Ionescu-Bondoc Dragos Neamtu Mircea Ionescu-Bondoc Alexandru Ionescu-Bondoc Cristian

CURS PRACTIC DE ATLETISM. TEHNICA, METODICA PREDARII SI REGULAMENTUL PROBELOR ATLETICE

Universitatea Transilvania din Brasov 2010 1

CONŢINUTUL – CARACTERISTICILE ŞI ORGANIZAREA ATLETISMULUI Atletismul este o activitate practică în care exerciţiile diferă prin modul de execuţie, dar şi prin influenţele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex şi dinamic. Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi a sportului care, prin numărul mare şi diferit de exerciţii, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi întrecerea. Scopul acestei activităţi, care se desfăşoară în anumite forme de organizare, după reguli şi prevederi exacte, este: - adaptarea complexă a organismului; - realizarea unor performanţe sportive superioare. În literatura de specialitate, termenul de atletism este definit ca un “ sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor”. La grecii anticii “atleţii” erau acele persoane, care se pregăteau special, cu scopul de a câştiga un premiu, într-o întrecere. Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este athletics (engleza britanică) şi track and field (engleza americană), respectiv probe pe pistă (track - alergări) şi probe de teren (field sărituri şi aruncări). Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au caracteristici specifice, în funcţie de cele 3 categorii fundamenale de exerciţii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste exerciţii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenţial motric, pe care îl exprimă noţiunile de alergare, săritură şi aruncare. - În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanţe precizate. - În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi dimensiuni speciale, standardizate (greutatea, discul, suliţa, ciocanul) la o distanţă cât mai mare. - În probele de sărituri se urmăreşte obţinerea unui zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina). În toate probele este necesară respectarea unor precizări speciale, impuse prin “Regulamentul concursurilor de atletism”. Regulile sunt foarte exacte şi stabilesc condiţiile materiale şi de desfăşurare a concursurilor, departajează clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport cu spaţiul şi timpul, cât şi cu ceilalţi competitori. Regulamentul prevede şi criterii de stabilire a clasamentelor, a situaţiilor de egalitate, a condiţiilor de omologare a recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în prevenirea şi sancţionarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât şi cea competiţională a atleţilor. ATLETISMUL - SPORT FORMATIV Utilizarea raţională a exerciţiilor de atletism, prin alergări, sărituri, şi aruncări, contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generaţie, efectul pozitiv fiind sesizat la toate vârstele. Ca mijloc formativ al educaţiei fizice şi sportive, atletismul ţinteşte spre următoarele obiective generale: - optimizarea stării de sănătate, prin ameliorarea condiţiei fizice, respectiv: creşterea rezistenţei organismului la agenţii patogeni, tonicitate troficitate şi supleţe musculară, rezistenţă cardio-respiratorie, greutate corporală optimă; - favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu ţinută corporală corectă şi prevenirea/corectare deficienţelor fizice; - ameliorarea motricităţii generale şi ridicarea nivelului de practicare a unor probe de concurs; - stimularea senzorio-motricităţii generale şi a proceselor psihice cognitive, afective, motivaţionale, volitive; - activarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi comunicare socială.

2

Astfel, în şcoală în lecţiile de educaţie fizică, o serie de alergări, sărituri şi aruncări se exersează fără a avea caracter de întrecere sau având caracter de întrecere. În cazul al doilea, regulile sunt stabilite în funcţie de potenţialul elevilor şi de condiţiile materiale ale şcolii. La alergări, în lecţiile de educaţie fizică, predomină ştafetele cu sau fără transport de obiecte, cu sau fără treceri peste obstacole, distanţele fiind în funcţie de mărimea spaţiului sau a terenului şcolii. Dintre sărituri, cel mai des, se practică săriturile de pe loc sau săriturile cu elan, în lungime şi în înălţime, iar dintre aruncări cele mai utilizate, sunt cu mingea de oină la ţintă sau la distanţă, cât şi aruncările cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ. Adăugăm, la această succintă prezentare şi faptul că exerciţiile de atletism sunt valoroase şi utile în dezvoltarea calităţilor motrice de bază, precum: viteza, forţa, rezistenţa, contribuind substanţial la întărirea sănătăţii şi la fortificarea organismului. În programele şcolare, la toate clasele, cât şi în activitatea sportivă a studenţilor şi militarilor, atletismul este prezent în lecţiile de educaţie fizică sau de antrenament sportiv. ATLETISMUL - SPORT COMPETIŢIONAL Atletismul, prin probele sale, este un sport individual (excepţie fac alegările de ştafetă). Data la care s-au organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este că atletismul a fost prezent la toate ediţiile Jocurilor Olimpice antice şi moderne. Numărul probelor şi al concursurilor a crescut treptat. În decursul istoriei sale, atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciţii (alergări, aruncări şi sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii. Treptat, numărul probelor a crescut, s-au precizat regulile şi condiţiile organizatorice proprii pentru fiecare probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon, heptatlon). În stabilirea clasamentelor, pe baza rezultatelor, la toate probele de atletism, factorul subiectiv este exclus. Aparatura cu care se măsoară timpul sau spaţiul este atât de perfecţionată încât nu se poate greşi (foarte precise au fost şi mai sunt ruleta şi cronometrul). Regulile de concurs şi condiţiile organizatorice sunt concepute de aşa manieră, încât departajarea atleţilor să se realizeze în funcţie de performanţa individuală, în cadrul aceleaşi probe. Fiecare probă din atletism are un sistem de reguli şi de organizare propriu. Clasamentele pe echipe (între ţări, cluburi, etc.) se întocmesc pentru angrenarea unui număr mai mare de atleţi la prestaţia echipei. În aceste cazuri, fiecare atlet se străduieşte să contribuie pe măsura valorii individuale, la clasarea echipei din care face parte, pe un loc cât mai bun. Clasamentele, în competiţiile pe echipe, se fac prin atribuirea unor puncte, în funcţie de locul ocupat de fiecare component al echipei în proba sau probele la care a participat; la întrecerile de cros, câştigă echipa care acumulează cele mai puţine puncte. Probele atletice considerate a fi cele mai importante, sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. Acestea sunt obligatorii în programul concursurilor de mare amploare, precum: Campionatele Naţionale, Concursurile Regionale (Jocurile Balcanice, Jocurile Asiatice, Jocurile Mediteraniene, Jocurile Commonwealth-ului, etc.), Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice. Există şi concursuri în care nu sunt cuprinse toate probele clasice, respectiv Campionate şcolare, Campionate universitare, Campionate de juniori şi mai ales, Grand Prix -urile. În afara probelor clasice, atletismul mai cuprinde şi alte probe, care în ţările anglo-saxone se organizează pe distanţe de 100 yarzi (1 yard = 91,439 cm), 200, 400, 800 yarzi, 1 milă (1609,344 m), 2 mile, 120 yarzi garduri. F.I.A.A. păstrează evidenţa rezultatelor şi la aceste probe. Tabloul probelor de atletism (Tabel 2.1.) se ordonează în primul rând în grupe de probe, respectiv: - grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond, mare fond, garduri, obstacole, ştafetă; - grupa probelor de marş; - grupa probelor de sărituri; - grupa probelor de aruncări;

3

Obiectele de aruncat sunt şi ele adecvate vârstelor. octatlon). 90. de la 500m până la 1000m. s-au 4 . alergarea de garduri pe distanţe de 60. 500m. până la nivelul de Campionatului mondial.. 200m.grupa probelor combinate. 300m. respectiv 3.400m + 300m + 200m + 100m “ştafeta suedeză”. cunoscute sau necunoscute. 800m LOCUL DESFĂŞURĂRII pista stadionului “ “ pista stadionului “ pista stadionului “ şosea pista stadionului “ “ pista stadionului pista stadionului “ şosea “ stadion “ “ “ stadion “ “ “ stadion MASC. atât pentru băieţi. . cât şi pentru fete. hexatlon. O altă categorie de întreceri se organizează în cadrul Concursurilor naţionale de probe neclasice. 4 x 1500m. x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x Aruncări Poliatloane (probe combinate) stadion x Grupele şi probele clasice din atletism În atletism există şi probe speciale de concurs. II zi: lung. În ultimii ani. gr. înălţ... x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x FEM. din ţări mari şi mici. ca de exemplu: . alergarea de semifond. 200. .. 1500m Heptatlon I zi:100mgd. 4.. 80. Pentru copii şi juniori sunt prevăzute probe. 300m gd. precum şi ştafete. suliţă.800m + 400m + 200m + 100m ”ştafeta balcanică”. 1milă. cum ar fi alergările în timp 1 şi 2 ore. 400m. alergarea de obstacole pe distanţe de 1500-2000m. suliţă. disc.4 x 200m. GRUPA DE PROBE Alergări de viteză Alergări de semifond Alergări de fond Alergări de mare fond Alergări de garduri Alergări de obstacole Alergări de ştafetă Marş Sărituri PROBA 100 m 200 m 400 m 800 m 1500 m 5000 m 10000 m Maratonul (42.195 km) 100 m garduri 110 m garduri 400 m garduri 3000m obstacole 4 x 100 m 4 x 400 m 20 km 50 km Lungime Înălţime Triplusalt Prăjină Suliţă Greutate Disc Ciocan Decatlon I zi:100m. tineri de pe toate continentele. 5. 300m. 4 x 800m. II zi:110m gd. 4 x 400m. pentatlon. cât şi crosurile care se organizează la toate categoriile de vârstă şi pregătire. poliatloane cu un număr mai redus de probe (triatlon. înăl. prăjină. 3000m. precum: alergarea de viteză pe 50-60-80m. 1000m. 600m.lung. greut. sunt de 80m. în care distanţele de parcurs. 6 kg pentru greutate şi 1 – 1 ½ kg pentru disc.

în toate probele de atletism. Se alcătuieşte şi un clasament general. Comisia veteranilor. ▪ Campionatele Europene de Atletism. cât şi spiritul olimpismului. ▪ Jocurile Balcanice se organizează în fiecare an. În sistemul competiţional internaţional sunt cuprinse foarte multe competiţii. Premiile substanţiale atribuite de F. atleţi deosebiţi existând în toate statele lumii. care se organizează începând din anul 1934 (Torino). Comisia mass-media. tehnice. în anii impari. din cauza războaielor mondiale. în anii pari. Federaţia Romănă de Atletism este organul reprezentativ al tuturor secţiilor de atletism din Cluburile şi Asociaţiile sportive din România. ▪ Grand Prix-urile sunt concursuri cu număr redus de probe la care pot participa atleţii clasaţi în primii 50. Numărul ţărilor afiliate la Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism. Cele mai importante organisme ale sale sunt: Biroul Federal şi Biroul Executiv. la Helsinki. ORGANIZAREA INTERNAŢIONALĂ A ATLETISMULUI Activitatea atletismului în plan internaţional este dirijată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism (I. Preşedintele federaţiei coordonează activitatea secretarului general. respecul. organizatorice. în anii impari. fair-play între ţări şi atleţi. Nu s-au desfăşurat 3 ediţii (în anii 1916. a secretarilor federali şi antrenorilor federali. care are organisme (comitete şi comisii) proprii care activează în direcţii metodice. Supremaţia nu mai aparţine unor ţări consacrate. Concurenţii se califică (primii 8 pe probe şi primii 8 la general). în topul mondial. ▪ Campionatele Mondiale (începând din 1986) şi Campionatele Europene de juniori au loc din 2 în 2 ani. prima ediţie s-a desfăşurat în anul 1983. ▪ Cupa Mondială de marş se desfăşoară în anii impari.). în anii pari. căci rezultatele de valoare pot surprinde oricând.A. începând din anul 1896 (Jocurile Olimpice moderne).A. la mijlocul intervalului dintre două ediţii ale Jocurilor olimpice. Comisia de juniori. promovând prietenia.A. ▪ Campionatele mondiale şi europene pe teren acoperit (indoor). 5 . dintre care le menţionăm pe cele mai importante. atletismul este coordonat de Federaţia Română de Atletism (F. La nivelul federaţiei îşi desfăşoară activitatea o serie de comisii: Comisia de arbitrii. ▪ Campionatele Mondiale de cros se desfăşoară anual.R. ▪ Cupa Mondială se organizează anual. 1944). la care participă şi România: ▪ Jocurile Olimpice care se organizează din 4 în 4 ani. 1940. din 4 în 4 ani. ▪ Cupa Europei se desfăşoară în fiecare an. medicale (inclusiv antidoping). au loc din 2 în 2 ani. înfiinţată în anul 1912 şi alcătuită din specialişti ai domeniului. pentru Finala Grand Prix-ului.I. la Stockholm şi alcătuit din reprezentanţi ai unor Federaţi Naţionale. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism este un organism eligibil. Comisia de disciplină. care se desfăşoară din 2 în 2 ani. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism urmăreşte şi coordonează dezvoltarea atletismului pe plan mondial. Comisia de cenzori. ▪ Finala Grand Prix se desfăşoară anual.F. Comisia de cros.A. pe baza punctelor acumulate în concursurile la care participă. Comisia medicală. for înfiinţat în anul 1912. ORGANIZAREA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA În ţara noastră. luându-se în considerare punctajul realizat în cele mai bune 5 concursuri.afirmat prin efort propriu sau sprijiniţi de cei cu posibilităţi materiale. ▪ Jocurile Mondiale Universitare.A. financiare. etc. ▪ Campionatele Mondiale de Atletism. International Association of Athletics Federations). Acest for îşi desfăşoară activitatea în concordanţă cu prevederile Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism la care este afiliată. Aceste concursuri se organizează anual în peste 20 de întâlniri în oraşe şi ţări diferite. a depăşit în prezent cifra de 200. şi organizatori reprezintă o serioasă motivaţie pentru participare.

Federaţia Română de Atletism este persoană juridică. tineret. Olimpia. Ea urmăreşte: organizarea. ▪ Traduceţi termenul de atletism.S. ▪ Campionatele Naţionale de juniori în fiecare an.sunt cuprinşi juniori III şi II.S. Rapid. îndrumarea şi conducerea activităţii de atletism din România. Federaţia Română de Atletism cuprinde un front larg de activitate. controlează şi acordă sprijin metodic. conform limbii engleze britanice şi americane. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de viteză. categoria I-a anual. promovarea atletismului românesc în competiţiile internaţionale sub egida Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism. . C. ▪ Campionatele Naţionale Şcolare în fiecare an. afilierea tuturor secţiilor de atletism din Cluburi şi Asociaţii sportive. ▪ Concursuri Naţionale “Grand Prix Castrol” pentru seniori. având în vedere faptul că atletismul se practică. De asemenea stabileşte şi întreţine relaţii cu Federaţii de atletism din alte ţări. Asociaţia Balcanică de Atletism. juniori care se organizează anual pe etape. precum şi Comisiilor judeţene de atletism.avansaţi .înalta performanţă – atleţi care ating excelenţa sportivă. C. organizatoric şi material secţiilor din Cluburi şi Asociaţii sportive. tehnic. activitatea fiind organizată pe grupe valorice şi de vârstă: . în fiecare an.S. Sistemul competiţional intern cuprinde următoarele concursuri de atletism: ▪ Campionatele Naţionale de seniori şi tineret anual. Campionatele europene. Federaţia Română de Atletism are atribuţii în strategia participării atleţilor români la competiţii internaţionale oficiale (Jocurile Olimpice. alcătuieşte loturile naţionale la toate categoriile de vârstă. ▪ Care sunt cele trei categorii fundamentale de exerciţii din atletism ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de marş şi alergare ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de sărituri ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de aruncări ? ▪ Numiţi documentul oficial care reglementează activitatea atletică pe plan mondial ? ▪ Argumentaţi caracterul formativ ale disciplinei atletism. 7 Bucureşti. . ▪ cluburi sportive şcolare: C.sunt cuprinşi copiii până la 14 ani. care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Statutul şi Regulamentele proprii. tineret. etc).S. îndrumă. . ▪ Campionatele Naţionale de copii. ▪ Care sunt exerciţiile de alergări utilizate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de sărituri exersate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de aruncări practicate cel mai frecvent în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Precizaţi la ce fel de probe se referă conceptul de probe clasice. C.începători . cluburi universitare. sprijină buna organizare şi dezvoltare a Centrelor olimpice. Dâmboviţa etc. Roman.S. 4 Bucureşti. ▪ învăţământul de specialitate la nivel preuniversitar şi universitar: clase speciale de atletism.S.sunt cuprinşi juniori I şi tineret. ▪ Concursuri Naţionale de sală pentru seniori. Campionatele mondiale. Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Definiţi termenul de atletism. în: ▪ cluburi sportive departamentale: Dinamo. juniori şi copii. ▪ Campionatele Naţionale Universitare în fiecare an. Steaua. elaborează calendarele competiţionale şi regulamentele concursurilor naţionale.S. participă la Conferinţe şi Congrese organizate de acestea. cu Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism.S.performanţă . 6 . În secţiile cluburilor sportive de la toate nivelele. procesul instructiv-educativ vizează performanţa sportivă.

