor care se iniţiază în atletism. poziţie de extensie la nivelul marilor articulaţii. Din inerţia forţei de desprindere.1 2 3 4 Grupat Extins Cu paşi Combinat Săritură în lungime cu ghemuire ăritura în lungime întinsă Săritura în lungime cu 1 ½. Coborârea piciorului de avântare are ca efect proiectarea bazinului înainte. urmând extensia gambelor. cu piciorul de avântare înainte îndoit. săritorul se află în partea ascendentă a zborului. lângă piciorul de bătaie.

aflate de asemenea în acţiune compensatorie. În prima parte a zborului. iar piciorul de avântare este îndoit. iar în partea a doua trece în uşoară extensie Depărtarea dintre coapse formează un unghi de 100-120°care se menţine cât mai mult posibil. trunchiul se află pe verticală. în care piciorul de bătaie este menţinut înapoi. În faza descendentă a zborului. După desprindere săritorul se află în poziţie de pas sărit. ridicând genunchi spre orizontală. Braţele participă la efortul de aterizare. În acelaşi timp braţele. gambele sunt extinse energic înainte pentru a valorifica la maximum traiectoria de zbor. braţele coboară rapid spre înapoi. concomitent cu extinderea gambelor în vederea pregătirii aterizării. prin aplecarea trunchiului cu braţele înainte. membrele inferioare. Lucrul braţelor se desfăşoară coordonat cu cel al picioarelor. cu coapsa la orizontală.Săritura în lungime cu extensie ▪ Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor este uşor de practicat de către începători. În finalul porţiunii descendente a zborului. călcâiele iau contact cu nisipul. Pentru un zbor cât mai lung. prin extensie din articulaţia şoldului. aduce o pierdere mai mică de viteză orizontală şi asigură o desprindere mai lină. consolidând echlilibrul general. Braţul opus piciorului de avântare se află ridicat în dreptul privirii. săritorul aduce înainte piciorul dinapoi şi îl alătură celui dinainte. Pentru a realiza o aterizare cât mai eficientă. Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor ▪ Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor presupune o tehnică mai elaborată decât cele anterior prezentate şi se diferenţiază prin numărul de paşi executaţi de săritor în timpul zborului. iar trunchiul se apleacă înainte pe coapse. în aşa fel. în punctul în care prelungirea tangentei la traiectoria centrului de greutate. Tălpile săritorului trebuie să atingă nisipul. în timp ce piciorul de bataie pendulează înainte cu genunchiul îndoit. încât să fie 56 . După efectuarea bătăii. apoi pendulează înapoi jos. avansaţi şi elevi din clasele gimnaziale. Pendulările descrise sunt rotaţii compensatorii. La contactul cu solul. trece prin planul suprafeţei de aterizare. cu tălpile în flexie dorsală se îndoaie. formând unghi de 90° în articulaţia genunchiului. pendulează alternativ cu membrele inferioare. efectuând o acţiune de pendulare spre înainte. Aterizarea trebuie să evite căderea săritorului înapoi. Pregătirea fazei de bătaie. bătăii piciorul de avântare urcă rapid până la orizontală. care realizează echilibrul general al corpului.

ATERIZAREA O aterizare raţională care să nu influenţeze rezultatul în mod negativ al săriturii depinde de gradul de tehnicitate. asigură luarea contactului cu nisipul cât mai departe de locul unde ar intersecta solul traiectoria C. îndemânare şi mobilitate a atletului şi este legată de componenta descendentă a vitezei zborului..G. prin paşii de alergare în zbor. Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor D. prin rotaţiile compensatorii efectuate de membrele inferioare. fără ca săritorul să 57 . .G.înaintea proiecţiei verticale a centrului de greutate. prin avântarea energică a piciorului liber spre înainte. Avantajele utilizării procedeului cu paşi în zbor constau în: . dar nu exagerat de înclinat. pregătită şi realizată corect şi echilibrat. Această fază.consolidarea echilibrului general.continuarea acţiunii membrelor inferioare.valorifică acţiunea piciorului de bătaie. coordonate cu membrele superioare .

lung de 1. Zona de aterizare. cea mai apropiată lăsată de orice parte a corpului (cota “0” a ruletei). marginea pragului dinspre groapa cu nisip. în direcţia alergării. Sectorul de aterizare pentru săritura în lungime Bătaia se efectuează la pragul de bătaie construit din lemn. perpendicular până la linia de bătaie a pragului. la nivelul pistei de elan. 58 . iar lăţimea de 1. sub un unghi 30º. în prelungirea pistei de elan. Totodată aterizarea are rolul de a absorbi şocul la contactul cu nisipul.75m şi maximă de 3.22 m şi lat de 20 cm. Acestea se măsoară de la urma faţă de prag. plasat la o distanţă de cel puţin 10m faţă de extremitatea zonei de aterizare. Groapa de aterizare este umplută cu nisip fin şi umed. Pragul de bătaie Ordinea desfăşurării săriturilor în concurs este trasă la sorţi. fiecare atlet având dreptul la trei sărituri. numită linia de bătaie se continuă cu pragul pentru plastilină lat de 10cm şi lung de 1.cadă înapoi şi având posibilitatea de a se redresa spre înainte.22-1.21-1. în care pista de elan are lungimea minimă de 40m şi maxim de 45m.00m fiind aşezată cu ax longitudinal. Prevederile regulamentului de concurs Concursurile se desfăşoară condiţii materiale standard.21-1. la o înălţime de 7mm. a cărui suprafaţă este la acelaşi nivel cu pragul de bătaie.25m fiind marcată de două benzi late de 5cm. respectiv groapa cu nisip are o lăţime minimă de 2.22m ridicat faţă de nivelul pragului de lemn.

decât urma cea mai aproape rămasă în nisip. Săritură nereuşită (ultima urmă . dacă acesta: . Se consideră o greşită o încercare a unui săritor.părăseşte zona de aterizare.depăşeşte timpul acordat pentru efectuarea unei săriturii.atinge solul dincolo de linia pragului. fie în faţa sau în spatele liniei de bătaie prelungită.mai aproape de prag . . în ordinea performanţelor au dreptul la trei încercări suplimentare. .în aterizare atinge solul în afara zonei de aterizare. . cu orice parte a corpului. se ia în considerare următoarea performanţă ca valoare.în afara zonei de aterizare) .Măsurarea lungimii săriturii Clasamentul se efectuează în ordinea descrescătoare a performanţelor obţinute. mai aproape de linia de bătaie. decât decât semnul cel mai aproape făcut în nisip. înainte de zona de aterizare.depăşeşte linia de bătaie. . primii opt săritori. în caz de egalitate.efectuează bătaia de o parte sau alta a extremităţilor laterale ale pragului de bătaie. TEHNICA SĂRITURILOR ÎN ÎNĂLŢIME Fazele corespondente tehnicii săriturii în înălţime constau dintr-o succesiune ordonată de mişcări având drept scop trecerea peste o ştachetă aşezată în poziţie orizontală la înălţime cât mai 59 . respectiv 1 minut. iar primul său contact cu solul la exteriorul zonei este mai aproape de linia de bătaie.

Toate fazele săriturii sunt strâns legate între ele şi se condiţionează reciproc. a coordonării generale a corpului.mare. respectiv legarea logică şi legică a fazelor: elan. Argumentele care îl recomandă sunt: .procedeul consolidează formarea la practicanţi a deprinderii de bătaie blocată. pentru trecerea peste un anume reper înălţat. efectuată în linie dreaptă. efectuate pe un singur picior. rostogolire sau răsturnare. a forţei membrelor inferioare.Elanul constă într-o alergare accelerată de 5-7 paşi. Veriga de bază în tehnica săriturilor se constituie în modalitatea de trecere peste ştachetă. Acest fapt este realizabil în condiţiile unei desprinderi dinamice. faza cea mai importantă este bătaia.procedeul poate fi utilizat în condiţii materiale minime. folosindu-se de autoproiectarea corpului şi trecerea cât mai raţională a obstacolului – stachetă. dar sub un 60 . zbor şi aterizare. cât şi ca mijloace auxiliare de pregătire sportivă. .procedeul este simplu. zbor pe o traiectorie ce nu mai poate fi modificată de mişcările săritorului. respectiv ştacheta. numită astfel datorită aspectului pe care îl are acţiunea membrelor inferioare în timpul zborului. bătaie. Săriturile în înălţime impun învingerea forţei gravitaţionale. natural. accesibil. Procedeele tehnice au evoluat de-a lungul timpului: Zborul Săritura 1 Forfecare Săritura în înălţime cu păşire Rostogolire laterală Săritura în înălţime cu rostogolire laterală Rostogolire Săritura în înălţime cu ventrală rostogolire ventrală Răsturnare dorsală Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală Procedee tehnice ale săriturii în înălţime Procedeul actual utilizat de toţi săritorii este cel cu răsturnare dorsală. urmată de fazele de zbor. Mişcările de rotaţie pot fi accelerate sau încetinite prin acţiunile compensatorii ale segmentelor corpului. care de fapt nu mai influienţează prestaţia săritorului după epuizarea zborului. Tehnica săriturii în înălţime cu păşire sau cu forfecare. În această relaţie. Zborul astfel produs are forma unei parabole abrupte. în parametrii optimi de forţă şi viteză. Celelalte procedee sunt folosite ca mijloace de consolidare a bătăii pregătitoare a zborului pe traiectorie asccendentă înaltă. este un procedeu impus de programă în activitatea şcolară şi folosit cu atleţii începători. determinată de bătaia necentrată. In evoluţia tehnicii acestei probe cunoaştem : săritura cu păşire săritura cu rostogolire ventrală săritura cu rostogolire dorsală Scopul săriturilor în înălţime este de autopropiectare a corpului pe o traiectorie preponderent verticală. . elan şi în final aterizarea. a coordonării segmentare. respectiv păşire. . cât mai înaltă. de deconectare şi refacerea activă (în urma solicitării aceluiaşi picior de bătaie). cu desprindere pe traiectorie verticală. Structura tehnică a săriturilor respectă mecanismul de bază.

După depăşirea ştachetei. fapt ce favorizează depărtarea bazinului de ştachetă. Bătaia se execută puternic. Elanul 2. în scopul combinării forţelor interne şi externe spre proiectarea verticală a corpului. genunchiului. dinapoi spre înainte. În acelaşi timp cu avântarea piciorului liber.Aterizarea este faza care începe din momentul în care piciorul de avântare ia contact cu solul.Bătaia se efectuează pe piciorul puternic. . care se avântă energic.unghi de 35°. Săritura în înălţime cu păşire SCHEMĂ TEHNICĂ A. Zborul efectuat prin trecerea succesivă (păşire) a membrelor superioare peste ştachetă se constituie în veriga principală a tehnicii săriturii în înălţime cu păşire. prin flexie controlată a gleznei. Zborul are aspectul unei păşiri în care piciorul de avântare urcă întins. Elanul 61 . pe toată talpa. acţionează braţele şi umerii. Dacă săritorul bate pe piciorul stâng. Zborul B. Piciorul rămâne întins până la depăşirea planului superior al ştachetei. oblic faţă de planul ştachetei. aflat depărtat de ştachetă. elanul se efectuează din partea stângă a ştachetei. cu vârful pe direcţia elanului. şi a şoldului. Bătaia 3. Aceste articulaţii preiau greutatea şi amortizează şocul produs de coborârea corpului de la o anumită înălţime.45°. . SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1.Zborul începe din momentul întreruperii contactului piciorului de bătaie cu solul şi se încheie la primul contact al piciorului de avântare cu nisipul gropii. Alergarea cu viteză controlabilă se efectuează degajat. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALA 1. . urmat de piciorul de bătaie. Ultimii doi paşi ai elanului respectă ritmul lung-scurt. angrenând şi braţele în acţiune. cu genunchiul întins şi talpa în flexie dorsală. iar trunchiul se apleacă înainte şi se răsuceşte uşor spre piciorul de bătaie. la 2-3 lungimi de talpă sau 70-90cm de proiecţia acesteia pe pista de elan. după care se îndoaie uşor. elanul se efectuează din partea dreaptă a ştachetei. iar dacă săritorul bate pe piciorul drept. piciorul de avântare coboară rapid. care întârzie liber în jos. Piciorul de avântare efectuează o mişcare înainte-sus.

Un unghi de elan mai mare obligă la o blocare mai fermă a vitezei orizontale. astfel: penultimul pas – B – 2. asigură realizarea unei viteze orizontale superioară (7-8 m/s) şi posibilitatea realizării în bune condiţiuni a culcării. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ 1. Bătaia 62 .00 m. Un unghi mai mic (cca.G. O bătaie eficientă presupune o scurtare a ultimului pas al elanului. în ordinea succesiunii fazelor săriturii prezentată în manualul cursului de bază. care realizează o coborâre a C. 2. CORESPONDENŢE ÎNTRE ROSTOGOLIREA VENTRALĂ RĂSTURNAREA DORSALĂ ŞI Pe fondul descrierii tehnicii.B – 1.G.G.75 m.85 m.F – 1.75 – 1. prezentăm aspectele de analiză biomecanică a celor două procedee. penultimul pas – F – 1.G. Elanul Elanul. învăluirii şi eschivării ştachetei. A. dar cu o traiectorie lungă a C.15 – 2. ultimul pas. al săritorului şi prin aceasta posibilitatea acţionării cu forţele interne pe un drum mai lung în timpul bătăii.70 – 1.25 m. ultimul pas.2. Bătaia 3.95 – 2.25°) permite viteza cea mai mare. executat sub un unghi de 20-40° faţă de ştachetă. Pregătirea bătăii constă în accelerarea ultimilor paşi ai elanului şi o creştere a amplitudinii (lungimii) penultimului pas. Zborul C. în zbor.

G.G. In acest moment unghiul format între gambă şi coapsă la piciorul de bătaie este de 135-140°.1 / 4.În timpul bătăii înălţimea C. Aşezarea pe sol se face sub un unghi de 50-60°. La rostogolirea ventrală Vo (viteza orizontală) depinde de înălţimea deplasării C. respectiv de avântarea în sus a piciorului liber şi a ambelor braţe. după care cedează din genunchi (se flectează) pentru a asigura strecurarea sa în jurul ştachetei şi conducerea mişcării de rotaţie pe parcursul învăluirii ştachetei. 63 . în timpul bătăii şi de viteza acestei deplasări. la început “blocat” (întins). cu o viteză verticală de 4.G.5 m/s. Desprinderea săritorului de pe sol se face sub un unghi de 60-70°. Piciorul de atac se menţine întins până la trecerea sa de orizontală.G. Impulsia piciorului de bătaie este precedată de acţiunea de atac. după aceea cedând pentru a asigura condiţii optime unei împulsii totale şi rapide datorită aşa-zisei comprimări a resortului. al săritorului se ridică cu 20-40 cm de la aşezarea piciorului de bătaie pe sol până la extinderea sa totală în urma impulsiei.

G.3. care se duc mult în jos pe verticală. Acest lucru se realizează prin trecerea ştachetei în primul rând cu piciorul de atac şi braţul de aceeaşi parte. învăluirii ştachetei şi a mişcărilor compensatorii. cu cât se realizează o grupare mai mare a diferitelor segmente ale corpului în jurul C. să ajute trecerea totală dincolo de ştachetă.G.G. C. Zborul Zborul la săritura în înălţime cu rostogolire ventrală trebuie să asigure o coordonare perfectă în spaţiu şi timp astfel încât. apoi cu capul şi cu trunchiul. pentru ca. prin compensare. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1. în urma culcârii. B. În trecerea peste ştachetă.G. cu atât acesta va fi coborât şi ca atare cu aceleaşi calităţi un săritor poate trece peste înălţimi mai mari. Elanul 64 . al săritorului să fie cât mai coborât sub nivelul barei.

pasul atingând amplitudinea maximă. alergarea se relaxează continuând să accelereze. pe penultimul pas (cca. În alergarea pe elan. 18 cm). ea terminându-şi acţiunea odată cu ultimul contact cu solul. Laba piciorului de bătaie se aşează pe sol sub un unghi cât mai mic faţă de ştachetă. Ea însă asigură punerea sub tensiune a muşchilor extensori şi o poziţie favorabilă unei bătăi eficiente. În partea a doua a elanului tempoul se accelerează.G. 65 . Forţa centrifugală realizată prin alergarea curbilinie nu este importantă. Şi aici se coboară C.Elanul la săritura în înălţime cu răsturmare dorsală are 3 faze: punerea în acţiune. accelerarea şi ultima parte care asigură pregătirea bătăii şi care se efectuează pe 3-5 paşi de alergare curbi-linie. se realizează echilibrul alergătorului astfel.G. Înclinarea corpului trebuie să fie de 20-25° la elevi. iar pe ultima parte trunchiul se redresează. viteza maximă utilizabilă atingându-se de fapt la terminarea alergării în linie dreaptă. astfel încât se evită a se depăşi planul ştachetei datorită forţei centrifuge. realizîndu-se şi o plasare corectă a trunchiului şi bazinului pentru bătaie. de 25-30° juniori şi femei şi spre 30° la bărbaţi. prin înclinarea corpului se îndepărtează centrul de greutate de planul ştachetei spre interior pe ultimii paşi.

Acestea sunt rotaţiile reale în jurul axului longitudinal al corpului şi în jurul axului transversal. Senzaţia în momentul desprinderii pe verticală prin rotarea pe verticală este că săritorul intră într-o traiectorie de spirală. preluându-se de la săritura cu “rostogolire ventrală” avântarea ambelor braţe simultan.70 m/s.2.G.G. trecerii peste aceasta cu spatele şi eschivării ştachetei. Desprinderea săritorului de pe sol se realizează sub un unghi de 57-62° cu o viteză orizontală micşorată în timpul bătăii cu 2.30 – 3. Bătaia şi desprinderea În timpul bătăii datorită blocării vitezei orizontale şi unei impulsii (în afara C. ţinând seamă de faptul că durata în timp a bătăii este mai scurtă la răsturnarea dorsală (220-200 m/s) faţă de cea de la rostogolirea 66 .) se crează rotaţiile necesare culcării pe ştachetă. Atacul la acest procedeu tehnic a fost şi el perfecţionat. Încercările de a efectua şi atacul cu piciorul liber întins în prima parte a sa nu a dat rezultate.

Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală . cât mai sus ca urmare a impulsiei exercitată cu o viteză cât mai mare şi cu o desprindere sub un unghi cât mai mare faţă de orizontală.G. Braţul înspre partea piciorului oscilant de atac se trimite lung în sus cu tendinţa de a trece primul peste ştachetă şi de a direcţiona săritura. aceasta determinând înălţarea C.ventrală (270-230 m/s).G.G. Calitatea şi tehnicitatea unui săritor în înălţime constă tocmai în capacitatea de a ridica C.G.8 m/s la femei. Zborul Este faza prin care se valorifică elanul şi bătaia desprindere şi se manifestă ca rezultat al transformării vitezei orizontale în viteză verticală prin intermediul bătăii când săritorul se desprinde de sol cu o viteză de 5. pe verticală.1 – 5.bătaia 3.6 – 4.G. 67 .6 m/s la bărbaţi şi de 4. Un plus de 0. al corpului.1 m/s la viteza verticală a unui săritor dă un plus de 3 cm la ridicarea C.G.

G. atletul strecurându-se peste bară. Dublă mişcare de braţe. coboară şi rămâne în urmă faţă de piciorul de bătaie.G.7 – 8.G.4 m/s FLOP – forţă Viteză elan 7. Lasă să cadă piciorul de atac şi trage 68 . totul realizîndu-se în principal pe rotaţia reală în jurul axului transversal al corpului.viteză Viteză aproximativă pe elan 7. rămîne relativ avansat şi înălţat. lungă şi susţinută.Modalitatea de trecere şi eschivare a ştachetei în “arc dorsal” se bazează pe trecerea succesivă a unor părţi ale corpului dincolo de bară. Pierdere uşoară de viteza orizontală pe ultimul pas.0 m/s Lungimea aproximativă a elanului 8-9 paşi 10 – 12 paşi Ridicarea genunchilor în sus accentuată în alergare (poziţia de sprint). coordonată unilateral a braţelor. particular pe ultimii paşi Acţiunea rapidă. Avântarea ambelor braţe simultan. Tendinţa de a avea capul întors spre înapoi. Caracteristicile celor două variante nu le departajează deşi ele sunt următoarele: FLOP . C. respectiv varianta “FLOP – viteză” şi varianta “FLOP – forţă” şi aceasta pe baza aprecierii raportului forţă/greutatea corpului şi a componentelor vitezei şi puterii. Au o greutate foarte uşoară şi fond mediu de antrenament cu haltere. C.G. pe ultimii 2 paşi şi la începutul zborului. Fac antrenament de viteză şi acest lucru le Poziţia de alergare pe elan cu genunchii mai puţin ridicaţi. Pierdere de viteza orizontală importantă înaintea ultimului pas. Practica a departajat 2 verticale la acest procedeu tehnic.0 – 8. Foarte activ în zbor.

Aterizarea Aterizarea se efectuează pe partea superioară a trunchiului.place. PREVEDERILE REGULAMENTULUI DE CONCURS Concursurile se desfăşoară în condiţii materiale standardizate în care pista de elan are de 2025m.după desprindere. gambele sub el .2cm).zborul Poziţia de „arc dorsal” în zbor La ambele variante însă trebuie puse pe acelaşi plan următoarele: a fi foarte rapid. un elan agresiv şi orientare pe verticală a componentelor desprinderii. Lungimea totală a ştachetei este de 4m (+/. pentru a evita ca ştacheta să fie deplasată printr-o mişcare a zonei de aterizare care atinge stâlpii. Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală . locul de bătaie este orizontal şi doi stâlpi sprijină ştacheta. Între stâlpi şi zona de aterizare este un spaţiu de cel puţin 10cm. Datorită materialelor de calitate superioară. Aceasta este din fibre de sticlă sau alt material potrivit. nu se recomandă ştacheta de metal. a asigura forţă şi rapiditate pe ultimii 2 paşi ai elanului. Greutatea este mai ridicată şi fac antrenamente cu haltere. cu o greutate de 2 kg. din care sunt confecţionate sectoarele nu se ridică probleme în legătură ce aterizare săritorilor la acest procedeu tehnic. 4. Zona de aterizare nu este mai mică de 5m lungime şi 3m lăţime. cu un tonus controlat al flexiilor articulare ale membrelor inferioare. Stâlpii sunt suficient de înalţi şi vor depăşi cu cel 69 . Lucrul mediu de viteză.

dacă egalitatea se menţine.85m. săritorii sunt anunţaţi de un arbitru care este înălţimea la care începe concursul şi înălţimile succesive la care se va ridica ştacheta. în funcţie de înălţimile succesive la care se ridică ştacheta după terminarea fiecărui tur. un atlet sare la 1. este clasat înaintea celorlalţi. acesta începe prin acordarea unei încercări la ultima înălţime la care concurenţii au doborât ultima oară ştacheta. Pe suporţi. care se ivesc destul de des. Desigur că cele trei încercări greşite se puteau produce şi la 1. la orice înălţime care urmează. după terminarea fiecărui tur. un atlet va fi eliminat din concurs. Se consideră a fi ratată o săritură în cazul în care atletul doboară ştacheta de pe suporţi sau intră în planul vertical al stâlpilor cu mâna. Săritorul este obligat să execute bătaia pe un singur picior. înălţimea maximă la care va putea fi ridicată. Un concurent poate opta pentru intrarea în concurs. Înainte de începerea concursului. bineînţeles.80 m. ştacheta se ridică conform prevederilor regulamentare de ridicare succesivă. AUTOEVALUARE 1. . el va fi eliminat din concurs. fiecare concurent are dreptul la câte o singură încercare la înălţimea respectivă. Dacă săritorul greşeşte şi a treia oară.G. După fiecare tur de câte trei încercări. 5. conform înălţimii minime fixată şi anunţată de arbitrul şef şi va putea sării după cum doreşte. 4. cu piciorul sau cu orice parte a corpului. oricare ar fi înălţimea la care s-au produs încercările ratate. Clasamentul se întocmeşte în ordinea performanţelor. Descrieţi caracteristicile tehnicii la înălţime raportată la C. soarta atletului fiind aceeaşi.90m sau mai sus. cele mai puţine încercări greşite. dacă nici în acest caz nu se rezolvă egalitatea.85m îşi face a doua săritură. Spre exemplu. se va proceda la „concursul de baraj”. 10 cm. săritorul mai are dreptul la o singură încercare. se procedează astfel: . Stâlpii nu se deplasează în timpul probei. adică poate renunţa la o încercare de la o anumită înălţime. După trei greşeli succesive. pe care o poate efectua unde doreşte: fie tot la 1. concurenţii aflaţi la egalitate vor ocupa acelaşi loc în clasament. până când egalitatea va fi rezolvată. este clasat înaintea celorlalţi. Dacă nu este vorba de locul I. În cazul de faţă. ştacheta va fi coborâtă sau urcată câte 2cm.80m şi ratează prima încercare. inclusiv la înălţimea la care a trecut ultima oară.puţin 10cm.în cazul în care egalitatea se menţine şi numai dacă este vorba de locul I.când doi sau mai mulţi concurenţi au terminat concursul la aceeaşi înălţime. cu 3. dar şi aici doboară ştacheta. după care renunţă să mai sară la 1. atunci concurentul care are în toată proba. decât dacă judecătorul probei consideră că este necesar. Ordinea efectuării încercărilor se stabileşte prin tragere la sorţi.80m şi abia la 1. între extremităţile ştachetei şi stâlpi este un spaţiu de cel puţin 1 cm. fie la 1. În cazul egalităţilor.G. săritorul care a efectuat cel mai mic număr de încercări la înălţimea respectivă. fără a trece ştacheta. 70 .

de mişcări preliminare la dimensiunile spaţiului de elan. BAZELE GENERALE ALE TEHNICII ARUNCĂRILOR În atletism performanţele probelor de aruncări sunt determinate de forma şi dimensiunile obiectelor proiectate la o distanţă cât mai mare. Comparaţi tehnicile – rostogolire ventrală şi rostogolire dorsală 6. 4.G. Viteza iniţială de proiecţie 2. de forţă 5. FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA ARUNCĂRII 1. Comparaţi cele două variante ale săriturii dorsale (flop) a. aruncarea ciocanului) tip azvârlire (aruncarea suliţei şi a mingii mici de oină) SCHEMĂ TEHNICĂ A. Elanul 2. Unghiul de lansare 3. Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire dorsală şi avantajele în raport cu C. modul de eliberare a obiectului. Rezistenţa aerului B.2. După modalitatea de eliberare a obiectului şi forţa care este aplicată avem următoarea clasificare a aruncărilor: tip împingere (aruncarea greutăţii) tip lansare (aruncarea discului.G. STRUCTURA MOTRICĂ A ARUNCĂRILOR 1. TEHNICA ÎN PROBELE DE ARUNCĂRI 1. de viteză b. Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire ventrală? 3. Descrieţi săritura în înălţime cu păşire. Înălţimea de eliberare 4. Tehnica este adaptată la cerinţele regulamentului competiţional care se referă la modul de priză a obiectului. Efortul final de aruncare 71 .

la terminarea acţiunii vom avea: 72 . se pot anula între ele scăzând eficienţa mişcărilor urmărite în aruncare. Distanţa de zbor a obiectului depinde de următorii factori: viteza iniţială de proiecţie (Vo). pe o anumită traiectorie.numărul forţelor care acţionează în fazele de accelerare a vitezei. . Dar coordonarea forţelor trebuie “organizată” pentru că dacă ele acţionează haotic se pot stânjeni.compunerea forţelor . trunchiului şi braţelor. Viteza iniţială de proiecţie (Vo) Viteza de eliberare (Vo) este factorul cu ponderea cea mai mare în realizarea distanţei de aruncare Valoarea Vo este determinată de următorii factori (agenţi): .drumul (traiectoria) de acţiune a forţelor.intensitatea forţelor. unghiul de proiecţie înălţimea de la care este proiectat (Ho) rezistenţa aerului (forţa portantă) acceleraţia gravitaţională (G) 1.Scopul urmărit de atlet în aruncări este de a proiecta un obiect de forme şi dimensiuni determinate la o distanţă cât mai mare folosindu-se de mijloace permise de regulamentul de concurs. . La aruncări este foarte important ca numărul forţelor angajate să fie cât mai mare. Practic aceasta se realizează atunci când în mişcarea de aruncare este angrenată întreaga masă musculară a picioarelor. întrucât în acest mod numărul forţelor este proporţional cu cel al grupelor musculare angrenate în mişcare. Pentru aceasta compunerea forţelor (coordonarea lor) trebuie să se efectueze într-o anumită ordine (tehnica fiecărei probe indică această ordine). Dacă un număr dat de forţe acţionează cu intensitate maximă.