corect şi relaxat.formarea capacităţii de a percepe corect viteza de deplasare. ▪ Care sunt documentele care reglementează activitatea Federaţiei Române de Atletism ? ▪ Prezentaţii principalele concursuri de nivel naţional organizate de Federaţia Română de Atletism. ŞCOALA ATLETISMULUI Şcoala atletismului reprezintă perioada iniţierii în atletism. Pentru aceasta însuşirea corectă a exerciţiilor şi deprinderilor din şcoala atletismului trebuie învăţate cât mai corect. datorită caracterului natural pe care îl au exerciţiile atletice. Acestea sunt importante pentru influenţa pe care o au atât în dezvoltarea calităţilor motrice de bază. .formarea capacităţii de control a respiraţiei în timpul alergării. ▪ Care este forul ce manageriază activitatea atletică pe plan mondial şi când a fost înfiinţat ? ▪ Care este periodicitatea organizării Jocurilor Olimpice ? ▪ Care este intervalul de timp dintre două ediţii ale Campionatelor mondiale ? ▪ Care este ritmicitatea organizării Campionatelor europene ? ▪ Precizaţi ce sunt competiţiile Grad Prix. ŞCOALA ALERGĂRII Obiectivele şcolii alergării: . ▪ Specificaţi probele heptatlonului. ▪ Numiţi forul şi anul înfiinţării lui. . dar şi în dezvoltarea motricităţii generale a copilului pentru activitatea cotidiană. Înainte de a învăţa oricare dintre probele atletice este obligatorie parcurgerea exerciţiilor cuprinse în sfera şcolii atletismului. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de garduri şi obstacole. care manageriază activitatea atletică în România. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de fond şi mare fond. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de ştafetă. . sub toate tipurile lor de manifestare. Exerciţiile din şcoala atletismului sunt structurate conform celor trei grupe specifice. ▪ şcoala aruncării. şi ne referim aici la alergări. ▪ şcoala săriturii.▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de semifond.ameliorarea coordonării motorii a membrelor superioare şi a membrelor inferioare. astfel: ▪ şcoala alergării. Ca atare atletismul este una dintre diciplinele de bază în educaţia fizică şcolară. 7 . ▪ Precizaţi categoria de atleţi care participă în competiţiile Grand Prix. pe parcursul căreia. Aproape că nu există disciplină sportivă în a cărei structură tehnică să nu se regăsească cel puţin una din mişcările specifice atletismului.însuşirea deprinderii de a alerga. ▪ Specificaţi probele decatlonului. ▪ Specificaţi probele din grupa de sărituri. ▪ Specificaţi probele din grupa de marş. sărituri şi aruncări. încă din primii ani de şcoală copiii încep să deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice.

acestă variantă de alergare are sarcina de a asigura pregătirea organismului pentru efort.alergare cu genunchii sus. impune perfecţionarea tehnicii de execuţie. 8 .alergarea în tempo uniform moderat (a. . Alergarea fiind o deprindere naturală şi cunoscută. acest gen de alergare este întâlnit la alergările de cros. La copii problemele apar în perioadele de creştere şi mai târziu.alergare uşoară este elastică. Ca probă de concurs. în funcţie de dificultate. Prin alergare corectă se înţelege deprinderea de a alerga economic şi relaxat. . a vitezei de deplasare. Un efect negativ asupra eficienţei tehnicii alergării o are deseori efectuarea unui număr mare de repetări a unor exerciţii de dificultate scăzută.ameliorarea tonusului muscular.alergare în tempo moderat uniform.u. .v. .alergarea uşoară constituie prima etapă în învăţarea alergării. Mijloacele şcolii alergării: .alergare cu joc de glezne. 5 paşi … peste obstacole joase”). care poate fi executată pe diferite distanţe. tempo moderat-uniform de deplasare. Datorită multitudinii situaţiilor pe care le creează acest gen de alergare este un exerciţiu foarte util.) . .alergarea în teren variat (a.alergarea uşoară (a.în faza a doua scade distanţa dar creşte tempoul. . care favorizează instalarea unor automatisme greşite din punct de vedere tehnic. deoarece formează o serie de deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură şi consistenţă.alergare accelerată.se realizează în afara stadionului.această variantă se constituie în principalul mijloc de dezvoltare a rezistenţei de alergare şi se realizează prin gradarea timpului sau distanţei de alergare. . . .alergarea respectă coordonarea corectă a acţiunii membrelor superioare şi a membrelor inferioare.ţinuta corectă în timpul alergării păstrează trunchiul la verticală.t. la cei care nu au o continuitate în instruire. . putem stabili.dezvoltarea capacităţii generale de efort. cauzate de creşterea în lungime a sistemului osos. . următoarea ordine a exerciţiilor din şcoala alergării şi care au următoarele sarcini: Formarea deprinderii de alergare corectă în funcţie de diferitele sarcini şi abordări ale acesteia.în prima fază creşte alternativ timpul sau distanţa păstrând tempoul constant. .este o alergate cu un tempo mai scăzut. . uşurinţă.alergare ritmată (“alergare cu ritm de 3 paşi. a forţei şi rezistenţei specifice alergării.u. . relaxat.. .t. trunchiului şi braţelor. Dintr-o sinteză a materialelor de specialitate. capul în prelungirea trunchiului.“alergare de coordonare”. pe care alergătorul trebuie să le parcurgă în tempouri prestabilite.) . prin parcuri şi păduri. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu. . uşor înclinat spre înainte.alergare în teren variat. Alergarea formează simţul tempoului. cu amortizarea şocului la contactul piciorului cu solul.alergare cu pendularea gambelor înapoi şi înainte. Acest tip de alergare se învaţă după ce s-au însuşit celelalte tehnici de alergare. .se caracterizează prin naturaleţe. . Pierderea elasticităţii musculare şi a tendoanelor. prin asigurarea adaptării la efort a marilor funcţiuni ale organismului şi prin încălzirea musculaturii şi articulaţiilor membrelor inferioare.alergare uşoară sau “alergare de coordonare”. pentru începători elementele necunoscute din tehnica alergării sunt doar startul de jos şi lansarea de la start. Din şcoala alergării cele mai folosite exerciţii sunt: . tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului.) . Se poate spune că. Dezvoltarea calităţilor motrice necesare învăţării şi perfecţionării tehnicii exerciţiilor de alergări. conduc la rigiditate şi implicit la o eficienţă scăzută a mişcărilor.

) se execută printr-un pas scurt cu contact pe pingea. . cu zboruri scurte.alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe inegale.alergarea peste obstacole joase este un exerciţiu cu un puternic caracter formativ privind dezvoltarea simţului ritmului.g. prin componenta tehnică. . genunchiului şi şoldului. crescând astfel dificultatea alergării. cu diferite distanţe pentru a fi accesibile tuturor executanţilor. . .se execută cu sprijin oblic înainte la perete sau cu parteneri. care cu timpul se va apropia de ceea ce ar trebui să însemne pasul peste gard. în care se realizaază flexia completă a gambei pe coapsă. capul sus. . iar contactul cu solul se efectuează pe pingea cu rulare incompletă a tălpii. .înap.accelerări în linie dreaptă şi curbilinie. . urmat de extensia rapidă a celor trei articulaţii.prelucrează musculatura posterioară a membrelor inferioare. cu gamba perpendiculară pe sol. cu accent pe pasul posterior.alergări accelerate în grup. braţele efectuând pendulări ritmice înainte-înapoi.. .această alergare este un mijloc pentru dezvoltarea rezistenţei generale: se începe cu alergări pe terenuri mai puţin accidentate pe distanţe mai scurte.coordonarea simplă a membrelor. . forţei gleznelor şi mobilităţii articulaţiei genunchiului.alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe egale. .se execută pe loc şi din alergare.realizează dezvoltarea forţei muşchilor ridicători ai coapsei în plan anterior.dezvoltarea vitezei de execuţie (în tempo maxim) pe loc şi în deplasare.dezvoltă mobilitatea articulaţiei genunchiului. .este recomandată montarea mai multor trasee. .dezvoltarea mobilităţii şi flexibilităţii articulaţiei gleznei. simţ implicat cel puţin în alergările de garduri şi în elanurile diferitelor sărituri atletice. favorizând trecerea peste obstacole cu un număr constant impar de paşi (3 sau 5). . .realizează prelucrarea mobilităţii articulaţiilor gleznelor şi a genunchilor. la deal. .ajută la dezvoltarea amplitudinii pasului alergător. cu privirea înainte.dezvoltarea elasticităţii musculaturii posterioare a membrelor inferioare. .alergarea accelerată . simultan cu derularea piciorului de la pingea spre vârf. poziţia trunchiului fiind uşor aplecată. Prezintă două etape: . iar braţele cu coatele îndoite la 90° execută pendulări înainte-înapoi.) se efectuează printr-o succesiune de paşi.alergarea cu genunchii sus (a.alergarea cu pendularea gambelor înapoi (a. Exerciţii folosite: . . . pe asfalt). coordonate cu mişcarea picioarelor.prelucrează amplitudinea pendulului posterior al piciorului pendulant. .alergări individuale exectate pe distanţe scurte (20-60-80 m). trecând obstacolele cu un număr variabil de paşi.p.alergare cu joc de glezne (a.se execută pe loc şi din deplasare.cu sprijin oblic înainte la perete. Efectele exerciţiul se referă la: . cu accent pe perioada pasului anterior. .a doua etapă este învăţarea verigii de bază reprezentat de pasul peste obstacol. Alergările de garduri sunt mai dificile. prin arătură. Trunchiul se află la verticală. . în care coapsa se ridică la orizontală. O dată cu obişnuirea cu acest gen de alergare se măresc distanţele şi se trece pe terenuri mai accidentate (poteci prin pădure.s. . 9 . braţele execută pendulări active. . la vale. Trunchiul are poziţie verticală. . dar în iniţiere folosesc alergările peste obstacole joase.prima etapă este învăţarea mecanismului de bază reprezentat de ritmul de trei paşi între obstacole.împingând un partener din spate.formează simţul accelerării prin: . membrul inferior fiind în flexie din articulaţia gleznei.gb.g.j. dar prin extindere. Contactul cu solul se reia pe partea anterioară a tălpii. Exerciţiul are efecte pozitive în îmbunătăţirea coordonării acţiunilor membrelor.) se efectuează printr-o succesiune de paşi scurţi.

. . 10 .formarea simţului elanului. .) solicită capacitatea de coordonare a membrelor inferioare.liber. . câte 3./înap.alergarea laterală cu pas încrucişat .prin structuri în care se intercalează unele variante de alergare: alergare cu joc de glezne.sărituri cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare. forfecare. într-o mişcare de impulsie.prin structuri în care se leagă diferite variante de alergare: a. înainte. în care deplasarea piciorului dinapoi nu depăşeşte piciorul dinainte. în care un picior este depăşit de celălalt.p. pendulare.educarea echilibrului şi a coordonării dinamice în faza de zbor.p. intercalând la 3 sau 4 paşi un genunchi sus. Mijloacele şcolii săriturii: ./alt.înai. în faţă-la spate încrucişat apucat. . rotare.p. .lat. cu piciorul drept pendulare înapoi-cu piciorul stâng pendulare înainte.în tempo-uri diferite.O serie de variante de alergare pot fi utilizate în şcoala alergării: .înai. înapoi şi alternat (a. . curbilinie. pas care poate fi executat înainte. Notă: Toate variantele de alergare se pot executa: .pe traiectorie liniară dreaptă.învăţarea aterizării amortizate.s. prin apropierea şi depărtarea picioarelor. .p. .) se efectuează în deplasare laterală (stânga sau dreapta). intercalând la 3 sau 4 paşi o pendulare înainte. de umeri apucat. ŞCOALA SĂRITURII Obiectivele şcolii săriturii: -formarea deprinderii de a sări cu bătaie unilaterală (pe un picior). sus. elastice şi echilibrate. lateral. de mâini. Alergarea ameliorează mobilitatea articulaţiei coxo-femurale şi tonifică musculatura ridicătorilor coapsei.alergarea cu pas adăugat înainte (a. în perechi.gb.încr. .ad. pe şolduri. îndoite. întinse. .alergarea cu pas adăugat lateral (a. (20m) + a.) se efectuează în deplasare înainte. cu spatele sau lateral. frântă. . într-o mişcare de impulsie.dezvoltarea forţei şi detentei.ad. pe cap. de coate încrucişat.(15m) + a.individual. printr-o mişcare de avântare cu coapsa aproape de nivelul orizontalei.cu acţiuni diferite ale membrelor inferioare: cu piciorul drept . cu piciorul stâng – alergare cu pendulare înapoi.j.în deplasare cu faţa. Exerciţiul ameliorează coordonarea simplă şi forţa membrelor inferioare şi favorizează reducerea atitudinii cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a trunchiului. prin apropierea şi depărtarea picioarelor.individual cu diferite acţiuni simultane sau alternative ale braţelor: mişcare obişnuită. în care piciorul plasat în sensul înaintării nu este depăşit de celălalt picior. 4. .g. la ceafă. . alergare cu genunchi sus.g.alergare cu genunchiul sus. .cu diferite poziţii simetrice sau asimetrice ale braţelor: libere. înai (15m). circulară.

Sărituri pe ambele picioare cu accent pe înălţimea desprinderii Sărituri pe ambele picioare cu accent pe lungimea desprinderii .sărituri în adâncime. 11 .

săritura în lungime cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare.sărituri cu bătaie şi aterizare pe diferite obiecte: 12 .Săritură în adâncime de pe suprafaţă înălţată . Săritura în lungime de pe loc . de pe loc la groapa de nisip.

la groapa cu nisip. cu înălţimi în progresie continuă şi cu obstacolele plasate astfel încât să permită accesul de la unul la celălalt printr-un singur pas. . Săritură de pe loc cu desprindere pe un picior 13 . pe celălalt picior sau pe ambele picioare.sărituri peste obstacole aşezate în serie şi în „urcare". aterizând în groapă pe acelaşi picior. .Sărituri pe obiecte .sărituri în înălţime. la înălţimi accesibile. în ghemuit. . cu elan perpendicular pe ştachetă. plecând de pe un picior.sărituri de pe loc cu desprindere pe un singur picior.sărituri în lungime.

săritura în înălţime cu răsturnare dorsală. pentru clasele a VII-a şi a VIII-a. . .are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în înălţime.dezvoltarea forţei trunchiului şi a membrelor superioare. şi . ŞCOALA ARUNCĂRII Obiectivele şcolii aruncării . În şcoală.săritura în înălţime. dinapoi-înainte şi de jos în sus . . se foloseşte unul din procedeele: .săritura în lungime întinsă pentru clasele a V-a şi a VI-a. a trunchilui şi a braţelor. .săritura în lungime. de pe obstacole şi peste obstacole.pas săltat. avansând partea inferioară a corpului în raport cu partea superioară. Pas săltat .are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în lungime . În programa şcolară sunt prevăzute din procedeele specifice săriturii în lungime următoarele: .formarea capacităţii de a depăsi obiectul.săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în zbor. . împingere şi lansare. . . . .. . prin acţiunea membrelor inferioare. Din acestea au derivat o serie de procedee care au devenit probe de concurs cum ar fi: .formarea capacităţii de angrenare treptată în aruncare a întregului corp.dezvoltarea capacităţii de accelerare a acţiunii de aruncare. . Mijloacele şcolii aruncării: ▪ Aruncarea tip azvârlire presupune o traţiune liniară.formarea capacităţii de a păstra controlul bilateral în timpul efortului final.sărituri cu desprindere şi aterizare pe acelaşi picior . în funcţie de condiţiile diferite existente în teritoriu. Suliţa şi 14 .sărituri cu desprindere pe un picior şi aterizare pe celălalt: pasul sărit.săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) şi săritura în înălţime cu elan (perpendicular pe ştachetă).săritura în înălţime cu păşire.însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanţă prin azvârlire.sărituri pe obstacole.

Exerciţiile din şcoala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi medicinale de 2kg. . dinapoi-înainte. cu mingea medicinală. pe o traiectorie curbilinie. 15 . 3kg. pe un genunchi.aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat.aruncarea mingii de oină. prin tracţiune de jos. dinapoi-înainte. culcat dorsal. 3kg şi mingii de oină.cu ambele braţe şi cu un braţ. ▪ Aruncarea tip lansare presupune o tracţiune de jos în sus. 4kg. 4kg.aruncări de pe loc. înainte cu latura opusă braţului de aruncare). Exerciţiile din şcoala aruncării tip împingere se efectuează cu mingi medicinale de 2kg. . din diferite poziţii. 2kg. .aruncări cu mingea medicinală de pe loc. Aruncare tip azvârlire cu ambele braţe . din stând cu faţa pe direcţia de lansare. cu ambele braţe şi cu un braţ.aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ. 3kg.împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele spre direcţia de eliberare. din lateral-înapoi (dreapta şi stânga).mingea de oină se eliberează prin azvârlire.aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ. Discul şi ciocanul (cu ambele braţe) se eliberează prin lansare. pe genunchi. . Aruncarea mingii de oină cu un pas încrucişat Exerciţiile din şcoala aruncării tip azvârlire se efectuează cu mingi medicinale de 1kg. cu un picior înainte. . aşezat. . ▪ Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus. Greutatea (sfera metalică) se eliberează prin împingere de la umăr.