Foarte important pentru practică este faptul că mişcarea de aruncare odată începută trebuie să se execute în mod armonios şi continuu până la terminarea ei. Valorile acestor forţe rezultă din: .o viteză iniţială minimă dacă forţele acţionează succesiv numai pe o fracţiune de parcurs. Între forţele simultane şi active trebuie să se asigure o durată cît mai lungă de acţionare pe o traiectorie de accelerare cu lungime optimă care să asigure un transfer activ şi eficace de forţă asupra obiectului. Acţiunea simultană a forţelor pe o singură direcţie are o mare importanţă întrucât în acest caz ele se compun pe aceeaşi linie.compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni succesive. combinată cu . Micşorarea vitezei în timpul executării mişcării de aruncare este contraindicată deoarece duce la contracţii musculare mai lente şi nu se realizează transferul de forţe eficient. pe tot parcursul şi pe aceeaşi direcţie. pe fracţiuni de parcurs. încât forţele acţionează simultan şi se compun conform regulei paralelogramului de forţe. Orice întrerupere sau semiîntrerupere face ca efortul precedent să devină iar efortul care urmează să fie evident îngreunat. rezultanta fiind mai mică. 73 . . Valoarea vitezei iniţiale poate fi mărită şi în cazul angrenării succesive. dacă forţele intră în acţiune în ordinea descrescândă a intensităţilor (mai întâi forţele cele mai mari. apoi cele mai mici). Pentru obţinerea celei mai ridicate viteze iniţiale tehnica raţională cere atletului să execute o serie de acţiuni care să asigure obiectului de aruncat o mişcare continuu accelerată pînă în momentul lansării lui.o viteză iniţială a obiectului maximă în cazul când forţele acţionează simultan.compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni simultane.

La aruncarea discului. Această diferenţă de nivel (Ho) are o influenţă asupra performanţei mai mare la aruncarea greutăţii decât la celelalte probe (vezi referiri la cap. Acest fapt este valabil pentru un obiect aruncat în vid. Unghiul de lansare Unghiul de lansare este format din direcţia vectorului de lansare Vo şi orizontală şi el influenţează direct lungimea aruncării la toate probele.1. iar la aruncarea greutăţii 74 . În practică unghiul optim de lansare este mai mic de 45° din cauză că punctul de eliberare a obiectului (Ho) nu asigură înălţimea de eliberare optimă a obiectului. Teoretic. "înălţimea de eliberare". 2. ciocanului şi suliţei unghiul de eliberare poate să fie mai mic (din cauza lungimii mari a distanţei de aruncare şi a înălţimii de eliberare ). situaţie care are influenţă şi asupra unghiului de lansare. Inălţimea de eliberare (Ho) Obiectul trebuie să părăsească mâna aruncătorului la o înălţime de sol cât mai mare. În condiţiile normale de concurs aerul prin rezistenţa pe care o pune obiectului în zbor modifică traiectoria acestuia. unghiul cel mai favorabil pentru atingerea unei distanţe cât mai lungi de aruncare (toate celelalte condiţiuni fiind egale) este cel de 45°. suliţă). Cînd toţi ceilalţi factori care determină lungimea aruncării sunt egali obiectul va avea un zbor mai lung sau mai scurt proporţional cu înălţimea de eliberare mai mare sau mai mică. îndeosebi când obiectul prezintă anumite calităţi aerodinamice (disc.

provoacă scurtarea distanţei de aruncare. Obiectele de aruncare pot opune aerului diferite secţiuni dominante. la aruncarea greutăţii şi ciocanului forma sferică a obiectelor va prezenta invariabil aceeaşi secţiune dominantă. apropiat de 45°. Rezistenţa aerului În timpul zborului obiectul aruncat întâmpină o rezistenţă din partea aerului pe care trebuie să-l străbată. Astfel discul opune cea mai mică secţiune atunci când diametrul lui se găseşte în acelaşi plan cu traiectoria zborului. Această rezistenţă este opusă direct sensului de mişcare al obiectului şi în consecinţă. Acţiunea rezistenţei aerului se exercită asupra secţiunii dominante a obiectului (prin acţiune dominantă se înţelege suprafaţa care rezultă din proiecţia obiectului pe un plan perpendicular tangent traiectoriei zborului). fapt ce crează premize favorabile pentru o acţiune musculară mai eficace în efortul de aruncare (braţul aruncător va acţiona mai aproape de linia perpendiculară pe planul pieptului).(distanţa de aruncare redusă şi înălţimea punctului de eliberare mare) unghiul de eliberare este necesar să fie mai mare. Rezistenţa opusă de aer este direct proporţională cu mărirea suprafeţei secţiunii dominante. 3. secţiunea dominantă cea mai mică la suliţă este dată de suprafaţa cercului format de manşonul suliţei. frânându-l. Aruncătorii înalţi au un avantaj asupra celor scunzi întrucât ei pot obţine cu mai multă uşurinţă unghiul cel mai favorabil de lansare. 75 .

efortul final sau aruncarea propriu-zisă. utilizează rezistenţa aerului pentru a obţine o forţă dirijată de jos în sus. Structura elanului este determinată de tehnica tipurilor de aruncare. putem spune că unghiul de atac variază în raport de tăria şi direcţia vântului ajutător influenţând lungimea aruncării. de a asigura ajungerea aruncătorului într-o poziţie favorabilă în vederea efectuării cu eficacitate maximă a efortului final de aruncare. de forma obiectului şi de unele prevederi regulamentare ale aruncării. 1. Scopul mişcărilor care alcătuiesc elanul este dublu: de a asigura o viteză optimă obiectului ce urmează a fi aruncat. care poate prelungi traiectoria. ca regulă generală. 76 . dintr-un anumit loc. deoarece un unghi de înclinaţie optim poate să lungească timpul de acţionare al forţei portante. datorită calităţilor lor aerodinamice în timpul zborului. spre direcţia de aruncare a obiectului. considerat ca fiind diferenţa dintre unghiul de lansare şi unghiul de înclinaţie a obiectului (unghiul de înclinaţie este format din axa longitudinală a suliţei sau a discului şi orizontală) împreună cu forţa şi direcţia vântului vor determina un anume punct de aplicare a forţei de ridicare (portante) a obiectului (la disc mai avantajos este ca direcţia vântului să fie contrară direcţiei de aruncare. numită forţă portantă. Astfel distingem: elanuri rectilinii sub formă de săltare (la aruncările de tip împingere). Aruncările atletice cuprind două faze principale care se succed în aceeaşi ordine: elanul. În concluzie. Unghiul de atac. Elanul Elanul este faza care cuprinde ansamblul de acţiuni motrice rezultate din deplasarea aruncătorului.Discul şi suliţa.

mijlocind astfel o participare activă a grupelor musculare în acţiunea de accelerare a mişcărilor. Efortul final cuprinde trei forme principale de mişcare: de ridicare. de translaţie.elanuri rectilinii sub formă de piruetă. 77 . - 2. de aceea elanul trebuie realizat prin deplasări razante şi din ce în ce mai repede. în care axa bazinului şi axa umerilor se rotesc de la dreapta spre stânga. Cuplarea forţelor în momentul în care picioarele şi şoldurile devansează trenul superior (bustul. Se remarcă următoarele aspecte: viteza de execuţie a elanului este în strânsă legătură cu posibilităţile aruncătorului de a grefa efortul final de aruncare pe o anumită viteză prealabilă. crează o tensiune preliminară favorabilă musculaturii care va participa în fazele efortului de aruncare. în care masa corpului şi a obiectului trec de poziţia joasă (de pretensionare).deplasarea trenului inferior. ciocan) este mai mare decât la cele de tip împingere şi azvârlire. prin înaintare şi torsionare. în comparaţie cu trenul superior. de rotaţie. . Efortul final de aruncare Scopul principal al efortului final constă din: compunerea vitezei dobândită de obiect în faza elanului.elanuri rectilinii sub formă de alergare (la aruncările de tip azvîrlire). De aici deducem că elanul are contribuţii diferite în realizarea performanţei sportive. În general viteza cea mai potrivită este aceea în care aruncătorul poate să controleze încă mişcările pe care le efectuează în efortul final. mărirea vitezei obiectului de aruncat la sfârşitul fazei de elan depinde de tipul de aruncare. Eficacitatea elanului este obţinută în următoarele condiţii: momentele fără sprijin pe sol să fie cât mai scurte. în care masa corpului şi a obiectului se deplasează de pe piciorul drept pe piciorul stâng. la aruncările de tip lansare (disc. sub formă de translaţie (la aruncările de tip lansare şi de tip împingere). umerii şi braţele). cu o nouă viteză de accelerare imprimată de atlet în efortul final al aruncării. cuplate cu forţele de eliberare ale obiectului. Astfel. este mai rapidă. . în poziţia înaltă.

AUTOEVALUARE 1. Deviaţia unghiului rezultată din direcţia vectorului din ultima parte a elanului. 5. Descrieţi formele principale de mişcare în efortul final al aruncării. 6. ARUNCAREA MINGII DE OINĂ (MINGEA MICA) 78 . 6. Factorii determinanţi în lungimea aruncării. Traiectoria obiectului aflat sub influenţa musculaturii dinamice nu trebuie alungită spre înainte în defavoarea unghiului optim şi a înălţimii maxime (optime de lansare). Rolul rezistenţei aerului în aruncare Structura elanului determinată de tehnica tipurilor de aruncare. 5. Nominalizaţi cerinţele generale ale efortului final de aruncare. 4. Cerinţele generale ale efortului final sunt următoarele: 1. 3. Viteza acumulată de obiect în faza anterioară (elan) nu trebuie micşorată prin vreo pauză înainte de începerea efortului final. să fie cât mai redusă. 3. 2. Timpul de acţiune în sprijin pe un singur picior (dreptul) trebuie să fie cât mai redus şi atletul să caute trecerea cât mai rapidă în sprijin bilateral pentru a-şi asigura condiţiile necesare accelerării maxime a mişcării. 4. 7. 2. Mişcarea de aruncare propriu-zisă începe din poziţii în care corpul se află în sprijin pe un singur picior îndoit. Axa verticală de rotaţie se schimbă din planul exterior spre planul median al corpului odată cu mişcarea de ridicare-translaţie.Caracteristica esenţială a efortului final constă în aceea că toate grupele musculare mari ale corpului intră în contracţii maxime într-o anumită succesiune de timp şi spaţiu dând mişcării finale caracterul exploziv. Factorii care determină Vo (iniţială) de proiecţie. Efectul acestor forţe creşte atunci cînd atletul reuşeşte să “depăşească” obiectul (trenul superior rămâne în urmă faţă de trenul inferior). În acest moment viteza obiectului atinge valoarea maximă şi este eliberat în mod activ. cu direcţia vectorului din prima parte a fazei efortului final. Forţele care intră mai întâi în acţiune sunt cele produse de contracţia maselor musculare mari din regiunea picioarelor bazinului şi a şalelor. Influenţa unghiului de lansare asupra performanţei (lungimii aruncării). În acest mod musculatura respectivă începe acţiunea motoare pe baza unei tensiuni rezistente prealabile.

3. unde forţele declanşează o tracţiune.Pregătirea Priza sau ţinerea mingii poate aplica două prize în funcţie de mărimea (volumul) mingii: ţinută pe rădăcina degetelor. 4. cu trunchiul drept şi relaxat. Poziţia de plecare este stînd cu faţa spre direcţia de plecare. arătătorului. Tehnica aruncării mingii de oină Descriem aruncare a mingii de oină.pregătirea (priza şi poziţia iniţială).SCHEMA TEHNICĂ 1. Aruncarea mingii de oină presupune o acţiune de tip azvârlire. Poziţia iniţială După fixarea prizei.elanul (elanul preliminar şi paşii specifici de aruncare). cu cotul înainte şi 79 . policele susţine mingea lateral opus celorlalte falange . Este prezentă în programa de educaţie fizică a elevilor şi a metodicii de învăţare tehnica punctând acţiuni asemănătoare aruncării suliţei. Mingea este ţinută deasupra unărului drept. ea fiind cuprinsă şi în cadrul activităţii de educaţie fizică şcolară. Aruncarea mingii de oină se desfăşoară în următoarele faze tehnice: . procedeul cu patru paşi specifici. este cel mai frecvent procedeu de aruncare. greutatea corpului repartizată pe piciorul drept.2. pe direcţie liniară. act motric natural şi accesibilităţii.efortul final – de aruncare. 6. celălalt sprijinit înapoi. care se aşază pe minge.1. atletul se aşază cu piciorul stâng înainte pe toată talpa. la nivelul capului şi uşor în faţă. . al arătătorului şi al mijlociului cât şi cu degetului mare. Azvârlirea. . puţin înapoi faţă de stângul. . al mijlociului şi al inelarului. braţul este îndoit cu cotul orientat spre înainte. cu sens dinapoi spre înainte. controlând cu vârful solul şi duce braţul drept sus. plecarea este favorizată printr-o derulare de la vîrf la călcîi a piciorului stîng şi trecerea greutăţii spre înainte. procedeu accesibil începătorilor şi elevilor. PRIZA SI POZIŢIA DE PLECARE ELANUL EFORTUL FINAL RESTABILIREA DUPĂ ARUNCARE Priza mingii mici este efectuată cu toate degetele uşor depărtate. Această aruncare este probă de concurs pentru micii atleţii de categoria “copii I” şi “copii II” în cadrul poliatloanelor. 2. cu ajutorul degetului mare.