▪ Descrieţi execuţia alergării cu pendulare. exploatarea raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi dinamice. din stând lateral spre direcţia de lansare. tehnica înseamnă în esenţă. adică după dinamica acestora. ▪ Care sunt obiectivele şcolii aruncării? ▪ Enumeraţi tipurile de aruncări. Se poate deci afirma că. Când analizăm tehnica. . din stând cu spatele spre direcţia de lansare. prin tracţiune pe deasupra umărului. ▪ Descrieţi execuţia alergării cu joc de glezne. luăm în considerare două aspecte importante care influenţează rezultatul final. cu ambele braţe şi cu un braţ. Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Precizaţi conţinutul şcolii atletismului. procese integrate de altfel evoluţiei cinetice. după forţele care intervin în desfăşurarea ei. ▪ Care sunt obiectivele şcolii săriturii? ▪ Numiţi exerciţiile din şcoala săriturii. şi mai ales. ▪ Care sunt obiectivele şcolii alergării? ▪ Precizaţi principalele mijloace ale şcolii alergării. ▪ Precizaţi cum acţionează forţele la aruncarea tip azvârlire.aruncări cu mingea medicinală de pe loc.. Analiza tehnicii pasului alergător Pregătirea tehnică a atletului se referă la formarea şi perfecţionarea deprinderii motrice specialităţii 16 . ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului sărit. Ca atare. ▪ Care sunt obiectele care se aruncă prin azvârlire? ▪ Cum acţionează forţele la aruncare tip împingere? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin împingere? ▪ Cum acţionează forţele la aruncarea tip lansare? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin lansare? ▪ Care este obiectul care se lansează cu ambele braţe? ▪ Care este obiectul care se lansează cu un singur braţ? ▪ Care sunt obiectele utilizate în şcoala aruncării? TEHNICA ŞI REGULAMENTUL PROBELOR DE ALERGĂRI BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR Tehnica exerciţiilor fizice în general şi ca atare a alergării de viteză în mod special.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. în timp ce exerciţiile de atletism (alergarea de viteză spre exemplu) se exprimă mai ales pe baza unor procese dinamice. ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului săltat. nu trebuie apreciată numai din punct de vedere cinetic (al succesiunii mişcărilor pasului) ci. în funcţie de cât de bine sunt stăpânite şi anume: tehnica pasului şi tehnica probei. evoluţia cinetică a mişcărilor. urmează doar o componentă a tehnicii cu caracter spaţiotemporal.

A B C 17 . mişcarea piciorului se analizează în trei momente considerate a fi cele mai importante. îndoindu-se în momentul impactului. care se realizează prin mişcări ciclice.Pasul alergător dublu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare. amortizarea constituie o fază care frânează continuitatea alergării şi care trebuie depăşită prin măsuri de execuţie tehnică. astfel: Perioada de sprijin este analizată prin trei faze sau momente.Pasul alergător simplu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare. realizându-se amortizarea cu reducerea corespunzătoare a vitezei orizontale. Analiza ia în considerare ambele faze realizate de un picior. care nu trebuie să fie blocate.G. În timpul fiecărei perioade.Faza de amortizare sau aterizarea .G. paralelă cu solul şi egală cu forţa tangenţială (Ft). care se descompune în forţa tangenţială (Ft) paralelă cu solul şi forţa normală (Fn) perpendiculară pe sol În acelaşi timp. între două contacte . . este în punctul cel mai depărtat spre înapoi faţă de punctul de contact. îndreptată în sus şi înapoi.luarea contactului cu solul se face pe partea exterioară a piciorului şi apoi suprafaţa de sprijin creşte cuprinzând toată pingeaua până când corpul trece peste momentul verticalei. considerat ciclu complet (doi paşi simpli).Pasul alergător simplu. Unitatea ciclică a alergării este pasul alergător.perioada de sprijin. Aceasta presupune contactul cu solul cât mai aproape de proiecţia pe sol a centrului de greutate. În momentul contactului cu solul. . are o acţiune negativă asupra vitezei de alergare. Segmentul inferior cedează. în aşa fel încât să realizeze o fază de zbor între fiecare contact cu solul.perioada de pendulare. dar de sens contrar.Pasul alergător dublu. În analiza tehnică. care se numeşte forţă de reacţie (R) a reazemului. Aşadar. În acest moment. pasul alergător poate fi luat în considerare în doua forme şi anume: . solul (reazemul) acţionează asupra corpului alergătorului cu o forţă egală dar de sens contrar. forţa de reacţie a reazemului R. prin: . care la rândul ei se descompune în: forţa de reacţie normală (Rn). între două momente identice ale aceluiaşi picior. corpul alergătorului acţionează asupra solului cu o forţă (F). de treceri succesive de pe un picior pe celălalt. Alergarea este un mijloc de locomoţie. . Analiza începe din momentul în care piciorul atinge solul. . pentru a reduce cât mai mult posibil acţiunea negativă a forţei de reacţie tangenţială.respective şi la consolidarea acestei deprinderi în aplicarea condiţionată de cerinţe concrete ale desfăşurării probei de concurs. moment în care proiecţia C. Această amortizare trebuie să se realizeze mai puţin de articulaţia gleznei şi în principal de articulaţia genunchiului şi a bazinului. perpendiculară pe sol şi în sus şi forţa de reacţie tangenţială (Rt).

incorect) În pendularea posterioară se realizează la nivelul genunchiului o flexie naturală şi una forţată. . poate ajunge în punctul maxim în acelaşi timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin. B . cât mai rapid şi economic spre înainte. depăşeşte în plan anterior genunchiul piciorului de sprijin şi se încheie o dată cu atingerea punctului maxim al avântării genunchiului spre înainte. Efectul de acceleraţie creşte treptat odată cu înaintarea corpului.Faza de impulsie se raportează la momentul în care piciorul se pregăteşte să părăsească solul la terminarea impulsiei. în momentul verticalei genunchiul piciorului pendulant trebuie să depăşească genunchiul piciorului de sprijin destul de mult Numai astfel. Pentru a realiza această acţiune. trebuie să se realizeze o scurtare a pendulului. această fază este pozitivă în acţiunea piciorului de sprijin. care este forţa de reacţie.Faza de pendulare posterioară începe prin ducerea coapsei piciorului pendulant (care tocmai a terminat impulsia). dar în sensuri contrare şi este momentul în care au valoarea cea mai mare. Unghiurile şi amplitudinile sunt maxime.Faza de pendulare anterioară începe din momentul în care centrul general de greutate. raportată la secvenţa fiecărui pas este cea mai mică. . prin flexia gambei pe coapsă. flexia gambei pe coapsă ajungând la amplitudinea maximă. astfel încât unghiul dintre gambă şi coapsă se închide maxim posibil în momentul în care genunchiul trece spre înainte în plan vertical de piciorul de sprijin. Perioada de pendulare începe din momentul în care piciorul părăseşte solul. după finalizarea impulsiei.Momentul verticalei se formează când piciorul pendulant încrucişează piciorul de sprijin. În această fază. A B Poziţia piciorului pendulant în momentul verticalei (A – corect. mai exact în momentul în care centrul de greutate depăşeşte verticala. prin aplicarea forţei asupra solului şi efectul acesteia determinat de rezultanta reacţiei normale şi reacţiei tangenţiale. şi o dată cu el genunchiul piciorului pendulant. pe care o putem influenţa prin reducerea unghiul de impulsie sau/şi mărirea forţei de impulsie (forţa membrelor inferioare). cele două forţe F şi R acţionează pe aceeaşi linie verticală. . îndoind genunchiul piciorului pendulat. Pentru ca faza următoare să fie eficientă. Tot în momentul verticalei viteza orizontală a centrului de greutate. în faza următoare. Ca şi în cazul perioadei de sprijin se distind trei faze sau momente de referinţă în analiza tehnică.Analiza perioadei de sprijin şi a perioadei de pendulare . Unghiul dintre coapsă şi 18 . în funcţie de caracteristicile morfologice ale alergătorului şi funcţie de tempoul de alergare. . avântarea genunchiului spre înainte. Faza de impulsie este faza activă a alergării.Momentul verticalei corespunde trecerii centrului de greutate prin verticala ridicată din punctul de sprijin.

unde va trebui să realizeze avântarea pentru pasul următor. cu atât mai sus cu cât viteza alergării este mai mare. transversale. în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte. Zborul începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul. iar membrele inferioare acţionează în direcţii opuse. Şi aici coapsa urcă. mişcările compensatorii ale segmentelor unui corp aflat în zbor (când unul urcă celălalt coboară. Dacă la aceasta se adaugă şi mişcarea voluntară şi selectivă a segmentelor. şi începe faza de zbor. 19 . Piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre înainte faţă de bazin şi ca urmare a accelerării din finalul impulsiei. respectiv între sprijinul pe un picior şi sprijinul pe celălalt picior. 4. celălalt trece înapoi). acumulând o inerţie care se adaugă forţei de impulsie a piciorului de sprijin. scurtând la maxim pendulul acestuia. spre următoarea fază de amortizare. atunci eficienţa este maximă. . acestea trebuie să acţioneze simultan folosind la maximum.Oscilaţiile verticale se formează în plan sagital şi sunt datorate momentelor de amortizare şi impulsie ale piciorului. situaţie nefavorabilă deplasării rapide. corpul alergătorului nu realizează vreun contact cu solul. pentru a putea fi dus foarte repede spre înainte.gambă începe să crească. când unul este dus înainte. Creşterea amplitudinii oscilaţiilor verticale determină o “alergare sărită”. în perioada de sprijin şi sunt mici la viteze mari şi mai mari la viteze mici. astfel încât planul vertical al gleznei să nu depăşească spre înainte planul vertical al genunchiului. Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi faţă de bazin prin întinderea genunchiului într-o mişcare de “călcare agăţată” din înainte spre înapoi foarte activă. Diferenţa de nivel dintre aceste două faze (înălţimea zborului şi momentul verticalei) indică amplitudinea oscilaţiilor care este acceptată până la 8 cm la alergarea de viteză şi până la 12 cm în alergarea de semifond şi fond. laterale. realizează tripla flexie.2. Oscilaţiile corpului Aceste mişcări ale corpului apar în urma acţiunilor segmentelor corpului în diferite planuri şi anume: verticale.1. Faza de zbor în alergare se defăşoară între două perioade de sprijin. când piciorul pendulant finalizează avântarea. Este un moment foarte important al alergării. Pentru a avea acţiune cât mai eficientă a membrelor inferioare. care cere o foarte bună coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor. Momentul finalizării impulsiei La viteze mari. coapsa ajunge aproape de orizontală. ceea ce înseamnă că acesta se află în perioada de zbor.

ele au loc în plan transversal şi sunt considerate utile în alergare. 200m.Oscilaţiile laterale se formează în plan frontal şi sunt produse de trecerea greutăţii corpului de pe un picior pe altul. ele se evidenţiază în alergare. .capacitatea alergătorului de a menţine viteza maximă de deplasare cât mai mult timp posibil. dacă alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează. Alergările de viteză urmăresc parcurgerea distanţei precizate.Oscilaţiile transversale se formează în plan orizontal şi sunt datorate proiectării înainte-sus a bazinului în faza de impulsie. În practică. aceste oscilaţii nefavorabile alergării se pot reduce prin efectuarea contactului cu solul pe axa alergării sau prin rotarea bazinului spre partea piciorului de sprijin.12m/s.calitatea lansării de la start (atingerea vitezei maxime pe o distanţă cât mai scurtă de la plecare). în anumite limite. de regulă după 30m. Probele sunt valabile pentru participarea masculină şi feminină. de: . SCHEMĂ TEHNICĂ A. când se obţine viteza maximă. adică după lansarea de la start. STARTUL DE JOS 1 Poziţii şi mişcări 2 Variante tehnice 3 Timpul de reacţie 4 Accelerarea şi lansarea de la start B. Oscilaţiile transversale prea mari.Oscilaţiile corpului în alergare . când latura care pendulează este mai jos decât cea de sprijin. . în momentul verticalei. asigurând astfel o viteză de deplasare maximă. cât şi cele două ştafete de 4x100m şi 4x400m. când partea oscilantă a bazinului trece înaintea celei corespunzătoare piciorului de sprijin. a vitezei. cauzate de prelungirea impulsiei şi implicit a avântării piciorului pendulant. trohanterul mare şi genunchiul piciorului oscilant sunt mai coborâte decât aceleaşi puncte ale piciorului opus.realizarea unui raport cât mai bun între frecvenţa şi lungimea paşilor. în unele cazuri chiar mai mari. depinde în principal. într-un timp cât mai scurt. duc la scăderea frecvenţei mişcărilor membrelor inferioare în alergare şi în consecinţă.valoarea timpului de reacţie la start. ALERGĂRILE DE VITEZĂ Probele de viteză sunt: 100m. pentru că favorizează impulsia în pasul de alergare. aceste oscilaţii se compensează prin înclinarea inversă a axei umerilor (centurii scapulare) Oscilaţiile laterale sunt evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt depărtate (pasul este larg). Echilibrarea acestor oscilaţii este efectuată de axa umerilor care acţionează în sens opus (braţ şi picior opus). 400m. ALERGAREA PE PARCURS 20 . prin probă. În timpul desfăşurării cursei se pot atinge viteze între 9m/s . . . Timpul realizat într-o cursă de viteză.

capacitatea de a menţine viteza maximă de alergare. dintre care menţionăm: a. prin care se valorifică calităţile motrice. într-un timp cât mai scurt. b. Probele care intră în această categorie sunt: 60m. în sensul atingerii vitezei maxime într-un timp cât mai scurt cu intrare în alergare lansată. cu intensitate maximă. 20m. Un start rapid şi o accelerare bună au un rol decisiv în probele de sprint. STARTUL DE JOS Se foloseşte în toate probele de alergare până la distanţa de 400 m. viteza de execuţie.accelerarea vitezei şilansarea de la start . 100m. 1. 2. FINISUL Alergarea de viteză face parte din exerciţiile ciclice care se desfăşoară pe o durată scurtă. start lansat) . părăsirea startblocurilor c.respectarea regulamentului de concurs (referitor la comenzile starterului şi poziţiile care trebuie luate de către atlet). capacitatea de accelerare (puterea de accelerare) de la start. Alergarea în turnantă (start lansat) C. rezistenţa specifică. b. până la finalul cursei. Poziţii de plecare şi mişcări de angrenare în alergare Poziţiile şi mişcările succesive pe care le efectuează sprinterul la startul de jos sunt cuprinse în trei faze: a.alergarea pe parcurs (alergarea cu viteză maximă. c. Viteza startului de jos nu depinde numai de tehnică ci.interesul atletului de a reacţiona cât mai prompt la pocnetul pistolului de start şi de a dezvolta o viteză de accelerare cât mai mare.înainte de toate.Regulamentului. forţa specifică. . A. viteza de deplasare – pe care sportivul poate să o dezvolte în timpul alergării (viteza naximă de alergare).poziţiile alergătorului la start (startul de jos) . viteza de reacţie. startul apropiat şi startul depărtat. 400m.1. Alergarea de viteză cuprinde următoarele faze: . intensitate maximă. Variante tehnice Se cunosc trei variante ale startului de jos: startul clasic. mobilitatea. accelerarea şi lansarea de la start – îşi găsesc raţiunea în două cerinţe de bază: . viteza de deplasare. de stadiul dezvoltării forţei explozive.finişul (atacul liniei de sosire) Timpul final realizat de atlet într-o cursă de viteză este condiţionat de mai mulţi factori. de capacitatea de concentrare şi reacţie şi disponibilitatea pentru efort. Alergarea în linie dreaptă (start lansat) 2. pregătirea pentru start conf. 21 .

În acest moment gambele sunt paralele. Durata impulsiei este de 0. lungimea. într-un timp foarte scurt.La startul clasic blocul din faţã este aşezat la o distanţă de 30 – 50 cm înapoia liniei de plecare. Timpul de reacţie creşte proporţional cu lungimea distanţei de concurs. favorizând scoaterea corpului din starea de echilibru (poziţia nemişcată). Fixarea tălpilor pe blocurile de start trebuie să asigure corpului o viteză de pornire cît mai mare prin presarea explozivă a ambelor picioare (simultan) contra blocstarturilor. Startul de jos prezintă următoarele avantaje faţă de startul înalt (din picioare). trunchiul este înclinat faţã de verticalã între 70 şi 75°.50 secunde. iar cel din spate este adus mai aproape şi fixat la cca. coapsa piciorului oscilant ajunge înainte (sub atlet) în punctul cel mai apropiat de trunchi. Accelerarea şi lansarea de la start O importanţă deosebită pentru realizarea accelerării alergării după start şi realizarea eficienţei lansării de la start o are în mare măsură. Bazinul se ridică cu 15 – 20 cm peste nivelul umerilor. . iar unghiul dintre coapsă şi trunchi de 50 – 60°. Piciorul din spate are o deschidere între gambă şi coapsă de 100 – 130 °.40 – 0. Tehnica este ca aşezarea piciorului în primul pas să fie după o traiectorie cât mai apropiată solului (talpa piciorului în primul pas este aproape paralelă cu solul. .60 cm şi fixat la 15 . Timpul de reacţie Viteza de reacţie sau timpul reacţiei motrice la startul de jos este timpul care se scruge între pocnetul pistolului de start şi momentul în care atletul exercită o anumită creştere sesizabilă a presiunii asupra blocstarturilor. 1976). In poziţia “gata” unghiul format între gamba şi coapsa piciorului din faţă este de aproximativ 90°. decontractată. iar cel din spate 60 – 75°. într-un timp cât mai scurt posibil. Capul menţine o poziţie naturală. formând cu linia solului un unghi de 40 – 45°. 3. frecvenţa şi modul de executare a primului şi următorilor paşi după start.în poziţia “gata” proiecţia verticală a centrului de greutate al corpului cade foarte aproape pe linia de plecare.crează condiţii optime pentru declanşarea unei forţe de mare intensitate. iar blocul din spate la aproximativ 30 . repartiţia greutăţii corporale este făcută în mod egal pe toate cele patru puncte de sprijin: braţe şi picioare. necesară pentru accelerarea mişcării.Sadovschi. La terminarea fazei de întindere a piciorului din faţă unghiul de impulsie este de 40 – 45 ° (V:Petrovski şi V. 15 – 20 cm de primul.40 m distanţă înapoia primului. 4. formînd cu acesta un unghi de aproximativ 30°. Aceşti paşi se caracterizează prin aceea că rezolvă o viteză accelerată până la atingerea vitezei maxime de care este capabil atletul.20 cm de cel din spate. La startul depărtat blocul din faţă este dus mai înapoi 50 . La startul apropiat blocul din faţă rămâne ca la startul clasic la 30 – 50 cm distanţă de linia de plecare. Peretele blocului din faţă este înclinat. executîndu-se o păşire foarte rapidă) cu o impulsie rapidă care intervine după sprijin şi un lucru energic al 22 . Media timpului de reacţie la probele feminine este mai mare decît cea de la probele masculine.

în momentul verticalei unghiul dintre coapsă şi gambă este de 130-140°.. 23 . În primii 2-3 paşi de la start nu avem fază de amortizare tipică pasului lansat.00 sec. La startul luat în turnantă alergătorul (pentru a evita inconvenientele provocate de forţa centrifugă) aşează blocurile de start în partea exterioară a culoarului.unghiul dintre coapse. la cca. atletul găsindu-se exclusiv în faza de impulsie ascuţită. gamba piciorului este aproape verticală pe sol. Cu cât viteza maximă. . iar în momentul aterizării. este menţinută la acel nivel mai mult (ideal este pe toată distanţa rămasă). la sfârşitul cursei.contactul cu solul se face pe pingea. se face tot mai mult pe partea anterioară a piciorului.proiecţia normală a centrului de greutate cade foarte aproape de punctul de contact cu solul. iar atleţii (care aleargă în jur de 10.70 m/sec. Pentru ca atletele să alerge 100 m sub 11. pe o distanţă cît mai lungă. Se consideră că sprinterii de elită nu pot obţine viteză maximă mai devreme de 6 sec. de la începerea alergării (“Legea celor 6 secunde” – descoperită încă din 1936. Calitatea accelerării (creşterea treptată a vitezei) şi atingerea nivelului maxim de viteză corelează cu nivelul performanţei şi se realizează până în 40 – 60 m. astfel ca lansarea de la start să se facă în linie dreaptă. este de 110-120 ° la vitezele cele mai mari (în cursa de 100 m) şi de 90-100 ° la viteze mai reduse (în cursa de 400 m).corpul este înclinat faţă de planul vertical cu 10-20°.braţul este îndoit din cot. la terminarea fazei de impulsie.) o viteză de peste 11. un rezultat superior sunt mai evidente. în pendularea posterioară şi ceva mai redus în pendularea anterioară.00 sec.Henry). B. pe măsura creşterii vitezei de deplasare.braţelor care asigură o coordonare şi un echilibru al corpului. (sau foarte puţin peste) este necesar să obţină o viteză pe secţiuni de 10 m de peste 10. F. reducînd componenţa tangenţială frenatoare. în finalul fazei. . . . . 90 °.unghiul de impulsie. în momentul plecării este aplecat mult în faţă (atletul are senzaţia de rostogolire înainte eliminată prin lucrul braţelor energic) Creşterea vitezei de alergare este un rezultat al măririi frecvenţei şi lungimii paşilor. cu atât posibilităţile de a obţine. la viteze maxime este de 42-45°. Această disponibilitate în creşterea vitezei (rezervă performanţială a sprinterului) are corespondenţă nemijlocită cu ceea ce se numeşte rezistenţa de viteză. Se constată că după o accelerare puternică pînă în 40-45 m se intră în alergare lansată menţinută cât este posibil până în finalul cursei. În acest caz direcţia lansării va fi tangentă la linia internă a culoarului de alergare.contactul cu solul. . odată dobândită. Tehnica de alergarea în linie dreaptă Capacitatea de performanţă depinde de anumite caracteristici tehnice: . . Deci lipsa totală a elementelor frenatoare. ALERGAREA PE PARCURS 1.50 m/sec.

mai ales cei cu talie mică. cel mult pe ultimii doi paşi de alergare. C. pe ultimul pas. Trunchiul sprinterului. scade.5 – 2 m o înclinare energică în faţă câteodată executîndu-se şi o pendulare puternică a piciorului anterior. ies cu umărul stâng înspre înainte. Multe curse sunt pierdute din cauza lipsei de abordare tehnică a finişului. coborârea centrului de greutate a corpului şi prin ducerea trunchiului uşor înapoi. Ca o variantă se constată că unii dintre sprinteri. Trebuie evitată executarea unei sărituri pe linia de sosire. la ultimul pas înaintea liniei de sosire.În cursele de 200 m forţa centrifugă (aplicată alergătorului de elită) poate atinge 20 -30 kg. fapt care nu stânjeneşte viteza de alergare. se înclină înainte. Reducerea vitezei de deplasare se realizează prin scurtarea pasului alergător. Alergarea peste linia de finiş se efectuează normal căutînd să fie cât mai degajată pentru a evita o blocare musculară şi a asigura amplitudinea necesară câştigului de spaţiu şi timp. ceea ce duce la o mai bună echilibrare în intrarea pe linia dreaptă. comparativ cu viteza în linie dreaptă. Apariţia forţei centrifuge este direct proporţională cu pătratul vitezei de deplasare şi invers proporţională cu raza de curbură a turnantei.2. 24 .scăderea frecvenţei paşilor. FINISUL Tehnica sosirii se realizează prin aplecarea energică a trunchiului înainte. Viteza în turnantă. Alergarea în turnantă Alergarea în turnantă necesită o cheltuială suplimentară pentru: . pe ultima parte a turnantei mai nou.învingerea forţei centrifuge. respectiv aşezarea pe sol a întregii tălpii a piciorului.micşorarea fuleului. . . Înaintea liniei de finiş se execută cu 1.rotarea progresivă a trunchiului astfel ca planul medio-sagital al alergătorului să rămână perpendicular pe tangenta dusă la traiectoria elergării (tangenta arcului de cerc al turnantei). Această scădere este provocată de doi factori: .

faza vitezei descrescînde Prevederile regulamentului de concurs Toate alegările de viteză. „Gata!” şi când toţi concurenţi sunt nemişcaţi. culoarul are lăţimea de 1.faza aproximativ uniformă până la 92-93 m . 5 şi 6. Culoarele se numerotează de la interior spre exterior. Pista de alergare (turul de pistă).10m fiind delimitat de linii late de 5cm. se efectuează în acelaşi loc.faza de accelerare puternic accentuată (pînă la 45 m) . În stadion.faza scăderii accentuate (90–95 m) Curba vitezei de alergare este rezultanta celor două curbe anterioare şi are trei faze: . cu ambele picioare în contact cu blocurile. linia interioară (din stânga alergătorului) nu face parte din lăţimea culoarului său. are lungimea de 400m şi este formată din două porţiuni rectilinii şi două porţiuni curbilinii. nu a jenat un altul. Culoarele de alergare sunt atribuite în serii prin tragere la sorţi.90-1. Curba de frecvenţă are trei faze caracteristice: .faza ascendentă până la maximum (pînă în 25 m) .faza de accelerare . mai ales dacă concurentul în cauză. În probele de alergări de viteză. apreciindu-se că prin aceasta şi-a creat avantaj (a alergat o distanţă mai scurtă decât ceilalţi participanţi). Locul de plecare este diferit. plecarea se efectuează cu start de jos.faza vitezei maximale . aceasta nu se consideră o infracţiune. de formă ovală. 25 .faza de accelerare (ultimii 3-4 paşi) care este în legătură cu frecvenţa paşilor şi se opune scăderii accentuate a vitezei. 4.Trecerea liniei de sosire Există mai multe curbe corespondente unor factori: Curba lungimii fuleului cu trei faze caracteristice: . în funcţie de lungimea cursei. fiind primul de lângă bordura pistei. călcarea liniei din stânga a culoarului se consideră infracţiune şi concurentul respectiv este descalificat. mai exact pe culoare. respectiv la sfârşitul liniei drepte. Când alergarea se desfăşoară în linie dreaptă şi un concurent se abate pe moment de la culoarul său. culoarul 1. Alergarea se efectuează în sens invers mişcărilor acelor de ceasornic.faza scăderii treptate (60-90 m) . respectiv cu umărul stâng spre interiorul pistei. în etapele superioare culoarele sunt ocupate conform performanţelor obţinute în calificări: primii patru performeri aleargă pe culoarele 3.22 (4 picioare). Pista de alergări este împărţită în culoare. dar sosirea pentru toate probele. la linia de sosire. iar în sală de atletism de 0. fiecare alergător fiind obligat să-şi păstreze culoarul până la sfârşitul cursei. La toate probele de viteză este obligatorie plecarea cu start de jos. dacă alergarea se desfăşoară în turnantă. Comenzile starterului sunt: „Pe locuri!”. se desfăşoră pe pista de atletism.

Greutatea corpului se repartizează pe ambele picioare. ce au făcut plecarea greşită. mari şi foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă. 2. 42. AUTOEVALUARE 1. Cum obţinem un finiş optim şi eficient. trasată perpendicular pe liniile culoarelor. pentru acea alergare”. va fi descalificat. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu. 26 . 3. se accentuează îndoirea genunchiului avansat. tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului. Acesta ridică mai puţine cerinţe tehnice decât startul de jos. frecvenţei paşilor şi a vitezei de alergare şi în ce măsură se poate menţine viteza optimă până în finalul cursei de viteză 4. Trenul superior este flexat. Un rol decisiv în alergările care solicită efortul de rezistenţă. Comentaţi coordonatele curbelor lungimii fuleului. Sosirea este marcată pe pista de alergări printr-o linie lată de 5cm. Descrieţi cum se face trecerea din accelerarea de la start la alergarea lansată. aceasta este considerată o plecare greşită. relaxat. indiferent ce atlet face o plecare greşită în alergare. Aceasta corespunde. Comparaţi alergarea în linie dreaptă cu alergarea în turnantă 5. trunchiului şi braţelor. de cele mai multe ori. Dacă un concurent începe mişcarea sa de plecare. întrucât alergătorul poate menţine corpul redresat. TEHNICA ÎN ALERGAREA DE SEMIFOND ŞI FOND Startul din picioare şi alergarea în faza de accelerare Semifondiştii şi fondiştii pornesc în cursă cu start din picioare. La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină şi feminină în următoarele curse: 800m şi 1500m (semifond).starterul va declanşa focul de pistol sau semnalul de plecare. „o singură plecare greşită este îngăduită fără descalificarea unuia sau mai multor atleţi. dar eficiente în acelaşi timp. atinge planul vertical al marginii interioare a liniei de sosire. sau se află deja peste piciorul avansat. înainte de pocnetul pistolului. La comanda “gata”. în mare măsură. îl are respiraţia. respectiv ritmul respirator. Concurenţii vor fi clasaţi în ordinea în care o parte a trunchiului. există riscul unui start greşit). Care este varianta optimă a tehnicii startului de jos şi care sunt factorii favorizanţi.195km (mare fondmaraton). ulterior. La comanda “pe locuri” alergătorii se aliniază la linia de start şi iau o poziţie uşoară de păşire. (În cazul unei pauze lungi între cele două comenzi la deplasarea în continuare a greutăţii înainte. iar greutatea se află la toţi alergătorii pe piciorul avansat. poziţiei startului de jos mediu. pentru aceasta este necesar ca mişcările alergătorului să fie cât mai economice. ALERGĂRILE DE SEMIFOND ŞI FOND În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raţională a efortului. 5000m şi 10000m (fond). pentru a se reuşi parcurgerea unor distanţe medii.

După pocnet, corpul ia o poziţie aplecată, confortabilă, în corelaţie cu extensia picioarelor şi pendularea de avansare a piciorului posterior. Flexarea este mai pronunţată dacă fazei de accelerare i se acordă importanţă mai mare, dar în general, odată cu creşterea distanţei scade şi rolul fazei de accelerare. Acţiunea picioarelor este secondată de cea a braţelor care, pendulează energic, susţinând lansarea prin alergare accelerată spre o poziţie cât mai avantajoasă încă de la debutul cursei; cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât spaţiul de lansare este mai scurt (la 800m lansarea acoperă 100-120m; la fond aceasta durează 30-50m). Particularităţi ale tehnicii de alergare pe parcurs În alergarea de semifond şi fond, toate mişcările urmăresc realizarea economiei de efort. Tehnica este raţională, cînd evită mişcările neeconomice, ineficiente. Modul de aterizare a piciorului depinde de lungimea fuleului, ca şi de viteză. Semifondiştii ca şi fondiştii aterizează aproape de planul proiecţiei verticale a P.G.G. Prin creşterea distanţei de alergare, piciorul aterizează cu talpa paralelă faţă de sol. Semifondiştii ating solul întâi cu ristul exterior al tălpii mediane. Scurt timp după primul contact cu solul , greutatea corpului apasă pentru o clipă toată talpa pe sol. Flexarea uşoară a genunchiului ce apare în faza de sprijin anterioară dispare în urma producerii extensiei în faza de sprijin posterior. Trenul superior nu este flexat decît foarte puţin, sau chiar deloc (85-90 °) în timpul alergării. Braţele sunt îndoite în aşa măsură încât să sprijine mişcările de alergare. Este indiferent dacă ele pendulează paralel sau se mişcă puţin în faţa corpului. Colaborarea uşoară (la mişcare) a centurii scapulare nu este considerată ca greşeală. În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat prin uniformitate şi constanţă; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine mică şi uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puţin energice. Lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcţie de particularităţile alergătorului. Contactul cu solul nu trebuie să fie dur, aspect ce se poate realiză prin micşorarea forţei tangenţiale, respectiv prin aşezarea piciorului în faza de amortizare, cât mai aproape de proiecţia verticală a centrului general de greutate a corpului. Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare; în acest scop, la alergarea pe 800m, cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba de 1500m, unii alergători aşază piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a labei piciorului, urmând derularea întregii tălpii; în probele de fond şi mare fond, contactul se ia pe călcâi, urmând apoi derularea pe talpă. În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se întinde complet sau se extinde complet dar nu energic; coapsa piciorului pendulant se ridică sub orizontală, la 75º, fiind avântată înainte, gamba deplasându-se sub propria greutate. În alergările de rezistenţă, trunchiul este păstrat la verticală (uşor înclinat uneori la alergarea pe 800m), umerii sunt relaxaţi, iar braţele îndoite la 90º şi uşor depărtate de corp, pendulează înainte şi înapoi degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând deplasarea. Poziţia trunchiului, a braţelor şi a capului, care trebuie să se afle în prelungirea trunchiului favorizează respiraţia; este de subliniat rolul respiraţiei care trebuie să fie ritmică şi profundă, accentuându-se expiraţia, care va angrena automat şi inspiraţia. Finişul şi sosirea

27

În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de alergarea de viteză. Finişul se declanşează în funcţie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanţe mai modeste la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu aceeaşi abordare tehnică de la alergarea de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de fond şi semifond se desfăşoară pe pista stadionului. Plecarea în toate probele din această grupă se efectuează cu start din picioare, cu respectarea comenzii: „Pe locuri!”, urmată de pocnetul pistolului starterului. Pocnetul pistolului este lansat după ce starterul s-a asigurat de faptul că toţi concurenţi sunt nemişcaţi şi în poziţie corectă de plecare. La start concurenţii sunt obligaţi să-şi ocupe neîntârziat locurile înapoia liniei de start; o singură plecare greşită (înaintea pocnetului pistolului) este tolerată fără descalificarea unuia sau mai multor alergători, care au greşit, dar repetarea greşelii de către orice atlet, va atrage descalificarea acestuia. În proba de 800m plecarea se face pe culoare, iar alergarea se păstrează astfel, doar pe parcursul primei turnante, respectiv până la linia de părăsire a culoarelor (linia lată de 5cm, ce traversează pista), după care se trece în alergare în pluton, la „coarda din stânga” (lângă bordură pe culoarul 1 şi 2) . La proba de 1500m plecarea se efectuează în linie dreaptă, pe când la probele de 5000m şi 10000m, locul de start este marcat de o linie curbă, astfel încât fiecare concurent pleacă la aceeaşi distanţă de sosire. La aceste alergări plutonul se formează la începutul cursei, prin lansarea de la start. Orice alergător care îmbrânceşte un alt concurent, îi taie calea sau îl obstrucţionează, în aşa fel încât îi incomodează înaintarea, este pasibil de descalificare din probă. În alergările de semifond şi fond, depăşirea unui concurent se face de obicei prin dreapta adversarului; când se întâmplă prin stânga adversarului, trebuie să existe spaţiu suficient pentru a nu îmbrânci sau jena alergătorul aflat în faţă, fapt ce ar atrage descalificarea. Când intenţia de depăşire este regulamentară (prin dreapta), iar concurentul aflat în faţă se opune alergând în lateral (tăind calea) sau întrebuinţând alte mijloace care să-l jeneze pe adversar în deplasare, va fi de asemenea descalificat. În proba de 800 m, în scopul evitării busculadelor de la plecare, prima turnantă este parcursă pe culoare. Ieşirea din turnantă este marcată de o linie transversală după depăşirea căreia concurenţii vor putea ocupa orice loc pe pista de alergări. AUTOEVALUARE 1. Descrieţi startul specific al alergării de semifond şi fond. 2. Descrieţi pasul dublu de alergare la semifond şi fond. 3. Descrieţi secţiunile la nivel de tren superior în alergarea de semifond şi fond. ALERGAREA PE TEREN VARIAT Este condiţionată de corectitudinea alergării. Tehnica alergării pe teren variat este acea de la alergarea de fond. Deosebirile care intervin în pasul alergător, între tehnica de fond şi tehnica