Paşii specifici de aruncare a mingii de oină . reduse ca amplitudine. se execută cu piciorul stâng. concomitent cu începerea ducerii mingii înapoi. mingea rămâne deasupra umărului executând mişcări oscilatorii.primul pas. iar braţul liber (stângul) este adus îndoit în faţa pieptului.Efortul final Este cea mai importantă fază. .00m. datorită vitezei 80 . pasul încrucişat.mingea deasupra umărului. Paşii specifici încep la semnul de control. el fiind suportul pe care se desfăşoară efortul final. fapt ce relaxează centura scapulo-humerală. .10m). braţul cu mingea începe să se ducă înapoi. al corpului coboară cu 5-6 cm. pasul fiind “veriga” de legătură a elanului cu “efortul” de aruncare.50-2. când are loc “marea accelerare” a braţului cu mingea. trunchiul se înclină spre înapoi.al patrulea pas. compusă din 4 paşi specifici tehnicii de aruncare. sau pasul de blocaj este executat cu piciorul stâng. pasul 3 este „încrucişat”. urmărindu-se o accelerare gradată. pe pasul 1 şi 2 se duce înapoi braţul aruncător. de 1. începând cu grupele musculare mari. Elanul preliminar Se execută între două semne de control şi constă dintr-o alergare liberă. atletul ajungând cu axa umerilor paralelă cu direcţia de aruncare. iar braţul opus relaxat înainte.al treilea pas. Paşii specifici de aruncare se desfăşoară sub forma unei alergării aciclice. se execută cu piciorul drept. în acest timp.G. Prin acest pas se urmăreşte devansarea (depăşirea) trenului superior. cu palma în supinaţie. pe fondul cărora se execută anumite mişcări ritmice şi precise. Poziţia corpului este verticală. care este mai lung (2-2. se crează o viteză suplimentară. peste piciorul stâng. Deşi efortul de aruncare cuprinde mai multe acţiuni ale segmentelor corpului.G. la care aruncătorul (dreptaci) ajunge cu piciorul stâng: . iar pasul 4 este de „blocaj” sau de „aruncare”. până la un semn de control. mişcări bazate pe contracţii musculare “în val”. formând un unghi de 30-35º cu verticala. pasul se execută “razant” şi suficient de lung (1. C.80-2. Prin mişcările executate în efortul de aruncare.20m) se execută cu piciorul drept.Elanul Lungimea totală a elanului este în jur de 20 m şi se desfăşoară sub formă unei alergării accelerate (elanul preliminar) şi a unei suite de paşi specifici de aruncare (paşii de aruncare). iar braţul cu mingea se menţine întins. pasul de aruncare. astfel că. printr-o pendulare activă a coapsei. în scopul relaxării.al doilea pas. are loc şi răsucirea uşoară a axei umerilor spre dreapta. . . fiind determinat şi de forţa de impulsie a piciorului stâng. fapt ce permite întinderea completă a braţului cu mingea. cu care se încrucişează. la eliberare mingea atinge o viteză foarte mare.

81 . ajungându-se foarte repede pe toată talpa. fapt ce impune unele precizări de respectat. care preia şi continuă activ mişcarea: rotarea genunchiului (fără tendinţa de ridicare). Lungimea aruncării este măsurată de la zona de aterizare a mingii.G. Toate cele trei aruncări sunt măsurate şi înregistrate până la finalul competiţiei. soluţia optimă efectuării unei mişcări de azvârlire cu eficienţă mare. TEHNICA ÎN ARUNCAREA GREUTĂŢII Este cea mai simplă probă dintre aruncări deoarece se bazează pe angrenarea forţelor de împingere şi învingerea inerţiei masei greutăţii precum şi faptul că traiectoria descrisă de obiect este în raport cu direcţia aruncării folosindu-se capacitatea dinamică a atletului. propulsând bazinul înainte. contactul cu solul se ia pe călcâi. trecând dreptul înainte. al corpului. Cea mai lungă aruncare. se asigură şi intrarea aruncătorului în “arc întins”. semiflexat şi coborând C. Sprijinul unilateral După executarea pasului încrucişat. Urmează extensia explozivă a antebraţului pe braţ şi biciuirea mâinii şi a degetelor. Oprirea inerţiei se realizează printr-o schimbare rapidă a picioarelor. regulamentul impune aruncarea la distanţă a acestei mingi pe deasupra capului. acest picior se aşază lateral-stânga faţă de direcţia de aruncare (la 20-30cm).G. contribuind la extensia corpului şi realizarea “arcului întins”. prin grupare pe piciorul drept. la care este angrenată şi rotarea şoldului drept. rezervată copiilor.2. Greutatea mingii de oină folosită în concurs este de 120-150 grame. 6. Sprijinul bilateral (pasul de blocaj) Reprezintă pasul final. Aşezarea piciorului stâng se face foarte rapid. Astfel. la marginea pistei de elan cota de citire pe ruletă. Sectorul de aruncare a mingii de oină Fiecare participant are dreptul la trei aruncări neconsecutive.de execuţie imprimată de aruncător. el apare ca o unică şi continuă mişcare. atletul ajunge în sprijin pe piciorul drept.1. fapt ce favorizează rotarea şoldului drept. moment care precede tracţiunea finală (azvârlirea). dintre cele trei încercari. respectiv cota “0” a ruletei. este reţinută pentru întocmirea clasamentului şi acordarea punctajului. Precizări regulamentare în aruncarea mingii de oină Proba face parte din componenţa poliatloanelor specifice categoriei de vârstă. tehnica fiind cea de azvârlire. Sectorul din care se practică proba este cel specific aruncării suliţei. unde se produce un sistem foarte complex de acţiuni în scopul obţinerii eficienţei maxime a braţului drept.

Poziţia iniţială . ELANUL .Proba a devenit mai simplă odată cu introducerea tehnicii O’Brien (cu spatele) şi în momentul actual adaptarea elanului cu piruetă de la aruncarea discului. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR A.cu elan liniar . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR Deosebim trei părţi (faze) A.Săltarea (alunecare .Cumpăna (pretensionare a piciorului de impulsie) şi gruparea B.translaţie) C.Priza . I. SCHEMĂ TEHNICĂ I. elanul circular favorizînd creşterea vitezei.Sprijinul bilateral şi împingerea finală II. PREGĂTIREA . Elanul C. Efortul final de aruncare Se pot distinge momentele care intră în componenţa fiecăreia din aceste faze: 82 . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR În prezent există două procedee tehnice de aruncare a greutăţii: .Impulsia şi avântarea (balansul) .cu elan circular ultimul fiind mai avantajos din punct de vedere teoretic. Pregătirea B. EFORTUL FINANL DE ARUNCARE .Sprijinul unilateral .

iar braţul stâng semiîntins este dus oblic. în funcţie de aşezarea degetelor (arătător. iar cel mic îndoit se află sub greutate. Cotul va fi sub nivelul umerilor ca să asigure relaxarea mâinii. iar degetul mare şi cel mic se află în lateral. Piciorul stâng controlează solul cu vârful.cele trei degete.degetele arătătorul. Poziţia iniţială Aruncătorul stă pe toată talpa piciorului drept cu spatele în direcţia de aruncare la marginea posterioară a cercului. în unele cazuri şi cel mic. Priza (ţinerea greutăţii) Sunt trei moduri de a ţine greutatea. cel mare se află în lateral (o folosesc mai ales fetele). Pendularea (balans cumpănă) şi gruparea (pretensionarea) 83 .A. PREGĂTIREA 1. sunt apropiate şi aşezate pe greutate. sus relaxat.depărtate egal între ele. Presiunea greutăţii va fi sinţită la baza degetelor (nu spre vârful acestora). Priza trebuie să fie fermă dar suficient de degajată. antebraţului şi braţului. trunchiul este în uşoară extensie. După fixarea degetelor mâna se flexează din articulaţia pumnului sub presiunea greutăţii şi este dusă în dreapta gâtului sub bărbie în spaţiul clavicular. mijlociu şi inelar) pe greutate: cele trei degete sunt răsfirate lejer pe greutate . mijlociul şi inelarul sunt răsfirate pe greutate. . .

ELANUL 1. susţinută de avântarea piciorului stâng pe direcţia elanului. Concomitent în această acţiune se produce şi flexia piciorului de sprijin (drept) care preia vizibil sub presiune greutatea sistemului aruncător – greutate. Caracteristici ale grupării: greutatea se află în punctul cel mai de jos al traiectoriei sale. obţinând pentru un moment o cumpănă.Din poziţia de plecare iniţială aruncătorul apleacă trunchiul şi pendulează înapoi – sus piciorul stâng. În faza următoare piciorul stâng coboară flexându-se până când genunchiul acestuia ajunge în apropierea piciorului de sprijin (drept). (centrul de greutate al corpului). În această fază are loc şi o derulare de pe pingea pe călcâi care poate fi completă când piciorul se întinde total şi incomplet când piciorul rămâne în uşoară flexie la nivelul genunchiului. genunchiul piciorului stâng se află la cca. 10 cm faţă de dreptul. B. cu evitarea ridicării excesive a C. unghiul format între coapsa şi gamba piciorului de sprijin este de cca.G. Se realizează “gruparea” din care începe acţiunea de impulsie pe diametrul cercului în direcţia de aruncare.G. Caracteristici ale fazei de impulsie-avântare: 84 . mâna stângă cu rol de echilibrare “atârnă” semiflexată în jos. axa umerilor este paralelă cu solul şi perpendiculară pe direcţia de aruncare. unghiul format de trunchi şi coapsa piciorului drept este în jurul a 50°. 100°. Impulsia şi avântarea În această fază se produce prima acceleraţie. Impulsia se face printr-o extensie energică din articulaţia genunchiului. Acţiunea se realizează printr-o împingere în sol efectuată de piciorul drept.

1520°. 35-45 cm. ceea ce duce la oscilaţii pe verticală cu influenţă negativă. 60°. Caracteristici ale săltării razante: traiectoria greutăţii se ridică în continuare faţă de faza impulsiei cu cca. piciorul stâng este avântat spre direcţia de aruncare. Săltarea (translaţie-alunecare) Începe la terminarea derulării şi ţine până la reluarea contactului cu solul.- direcţia de impulsie se face sub un unghi de cca. De aceea săltarea trebuie să aibă loc într-un timp cât mai scurt. În timpul săltării acceleraţia vitezei sistemului aruncător-greutate realizată prin impulsie începe să scadă. axa umerilor se menţine perpendiculară pe direcţia elanului. 2. greutatea parcurge un drum de 70-90 cm. piciorul drept execută o mişcare de rotaţie spre interior. să fie razantă (aproape de sol) pentru a reduce la maximum oscilaţiile pe verticală. greutatea mai parcurge un drum de cca. Se ţine cont că în mişcarea de înaintare a apicioarelor corpul tinde către o poziţie mai ridicată. 85 . pe piciorul drept. unghiul traiectoriei pe care se mişcă greutatea creşte cu 15-25°. Aruncătorul urmăreşte trimiterea picioarelor înainte şi menţinerea greutăţii la distanţă realizând astfel şi o pretensionare a corpului. axa umerilor rămâne paralelă cu solul iar bustul se ridică progresiv. Reluarea contactului cu solul are loc pe pingea.

Sprijinul unilateral se termină odată cu aşezarea piciorului stâng pe sol. 90°. în direcţia aruncării. Începutul efortului se realizează din sprijin unilateral când se produce tranziţia de la săltare la efortul de aruncare. 80-85% din viteza iniţială a greutăţii.C. Sprijinul unilateral Se realizează pe pingeaua piciorului drept care aterizează pe sol răsucit spre interior. Caracteristici ale sprijinului unilateral axa umerilor se menţine relativ perpendiculară pe direcţia de aruncare şi formează cu axa bazinului un unghi de cca. Acum are loc şi o mişcare complexă de ridicare-rotare-înaintare. EFORTUL FINAL DE ARUNCARE Acum are loc al doilea moment de accelerare a greutăţii (primul a avut loc în faza de impulsie). 2. Sprijinul bilateral În această fază are loc “marea accelerare” cca. mîna stângă acoperă pieptul fiind un “control” al poziţiei închise. Din această poziţie începe impulsia spre direcţia de aruncare. axa bazinului este paralelă cu direcţia de aruncare. 1. Piciorul drept continuă acţiunea de impulsie concomitent cu rotarea genunchiului şi a şoldului în 86 . laba piciorului drept formează un unghi de 120° cu direcţia de aruncare. unghiul dintre trunchi şi coapsa piciorului este de cca. 90°.

lângă prag prin săritură. Bustul se ridică şi se roteşte treptat dar în mare “viteză”. Greutatea rămâne lipită de gât pînă când atletul “simte” tranziţia (trecerea) corpului pe piciorul stâng. Piciorul stâng va fi tras razant înapoi. evitând astfel depăşirea (ieşirea din cerc). iar dreptul va fi dus înainte. urmează ridicarea umărului drept şi apoi întinderea foarte energică a braţului aruncător. în timp ce braţul stâng “deschide” pieptul. Oprirea inerţiei La finalul efortului de aruncare se execută o schimbare rapidă a picioarelor şi se coboară centrul de greutate (semigrupare pe piciorul drept) pentru a stopa inerţia masei corpului aflată în mişcare. 87 . Contactul cu solul se face cât posibil aproape simultan cu amândouă picioarele. Schimbarea picioarelor se face în clipa când greutatea a părăsit mâna aruncătorului.timp ce piciorul stâng printr-o acţiune de “blocare” contribuie la creşterea substanţială a accelerării mişcărilor executate de partea dreaptă.