28

alergării pe teren variat, se datoresc necesităţii adaptării acesteia la natura solului şi la relieful terenului. Cerinţe: - păstrarea echilibrului general al corpului pe toată durata alergării, indiferent de relieful terenului; - necesitatea unei economii de forţe în condiţiile date. Alergarea pe teren variat se întâlneşte sub forma ei organizată, crosul, din punct de vedere tehnic are aceleaşi faze ca ale alergării de concurs: - startul - lansarea de la start - alergarea pe parcurs - finişul - sosirea Plecarea se face din picioare la comenţile starterului: “pe locuri”, comandă la care alergătorul ia o poziţie asemănătoare cu cea descrisă la alergările de semifond şi fond. Pentru aducerea sportivului în poziţia dorită în pluton sunt executate o serie de mişcări asemănătoare cu cele de la semifond şi fond. Alergătorul este nevoit de multe ori să adapteze conştient tehnica obişnuită de alergare pe pistă la aceste situaţii. Două situaţii impun cu necesitate schimbarea tehnicii: - natura solului - relieful terenului Pe traseele de cros se întâlnesc terenuri acoperite de iarbă, frunze, terenuri cu solul moale (arături, nisipuri), terenuri în pantă (urcuşuri sau coborâşuri mai line sau mai abrupte), obstacole naturale sau artificiale,etc. În cazul terenurilor cu solul moale, afânat, pe soluri nisipoase, neconsolidate, pe arături, pe terenuri acoperite cu straturi groase de frunze contactul cu solul se ia pe toată talpa deodată, iar în timpul împingerii talpa nu se derulează complet. Acest fel de aşezare a piciorului pe sol are avantajul că oferă alergătorului, în permanenţă, o suprafaţă de sprijin mare, evitându-se afundarea în terenul prea moale. În aceste cazuri frecvenţa paşilor creşte şi ca atare lungimea lor se micşorează. Trunchiul este mult mai aplecat înainte decât în alergarea de fond, iar braţele ajută acţiunea picioarelor prin mişcări mai scurte şi energice. Pentru menţinerea unui echilibru corespunzător braţele sunt ţinute departe de trunchi iar privirea cercetează în permanenţă terenul din imediata apropiere. Pe arătură este mult mai bine să se calce între brazde, unde terenul este mai tare. La urcuş pasul de alergare este mult scurtat (cu cât panta este mai înclinată cu atât pasul este mai scurt), iar împingerea de la sol de cele mai multe ori este incompletă. În caz contrar este necesar un efort mai mare care duce la oboseală. Contactul cu solul se face numai pe pingea. Genunchiul piciorului liber este ridicat mai sus, gamba făcând un unghi mic cu coapsa. Trunchiul este aplecat înainte, ănclinaţia fiind cu atât mai mare cu cât panta este mai abruptă. Un pas mai scurt cu o frecvenţă mai mare aduce în acest caz foloase mai mari. Dacă panta este excesiv de înclinată, alergarea ia aspectul unei căţărări. La coborâşuri, dacă panta este lină, alergătorul se va lăsa dus la vale. Acest lucru necesită adoptarea unui pas mai lung. Când panta este deosebit de înclinată se utilizează paşi mai scurţi, însă cu o frecvenţă ridicată. Contactul cu solul este luat întâi cu tocul, după care urmează o derulare completă a labei piciorului, fără a termina mişcarea de împingere în piciorul de sprijin.

29

30 . garduri vii. Trecerea obstacolelor aflate pe parcurs (şanţuri. sunt trecute prin călcare dacă obstacolul este de exemplu un pom răsturnat sau prin păşire ca în cazul gardurilor vii. Finişul. procedeu mai economic şi mai sigur. în alergarea pe teren variat. în măsura în care natura obstacolului permite acest lucru. copaci răsturnaţi. Se recomandă ca acţiunea de trecere a obstacolelor să nu modifice prea mult ritmul şi structura generală a alergării.) ridică probleme care trebuie rezolvate spontan cu cheltuială minimă de energie dar cu maximum de eficacitate. înalte de 70-90m cm.În alergarea la vale trunchiul este menţinut aplecat pe spate. etc. este strâns legat de pregătirea şi posibilităţile alergătorilor. Trecerea obstacolelor se execută după o accelerare în prealabil. iar impulsia nu va fi forţată. Braţele sunt ţinute departe de trunchi. băltoace. Obstacolele mari. pe distanţe cât mai reduse în raport cu obstacolul. gropile şi băltoacele sunt trecute printr-un pas sărit. Finişul poate începe cu 150-200 m sau chiar mai mult înaintea sosirii. Obstacolele care depăşesc înălţimea de 1 m sunt trecute şi cu ajutorul braţelor. boschetelor. mai ales atunci când panta este foarte înclinată. derularea labei piciorului nu este completă. contactul cu solul se ia pe toată talpa. în teren moale. nisipos trunchiul este vertical. în funcţie de înclinaţia pantei. Şanţurile. obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare.

câştigătoare este cea care însumează cel mai mic număr de puncte. câmpii. AUTOEVALUARE 1. izlazuri cu obstacole naturale şi dacă este posibil. 2. locurile la linia de start vor fi trase la sorţi. acoperite cu iarbă. Modul de trecere a obstacolelor de pe parcurs TEHNICA ÎN ALERGAREA DE GARDURI 31 . Precizaţi fazele alergării pe teren variat. sunt în jur de: . În toate alergările. membri fiecărei echipe aliniindu-se apoi în şir. urcuşuri sau coborâri periculoase. crosul se va desfăşura pe un traseu uşor ondulat.4 km pentru junioare. . . apelându-se la comenzile de la probele de alergări de rezistenţă.Prevederile regulamentului de concurs Având în vedere circumstanţele foarte variate în care se desfăşoară probele de cros. traversarea drumurilor publice fiind redusă. Semnalul de plecarea în alergare este pocnetul pistolului.8 km pentru juniori. pentru alergările de cros. parcursul nu va cuprinde linii drepte lungi.6 km pentru senioare. . Cu excepţia plecării şi sosirii. este dificilă elaborarea unei standardizări precise. fruzişuri groase). relieful terenului. Parcursul este stabilit pe terenuri deschise. În stabilirea clasamentului pe echipe. cu viraje largi şi linii drepte scurte. Distanţele recomandate de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism. 3.12 km pentru seniori. Startul şi adaptarea tehnicii la situaţiile ivite – natura solului. care să vizeze regulile pentru această probă. apă şi alte răcoritoare vor fi dispuse la plecarea şi sosirea în cursă. traseul va evita obstacolele foarte grele (gropi adânci.

rapid şi sigur sub formă de păşire.g.finişul Aceste porţiuni trebuie să fie stăpânite bine pentru a valorifica calităţile psiho-motrice ale alergătorilor. PASUL PESTE GARD 1. . şi 400 m. . Conform Regulamentului probele care intră în această categorie sunt: 110 m.timpul accelerării până la primul gard. . .corpul şi mai ales bazinul să se ridice cât mai puţin în faza de trecere peste gard.atacarea primului gard . O apreciere mai detaliată a factorilor care determină performanţa (în proba de garduri) se poate face ţinând cont de suma formată din: .alergarea între garduri .g. . O serie de cerinţe stau la baza structurii tehnicii.g.timpul de reacţie la start.Este alergarea cu tehnica cea mai dificilă deoarece alergătorul trebuie să se adapteze la o serie de dispoziţii regulamentare pentru a parcurge porţiuni tipice pentru tehnică. SCHEMĂ TEHNICĂ A. şi 400 m.Printre acestea enumerăm: . de viteza de deplasare pe plat şi de viteza de trecere a gardurilor.faza de zbor peste gard să se desfăşoare într-un timp cât mai scurt.startul . FINISUL Alergarea de garduri este o alergare de viteză în care ritmicitatea paşilor este întreruptă după un număr precizat de cicluri. Esenţa tehnicii în pasul peste gard este ca pierderea vitezei de deplasare să fie cât mai mică. (pasul peste gard).– pentru bărbaţi şi 100 m. în raport cu nivelul (înălţimea) normal din timpul alergării pe plat. la limita de finiş. Performanţa rezultatului sportiv depinde în aceste condiţii. CGG în planul deplasării să fie rectiliniară. în principal.g. STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START B. ALERGAREA INTRE GARDURI D.atacul gardului să fie realizat fără pierderea vitezei dobândite în alergare.timpul alergării de la ultimul gard. 32 .păşirea peste gard .– pentru femei. . Aterizarea după gard C. de o păşire caracteristică.aterizarea după gard să se facă într-o poziţie favorabilă reluării alergării. Scopul cel mai important pentru tehnica alergării este menţinerea vitezei prin modificarea cât mai imperceptibilă a alergării normale (de viteză). Trecerea peste gard (Zborul) 3. Atacul gardului 2.timpul de trecere (zbor) peste garduri. .timpul de parcurgere a celor 9 intervale (spaţii) dintre cele 10 garduri. indiferent de proba la care ne referim. .

viteza de deplasare . Faţă de aceste cerinţe hurdlerul. în raport cu penultimul pas.g. PASUL PESTE GARD (PĂŞIREA) Trecerea peste gard trebuie să fie o continuare armonioasă a paşilor de alergare obişnuiţi. în această situaţie. Adaptarea poziţiilor în startul de jos precum şi mişcările succesive pe care le face atletul este efectuată în linii mari asemănător cu acelea prezentate la alergarea de viteză. . . A.72 m care trebuie atinsă cu o viteză cât mai mare posibilă. Acesta depinde de valorificarea integrală a vitezei orizontale dobândită în alergare până în faţa gardului. Aterizarea corectă şi eficientă după gard este asigurată de succesiunea (structura) mişcărilor executate de segmentele mari ale corpului în faza de zbor. garduri există unele deosebiri care sunt condiţionate de: . un echilibru general al corpului în raport cu traiectoria centrului general de greutate. O schemă cu lungimea paşilor de la start până la primul gard pune în evidenţă: . adeseori. Acestea se fac printr-o serie de rotaţii cu caracter compensatoriu datorită cărora îşi poate menţine. STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START Până la primul gard trebuie parcursă o porţiune de 13. la comanda “gata”. Caracteristicile tehnicii pasului peste gard sunt determinate de următoarele cerinţe: a. printr-o traiectorie întinsă.veteza de execuţie a trecerii gardului şi reluării alergării între garduri.scurtarea ultimului pas din faţa gardului. Atleţii înalţi parcurg această distanţă în 7 paşi. spre deosebire de sprinter.trecerea propriu-zisă a gardului 33 . b. şi 100 m. şi de înălţarea minimă a centrului general de greutate al corpului. O sistematizare de ordin didactic a pasului peste gard ne oferă următoarea schemă: . Atacarea primului gard De obicei. ridică bazinul mai mult peste nivelul umerilor. La startul cu 8 paşi de accelerare atletul se aşează cu piciorul puternic (de bătaie) în faţă.apariţia în prima parte de accelerare în faţa alergătorului a primului gard şi trecerea acestuia cât mai rapidă. în tot acest timp. Timpul de zbor minim.g. distanţa de la start până la primul gard este parcursă din 8 paşi.creşterea progresivă a lungimii paşilor (exclusiv ultimul pas). dar cu anumite particularităţi. printr-o acţiune de atac eficientă. iar la startul cu 7 paşi cu celălalt picior în faţă. B.atacul gardului . Totuşi la probele de 110 m.asigurarea unei aterizări după primul gard care să creeze premizele cele mai favorabile pentru ritmul cel mai eficient de alergare pe întreaga distanţă.Alţi factori determinanţi se referă la: . pe fondul măririi treptate a lungimii paşilor şi creşterea frecvenţei acestora. Aterizarea după gard într-o poziţie favorabilă reluării alergării. impunîndu-se o apropiere a blocstartului din faţă în raport cu linia de plecare.talia alergătorului . acest lucru permiţînd îndreptarea progresivă şi suficientă a trunchiului pînă la apropierea de primul gard.

iar în proba de 100 m. în proba de 110 m. în flexia dorsală.12 sec. cel mai frecvent. Cînd călcâiul piciorului de atac atinge planul vertical al gardului deasupra stinghiei odată cu mâna opusă. (femei) este de 0. cu talpa înainte şi cu vârful în sus. Dar o îndoire puternică îngreuiază o puternică aplecare a trunchiului înainte. timp în care piciorul “remorcat” îşi continuă excursia. . este avântat înainte-sus.. piciorul de atac începe acţiunea de coborâre. ceea ce produce o curbă nu tocmai avantajoasă peste gard a punctului de greutate a corpului. spre înainte-sus.25 m la bărbaţi şi 1. o traiectorie mai înaltă a C. .05 m la femei. . În cadrul acestei faze remarcăm o prelungire a fazei de impulsie care duce la: . 2. în momentul terminării fazei de impulsie cade înaintea suprafeţei de sprijin.proiecţia verticală pe sol a C. în prima parte a fazei de oscilaţie anterioară.G.aplecarea trunchiului înainte în linia de trecere a gardului. determinînd. ci îndoit din genunchi.G. pe fondul acestei mişcări. celălalt picior îşi încheie acţiunea de atac prin întinderea completă din articulaţia genunchiului.11 – 0. declanşează o mişcare accelerată de îndoire din articulaţia genunchiului şi de “tragerea” lui prin lateral-înainte-sus.- aterizarea 1. îndoit puternic din articulaţia genunchiului.g. ajungând cu linia coapsei deasupra orizontalei. piciorul de bătaie. elanul prea lent al gambei sau mobilitatea insuficientă a articulaţiei şoldului. Fără întârziere.. Cauza unei îndoiri prea puternice este. în consecinţă. iar trunchiul se află în cea mai aplecată opoziţie.piciorul de atac.unghiul dintre coapse. Dacă îndoirea este redusă nu apar dezavantaje tehnice deosebite. dar foarte energică. Atacul gardului.unghiul de impulsie este mai mare comparativ cu acela al pasului lansat de viteză. Varianta la utilizarea piciorului de atac.13 sec. . distanţa de la locul de bătaie până la gard este cuprinsă între 2. La mulţi alergători de garduri piciorul de atac nu este întins după elan.95 şi 2.05 şi 2. în faza de zbor. rămas în urmă – jos.g. Braţul din 34 . printr-o mişcare specifică de dezaxare din articulaţia coxofemurală. este de 120-130°. . Acţiunile aferente atacului gardului la proba de 400 m sunt mai reduse ca amplitudine şi mai puţin energice în raport cu cele de la 110 m.g.G. Trecerea peste gard (zborul) Trecerea gardului reprezintă în fond acţiunile pe care atletul le face în faza de zbor (faza fără sprijin) peste gard Imediat după ce piciorul de impulsie s-a desprins de pe sol. depăşind planul frontal al trunchiului.12 – 0.G. dezaxatlateral şi îndoit din genunchi. la terminarea fazei de impulsie. este de 0. gamba piciorului de atac se întinde din articulaţia genunchiului spre înainte concomitent cu întinderea din cot a braţului opus piciorului de atac. cu o “întârziere” voită. În aceleaşi probe.extensia segmentelor piciorului de desprindere tardivă.avîntarea piciorului de atac în linia de trecere a garului. . cu tendinţa de a ajunge din urmă piciorul de atac. Durata sprijinului pe piciorul de impulsie înainte de desprinderea pentru trecerea peste gard la cei mai buni alergători (bărbaţi) din lumne.

căci nevoia de a lungi paşii între garduri poate provoca scăderea vitezei de alergare.25 m la proba de 100 m. Circa 2. fază hotărâtoare pentru reluarea alergării în cele mai bune condiţii. atinge în traiectoria lui punctul maxim faţă de sol înaintea stinghiei gardului la 0. pentru alergătorii mai puţin rapizi sau constitutiv mai slabi. La acelaşi individ variaţia intervine în funcţie de “tăria” cursei.partea piciorului de bătaie se îndoaie uşor din articulaţia cotului şi este tras prin lateral-înapoi. piciorul pe care se aterizează este complet întins şi vertical în prelungirea liniei trunchiului (contactul cu solul se face exclusiv pe partea anterioară a pingelii).10 – 2.M. de îndată ce a depăşit cu gamba linia gardului.. iar piciorul care a jucat rol de remorcă se află impetuos propulsat înainte într-o flexie puternică a coapsei pe bazin.50m. Celălalt picior. printr-o mişcare de rotaţie compensatorie. Lungimea pasului peste gard Alergătorii care posedă calităţi atletice trebuie să caute să scurteze planarea peste gard. aterizarea activă nu este tocmai avantajoasă. numărul gardului la care se face înregistrarea (de regulă valorile cele mai bune sunt 35 . lungimea pasului de gard este de 3. după ce şi el depăşeşte linia gardului (cu coapsa.G. Acţiunile de trecere a gardurilor în proba de 400 m sunt încadrate în structurile menţionate mai înainte cu deosebirea că sunt efectuate la parametrii de viteză şi amplitudine mai reduşi în raport cu probele de 110 şi 100 m g.g. în coordonare naturală cu acţiunea picioarelor. Scurtarea distanţei de atac a gardului nu este o modalitate acceptabilă.20 m (60%) măsoară până la gard şi restul de 1. unele condiţii atmosferice. rămânând întins din articulaţia genunchiului. 3.40 – 1. Braţele deschise larg în plan antero-posterior. 1. genunchiul şi coapsa lui atingând punctul cel mai înalt din traseul de zbor (aproape de nivelul umărului).00 – 1.20 m. este “tras” în continuare înainte-sus spre linia mediană a corpului. În general. contribuind. gamba şi laba paralele şi razante cu stinghia).10-0. Acest câştig de timp echivalează cu o distanţă mai mică a punctului de aterizare după gard şi cu o distanţă relativ crescută de atac a gardului. Date spaţio-temporale referitoare la faza pasului peste gard măsurate la C.83 la unii din cei mai buni alergători de garduri au arătat că în cursele bărbaţilor cît şi în cele ale femeilor C. In momentul impactului cu solul trunchiul atletului este vertical sau foarte puţin aplecat înainte. Aterizarea Aterizarea. se caracterizează prin următoarele: Piciorul de atac. coboară activ cu talpa orientată spre sol.g. Se constată că o impulsie energică înspre gard favorizează viteza de execuţie a piciorului de “remorcă” în trecerea peste gard.50 m dincolo de gard la proba de 110 m. O înaltă frecvenţă a paşilor între garduri este oricum baza rezultatelor bune..50 m (= 40%) este distanţa de după gard. gamba acestuia formând cu coapsa un unghi de aproximativ 90°. un câştig de timp nefiind posibil decît printr-o aterizare activă a piciorului de atac. Aterizarea se face la distanţa de 1.30 – 1. în timp ce piciorul de atac coboară. De aceea. îşi păstrează rolul de compensare în realizarea în continuare a echilibrului dinamic al întregului sistem. din motive tehnice. la echilibrul dinamic al corpului în zbor.G.

în special înălţimea atletului şi lungimea picioarelor. .înregistrate la gardurile 3-5) şi nu în ultimul rând.primul pas (după aterizarea din pasul peste gard) este cel mai scrut. . iar în cursele de 400 m g acesta variază între 13 şi 17 (de regulă 13-15 paşi în cursele bărbaţilor şi 15-17 în cursele femeilor).g. C. executarea celor 3 paşi de alergare se caracterizează printr-o structură specifică şi tipică determinată de lungimea diferită a fiecărui fuleu.ultimul pas (al treilea) care precede bătaia pentru a trece următorul gard este mai scurt decât al doilea. În cursele de 110 m şi 100 m g. numărul paşilor invariabil este de 3.g. astfel: . şi 100 m.al doilea pas este cel mai lung. 36 . în funcţie de indicii antropometrici. ALERGAREA ÎNTRE GARDURI Numărul paşilor între garduri este variabil şi este determinat de specificul cursei şi de însuşirile fizice ale atletului. În cursele de 110 m.

Ea continuă. Aplecarea trunchiului cu pieptul înainte pe linia de sosire se face pe ultimii doi paşi.50 m/s. De asemenea.10 – 2. media lungimii paşilor între garduri . la cei mai mulţi atleţi. în unităţile de ritm 8-10. se constată o reducere a vitezei pe ultima parte a cursei. Accelerarea vitezei de alergare de la start nu se termină în distanţa de până la primul gard (componenta “apropiată”).90 m/s. Aceasta se realizează pe baza creşterii frecvenţei paşilor. Sunt dispuse zece garduri pe fiecare culoar. FINIŞUL Finişul sau sosirea se referă la parcurgerea distanţei de la ultimul gard. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de garduri se desfăşoară pe culoare. Această accelerare. Majoritatea aleargă cu 15 paşi între garduri. pe 13. 15 sau 17 paşi. în condiţiile specifice cursei caracterizate prin intervenţia.distanţa până la primul gard (45 m) se parcurge cu 22 de paşi (mai rar cu 21 şi 23 de paşi). până la linia de sosire.25 m/s la femei. ALERGAREA DE 400 m GARDURI Are particularităţi în ceea ce priveşte : . de regulă.ritmul de paşi intre garduri se bazează. Un număr impar de paşi are avantajul că evită schimbarea funcţională a picioarelor.Analiza parametrilor de timp în cursele de garduri se face folosind aşa-numitele unităţi de ritm care sunt cuprinse în cursă.45 m/s la bărbaţi şi 8. punctul de aterizare. . iar de la ultimul gard până la sosire este de 8. Deoarece viteza în ultima unitate de ritm (între gardul 9 şi 10) este în medie 8. În cursa de 400 m g se remarcă o corelaţie între numărul de paşi între garduri . respectiv 8.15 m pentru fiecare pas şi 3.14 m. se încheie după unităţile (ciclurile) de ritm cuprinse între gardurile 4 şi 5. O unitate de ritm începe din momentul aterizării după gard şi se sfîrşeşte în momentul aterizării după gardul următor. Pentru a intra în zona de sprint este necesară o coborâre foarte rapidă după gard cu o poziţie cât mai aplecată şi mai echilibrată a corpului. media distanţelor de la gard până la locul de aterizare dincolo de gard . Baza performanţei de 400 m garduri este rezultatul de 400 m plat. conform indicaţiilor din tabelul Distanţa Distanţa Distanţa de Înălţimea 37 . media distanţelor de la locul de desprindere (bătaie) până la gard . rezultă că hurdlerii au resurse de accelerare a vitezei în zona sprintului final. ceea ce înseamnă de 2. numărul paşilor de alergare de la start până la primul gard şi numărul paşilor de la ultimul gard până la linia de sosire . a unui nou gard peste care atletul este obligat să treacă.45 m şi o alergare înaltă care produce oboseală. .20 m pasul peste gard.40 – 2. tot la 9.ritmul cu 13 paşi necesită un fuleu de 2.poziţia blocstarturilor orientate pentru plecarea în turnantă. .

g. 2.914 (M) (M şi F) 0. 6.00m 0. Suma performanţei (timpului) în proba de garduri este formată din următorii timpi: Care sunt cerinţele care stau la baza structurii tehnicii? Descrieţi structura tehnicii startului de jos în proba de garduri. conform comenzilor specifice alergărilor de viteză.84 400mg 45m 35.00m 8. pentru a-l primi şi purta-oferi la rândul său. 3. 4x800m. Probele clasice de ştafete sunt atât pentru participare masculină. Dacă un concurent trece piciorul sau gamba mai jos de planul orizontal al gardului sau dacă după părerea judecătorului arbitru.g.800m+400m+200m+100m.schimburi inegale: .00m 40. cu mâna sau cu piciorul. care au misiunea de a primii. . 4x400m. Care este specificul finişului în cursa de garduri? ALERGĂRILE DE ŞTAFETĂ Ştafetele sunt singurele probe din atletism care se desfăşoară pe echipe. atrage după sine descalificarea. . se desfăşoară cu: . Se înţelege că în acest caz un alergător poate răsturna toate gardurile de pe culoarul său şi rezultatul obţinut să fie valabil.până la între garduri la ultimul gardurilor primul gard gard la sosire 110mg (M) 13. cu intenţie vădită. dar doborârea gardurilor. Fiecare echipă are patru alergători.g.14m 14. atletul va fi descalificat.02m 1. Alte ştafete. iar alergătorul se află în aşteptarea obiectului de schimb. şi 100 m. Alergătorul care poartă şi urmează să ofere băţul de ştafetă celui mai apropiat partener are rol de aducător. – (idem aterizarea) 5. 38 . AUTOEVALUARE 1.g. Alergarea între garduri redată prin lungimea fiecărui fulei şi diferenţierea tehnică între cursa de 110 m. numite neclasice. are rol de primitor. un obiect cu formă şi dimensiuni stabilite prin regulamentul concursurilor de atletism. 100 m. el răstoarnă intenţionat un gard. 4. purta şi transmite „băţul de ştafetă”. şi 400 m. Alte prevederi sunt identice cu cele de la alergarea de viteză.g.72m 9.400m+300m+200m+100m.762 (F) Distanţele regulamentare la alergarea de garduri (masculin/feminin – seniori) Proba Toate alergările de garduri se desfăşoară pe culoare şi fiecare concurent trebuie să-şi păstreze culoarul de la un capăt la altul al alergării. Toţi concurenţii încep cursa cu start de jos.50m 12.67m 100mg (F) 13..05m 0. Structura tehnicii trecerii peste gard şi diferenţierile tehnice în proba de 110 m. cât şi pentru cea feminină: 4x100m şi 4x400m.schimburi egale: 4x200m.

SCHEMĂ TEHNICĂ A. băţul de ştafetă trebuie transmis în interiorul unei porţiuni de 20 m. care se efectuează în plină viteză datorită unor starturi lansate. Analiza tehnicii predării băţului de ştafetă se face sub anumite aspecte şi anume: . . în ceea ce priveşte valoarea vitezei de deplasare. A. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII Performanţa în alergarea de ştafetă depinde: . care trebuie să fie egal cu lungimea braţelor întinse. se folosesc doua procedee şi anume: schimbul de aceiaşi parte şi schimbul alternativ Tehnica alergării de ştafetă este influenţată de regulamentul de concurs. Schimbul exterior 2. respectiv 11.5m. care pot fi cel puţin egale.conform modului în care este purtat băţul pe parcursul alergării de fiecare alergător. iar după efectuarea schimbului alergătorul care a predat ştafeta trebuie să rămână pe culoarul său până ce toate echipele au efectuat schimburile. ideal este ca viteza aducătorului să fie mai mare decât a primitorului.eficienţa tehnicii schimburilor.vitezele celor doi alergători de schimb proxim. atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.viteza aducătorului şi a primitorului. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII B. toţi alergătorii trebuie să fie foarte buni sprinteri şi să „comunice” eficient. Spaţiul de schimb începe cu 10 m înainte. se termină cu 10 m după linia de marcare a distanţei de 100 m şi este însemnat cu o linie albă pe culoar. În echipă.În probele de ştafetă. performanţa depinde de omogenitatea membrilor echipei. . . Schimbul mixt (combinat Frankfurtez) Alergarea de ştafetă cuprinde. valoarea rezultatului în probă depinde.valoarea de sprinter a fiecărui component al echipei. de: .mărimea distanţei dintre cei doi alergători. După modul în care se ţine băţul pe parcursul alergării schimbul făcându-se pe partea braţului în care este purtat băţul. Apreciind analitic. în momentul efectiv al manevrei de predareprimire. următoarele probe: 4 x 100 m şi 4 x 400 m. Alergătorul care preia băţul de ştafetă are dreptul să pornească cu 10 m înainte de spaţiul său de schimb propriu-zis. Schimbul interior 3. care să fie viteză maximă.conform modului în care se realizează predarea – primirea (de jos în sus/de sus în jos). schimbul făcându-se de partea braţului care ţine băţul (schimbul de aceiaşi parte/schimbul alternat). respectiv să realizeze cele mai sigure şi eficiente manevre de predareprimire a băţului de ştafetă. ale celor doi sprinteri. . MODALITĂŢI (VARIANTE) DE SCHIMB 1. Eficienţa tehnicii schimbului este condiţionată de următoarele 39 .

corespunzătoare braţelor întinse în plan antero-posterior. respectiv primitorul este mereu cu spatele spre aducător. O problemă ce produce dificultăţi în siguranţa şi cursivitatea prestaţiei echipei este modaliatatea de manevrare a băţului de ştafetă. în mâna dreaptă. viteza lansată a primitorului să fie egală cu a aducătorului. deoarece primirea se efectuează în mâna dreaptă. Tendinţa de a elimina cât mai mult din timpul pe care 3 din cei 4 coechipieri îl pierd cu ocazia startului de jos individual care corespunde în timp cu ultima parte a alergătorilor precedenţi constituie esenţa însăşi a tehnicii în alergarea de ştafetă. Schimbul de aceiaşi parte – interior . . Imediat după preluare.schimbul de aceiaşi parte . Cîştigul de timp pentru întreaga ştafetă. cu mâna stângă.distanţa între aducător şi primitor (în momentul schimbului) să fie de 1 – 1. Aducătorul oferă băţul de ştafetă de jos cu mâna opusă celei în care se face primirea. schimbul efectiv se realizează. în cele 3 schimburi care se efectuează. Pentru începători se recomandă schimbul de aceiaşi parte – exterior. şi mai puţin B.exterior.viteza lansată a aducătorului să fie egală cu viteza sa maximă. Eficienţa schimbului mai poate fi apreciată în funcţie de timpul în care băţul de ştafetă parcurge zona de schimb. primitorul trece băţul din mâna dreaptă. în raport cu suma totală a timpurilor celor 4 membri ai ştafetei. cu mâna dreaptă. primitorul trece băţul din mâna stângă. este considerat indicator tehnic şi rezultă din însumarea celor trei f5 (5 x T3). În proba de 4 x 100 m bărbaţi un timp foarte bun este considerat 1. Aşadar. . Factorul de bază pentru aprecierea eficienţei tehnicii poate fi considerată diferenţa de timp dintre secţiunea de alergare cu start de jos (faza de accelerare) şi secţiunea cu start lansat. Tehnica schimbului de aceiaşi parte Schimbul de aceiaşi parte se poate efectua în două moduri: . Imediat după preluare. modalitatea propriu-zisă se poate efectua.interior Schimbul de aceiaşi parte – exterior . astfel: . în mâna stângă.0 sec. la momentul predării-primirii acestuia.schimbul de jos în sus – primitorul întinde braţul înapoi cu palma orientată în jos. iar în proba feminină 2. 40 . şi mai puţin. cu unchiul format de degetul mare şi celelalte patru degete lipite şi întinse orientat în jos. dacă există diferenţă între viteza maximă a doi coechipieri alăturaţi atunci coechipierul cu valoarea cea mai bună va indeplini rolul de aducător.schimbul de aceiaşi parte . în mâna stângă a primitorului.se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător.5 m. MODALITĂŢI (VARIANTE) ALE TEHNICII SCHIMBULUI În practică se folosesc 3 moduri de schimb: schimbul exterior. schimbul interior şi schimbul mixt. totdeauna în exterior (pe partea dreaptă a primitorului). Avînd în vedere faptul că schimbul se produce cu control vizual parţial.se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător. mână predominant mai îndemânatecă. în mâna dreaptă a primitorului.9 sec. Aşadar. totdeauna în interior (pe partea stângă a primitorului). schimbul efectiv se realizează.

Se mai numeşte schimbul “Frank-furtes” sau combinat Primul şi al treilea schimb se efectuează pe interior. Transferul băţului de ştafetă se face cel mai avantajos pe parcursul a 2-3 paşi.Dezavantajul acestui mod de predare este acela că de cele mai multe ori trebuie mutată priza pe băţ în timpul alergării. Este indicat pentru începători căci preluarea cu mâna dreaptă este mai îndemânatică. iar distanţa între ei să fie de 1 metru. Apropierea de coechipier se face pe partea exterioară a culoarului şi predă băţul în mâna dreaptă a acestuia. 1. legate de o bună tehnică de alergare în turnantă. va trece băţul în mâna stângă pentru a-l preda schimbului următor în acelaşi mod. Al treilea alergător trebuie să aibă abilităţi complexe. De asemenea. Dezavantaje: corpul băţului rămas liber pentru a putea fi apucat de primitor devine din ce în ce mai scurt. Schimbul interior. care sunt cel puţin egale sau aducătorul să posede viteză mai mare decât aducătorului. în raport cu schimbul exterior. 2. imediat după preluare. Avantaje: folosirea cea mai economică a spaţiului la schimbul 1 şi 3. după ce este preluat. acest sprinter are o bună capacitate de lansare. Dezavantaje: în schimbul 1 şi 3 băţul de ştafetă nu parcurge drumul cel mai scurt. Aducătorul poartă băţul în mâna dreaptă. în cazul în care schimbul nu se realizează mână lângă mână. Există doua tehnici de predare-primire: 41 . Apoi. cât şi manipulare precisă la primirea şi oferirea băţului de ştafetă. capacitate de accelerare şi o foarte bună alergare în turnantă. Cînd aducătorul ajunge la o distanţă de 1. de la al treilea schimb. Dezavantaje: drumul mai lung la schimbul 2 şi preluări (primiri) cu mâna neîndemânatică (stînga). aducătorul printr-o pendulare rapidă a braţului spre înainte urmăreşte să pună băţul în mâna primitorului (timpul 3). Primitorul. în condiţii optime. creând dificultăţi ultimului schimb. a băţului de ştafetă. 3. Un schimb eficient se realizează în situaţia în care aducătorul şi primitorul aleargă cu viteze maxime. Nu este de neglijat nici capacitatea acestuia de concentrare asupra preluării sigure a băţului de ştafetă. Acţiunile sale sunt concentrate spre preluarea sigură a băţului de ştafetă. Schimbul mixt sau alternat. Avantaje: băţul de ştafetă parcurge drumul cel mai scurt. excelând în alergarea lansată. Schimbul exterior. emite un semnal sonor scurt şi destul de puternic (acesta ar fi timpul 1). Calităţile necesare unor buni alergători de ştafetă sunt următoarele: Primul alergător trebuie să posede un foarte bun şi sigur start. Aducătorul poartă băţul de ştafetă în mâna stângă. Băţul. Al doilea alergător trebuie să aibă o bună rezistenţă specifică şi să fie un bun alergător în linie dreaptă. la pasul următor. nu se mai trece în mâna cealaltă. calitate necesară în finalul cursei sale. Poate duce la pierderea băţului de ştafetă. toate acţiunile care urmează se desfăşoară identic. Avantaje: preluarea cu mâna îndemânatică oferă un plus de siguranţă. Al patrulea alergător trebuie să fie cel mai bun sprinter. deci aducătorii 1 şi 3 poartă băţul în mâna stângă. când oferă băţul de ştafetă. Primitorul. deoarece el poate decide soarta cursei. dar pe partea inversă. întinde braţul înapoi foarte rapid pentru a prelua băţul (timpul 2). Sarcina acestuia este predarea următorului schimb. ultimului schimb de alergare. de la primul schimb şi oferirea eficientă a băţului următorului schimb.5 – 2 m de primitor.