Este o tehnică folosită în actualuitate de aruncători de valoare mondială. permite o creştere a vitezei obiectului mai mare decât în tehnica clasică (cu elan liniar) fapt care îi conferă perspectiva de viitor.Aruncarea integrala Variante tehnice II. bazată pe un elan circular. Poziţia iniţială şi sprijinul bilateral sunt identice cu cele de la TEHNICA ARUNCĂRII DISCULUI. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR ŞI SĂLTARE LATERALĂ 88 . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR Această tehnică. Prizele de greutate sunt aceleaşi – descrise la TEHNICA ARUNCĂRII CU ELAN LINIAR. III.

uşor flexat iar piciorul stâng execută o balansare laterală cu uşoară încrucişare a piciorului drept şi avântare lateral înainte urmat de impulsia puternică a piciorului drept. braţul drept este împins puternic în sus imprimând bilei acceleraţia finală.Atletul trebuie să întârzie rotaţia până când greutatea se va afla pe piciorul stâng. Aproape instantaneu se ajunge într-o poziţie în care piciorul drept este adus sub corp şi puternic flexat iar piciorul stâng este aşezat depărtat şi bine întins pentru a asigura blocarea şi sprijinul care să asigure urcarea centrului de greutate într-o poziţie verticală avansată favorizând rotirea umerilor şi lansarea bilei dintr-o poziţie cu o înălţime cât mai mare. 89 .În acest procedeu se foloseşte tehnica elanului liniar în care poziţia de plecare este laterală cu sprijin pe piciorul drept (în cazul dreptacelor).

primii 8 atleţi au dreptul la trei încercări suplimentare. format în spaţiul delimitat de un unghi de 34. Sectorul de aruncare poate fi iarbă. este luată în considerare în alcătuirea clasamentului final. Cea mai lungă aruncare. în jumătatea dinainte a cercului este plasată o opritoare (prag) care măsoară 1.21-1. Fiecare concurent are dreptul la 3 încercări. zgură sau orice material pe care obiectul lasă o urmă. concurentul îşi începe aruncarea dintr-o poziţie statică şi părăseşte cercul după ce sfera a atins sectorul de aterizare. Greutatea este eliberată în sectorul de aruncare. Timpul acordat efectuării unei încercări este de 1 minut. Măsurarea lungimii aruncării greutăţii Aruncările sunt valabile dacă obiectul cade în interiorul sectorului de aterizare. lăsată de obiect (cota “0”). Cercul pentru aruncarea greutăţii Ordinea în care se desfăşoară aruncările este stabilită prin tragere la sorţi.Prevederile regulamentului de concurs Aruncările se efectuează dintr-un cerc betonat având un diametru de 2. Sfera din metal (greutatea) cu care se execută aruncarea este netedă şi cântăreşte 7. de la urma cea mai apropiată de cerc. Măsurarea fiecărei aruncări se efectuează imediat după efectuare.92º. respectiv 4kg la femei. ieşind prin partea posterioară a cercului.23m. după un tur de trei aruncări. 90 .135m. călcarea sau atingerea cu orice parte a corpului a părţii superioare a opritoarei.260kg la bărbaţi. dar trecând banda ruletei prin centrul cercului. până la marginea internă a circumferinţei cercului. care are vârful în centrul cercului. incluzându-le şi pe cele suplimentare. a solului sau a părţii superioare a cercului de metal se va considera o greşeală.

a ceea ce trebuie însuşit. în lecţia de educaţie fizică.Între cele 3 etape există unitate şi interdependenţă. ▪ Etapa a III-a – Finală are scopul de a perfecţiona execuţia tehnică a exerciţiului atletic. concretizat în activitatea de predare de către profesor şi activitatea de însuşire de către elev. Fazele elanului liniar şi caracteristicile fazei de impulsie-avântare şi ale săltării razante. ▪ Etapa a II-a – Fundamentală are scopul de a învăţa începătorul execuţia tehnică propriu-zisă a exerciţiului de atletism si de a consolida executia tehnica. de a introduce subiectul în tehnica exerciţiului şi reprezintă prima etapă de formare a deprinderii motrice speciale. iar elevii recepţionează (observă 91 . care transmite informaţii. se numeşte: schema tip de învăţare a tehnicii. 4. Aruncarea cu elan circular (avantaje şi dezavantaje) METODICA PREDĂRII TEHNICII PROBELOR DE ATLETISM ŞI DEZVOLTAREA/EDUCAREA CALITĂŢILOR BIOMOTRICE METODE DE INSTRUIRE ÎN ATLETISM Metoda de bază a instruirii. . Efortul final şi oprirea inerţiei. metoda exersării. 3. Schema tip de învăţare urmează o succesiune formată din 3 etape: ▪ Etapa I-a – Pregătitoare are scopul de a iniţia. cu teme din atletism. general aplicabilă.Situaţii de aruncări nereuşite AUTOEVALUARE 1. Însuşirea tehnicii unui exerciţiu de atletism. . este metoda practică. separarea fiind de ordin metodic. impune înţelegerea de către subiecţii. Variantele şi caracteristicile elanului în aruncarea greutăţii (elan liniar şi elan circular). iar forma unitară. 2. conform căreia se desfăşoară învăţarea tehnicii probelor de atletism.În etapa I-a – rolul principal îl are profesorul. prin prezentarea şi reprezentarea corectă a execuţiei tehnice.

reproducerea de încercare este motivată de nevoia de activitate a subiectului şi de nevoia profesorului de a aprecia puterea de înţelegere şi redare a subiecţilor. . mai aproape de locul de bătaie şi zbor. Obiective: . . proba.profesorul informează subiecţii despre proba atletică de concurs. termeni simpli.demonstraţia iniţială (integrală) a exerciţiului: .profesorul foloseşte cuvinte. respectiv exersează. mai ales dacă exerciţiul nu este complicat).săritura în înălţime cu răsturnare dorsală (NU săritura în înălţime cu răsturnare pe spate). care întăresc execuţia tehnică.profesorul explică şi descrie exerciţiul sau faze ale exerciţiului. activ îl are subiectul.profesorul specifică unele aspecte de bază din regulamentul probei. profesorul orientează atenţia elevilor asupra ritmului paşilor şi a execuţiei tehnice a pasului peste obstacol. .aruncarea mingii de oină (NU azvârlirea mingii de oină).crearea unei imagini.profesorul precizează fazele exerciţiului. masculin. ▪ demonstrarea exerciţiului propus spre învăţare → formarea imaginii motrice: . la alergări.profesorul denumeşte exact.alergarea de (peste) garduri (NU sărituri peste garduri). Conţinut: ▪ enunţarea exerciţiului → informare general: .„exerciţiile de încercare” se admit la probele mai simple. imaginea execuţiei motrice: . . cu o exprimare corespunzătoare nivelului de înţelegere al subiecţilor (elevi/studenţi).demonstraţie cu viteze reduse pentru observarea elementelor de bază . concişi. Exemplu: bătaia la săritura în lungime.exerciţiul integral sau părţi din el. la alergarea de garduri.demonstraţia este efectuată de profesor sau de o persoană care execută foarte corect. necesare activităţii ulterioare. pentru descrierea execuţiei tehnice. care nu au şi o componentă de periculozitate. procedeul tehnic propus spre învăţare: Exemplu: . desene. reprezentări motrice.În etapele a II-a şi a III-a – rolul principal. ritmul şi amplitudinea mişcărilor.pe baza I şi II sistem de semnalizare). „biciuirea” finală la aruncarea mingei de oină. în legătură cu rezultate (recorduri mondiale. . naţionale.demonstraţia respectă integral viteza. fără intervenţia cu precizări sau corectări a profesorului. profesorul poate cere subiecţilor să reproducă exerciţiul propus spre învăţare (prin „execuţii de încercare”. stabilite de profesor. corect exerciţiul. . fără nici o tranziţie. care acţionează.indicarea planului de învăţare şi a mijloacelor utilizate. la feminin.demonstraţii speciale: . → La sfârşitul etapei a I-a.numărul execuţiilor de încercare este de 2-4. . cât mai precise. Exemplu: la sărituri. corecte. la juniori) şi personalităţi internaţionale sau naţionale care s-au evidenţiat în proba respectivă. . .profesorul poate folosi pentru întregirea imaginii motrice materiale ilustrative: fotografii.subiecţii urmăresc demonstraţiile din unghiuri de observaţie optime. descrierea şi ilustrarea exerciţiului propus spre învăţare → întregesc. accentuându-le pe cele determinante în eficienţa tehnică. ETAPA I Etapa este numită şi pregătitoare sau de introducere în tehnica exerciţiului. . . asupra tehnicii exerciţiului atletic propus spre învăţare. efortul final – împingerea la aruncarea greutăţii. . ▪ explicarea. completează. .demonstraţia se efectuează în limitele vitezei unei execuţii corecte. film. . . elevii urmăresc demonstarţia dintr-o poziţie perpendiculară pe direcţia elanului. . 92 .

Obiective: . peste ştachetă joasă.pentru aruncări: elan (de alergare.focalizarea atenţiei asupra unor faze (sarcini parţiale) din execuţia globală: concentrarea execuţiei asupra aterizării la săritura în lungime.pentru alergările de garduri: succesiuni de „unităţi ritmice”. . → veriga de bază – „elementul tehnic de bază.exerciţiul executat global.pentru sărituri în lungime/înălţime: elan. săritură în înălţime cu elan 3 paşi. .pentru alergări: succesiunea mişcărilor ciclice. .„fazele exerciţiului. bătaie pe un picior.„succesiunea obligatorie a unor mişcări cu structură definită”.reducerea amplitudinii mişcărilor. împingere sau lansare). de învăţare a tehnicii propriu-zise. .Condiţii de mărire treptată a gradului de dificultate a exerciţiului: . cu toate detaliile tehnice. . rotare). zbor peste ştachetă. aterizare. săltare. .uşurarea unor condiţii de execuţie: săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor. . care măresc dificultatea execuţiei. în care alternează alergarea cu trecerea peste un obstacol = alergare cu ritm de 3 sau mai mulţi paşi. respectiv de însuşire a „profilul brut al execuţiei tehnice”.ETAPA a II-a Etapa este numită şi fundamentală sau de formare. → metoda fundamentală de instruire este metoda exersării – globală şi parţială (fragmentată) ▪ exersarea globală – impune ca exerciţiul efectuat global să fie simplu.pentru săritura în lungime: bătaia orientată în unghi favorabil (unghiul de desprindere 20-24º).Condiţii de simplificare: . dar complicând condiţiile de execuţie tehnică. cu bătaie pe o cutie (ladă). 93 . .exerciţiul executat global. . să-i fie adăugate detaliile tehnice): . .însuşirea întregului exerciţiu Conţinut: . efort final (de azvârlire. de tip lansare (prin tracţiune curbilinie).verificarea gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii. cu accent asupra verigii de bază. .efort redus: aruncări cu elan.însuşirea mecanismului de bază (baza tehnicii). . în faza de impulsie (perioada sprijin). . . date de paşii de alergare. bătaie pe un picior.însuşire altor verigi ale exerciţiului. prin sprijin indirect pe sol (prin prăjină).pentru alergări de garduri: pasul peste gard. . .pentru aruncări: efortul final de tip azvârlire (prin tracţiune liniară).introducerea cerinţelor de regulament. aflate în interdependenţă” Exemplu: mecanism de bază: .mărirea amplitudinii mişcărilor şi precizarea ritmului de execuţie.pentru săritura cu prăjina: elan. fără detalii (urmând ca. folosind o greutate mai uşoară (decât cea de concurs).exerciţiul executat global.pentru alergări: impulsia activă sub un unghi ascuţit. . de tip împingere (prin presiune). → însuşirea mecanismul de bază: . zbor. apoi asupra altor verigi. . .intensificarea vitezei de execuţie şi a efortului depus.execuţii în condiţii normale de exerciţiu – probă de atletism. ulterior. prin sprijin alternativ (de pe un picior pe celălalt). .însuşirea verigii principale. dar simplu. determinant al execuţiei celorlalte elemente şi eficienţei execuţiei exerciţiului”: Exemplu: de verigi de bază . . aterizare.

Conţinut: . . când aceasta a ajuns la valoarea ei normală (strâns legată de viteza atinsă în acel moment).execuţii parţiale (fragmentate) ale unor elemente tehnice. Această creştere trebuie realizată la început prin lungirea treptată a paşilor.execuţii de studiu – prin care se urmăreşte ameliorarea tehnicii.execuţii globale cu toate detaliile tehnice. Sisteme de acţionare: Exerciţii fundamentale 94 . . prin mărirea – de asemenea treptată a frecvenţei.compararea tehnicii individuale cu modelele. → elaborarea profilului cizelat al tehnicii: . . Exerciţiile folosite pentru învăţarea tehnicii pasului alergător de accelerare se bazează exclusiv pe alergări în care viteza de deplasare reprezintă variaţii. ca deprindere specifică aletismului. . prin studiu comparativ al propriei execuţii. . uneori mai line. iar apoi. concomitent cu dezvoltarea calităţilor motrice necesare susţinerii alergării. care suportă perfecţionare.startul.exerciţiul executat în întregime.ameliorarea calităţilor motrice dominante în exerciţiul (proba) de atletism. cu atenţia orientată spre execuţia pasului încrucişat. Important este ca predarea tehnicii alergării de viteză să fie precedată de etapa însuşirii exerciţiilor din şcoala alergării. de realizare a (profilului cizelat al execuţiei tehnice). se urmăreşte corectitudinea şi eficienţa mişcărilor.„execuţii de studiu” – cu multe repetări şi focalizarea atenţiei asupra elementului tehnic care suportă perfecţionare. a coordonării la probele de aruncări. accelerarea şi lansarea de la start. Obiective: . Exemplu: repetarea aruncării suliţei.stabilirea sarcinilor în vederea realizării performanţelor superioare la proba atletică de concurs. . care influenţează clar execuţia tehnică şi randamentul sportiv. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ALERGĂRI ALERGAREA DE VITEZĂ În procesul predării tehnicii alergării de viteză. în cursul demonstrării şi explicării pasului alergător de accelerare se referă la caracteristicile creşterii treptate a vitezei.stabilirea căilor de perfecţionare a tehnicii. Exemplu: dezvoltarea forţei explozive.aprecierea execuţiei tehnice comparativ cu modelul tehnic.execuţie parţială a exerciţiului şi exerciţii suplimentare. în cadrul celor 4 paşi specifici de aruncare..pasul alergător accelerat (alergarea accelerată). În predarea tehnicii alergării de viteză se va respecta următoarea succesiune a instruirii: . ETAPA A III-A Etapa este numită etapa de perfecţionare a execuţiei tehnice. a vitezei de execuţie. .pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză). cu toate detaliile tehnice. . . alteori mai bruşte. Pasul alergător de accelerare (alergarea accelerată) Elementele asupra cărora se va atrage atenţia elevilor. → evaluarea capacităţii de performanţă – prin probe de control specifice şi mai ales în concursuri. .analiza gradului de stăpânire a tehnicii. .stabilirea particularităţilor individuale ale tehnicii.