Predarea de jos: aducătorul predă băţul de jos în sus în mâna primitorului care se află întinsă înapoi în pronaţie. b. aducătorul predă băţul de ştafetă de sus în jos. primitorul se află cu mâna întinsă spre înapoi cu palma în sus în pronaţie interioară. . cu degetul mare orientat în jos şi îndepărtat de celelalte. Predarea de sus: a. la nivelul şoldului. foarte energic. în mâna primitorului care se află întinsă înapoi cu palma în sus şi în supinaţie. Startul 42 .

Aducătorii nu au voie să-i împingă pe primitori.calităţile de start: alergătorul cu startul cel mai rapid se află pe primul schim . plecarea este în turnantă iar startblocurile se aşează aproape de linia exterioară a culoarului. 43 . metal sau alt material rigid.pl. Transmiterea băţului de ştafetă în afara zonei atrage descalificarea. primitorul fiind cu palma în supinaţie şi întors spre aducător. Băţul de ştafetă are forma unui tub sau bastonaş din lemn. se recomandă tehnica predării băţului de sus în jos. circumferinţa de 12-13cm şi greutate de aproximativ 59 de grame. cu lungimea de 28-30cm.calităţi volitive (ultimul schimb trebuie să aibă calităţi de luptător) . Prevederile regulamentului de concurs Locul de desfăşurare a alergărilor de ştafetă este pista de atletism. impune un avertisment adresat tuturor alergătorilor. Dacă băţul de ştafetă cade.calităţile de alergare (cei mai buni alergători sunt programaţi pe parcursurile cele mai lungi) . după care se poate îndrepta spre “bordură”.gradul de stăpânire a tehnicii schimbului . pentru a putea fi bine observat. dar transmiterea băţului se face numai în spaţiul de schimb. toţi componenţii echipei alergă pe acelaşi culoar pe parcursul întregii curse. Tactica de alcătuire a unei echipe de ştafetă are în vedere următoarele puncte: . de ştafetă pot să înceapă alergarea cu cel mult 10m înainte de această zonă de schimb. respectiv începută înainte de comanda starterului. Specificaţi elementele determinante ale performanţei în alergarea de ştafetă. o eventuală nouă greşală înseamnă descalificare pentru oricine o produce.talia (alergătorii mai înalţi sunt mai înceţi în turnantă datorită efectului forţei centrifuge) Pentru ştafeta de 4 x 400 m. Şi în cazul utilizării predării de jos în sus primitorul trebuie să procedeze în mod similar fiind modalitatea cea mai sigură de corelare a vitezei celor doi parteneri. trasate pe latul fiecărui culoar. numai până la ieşirea din turnantă. iar cel de al doilea (primitorul băţului) se deplasează pe acelaşi culoar. urmărind sosirea acestuia pentru a intra în tempoul lui şi a prelua cât mai la începutul spaţiunui de schimb băţul de ştafetă. aducătorul băţului va rămâne pe culoarul său până la degajarea pistei. Este indicat ca acesta să fie de culoare cât mai vizibilă. AUTOEVALUARE 1. Băţul de schimb va fi purtat în mână pe toată durata alergării şi schimbat fără a fi aruncat. primul sprinter alergă pe culoar. Transmiterea băţului de ştafetă pe parcursul alergării 3. O plecare greşită. trebuie să fie ridicat de atletul care l-a scăpat.Se efectuează ca într-o alergare de 100 m . Băţul are priza între arătător şi degetul mare. Alergătorii care primesc băţul. Precizăm faptul că locul regulamentar în care se transmite băţul se numeşte “spaţiu” sau “zonă de schimb” şi măsoară 20m. La ştafeta de 4x400 m. cu condiţia de a nu scurta distanţa de parcurs şi a nu deranja deplasarea altor alergători. El poate părăsi culoarul său pentru a recupera băţul. strâns apucat de celelalte degete. Variante de priză a băţului de ştafetă 2. În probele de 4x100m şi 4x400m primul alergător este obligat să efectueaze plecare cu start de jos. după ce au predat băţul. În proba de 4x100m. Locul este marcat de linii de 5 cm lăţime. efectuată de un alergător.

de la care începe faza de zbor. FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA SAU ÎNĂLŢIMEA SĂRITURII Scopul săriturilor atletice este de a realiza. SCHEMĂ TEHNICĂ FACTORII CARE DETERMINA LUNGIMEA SAU INĂLŢIMEA SĂRITURII STRUCTURA SĂRITURILOR 1.Rotaţii reale şi compensatorii 4.G.G.G. reacţia cu solul forţa de frecare unghiul de desprindere de pe sol. Elanul . al corpului atletului cât mai lungă sau cât mai înaltă.G. Aterizarea A. prin intermediul forţelor de contracţie musculare (forţe interne) şi al forţelor externe. care influienţează lungimea sau înălţimea acesteia sunt următorii: forţa musculară viteza iniţială de pornire în zbor . Execuţia necesită adaptări ale legilor mecanice. o traiectorie în zbor a C. Precizaţi „rolurile” alergătorilor din ştafetă.Viteze .4.Lungimea 2. Întrucât în timpul zborului traiectoria C.Unghi 3.Viteza .G. BAZELE GENERALE ALE SĂRITURILOR Săriturile reprezintă o mişcare ciclică reprezentată prin elan şi o mişcare aciclică reprezentată prin săritura propriuzisă caracterizată prin specificitatea fazei de zbor. Bătaia (desprinderea) . TEHNICA PROBELOR DE SĂRITURI 1. înălţimea C.Forţe . factorii de ordin balistic. are o formă de parabolă. 44 . Zborul .G.

acceleraţia gravitaţională. cu diferenţierile existente între cele fundamentale şi cele derivate. b. structurii şi funcţiilor corpului omenesc. după elan şi bătaie. în ordinea succesiunii actelor motrice. sunt compuse. după elan urmează trei bătăi. Elanul Elanul este format dintr-o alergare accelerată care are scop dublu: a. pregătirea fazei de bătaie. triplusalt (10-11 m/s la bărbaţi şi 9-10 m/s la femei) şi la săritura cu prăjina (9-10.5 m/s) şi mai redusă la săritura în înălţime (88. prima parte a zborului se desfăşoară în condiţiile menţinerii contactului cu solul prin intermediul prăjinii. din următoarele faze: elanul.- rezistenţa aerului. acumularea unei anumite viteze orizontale. Între fazele oricărei sărituri se creează raporturi de intercondiţionare. 45 . STRUCTURA SĂRITURILOR Din punct de vedere biomecanic şi a permanentei interacţiuni a forţelor săriturile atletice. Intre aceşti factori se creează o multitudine de interrelaţii şi intercondiţionări datorate.5-8. 1. Cu abateri de la această schemă generală menţionăm: la triplusalt.5 m/s la bărbaţi şi 7. zborul şi aterizarea. Viteza elanului tinde să fie maximă la săritura în lungime. la săritura cu prăjina.0 m/s la femei). în principal. Ponderea fiecărei faze în realizarea performanţei este în funcţie de specificul şi scopul săriturii. 1. zboruri ţi aterizări succesive.

scade de la penultimul pas la ultimul pas înaintea bătăii cu 4-6 % la săritura în lungime şi cu 5-8% la săritura în înălţime.G.G.) este mai scurt decât al penultimului cu peste 50% la săritura în înălţime.G. Pregătirea pentru bătaie se face pe ultimii doi (trei) paşi ai elanului. 2.G. Viteza orizontală a C. C.De principiu.G. se acceptă că viteza elanului trebuie să fie “optimă”. să reducă efectul de frânare care se produce inevitabil în momentul contractului cu solul. al corpului. pe deoparte. pe penultimul pas (pasul cel mai lung) coboară în vederea lungimii drumului de acţiune a forţelor motoare care urmează să intre în acţiune în faza următoare. Bătaia (desprinderea) Este un procedeu foarte complicat din punct de vedere biomecanic deoarece în momentul aşezării piciorului pentru bătaie apare o permanentă interacţiune a mărimii şi direcţiei forţelor 46 . atât la bărbaţi cât şi la femei. mai scurt sau mai puţin scurt. deşi timpul de zbor al ultimului pas (să nu confundăm cu viteza C. observând viteza orizontală dobândită până în acest moment la cote raţionale cerute de sensul săriturii (lungime sau înălţime). La săriturile în lungime şi înălţime ultimii trei paşi sunt reprezentaţi de următorul raport: mediu – lung – scurt. Ultimul pas. de regulă. iar pe de altă parte. are ca scop. Lungimea elanului este direct proporţională cu mărirea vitezei . în faza bătăii. să contribuie la adoptarea poziţiilor optime ale corpului săritorului în faza de bătaie.G. dar cât mai aproape de cea maximă.

partea finală a bătăii – în care predomină acţiunea de impulsie a piciorului de sprijin (bătaie) şi acţiunea forţelor de avântare (picior oscilant. Schematic şi simplificat. al corpului.G. Forţa de bătaie este reprezentată de viteza verticală (ascensională) care i se imprimă corpului în această fază. viteza orizontală şi viteza verticală. forţa musculară de avântare. deoarece în această fază se valorifică întregul sistem de forţe.G. în care piciorul de bătaie intră în contact cu solul (momentul de impact cu acţiunile şi forţele sale specifice cu o precontractie preliminara).G. braţe.G. Din compunerea vitezei orizontale cu viteza verticală rezultă traiectoria de zbor a C. În termeni tehnici. – respectiv viteza orizontală şi viteza verticală – desprindem următoarele: 47 . bătaia cuprinde două părţi care. umeri).G. Viteza verticală este rezultatul altor două forţe care compun: a. prin poziţiile corpului şi efectul forţelor care intră în joc. partea de început. În reprezentarea grafică această forţă devine un vector cu valoare (mărime) exprimată în m/s. Bătaia este faza fundamentală a oricărei sărituri. În faza de desprindere (bătaia) acţionează următoarele forţe: Forţa de inerţie a corpului atletului aflat în mişcare (elan). cu direcţie şi sens corespunzătoare elanului. în faza extensiei de propulsie. uzual. în principal. din a căror îmbinare rezultă traiectoria de zbor a C. al corpului atletului. forţa musculară de impulsie. Dacă urmărim comportarea celor două componente de bază care determină traiectoria de zbor a C. Impulsie . b. trebuie avute în vedere: a.G. b.dependente de amortizare şi desprindere. după mulţi autori. se numeşte viteză orizontală. reprezintă 70% din dinamica forţelor care acţionează în desprindere.

Este de 73 – 75° la săritura în lungime şi foarte aproape de 90° la săritura în înălţime. – de lungimea elanului (acesta este direct proporţional cu mărimea vitezei orizontale) şi – .Viteza orizontală (m/s) scade în faza de desprindere în raport cu valoarea ei din faza precedentă. La săritura în lungime este cuprins între 64 şi 70 °. In concluzie.10% la bărbaţi şi 26. la săritura în înălţime între 45 şi 60°.50% la femei . Timpul consumat în faza de bătaie este proporţional cu viteza elanului. respectiv din ultimul pas înaintea bătăii. cu o cotă mai mare la săritura în înălţime decât la săritura în lungime . Unghiul de contact. La săritura în lungime este între 18 şi 27°. Unghiul de desprindere. Unghiul optim de desprindere a săriturii Viteza unghiului de desprindere produsă de forţa de accelerare 3. iar la săritura în înălţime între 45 şi 60°. fără a intra în calcul forţa care în mod sigur este prezentă. Viteza verticală (m/s) este mai mare la săritura în înălţime comparativ cu săritura în lungime cu 27. Zborul 48 . În analiza fazei de bătaie ţinem seama şi de următoarele unghiuri care se formează între marile segmente ale corpului şi planurile de referinţă (orizontal şi vertical). mărimea vitezei de desprindere depinde. acesta fiind invers proporţional cu viteza orizontală. La înălţimişti este cuprins între 150 şi 200 milisecunde.de timpul necesar executării bătăii (care ne dă dimensiunea – traiectul – drumului pe care acţionează forţele de impulsie). Unghiul de bătaie. iar la lungimişti între 100 şi 140 milisecunde fără diferenţieri semnificative între bărbaţi şi femei.

Rotaţii reale avem la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina. În timpul zborului se pot produce două tipuri de rotaţii: rotaţii compensatorii care se produc în jurul unor axe ce trec prin C. când rezultanta acestora. al corpului. nu trece prin C. în raport cu axa de rotaţie. Rotaţiile compensatorii asigură o stare de echilibru a corpului în mişcare prin repartizarea egală a masei corpului în jurul C. în principal în impulsie. viteza ei (viteza de rotaţie) poate fi mărită sau micşorată. În aceste situaţii ia naştere un cuplu de forţe care imprimă corpului săritorului o rotaţie reală şi inevitabilă în jurul C.G.G. nu poate fi modificată cu ajutorul forţelor interne ale săritorului.G. tehnicile de zbor având ca bază raţională însăşi rotaţiile reale. adică orice mişcare a unui segment sau parte a corpului efectuată într-un sens. Rotaţia reală durează tot timpul zborului.G. datorită poziţiei corpului.G.Determinată de viteza de desprindere. este însoţită (compensată) de o mişcare în sens invers. 49 .G.G. urmăreşte: amortizarea şocului de contact (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina. Prin modificarea momentelor de inerţie. .rotaţii reale sunt provocate de forţele care acţionează în faza de bătaie. al corpului şi au un caracter de compensare.G.G. în funcţie de tipul de săritură.G.G. Aterizarea În faza finală a săriturii – faza de aterizare – atletul. 4. deci se aplică “necentrat”. unghiul de desprindere şi înălţimea de desprindere traiectoria de zbor a C. cu o autonomie proprie sau din suprapunerea acestora pe rotaţii reale. în partea opusă a C. la aceasta din urmă atletul suportă de 3-4 ori greutatea corpului). Tehnica de zbor în sărituri se compune din rotaţii compensatorii.G.