apoi din ce în ce mai lungi. medie 50% 10 m v.alergare accelerată în turnantă. accelerare.trecere în alergare accelerată din alergare cu joc de glezne. prin dezechilibrarea bruscă înainte.alergare cu accelerare. pe următorii 10m se măreşte viteza la 50% din posibilităţi. Pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză) Însuşirea unei tehnici corecte în alergarea de viteză se realizează relativ uşor dacă elevii au pregătire fizică suficientă. individual. lucrându-se individual.alergare accelerată în linie dreaptă la început pe 20-30m. Pe primii 10m se va aborda o viteză redusă. vizând intrarea şi ieşirea din turnantă. medie 25% 10 m v. astfel se execută 5-6 schimbări de viteză ajungându-se şi la 90-95% din posibilităţile maxime ale executanţilor. apoi pe 40-60m.alergare cu genunchii sus şi trecere în alergare accelerată. oprirea din alergare (decelerarea) se efectuează pe o distanţă mai mare. pe aceleaşi distanţă. Distanţa repetărilor este de 20-30m. în preajma a 25% din posibilităţi. Creşterea vitezei se face lent şi treptat cu semnal si fara semnal. de pe loc. Se măreşte şi se micşorează viteza în tempouri şi pe distanţe prestabilite. după aceeşi schemă pe distanţa de 60m (segmente de 20m). în finalul ultimilor 10m viteza de alergare este în jur de 75% din posibilităţi. . .acelaşi exerciţiu efectuat pe culoare. Viteza nu depăşeşte la început 80-90% din posibilităţile maxime. . fără marcaje. dar şi pe grupe de 4-5 executanţi aşezaţi în linie. mai mari de viteză. .alergare cu creşterea treptată a vitezei.alergare cu accelerare pe 20-30m. mare 75% 10 m v. apoi pe perechi. .accelerări bruşte efectuate din poziţii înalte. Distanţele de lucru 40-60m. 100% 10 m . etc. accelerare.starturi din picioare. v. alergătorul este obligat să execute o alergare cu paşi scurtaţi şi rapizi. atingerea vitezei maxime urmată de o alergare liberă fără efort. v. în turnantă. care sunt grupate în şcoala alergării. pentru a creşte căderea înainte. în linie dreaptă cu atingerea vitezei indicate (după exersări 95 . Se indică aplecarea trunchiului spre interiorul turnantei şi acţiunea amplă a braţului exterior.alergare cu creşterea treptată a vitezei.alergare accelerată. după următoarea schemă. mare 50% 10 m 10 m v.. cu atingerea vitezei maxime după 30-40-50-60m . obţinută pe baza jocurilor de alergare şi a alergărilor sub formă de joc. max. .exerciţiul de mai sus este repetat în continuare. în acelaşi mod ca la jocul de glezne. Exerciţii suplimentare: . în linie dreaptă pornindu-se de la început cu viteză maximă. . frecvenţa în jocul de glezne creşte treptat. 75% .alergare accelerată.alergare accelerată în turnantă. în linie dreaptă şi cu atingerea vitezei maxime la sfârşitul accelerării. fără pauze. . Distanţa de alergare 100-150m. de angrenare. .alergare în teren variat. . până la maximum. apoi se trece în alergare accelerată cu pasul din ce în ce mai lung. max. . Ulterior se poate ajunge la 95-100%. Exerciţii fundamentale: . în linie dreaptă pe 20-30m. alergare liberă.alergare cu creşteri treptate. . distanţa (30m) va fi segmentată în trei porţiuni de câte 10m. Se execută individual apoi pe grupe mici în linie. Se execută individual dar şi în perechi sau cu 4-6 elevi aşezaţi în linie.

Exerciţii fundamentale: . urmată de încetinirea vitezei şi de oprirea alergării.exceptând primul exerciţiu celelalte se vor executa şi pe turnantă. pe pante foarte puţin înclinate. în vederea însuşirii particularităţilor tehnicii alergării pe turnantă. . precum: stând şi stând depărtat prin dezechilibrare înainte. cu revenire şi reluare a comenzilor. apoi pe serii.starturi de jos cu alergare pe semne trasate pe pistă.starturi de jos la comanda in grup sub forma de concurs pe 20-30m. Exerciţii suplimentare: . în linie dreaptă pe distanţe de 5-10m. cu pauze diferite între comanda „gata” şi comanda de plecare (pocnetul). fixarea piciorului in blocul din fata. aşezat. . Deplasarea se efectuează cu viteză maximă şi dacă este nevoie cronometrează alergarea.starturi de jos la comandă.starturi de jos la comandă.alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă).starturi de jos cu rezistenta opusa de partener care alearga cu spatele si se sprijina cu palmele pe umerii alergatorului. apoi in blocul din spate. cu plecarea de la linie. . acelaşi exerciţiu cu blocuri de start. trasate la anumite distanţe. Sosirea În cursul exersării este neapărat necesar ca firul întins între cei doi stâlpi să existe în mod concret. .starturi de jos.aşezare liberă în poziţia “pe locuri” (fără blocuri de plecare). la comandă pe turnantă. . .alergare cu trunchiul. iar pe de altă parte.alergare cu fixarea unei poziţii orizontale. culcat facial şi dorsal.starturi de jos cu plecare in pasi sariti . . educarea aşteptării şi controlul reacţiei de execuţie. capul. fandat. trecere în poziţia “gata”. .alergare cu genunchii sus la diferite înălţimi.starturi de jos pe sub o ştachetă sau un reper orizontal dispus la înălţimea de 1. efectuând în acelaşi timp corectările necesare. . cu spatele la direcţia de alergare etc. Exerciţiile se efectuează la început individual. Se efectuează în scopul determinării celei mai potrivite lungimi a pasului. faţă de linia de plecare. Distanţa de menţinere a vitezei atinse în accelerare poate creşte la 30. ghemuit.repetate. braţele în atitudini evident greşite.alergări pe linia culoarului şi examinarea urmelor. menţionându-se avantajele plecării de jos pentru creşterea rapidă a vitezei care este esenţială în sprint. plecare de voie cu 80-85% din posibilitati. el orientând executanţi în alegerea momentului în care debutează aplecarea trunchiului. libere şi la comandă. Exerciţii introductive: . Startul de jos Ca punct de plecare în explicaţiile privitoare la startul de jos se va face apel la cunoştinţele pe care elevii le au deja despre startul din picioare. în vederea aprecierii poziţiei corecte prin exagerarea acestor atitudini. . în scopul reglării sau lungirii paşilor de lansare. retragerea bratelor inapoia liniei de plecare. ulterior cu menţinerea vitezei pe 10-20m. sprijin pe brate inainte.asezarea in pozitie libera „pe locuri”. Exerciţii suplimentare: pentru consolidare-perfectionare . . Se poate introduce şi controlul vitezei de deplasare cu ajutorul cronometrului. pentru îmbunătăţirea.starturi de jos cu viteză maximă cu alergare liberă la sfârşitul distanţei.5m la distanţă de 68m.plecări rapide. fixarea pozitiei „Gata”. . . viteză maximă) şi menţinerea ei pe o distanţă de 10-20m. executarea mişcării corecte a braţelor în ritmuri diferite.stând. . pe de o parte a plecării prompte. Sistemul de acţionare: 96 . distanţa de lansare 20-30m.alergare la vale şi la deal. Exerciţiul mai poartă denumirea de alergare cu start lansat şi treptat se va executa între repere (linii) bine precizate. apoi cu accelerare pe 20-30m şi atenţia îndreptată asupra lansării de la start. din poziţii iniţiale diferite. 50m. . 40.

alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă).alergări pe distanţe de 80. efectuată pe ultimul pas de alergare.aceleaşi exerciţii ca mai sus. pe toată talpa. organizate prin flanc câte unul. pentru a putea fi observaţi cu mai multă uşurinţă.mers obişnuit şi mers cu pasul întins din ce în ce mai rapid. ALERGAREA DE SEMIFOND-FOND Predarea tehnicii probelor de alergări care implică rezistenţa de alergare.alergare pe linia marcată a culoarului cu atenţia îndreptată asupra punerii tălpilor paralel cu axa alergării: în cazul alergării cu pantofi cu cuie şi pe o pistă de zgură. asupra poziţiei braţelor (îndoite din coate la unghi drept) şi contactului elastic cu solul. În timpul mersului cu pasul întins frecvenţa creşte.alergare cu start lansat şi trecere liberă peste linia de sosire.alergare cu fixarea unei linii orizontale (linie de sosire) care în cazul unei alergări corecte va rămâne nemişcată în câmpul vizual.acelaşi exerciţiu având un picior sprijinit înainte.percepţia spaţio-temporală. secondată de formarea ritmului respirator.stând depărtat plecări prin dezechilibrare. pe pingea. . se vor putea face aprecieri asupra lungimii paşilor. Exerciţiul se poate executa în cerc sau în linie dreaptă câte unul sau câte doi. . convenabile. Pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat) . alergare uşoară şi odihnă activă. Lungimea alergării depăşeşte cu mult pe aceea a mersului cu pasul întins. . 100. 150m. respectă următoarea succesiune metodică a elementelor de însuşit: . Atenţia va fi îndreptată asupra atitudinii drepte a trunchiului. importanţei împingerii şi a modului în care se efectuează contact cu solul. iar contactul cu solul să se facă pe pingea sau deodată pe toată talpa.alergarea în pluton (tactică elementară). din mers a ritmurilor de respiraţie prin numărare în gând: 3 paşi inspiraţie. 4 paşi inspiraţie. Startul de sus şi lansarea după start . . 3 paşi inspiraţie. 3 expiraţie.). după care se trece în alergare.alergare cu pas lansat şi cu aplecarea trunchiului peste linia de sosire. . alternându-se tempourile reduse cu cele maxime. Pasul trebuie să fie relaxat. . alternări de mers obişnuit şi mers cu pasul întins.sistem de acţionare: Exerciţii fundamentale: . trasate la anumite distanţe. care trebuie să dureze atâta timp până când cadenţa devine insuportabilă şi trecerea în alergare apare ca o uşurare. se poate alege şi alergarea individuală.aceleaşi exerciţii de respiraţie din alergare uşoară.alergare în tempo moderat pe distanţa de 100-150 m. .alergări cu avântarea exagerată a gambelor înainte şi înapoi.alergări cu aterizări diferite: pe călcâi.aşezarea în poziţie a startului de sus şi plecare liberă.exersarea pe loc. cu executarea unui număr minim de paşi (se va executa alergarea sărită). urmat de trecere în alergare uşoară. Forma de executare este aceeaşi. fiind urmat de o derulare completă a labei piciorului.startul de sus cu lansarea după start. 4 expiraţie. . aşezaţi în coloană prin flanc câte unul. din alergare în temp moderat şi în temp de cursă. însă parcursul se prelungeşte la 150-300 m. . se va continua alergarea în viteză. . Se efectuează pe grupe de 6-10 elevi. 5 paşi expiraţie şi 4 inspiraţie cu 6 expiraţie şi alte variante. peste şi după linia de sosire (5-6 m.sistem de acţionare: .. Ritmul respirator .sistem de acţionare: . . apoi a coapselor. adică grupe mici. acelaşi exerciţiu cu efectuarea unui număr maxim de paşi. Exerciţii suplimentare: . . 97 .pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat). . . pendularea gambei înapoi să se execute nestingherit. treptat expiraţia va fi mai lungă.

.alergare câte doi. interzicându-se „tăierea” drumului sau părăsirea poziţiei ocupate în pluton în momentul intrării în turnantă. prin fiecare alergător este liber să aprecieze momentul de începere pentru câştigarea alergării. dezvoltându-li-se capacitatea de a parcurge o distanţă dată. în turnantă (5-6 alergători) încercând să alerge cât mai aproape de bordura inferioară a pistei.acelaşi exerciţiu. apoi încearcă să reintre în pluton. . apoi în turnantă. care va fi treptat micşorat în cursul aceleiaşi alergări. Elevii sunt aşezaţi prin flanc câte unul.alergare individuală în tempo uniform. ALERGAREA DE CROS (TEREN VARIAT) Scopul însuşirii acestei alergări. .alergare individuală în tempo uniform pe o distanţă dată (ca mai sus).alergare în pluton: după 300-400m se execută finişul.alergare în grup pe linie dreaptă cu încercări de evadare din pluton. Tempoul poate fi controlat şi cel care aleargă avertizat: „prea încet”.00 sec Temop/30 0 54.alergare în coloană cu viteză uniformă. în pluton strâns. Percepţia spaţio-temporală: sistem de acţionare.00 sec 17.00 sec Tempo/300m 60. „mai repede” etc. 6-10 alergători. într-un timp prestabilit şi de a aprecia la rândul lor.00 sec Tempo/200m 37. . a oboselii care alterează (uneori în mod considerabil) aprecierea duratei timpului sau a vitezei de alergare. în măsuri variate. dificultăţile fiind cauzate de apariţia. . între ei respectându-se un interval mai mare (2-3m). timpul este fixat în prealabil şi anunţat celui care va alerga şi care se va strădui să-l respecte.00 sec Tempo/400m 74. pe o distanţă anumită.00 sec Tempo/500m 1:50. urmând ca tempoul să fie menţinut pe parcursul exersării.00 sec 51. până când se va ajunge la un interval atât de apropiat încât „călcăturile” să se efectueze „pas în pas”.alergare pe linia dreaptă. la sfârşitul distanţei alergătorului va trebui să spună timpul întrebuinţat pentru parcurgerea distanţei. „Simţul tempoului” se dobândeşte printr-o practică îndelungată.00 sec Tempo/200 m 36. Alergarea în pluton: sistem de acţionare: . Se pune problema iniţierii începătorilor. apoi câte trei sau patru elevi „pas în pas”. pe distanţe diferite şi în timpi prestabiliţi: tempoul în toate aceste alergări este controlat cu ajutorul cronometrului. accelerând treptat alergarea pentru a reintra în grup. pe distanţa de 150-200m.alergare în pluton: un alergător rămâne în urmă la 10-12m. .. vizează: . . Ordinea de evadare din pluton este prestabilită şi anunţată de profesor. la început. ca mijloc 98 . timpul întrebuinţat după parcurgerea unei distanţe anumite: Tempo/100 m 18.starturi la comandă pe grupe mici (3-5 alergători) în linie dreaptă. a deprinderii de alergare în teren variat.formarea la elevi sau altă categorie de începători.00 sec Distanţe şi tempouri de alergare .00 sec 34.

800m individual. aşezate la intervale regulate. pământ. cu controlul poziţiei trunchiului (înclinat înainte) şi a contactului cu solul (pe pingea). pe distanţe de 200-300m . cât şi relieful traseului. prin aplicarea păşirii sau a călcării acestora. perechi sau grupuri de 4-6 elevi. . . urmărind efectuarea unui pas scurt.individual. . cât şi efectuarea finişului. de preferinţă mingi medicinale – cu săltare prealabilă.formaţie de 6-10 elevi. urmărind controlul poziţiei trunchiului (înclinat înapoi) şi a contactului cu solul (pe călcâie). intervalul dintre două obstacole fiind astfel stabilit încât să oblige parcurgerea intervalului dintre două obstacole succesive în trei paşi de alergare. ALERGAREA DE GARDURI Alergarea peste garduri este o probă complexă. mingi. urmărind contactul pe sol cu toată talpa şi reluare incompletă a piciorului. la vale) pe distanţe de 100. nisip. egale pe o distanţă de 30-40 m. pe distanţe de 200-300m. . perechi sau grupuri de 4-6 elevi.alergare cu ritm de trei paşi peste zone de 30-40cm.alergare la deal pe pante line şi lungi. pentru a evita afundarea în sol .utilizarea ca mijloc de pregătire pentru alergătorii specializaţi în probele de fond. . evitând manevre periculoase. cu accelerări ce pregătesc trecerea obstacolelor şi aplicarea unei tehnici optime în abordarea obstacolelor.alergare la vale pe pante line şi lungi. .formaţie de 6-10 elevi. frunze. peste garduri joase. .). . întrucât săltarea cuprinde şi ea o anumită distanţă.alergare peste obstacole joase (30-40cm). pe distanţe cât mai lungi – în perechi sau formaţi de 4-6-10 elevi. perechi sau grupuri de 4-6 elevi.alergare pe teren moale.alergare în teren pe care variază atât natura solului. cu purtarea unei mingi umplute în braţe.alergare rapidă cu ritm de trei paşi.).alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm. respectiv alergarea în teren variat. sol dur) pe distanţe de 100-1000m . se pot organiza individual sau sub formă de ştafetă. Intervalul dintre două obstacole vecine va fi ceva mai mare decât cel obişnuit. . ca mecanism de bază al alergării de garduri.alergare cu trecere peste diferite obstacole naturale şi improvizate. urmărind menţinerea constantă a tempoului. .sistem de acţionare: Exerciţii introductive: . . Metodologia recomandă ca în însuşirea exerciţiilor din şcoala alergării să se abordeze învăţarea alergării ritmate. Învăţarea alergării de cros se realizează după însuşirea alergărilor lungi pe teren plat şi a mecanismului de bază. arătură.alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm).alergare în tempo adaptat reliefului traseului (la deal. .alergare în linie şerpuită printre obstacole joase.alergare pe teren plat. deoarece menţinerea echilibrului dinamic al corpului este mai greu de realizat din cauza excluderii braţelor din mecanismul de echilibrare. .sistem de acţionare Exerciţii fundamentale. pe distanţe 300400m – individual. . acoperit cu iarbă.alergare cu ritm de trei paşi peste linii trasate pe sol la 6-7m. cu înălţare treptată a gardurilor până la 40-50cm şi mărirea distanţei dintre garduri. . .formaţie de 6-10 elevi. astfel dificultatea alergării creşte în mod considerabil.alergare peste obstacole joase (40-50 cm.alergare cu ritm de trei paşi peste obstacole joase: bastoane. .alergare în tempo adaptat naturii solului (sol moale. 99 . Alergarea cu ritm de 3 paşi (mecanismul de bază) .acelaşi exerciţiu cu ieşiri şi depăşiri ale grupului. .de dezvoltare a rezistenţei aerobe. pe distanţe de 100-200m – formaţie de 6-10 elevi. Pasul peste gard (veriga de bază) .. pe distanţe de 200-300m .

g.g..exersarea acţiunii piciorului remorcat din stând (la perete fără gard) şi cu gard (aşezat lateral cu stighia înclinată şi apoi paralelă cu solul). fără /cu gard) şi din deplasare (mers. din: mers cu sprijinul mâinilor pe stighia gardului.exersarea acţiunii piciorului de atac din stând (la perete.s.j.. 100 . .aşezarea pe sol în poziţie de trecere a gardului. . . se exersează acţiunea braţelor în alergare. a.exersare a acţiunii piciorului de atac pe lângă şirul de garduri din: mers.exersare globală peste un şir de 3-5 garduri care pot fi „încălecate”. alergare uşoară. alergare cu genunchi sus. alergare uşoară). din alergare uşoară cu 5 paşi între garduri. . (exerciţiul se utilizează permanent în lecţiile cu temă din alergarea de garduri). cu ajutorul unui partener.. a.

alergare cu start de jos liber peste primul gard. transmiterea băţului între executanţi.acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului. care pleacă şi el în alergare uşoară. se recomandă tehnica schimbului de aceeaşi parte (exterior).alergare cu start de jos liber peste trei garduri..exersare a acţiunii piciorului remorcat pe lângă şirul de garduri din: mers. Se recomandă aşezarea în trepte pentru observarea poziţiei mâinilor în momentul schimbului. .alergare cu start de jos liber peste două garduri.alergare peste 3-5 garduri cu start de jos la comandă. .alergare cu start din picioare cu trei paşi între garduri joase cu distanta sub limita regulamentului. 101 . . alergare cu genunchi sus.alergare cu start din picioare cu trei pasi intre garduri la inaltime regulamentara cu distanta conform regulamentului.acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului. . Acest lucru se face prin exersare pe loc. . ALERGAREA DE ŞTAFETĂ Pentru începători. se insistă pe trecerea imediată a băţului din mâna dreaptă. Se va insista. în cea stângă. aşteptând ca aducătorul să-i aşeze băţul în mână. .mers în coloană câte unul. Sistemul de acţionare: . . . . la interval de 1-1.alergare peste garduri cu start de jos la comandă câte 2-3 sprinteri sub forma de concurs peste 5 garduri . alergare uşoară.stând în şir la distanţă de 1m. transmiterea băţului. . primitorul pendulează braţele şi la semnalul sonor al profesorului întinde braţul drept înapoi.5m cu oferirea băţului la semnalul profesorului. ca fiecare subiect să înveţe atât transmiterea. . cât şi primirea băţului. Băţul este transmis de la coada şirului. iar aducătorul va accelera pentru a-l ajunge pe primitor. transmiteri ale băţului la semnalul profesorului. din mers şi din alergare. distanţa între cei doi va fi de 10-15m.alergare uşoară în coloană câte unul. cu apropierea aducătorului de primitor.alergare uşoară. .

sector de bataie ½ m.bătăi şi desprinderi repetate. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE SĂRITURI SĂRITURA ÎN LUNGIME CU 1 ½ ŞI 2 ½ PAŞI ÎN ZBOR Săritura în lungime are ca scop principal.învăţarea şi consolidarea unui elan optim vârstei şi nivelului de pregătire al subiectului. Succesiunea predării săriturii în lungime cu 2 ½ paşi în zbor: . . imitarea mişcărilor de păşire în aer.sărituri integrale.elan de 5-7 paşi. 13-15 paşi – etalonat – cu 1 ½ paşi în zbor. 9-11 paşi. .. Sarcini: . imitarea mişcărilor de păşire în aer.alergare cu transmiteri ale băţului în zona de schimb (20m).mers cu imitarea mişcărilor de “păşire”. sărituri pe diferite obiecte (se preferă lada de gimnastică). . . în funcţie de aceste criterii.elan de 5-7 paşi. 13-15 paşi. cu tendinţa realizării unui zbor cât mai lung.alergare cu schimburi complete. 9-11 paşi. pe distanţe de 25-30 m. fără grabă. .sărituri cu elan de 9-11 paşi.elan de 5-7 paşi. . cu aceeaşi localizare.alergare accelerată. accelerând înainte de apropierea de primitor. 13-15 paşi. pentru exersarea ritmului paşilor de bătaie. 102 . în această etapă. de pe loc si din mers.atârnat la bara fixă sau inele.acelaşi exerciţiu fără semnalul profesorului. progresiv. Coborârea de pe obstacol se realizează pe piciorul de bătaie cu continuarea alergării. în condiţii de întrecere.învăţarea şi consolidarea unei aterizări eficiente. cu plecarea primitorului la semnalul profesorului.. . aterizare in groapa ajutat de parteneri. cu elan etalonat de 13-15 paşi.învăţarea şi consolidarea fazei de zbor specifice. . săritură cu 1 ½ paşi. cu aterizare pe piciorul de bataie si continuarea alergarii in groapa cu 3-5 pasi elan.alergare cu schimburi complete.elan de 5-7 paşi.elan de 9-11 paşi. pe piciorul de avântare. având marcate locurile paşilor de bătaie (penultimul şi ultimul pas). materializată într-o săritură cât mai lungă. în contextul relaţiei – lung – scurt – săritură cu 1 ½ paşi bătaie liberă fara prag. bătaie liberă zbor şi aterizare în poziţia “fandat”. .sprijin pe umerii a doi colegi. utilizând şi cei 10m regulamentari. 13-15 paşi. 9-11 paşi. . formarea unei bătăi eficiente. . aterizare. 13-15 paşi. aterizare pe ambele picioare. . . 9-11 paşi. Înălţimea obstacolului 40-60 cm.învăţarea şi consolidarea bătăii pe trecere. cu viteze tot mai mari. . Succesiunea predării săriturii în lungime cu 1 ½ paşi în zbor: . cu aterizare pe piciorul de avântare. în funcţie de vârsta şi nivelul de pregătire. . Înălţimea obstacolului 40-60-80-100 cm. . schimburi în zonă. bătaie liberă.batai si desprinderi de pe podium (lada de gimnastica). . . aterizare pe ambele picioare.din alergare accelerată. . . în exteriorul spaţiului de schimb. De asemenea şi lungimea elanului va creşte.elan de 9-11 paşi. precedate de 3. executate amplu şi cu localizare la nivelul articulaţiei şoldului. sărituri peste diferite obiecte. în vederea valorificării superioare a vitezei obţinute pe elan. apoi de 5 paşi de alergare cu aterizare pe piciorul de avântare. în tempo maxim. .alergare cu schimburi complete.invatarea bataii corecte. . cu efort mare şi maxim. pe saltele sau în groapa de nisip. bătaie liberă şi desprindere în “pas sărit”. 13-15 paşi.sărituri în condiţii de întrecere.

- elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea activă a piciorului de avântare şi continuarea alergării în groapa cu nisip; - acelaşi dar cu trecere peste un obstacol (ştachetă, gard), cu înălţime variabilă în funcţie de vârstă şi pregătire, plasat la o distanţă care să determine flexarea din genunchi a piciorului de bătaie, în timpul pendulării spre înainte; - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea piciorului de avântare, concomitent cu pendularea înainte a piciorului de bătaie, aterizarea în fandat, cu piciorul de bătaie în faţă; - acelaşi, dar cu trecerea peste un obstacol (ştachetă, gard); - elan de 9-11 paşi şi 13-15 paşi, săritură cu 2 paşi în aer, cu atingerea unui obiect atarnat deasupra spatiului de aterizare. - elan scurt, piciorul de avântare pendulează în jos şi înapoi, lovind cu călcâiul o minge aşezată în spate pe o bancă de gimnastică, în acest timp piciorul de bătaie pendulează spre înainte, în prima parte flexat din genunchi, apoi se extinde şi se aterizează pe acest picior; - elan de 9-11 paşi, aterizare peste un semn pentru a ridica gambele inainte de contactul cu nisipul. - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, săritura cu 2 ½ paşi. Greşeli şi indicaţii metodice: - Desprinderea trebuie efectuată spre înainte nu în sus. - La bătaie se insistă pe ridicarea aproape de orizontală a coapsei piciorului de atac şi extinderea completă a piciorului de impulsie. - Se insistă pe proiectarea bazinului spre înainte. - Pentru lungirea fazei de zbor se vor folosi bătăi pe o suprafaţă înălţată, iar aterizarea se va întârzia cât mai mult. - Bătaia se va efectua pe toată talpa, în mod activ, prin aşa numita “aşezare bătută”. Se va insista pe “epuizarea” acţiunilor de avântare şi impulsie, iar mişcările, fără a fi tărăgănate în timp, nu trebuie să fie pripite. - Se vor folosi toate cele trei tipuri de elanuri: mici, medii şi mari, în funcţie de stăpânirea tehnicii. - Se vor efectua sărituri globale în lungime cu 1 ½ paşi în zbor cu accent diferit: pe menţinerea poziţiei de “pas sărit”, pe alăturarea piciorului de impulsie lângă cel de avântare doar în ultimul moment, pe acţiunea de aterizare, cu marcarea tuturor celor trei faze menţionate. - În cadrul elanului se va accentua: stabilirea poziţiei iniţiale de plecare în elan, alergare liberă şi relaxată cu trunchiul în poziţie verticală sau uşor aplecat în faţă, stabilirea vitezei optime şi creşterea treptată a acesteia, ritmul general al elanului şi mai ales a ultimilor trei paşi, aşezarea activă a piciorului pe prag. - La săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor se vor avea în vedere următoarele: piciorul care pendulează spre jos şi înapoi să efectueze mişcarea cu pârghie lungă (extins din genunchi), iar piciorul din spate, care pendulează înainte şi în sus, să efectueze mişcare cu pârghie scurtă (flexat din genunchi). Se vor pune accente diferite pe bătaie, zbor sau aterizare. - Perfecţionarea săriturilor în lungime vizează atât precizia bătăi, cât şi viteza pe elan, o dată cu perfecţionarea diferitelor faze ale săriturii.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU PĂŞIRE Săritura în înălţime cu păşire, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea paşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular; - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă); - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă). Predarea păşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular:

103

- stând cu faţa spre o linie marcată pe sol sau peste un obstacol jos, păşire simplă (bătaie cu un picior şi aterizare cu piciorul celălalt); - acelaşi exerciţiu dar cu păşire dublă (bataie şi aterizare pe acelaşi picior cu pendularea activă a piciorului de atac); - exerciţiile anterioare din elan perpendicular cu un pas, cu treecerea peste o ştachetă aflată la înălţime joasă; - aceleaşi exerciţii cu 3 paşi de elan; - exerciţiile anterioare cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista pe blocarea bătăii şi înălţarea C.G.G. al corpului. - Piciorul de avântare, în cazul păşirii duble, va pendula energic înapoi după ce va trece de obstacol sau ştachetă (fără a dărâma ştacheta). Predarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă): - stând lateral faţă de ştachetă aproximativ 30 0, trecerea acesteia de pe loc prin păşire (piciorul de bătaie se află în exteriorul sectorului de aterizare); - acelaşi exerciţiu precedat de un pas de elan; - acelaşi exerciţiu precedat de trei paşi de alergare; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire simplă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca piciorul de bătaie să se afle sub acelaşi unghi faţă de ştachetă în momentul bătăii (aproximativ 300). - Se corectează alergarea pe elan (eventualele abateri de la direcţia linieară); - Se pune accentul încă de la primele sărituri pe ridicarea atacului întins din articulaţia genunchiului şi se corectează eventualele deficienţe tehnice de trecere a ştachetei. Predarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă): - stând lateral faţă de obstacol sau ştacheta joasă, trecerea specifică cu păşire dublă, de pe loc (piciorul de bătaie se află în interiorul zonei de aterizare şi întreg corpul este orientat lateral 30 0 faţă de ştachetă); - acelaşi exerciţiu cu un pas de elan; - acelaşi exerciţiu cu trei paşi de elan; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire dublă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista încă de la început pe întoarcerea specifică spre piciorul de bătaie. - Se pune accentul pe strecurarea peste ştachetă a piciorului de bătaie cand se atinge înălţimea de zbor maximă. - Se corectează eventualele greşeli în alergarea pe elan.

SĂRITURA ÎN INĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ
Pas saltat cu piciorul de avantare intins Atac cu piciorul intins la spaliere de pe loc si din saritura Imitarea sariturii globale peste o linie trasata pe sol sau stacheta culcata pe sol, cu accent pe blocaj, avantare, invaluire, evitarea cu remorca, rostogolire. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, sprijinita oblic pe sol, pe partea piciorului de atac, rostogolire pe saltea de gimnastica. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, la inaltime joasa. Cu elan de 5 pasi idem. Cu elan de 7 pasi, trecere peste stacheta la inaltimi succesive.

104

-

Cu elan etalonat, trecere peste stacheta la inaltimi succesive. Cu elan etalonat, cu atac la stacheta, la inaltime peste 1,80m, aterizare cat mai apropriata de locul de bataie. Cu elan intreg etalonat, sarituri sub forma de concurs.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea elanului şi a bătăii; - învăţarea aterizării şi a trecerii ştachetei; - elaborarea formei globale; - perfecţionarea tehnicii. Învăţarea elanului şi a bătăii: - succesiune de paşi săltaţi, consecutiv numai de pe piciorul de bătaie, avântarea cu piciorul de atac în diagonală spre cel de bătaie şi cu ambele braţe; - stând, avântarea piciorului de atac în diagonală şi cu ambele braţe, pivotare de 90 0 spre piciorul de impulsie care, dintr-o poziţie uşor flexată, se extinde şi se ridică pe vârf; - acelaşi exerciţiu, dar cu desprindere şi aterizare în acelaşi punct de pe loc, apoi cu elan de un pas, cu proiectarea în faţă a bazinului şi aşezarea rapidă pe sol a piciorului de impulsie; - alergare pe un cerc cu raza de 10-15 m, bătaie şi desprindere, întoarcere cu 90 0 spre piciorul de impulsie, aterizare pe locul desprinderii; sensul alergării spre partea piciorului de “bătaie” (de regulă spre stânga). La început bătaia se face la semnal, apoi după 3-5-7 paşi de alergare; - acelaşi exerciţiu, dar alergarea se face pe un traseu în formă de 8, bătaia făcându-se la vârful buclei, unde sensul alergării este cel necesar (stânga sau dreapta, după caz); - elan de 3-5 paşi, pe un traseu curb cu raza de 8-10 m, bătaie, întoarcere cu 90 0, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei; - elan de 3-5 paşi rectiliniar, urmat de încă 3-5 paşi efectuaţi pe un traseu curb, aceeaşi rază, bătaie, întoarcere cu 900, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca în momentul bătăii, cele trei acţiuni bătaie, atac, braţe să se sincronizeze. - În momentul bătăii C.G.G. al corpului să nu se deplaseze prea mult spre înainte, având ca efect diminuarea înălţării. - În alergarea pe elan, se urmăreşte înclinarea corespunzătoare spre interiorul arcului de cerc. Învăţarea aterizării şi a zborului: - stând, cu spatele la locul de aterizare (saltea), desprindere de pe ambele picioare spre în sus şi înapoi, aterizare pe spate, regiunea toracală, cu corpul în poziţie de “L” (echer); - stând, avântarea cu ambele braţe şi desprindere de pe ambele picioare, cu trecere în extensie pronunţată la nivel lombar şi coxofemural; - acelaşi exerciţiu, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor, cu ambele braţe cu priză la nivelul şoldului, sau cu un singur braţ cu priza la ceafa executantului; - stând, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor cu ambele braţe, cu priză la nivelul şoldului, avântare cu braţele şi piciorul de atac îndoit din genunchi, desprindere cu trecere în extensie pronunţată; - stând cu spatele, avântare cu ambele braţe, desprindere de pe ambele picioare, aterizare pe saltea, pe spate, cu gambele flexate şi atârnând la marginea saltelei; - acelaşi exerciţiu, pe saltele supraînălţate şi cu desprindere de pe lada de gimnastică şi apoi de pe trambulina elastică;

105

aruncării cu paşi specifici.aruncării de pe loc. Greşeli şi indicaţii metodice: . tipice acestui procedeu. fie pe extinderea gambelor pe coapse. în condiţiile unor elanuri tot mai rapide. în condiţii de elan mic şi în condiţii de elan de concurs. la faza aruncării de pe loc.Se va urmări lucrul corect al braţului opus piciorului de bătaie şi al capului. peste ştachetă. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: . evitarea ştachetei şi trecerea în poziţia “L”.prizei.perfecţionarea alergării pe elan. ladă şi trambulină elastică. .Se insistă pe lucrul corect deasupra ştachetei.Se va pune accent fie pe poziţia de “punte”.. .Pe măsura învăţării se va proceda la înălţarea ştachetei şi evident la schimbarea locului de bătaie. Abordarea metodică a predării se realizează după însuşirea exerciţiilor de aruncări tip azvârlire cu mingea medicinală (cu ambele braţe şi cu un braţ) şi urmăreşte însuşirea: . .La început se vor utiliza înălţimi mici. .perfecţionarea trecerii ştachetei. .sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan complet. . Perfecţionarea tehnicii: .sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan mijlociu 7-9 paşi (fază de accelerare + curba de impulsie).săritură “flop”. cu bătaie.sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală . Greşeli şi indicaţii metodice: . cu faţa spre direcţia aruncării. fiind un exerciţiu accesibil.perfecţionarea bătăii. . .elanului preliminar. .elan minim 3-5 paşi (pe curba de impulsie). pentru a se evita rabatarea picioarelor peste faţa săritorului.La aterizarea în poziţia “L”. Elaborarea formei globale: . stabilirea numărului de paşi de accelerare precum şi ai curbei de impulsie: 3 sau 5). a preciziei şi ritmului paşilor de bătaie (introducerea paşilor preliminari. progresiv pe bancă. . METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ARUNCĂRI ARUNCAREA MINGII DE OINĂ Aruncarea mingii de oină. consolidând deprinderea de aruncare tip azvârlire.În tot timpul învăţării se menţin exerciţiile pentru întărirea musculară şi îmbunătăţirea mobilităţii coloanei. dar azvârlirea devine mai dificilă în condiţiile execuţiei cu elan. Ca formă de execuţie pare simplă. 106 . .sărituri în înălţime cu “păşire” cu elan de “răsturnare dorsală”. musculatura articulaţiei coxo-femurale trebuie să fie blocată. ca mijloc al educaţiei fizice şcolare şi inclusă ca probă în atletism la concursurile pentru copii.stând depărtat. . .Acţiunea braţelor şi umerilor trebuie să fie “în sus şi înapoi” şi nu direct înapoi. reprezintă etapa care precede însuşirea aruncării suliţei. azvârlirea mingii. . de pe ambele picioare.

Ardelean. 8-12/1978 şi 1-7/1979 107 . . Aruncarea cu elan preliminar .135m) apar dificultăţi în desfăşurarea acţiunilor. cu greutatea sprijinită lângă gât.stând depărtat.acelaşi exerciţiu. .acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: .aruncarea greutăţii fără elan. având spatele orientat spre direcţia elanului efectuate în afara cercului.. 2005.acelaşi exerciţiu executat din alergare uşoară. efectuate din cerc. . azvârlire cu 2 paşi de mers: dreptul peste stângul (pas încrucişat) şi aşezarea stângului. .acelaşi exerciţiu.aruncări cu săltare liniară din cerc. .aruncări sub formă de concurs.aruncări cu elan sub formă de concurs. cu piciorul stâng înainte. împingeri ale greutăţii cu 2 mâini de la piept.. . împingeri cu o mînă de la umăr. BIBLIOGRAFIE 1.Predarea atletismului în lecţiile de educaţie fizică şcolară. edit Presa Universitara Clujana. rotând în prealabil umerii spre dreapta.acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept. Alexei Mircea – Atletism Tehnica Probelor. aruncarea pare simplă.. Cluj-Napoca.acelaşi exerciţiu. T. simulând şi efortul final. .sistemul de acţionare: .stând cu spatele spre direcţia de aruncare. Aruncarea cu paşi specifici . nr. dar având în vedere faptul că elanul se desfăşoară pe un spaţiu foarte restrâns (2. . executând pasul încrucişat cu desprindere de pe sol. cu latura stângă spre direcţia de aruncare. Bucureşti. ARUNCAREA GREUTĂŢII La prima vedere.aruncări cu elan complet. executat din alergare uşoară. .sistemul de acţionare: .stând depărtat. azvârlirea mingii. 2. .stând depărtat.din mers.învăţarea aruncării de pe loc. . respectând cele 2 semne de control. . azvârlirea mingii.sistemul de acţionare: . împingerea greutăţii cu o mână de la umăr.stând depărtat. împingere cu o mână de la umăr.acelaşi exerciţiu. cu faţa spre direcţia aruncării. Învăţarea tehnicii aruncării greutăţii. . . sub formă de concurs.săltări razante pe piciorul drept. Aruncarea cu elan .săltări razante.stând depărtat cu trunchiul jumătate întors spre direcţia de aruncare. mai ales că acestea trebuie să se desfăşoare în viteză maximă. cu latura stângă spre direcţia de aruncare.acelaşi exerciţiu. împingeri cu o mână de la umăr. . cu latura stângă spre direcţia de aruncare braţul drept înapoi întins. Revista EFS. precedaţi de 3-5 paşi de mers. cu faţa spre direcţia aruncării.învăţarea aruncării cu elan. fără obiect. . . . . .aruncare cu 4 paşi specifici. .stând depărtat. aruncări cu 4 paşi specifici. cu angrenarea picioarelor prin flexia şi extensia acestora.stând depărtat. trebuie să urmeze după etapa de iniţiere. respectiv după însuşirea aruncării tip împingere (cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ) şi respectă succesiunea metodică prin: . .

Editura Tehnoprint Grup. Nicu. D. Editura Universităţii. 2002 13.Metodica predării exerciţiilor de atletism în lecţia de educaţie fizică. L. Gh. 2005 15. M. I. 1995 7. .. 2003. Bucureşti.FRA. Ionescu-Bondoc D. ANEFS. T. C. Constanţa.. Univ.. N.Atletism – curs pentru studenţii anilor I şi II. Gevat. Bucureşti. . Bucureşti. .. Braşov.Atletism. Nechita F.. A. Editura Omnia Uni. Sabău.. Editura Fundaţiei România de Mâine. Todea. şi colab. Scurt C. C. 1983 23. 2002 17.Metodica predării exerciţiilor de atletism . Sabău.. 2002 11. Editura Printech. Editura Fundaţiei România de Mâine... Rugină. – Tehnica probelor atletice. Bacău. 2000 5. Gheorghe.. Nicu. Tatu. A.. Editura Fundaţiei România de Mâine. – Atletism Curs de bază pentru studenţii Colegiului Universitar de Educaţie Fizică şi Sport. Tatu. 2002 19.. Bucureşti. Universitatea Ecologică. 2000 12. Bucureşti. Petrescu. T. Transilvania Brasov.Atletism Tehnica probelor... . Plocon. Editura Ovidius University Press. G. edit. Mihăilescu. I. 2000 16. 6. – Atletism. 2001 24.Ed. Bucureşti. Raţă. Transilvania Brasov. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti.. 2001 4. – Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România. Petrescu... 2001 108 .Atletism ..Instruirea programată în atletism. T.. Bucureşti. Sabău. Lecţii practice de iniţiere. D. edit..C. Editura Alma Mater. F. 1994 25.. D. – Atletismul pentru toti. Regulament. – Aspecte tehnice şi metodice ale antrenamentului în probele de viteză . M. Editura Tehnoplast. Sabău. Stănescu. – Istoria exerciţiilor fizice. D. Editura Alexandru 27. 10. Bucureşti. Ionescu –Bondoc Dragos. Metodică. E.. 1974 26. T. Editura ANEFS. Bucureşti. Ardelean.Lecţii de atletism. E. Bucureşti. Larion. Bucureşti. Tatu. Neamtu M. Tatu. Alexandrescu. . I.... – Atletism.. Bucureşti. E. Nechita Florentina – Proiectarea didactica a lectiei de atletism in invatamantul preuniversitar si universitar. Gârleanu. Bucureşti. Metodica predării exerciţiilor . 2002 21. . .C. Editura Stadion..3. – Metodica educaţiei fizice şi sportive . Editura Fundaţiei România de Mâine.Atletism Tehnică.Curs de atletism. Stoica. 2003 8. Bucureşti. 1995 22. Editura Aramis. 2001 18. Bucureşti. 2008. 1999 20. T. – Atletism. Cibu Mihaila. T.. . A. E. Ed. Mihăilescu. Ariile curriculare de educaţie fizică şi sport pe cicluri de învăţământ . Didactică şi Pedagogică. . 1999. . T. 2003 14. Regulamentul concursurilor de atletism.. ANEFS. Plocon.. .. Barbu. Roman. Terminologia Educaţiei fizice şi Sportului. 2002 9.tehnica probelor. Piteşti. S. Univ. Bucureşti.