Precizaţi scopul elanului în sărituri. evitând căderea înapoi pe braţe şi bazin. AUTOEVALUARE 1.G. din punct de vedere biomecanic. concomitent cu aplecarea trunchiului pe coapse ) fără ca acesta să depăşească mult planul vertical) şi flexia dorsală a vârfurilor picioarelor pentru a lua contactul cu solul pe călcâie sunt principalele acţiuni motrice care se produc în faza de aterizare. cedarea (flexia) din articulaţiile genunchilor şi coxo-femurale crează premizele “ieşirii” din punctul “mort”. Ducerea înainte a coapselor cu ridicarea genunchilor peste linia orizontală.valorificarea la maximum a traiectoriei C. este destul de complexă.G. al corpului. 4.G. Enumeraţi factorii care influenţează lungimea sau înălţimea săriturilor în atletism. Descrieţi fazele (părţile) bătăii şi caracteristicile în fiecare probă de sărituri. Contactul picioarelor cu solul creează o forţă de reacţie determinată de componenţa orizontală a vitezei de aterizare care provoacă: frânarea vitezei de deplasare. Precizaţi caracteristicile structurilor tehnice ale săriturilor. 3. 6. În aceste condiţii. a corpului pentru mărirea lungimii măsurabile a săriturii (la săritura în lungime şi triplusalt). 2. Tehnica aterizării la săritura în lungime şi triplusalt. Stabiliţi interrelaţiile şi intercondiţionările factorilor săriturilor.G. un moment de rotaţie înainte în axa transversală care trece prin C. 5. Care este rolul tehnicii în aterizare (în fiecare gen de săritură) TEHNICA SĂRITURILOR ÎN LUNGIME SCHEMĂ TEHNICĂ 50 . Precizaţi tipurile de rotaţii în zborul săriturii şi rolul lor. 7.

la realizarea unui echilibru cât mai bun în zbor.G. urmate de aterizare şi în ultimă instanţă de zbor. la desprindere. Fazele săriturii – elanul. C. bătaia şi aterizarea . în momentul desprinderii săritorului de pe sol.G. raportat la viteza pe care o foloseşte.G. care este determinată de viteza orizontală şi cea verticală a C.G. Influenţa cea mai mare pentru distanţa de zbor o are viteza de desprindere şi unghiul de desprindere. Procedeele tehnice folosite de săritori sunt în principal marcate de faza de zbor şi nu influenţează lungimea săriturii în mod direct. B. evident şi a pregătirii unei aterizări eficiente. Aceste procedee sunt folosite de săritor în funcţie de stagiul în probă şi de modul cum se adaptează. A. Bineînţeles că la acestea se adaugă şi înălţimea C. 51 . astfel bătaia şi elanul au valori apropiate. ELANUL BĂTAIA ZBORUL ATERIZAREA Performanţa în săritura în lungime se bazează în principal. pe exploatarea la maxim a vitezei de deplasare şi detentei săritorului. D. Numai la viteze apropiate între săritori pe ultima parte a elanului diferenţele de performanţă depind de tehnicitatea fiecăruia. Ele sunt: săritura cu l ½ pas în zbor. Pentru performanţă însă fazele îşi au importanţa lor. în condiţiile încadrării tehnicii acestuia în legităţile biomecanice care o guvernează.A. ELANUL Este un elan rectiliniu şi are ca scop realizarea unei viteze maxime controlabile care prin intermediul bătăii să fie transformată în viteză ascensională sub un unghi de desprindere optim. săritura cu extensie” (sau întinsă).se află într-o interdependenţă absolută. fiecare fază este determinată de cea anterioară şi o determină pe cea care urmează.

Raportul optim arată că sfîrşitul elanului. ştiut fiind faptul că cu cât viteza orizontală este mai ridicată. practic cea mai mare viteză se constată pe penultimul pas dinaintea bătăii şi o pierdere de viteză pe ultimul pas.Lewis – aprox.G. Această lungime a penultimului pas de alergare (cu 11-18 cm) este urmată de o scurtare a ultimului pas pentru a asigura dirijarea impulsiei în direcţia C.08 – 0.15 m la performanţă.O creştere de 0. cu atât durata în timp a bătăii este mai mică. C. respectiv ultimii 3 paşi. determică performanţa prin modul cum se pregăteşte bătaia cu o pierdere cât mai mică de viteză.G. Powers – 23 paşi). Astfel. În aceste condiţii lungimea elanului.1 m/s a vitezei de alergare asigură o creştere de 0. şi o viteză crescută de executare a bătăii (cu 20-24 cm). Prin aşezarea pe plat a ultimilor 2 paşi de elan se permite coborârea C. Faţă de cele arătate mai sus deducem că cea mai bună 52 . este stabilită în mod individual în funcţie de capacitatea de accelerare a fiecăruia (B. care poate fi de 35-45-50 m la bărbaţi şi 32-40 m la femei.G.Beamon – 20 paşi. 23 paşi. a săritorului.G. Acest lucru este favorizat în principal de o viteză orizontală superioară şi de rapiditatea cu care se execută bătaia. B. Dacă tendinţa săritorului trebuie să fie de a creşte viteza continuu. în timpul bătăii se produce o reducere a vitezei orizontale cu 9 – 15 %. bazinul trebuind să avanseze pentru a fi pe piciorul de bătaie imediat. BATAIA (desprinderea) Scopul bătăii este de a transforma viteza orizontală (obţinută în urma alergării pe elan) în viteză ascensională în direcţia cea mai favorabilă (unghi de desprindere optim).

iar la un raport spre 3:1 ar scădea. precedând impulsia. unghiul de desprindere favorabil ar fi 23-27°.G. Raportat la unghiul optim teoretic de desprindere. care este de 45°. În aceste condiţii unghiul de desprindere depinde de viteza orizontală şi capacitatea săritorului de a se desprinde cu o viteză orizontală cât mai mare. a corpului săritorului. Astfel se crează o presiune suplimentară pe sol şi ca urmare o reacţie a reazemului crescută. totul în relaţie strînsă cu lungimea săriturii. Acum se departajează net procedeele tehnice folosite. viteza orizontală fiind transformată în viteză ascensională. C. imediat ce piciorul de bătaie a luat contact cu pragul. Şi avântarea segmentelor libere are rol activ dacă este executată la timp. ZBORUL În scopul de a realiza o performanţă optimă a săriturii se ţine cont că forţa de accelerare produsă de bătaie imprimă săritorului o viteză optimă în care componenta verticală este dominantă. în acest fel săritura în lungime devenind o continuare a alergării pe o traiectorie mai înaltă.G. Astfel săritorul începător va 53 . Este faza care asigură un echilibru dinamic controlat şi care pregăteşte o aterizare eficientă. ca urmare a rezultatului de transformare a vitezei orizontale în viteză ascensională.bătaie este atunci cînd rezistenţa la mişcarea orizontală este redusă la minimum şi impulsia este cea mai mare posibilă şi dirijată total în direcţia C. Raportul optim între viteza orizontală şi viteza verticală este de 2:1 şi chiar mai mare (3:1) în favoarea primei. Se constată la ora actuală că bătaia nu este altceva decât o impulsie foarte puternică a pasului de alergare.

deoarece este cel mai simplu şi accesibil zbor şi asigură baza de învăţare pentru procedee mai evoluate. care au scopul în scopul menţinerii echilibrului corpului şi pregătirea aterizării. o forţă şi o mobilitate optimă. Procedeul utilizat se diferenţiază în funcţie de experienţa subiecţilor. Zborul este faza care diferenţiază procedeele tehnice ale săriturii în lungime. fapt care se datorează momentului unghiular creat în timpul bătăii. Mişcările pe care le execută săritorul în timpul zborului sunt rotaţii compensatorii care asigură echilibrul în zbor şi care marchează şi tehnica zborului. tehnica zborului nu are influenţă directă asupra lungimii săriturii.G. Datorită faptului că după desprindere traiectoria C. Zborul Săritura 54 .Zborul durează din momentul desprinderii piciorului de bătaie de pe prag. . fiind cea mai simplă şi care asigură o impulsie totală a piciorului de bătaie şi o avântare activă în sus şi înainte a segmentelor libere şi umerilor. a corpului săritorului este determinată şi neinfluenţabilă.folosi tehnica cu 1 ½ pas în zbor. până la reluarea contactului cu solul. supleţe şi coordonare. În timpul zborului săritorul efectuează o serie de mişcări. crt. iar marii performeri ajung până la 3 paşi şi jumătate. acesta trebuie să diminueze cât mai mult această tendinţă de rotaţie. ceea ce denotă o viteză. datorită faptului că asigură efectuarea bătăii corecte cu impulsie completă şi avântarea activă a celorlalte segmente.Săritorii care dezvoltă o viteză mai redusă pe elan (şi unele săritoare) preferă săritura “întinsă” (sau “cu extensie”). Săritorii care aleargă cu o viteză superioară pe elan preferă tehnica cu paşi în zbor (2 ½ paşi în zbor). Pentru începătorii se recomandă procedeul cu ghemuire şi 1 ½ paşi în zbor. Cu toate că după desprindere săritorul are tendinţa unei rotaţii înainte în axul transversal al corpului. păstrând atât cât îi este necesar pentru o aterizare echilibrată şi lungă.G. respectiv: Nr. a săriturii. Aceste mişcări trebuie se caracterizează prin amplitudine. Totul depinde de calităţile motrice.

Săritura se efectuează mai ales în cadrul bateriei de exerciţii din şcoala săriturii. 3 ½ paşi Săritură în lungime cu paşi şi extensie Procedee tehnice ale săriturii în lungime ▪ Săritura în lungime cu ghemuire este recomandată şcolarilor mici sau celor care se iniţiază în atletism. cu gambele flectate şi călcâiele spre înapoi. corpul îşi schimbă poziţia printr-o mişcare mai puţin obişnuită. lângă piciorul de bătaie.2 ½. Zborul debutează cu gruparea rapidă a genunchilor spre înainte sus şi menţinerea lor în această poziţie. începătorilor. având în vedere faptul că în timpul zborului. poziţie de extensie la nivelul marilor articulaţii. pentru valorificarea maximă a zborului. Coborârea piciorului de avântare are ca efect proiectarea bazinului înainte. coapsele ridicate. 55 . Săritura în lungime cu ghemuire ▪ Săritura în lungime întinsă sau cu extensie este un procedeu mai elaborat decât precedentul. în vederea aterizării. până în apropierea momentului aterizării. care presupune participarea mai activă a practicantului. Ulterior picioarele sunt aduse înainte. cu piciorul de avântare înainte îndoit. cu întinderea lor.1 2 3 4 Grupat Extins Cu paşi Combinat Săritură în lungime cu ghemuire ăritura în lungime întinsă Săritura în lungime cu 1 ½. care s-a păstrat întins înapoi încă din momentul desprinderii. în poziţia de pas sărit. În partea descendentă a zborului piciorul de avântare coboară şi se întinde. printr-o mişcare de extensie din articulaţia şoldului. Din inerţia forţei de desprindere. La aterizare picioarele coboară spre sol. săritorul se află în partea ascendentă a zborului. urmând extensia gambelor.

cu tălpile în flexie dorsală se îndoaie. În finalul porţiunii descendente a zborului. braţele coboară rapid spre înapoi. încât să fie 56 . formând unghi de 90° în articulaţia genunchiului. iar piciorul de avântare este îndoit. în timp ce piciorul de bataie pendulează înainte cu genunchiul îndoit. aflate de asemenea în acţiune compensatorie. aduce o pierdere mai mică de viteză orizontală şi asigură o desprindere mai lină. Braţele participă la efortul de aterizare. Aterizarea trebuie să evite căderea săritorului înapoi. Pregătirea fazei de bătaie. În faza descendentă a zborului. În acelaşi timp braţele. apoi pendulează înapoi jos. Pentru un zbor cât mai lung. După desprindere săritorul se află în poziţie de pas sărit. pendulează alternativ cu membrele inferioare. Pentru a realiza o aterizare cât mai eficientă. prin aplecarea trunchiului cu braţele înainte. bătăii piciorul de avântare urcă rapid până la orizontală. Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor ▪ Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor presupune o tehnică mai elaborată decât cele anterior prezentate şi se diferenţiază prin numărul de paşi executaţi de săritor în timpul zborului. trunchiul se află pe verticală. săritorul aduce înainte piciorul dinapoi şi îl alătură celui dinainte. Lucrul braţelor se desfăşoară coordonat cu cel al picioarelor. La contactul cu solul. consolidând echlilibrul general. în aşa fel. concomitent cu extinderea gambelor în vederea pregătirii aterizării. Tălpile săritorului trebuie să atingă nisipul. iar trunchiul se apleacă înainte pe coapse. care realizează echilibrul general al corpului. membrele inferioare. După efectuarea bătăii. în care piciorul de bătaie este menţinut înapoi. trece prin planul suprafeţei de aterizare. gambele sunt extinse energic înainte pentru a valorifica la maximum traiectoria de zbor. călcâiele iau contact cu nisipul. prin extensie din articulaţia şoldului. Pendulările descrise sunt rotaţii compensatorii. În prima parte a zborului. avansaţi şi elevi din clasele gimnaziale.Săritura în lungime cu extensie ▪ Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor este uşor de practicat de către începători. ridicând genunchi spre orizontală. efectuând o acţiune de pendulare spre înainte. iar în partea a doua trece în uşoară extensie Depărtarea dintre coapse formează un unghi de 100-120°care se menţine cât mai mult posibil. în punctul în care prelungirea tangentei la traiectoria centrului de greutate. Braţul opus piciorului de avântare se află ridicat în dreptul privirii. cu coapsa la orizontală.

. pregătită şi realizată corect şi echilibrat.înaintea proiecţiei verticale a centrului de greutate. coordonate cu membrele superioare . îndemânare şi mobilitate a atletului şi este legată de componenta descendentă a vitezei zborului. asigură luarea contactului cu nisipul cât mai departe de locul unde ar intersecta solul traiectoria C. prin rotaţiile compensatorii efectuate de membrele inferioare.consolidarea echilibrului general.G.. Avantajele utilizării procedeului cu paşi în zbor constau în: . prin paşii de alergare în zbor.valorifică acţiunea piciorului de bătaie. Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor D.continuarea acţiunii membrelor inferioare. ATERIZAREA O aterizare raţională care să nu influenţeze rezultatul în mod negativ al săriturii depinde de gradul de tehnicitate. dar nu exagerat de înclinat. Această fază.G. fără ca săritorul să 57 . prin avântarea energică a piciorului liber spre înainte.

lung de 1. Sectorul de aterizare pentru săritura în lungime Bătaia se efectuează la pragul de bătaie construit din lemn. 58 . sub un unghi 30º.25m fiind marcată de două benzi late de 5cm. fiecare atlet având dreptul la trei sărituri. Pragul de bătaie Ordinea desfăşurării săriturilor în concurs este trasă la sorţi. perpendicular până la linia de bătaie a pragului. Zona de aterizare. cea mai apropiată lăsată de orice parte a corpului (cota “0” a ruletei). marginea pragului dinspre groapa cu nisip. numită linia de bătaie se continuă cu pragul pentru plastilină lat de 10cm şi lung de 1.22-1.00m fiind aşezată cu ax longitudinal. iar lăţimea de 1. Prevederile regulamentului de concurs Concursurile se desfăşoară condiţii materiale standard. în care pista de elan are lungimea minimă de 40m şi maxim de 45m.75m şi maximă de 3. Acestea se măsoară de la urma faţă de prag.22m ridicat faţă de nivelul pragului de lemn.21-1. respectiv groapa cu nisip are o lăţime minimă de 2. Groapa de aterizare este umplută cu nisip fin şi umed.22 m şi lat de 20 cm. la nivelul pistei de elan. Totodată aterizarea are rolul de a absorbi şocul la contactul cu nisipul.cadă înapoi şi având posibilitatea de a se redresa spre înainte.21-1. în prelungirea pistei de elan. la o înălţime de 7mm. în direcţia alergării. a cărui suprafaţă este la acelaşi nivel cu pragul de bătaie. plasat la o distanţă de cel puţin 10m faţă de extremitatea zonei de aterizare.

cu orice parte a corpului. fie în faţa sau în spatele liniei de bătaie prelungită. Se consideră o greşită o încercare a unui săritor. se ia în considerare următoarea performanţă ca valoare. dacă acesta: .efectuează bătaia de o parte sau alta a extremităţilor laterale ale pragului de bătaie.în afara zonei de aterizare) . iar primul său contact cu solul la exteriorul zonei este mai aproape de linia de bătaie. TEHNICA SĂRITURILOR ÎN ÎNĂLŢIME Fazele corespondente tehnicii săriturii în înălţime constau dintr-o succesiune ordonată de mişcări având drept scop trecerea peste o ştachetă aşezată în poziţie orizontală la înălţime cât mai 59 . .Măsurarea lungimii săriturii Clasamentul se efectuează în ordinea descrescătoare a performanţelor obţinute.depăşeşte linia de bătaie. decât decât semnul cel mai aproape făcut în nisip. . în caz de egalitate.părăseşte zona de aterizare. mai aproape de linia de bătaie. primii opt săritori.în aterizare atinge solul în afara zonei de aterizare. Săritură nereuşită (ultima urmă .mai aproape de prag . . . decât urma cea mai aproape rămasă în nisip. înainte de zona de aterizare. în ordinea performanţelor au dreptul la trei încercări suplimentare.atinge solul dincolo de linia pragului. respectiv 1 minut.depăşeşte timpul acordat pentru efectuarea unei săriturii.

Celelalte procedee sunt folosite ca mijloace de consolidare a bătăii pregătitoare a zborului pe traiectorie asccendentă înaltă. . Mişcările de rotaţie pot fi accelerate sau încetinite prin acţiunile compensatorii ale segmentelor corpului. In evoluţia tehnicii acestei probe cunoaştem : săritura cu păşire săritura cu rostogolire ventrală săritura cu rostogolire dorsală Scopul săriturilor în înălţime este de autopropiectare a corpului pe o traiectorie preponderent verticală. rostogolire sau răsturnare. Zborul astfel produs are forma unei parabole abrupte. zbor şi aterizare.procedeul consolidează formarea la practicanţi a deprinderii de bătaie blocată. Acest fapt este realizabil în condiţiile unei desprinderi dinamice. dar sub un 60 . Toate fazele săriturii sunt strâns legate între ele şi se condiţionează reciproc. accesibil. folosindu-se de autoproiectarea corpului şi trecerea cât mai raţională a obstacolului – stachetă. respectiv păşire. urmată de fazele de zbor. Veriga de bază în tehnica săriturilor se constituie în modalitatea de trecere peste ştachetă. Structura tehnică a săriturilor respectă mecanismul de bază. Procedeele tehnice au evoluat de-a lungul timpului: Zborul Săritura 1 Forfecare Săritura în înălţime cu păşire Rostogolire laterală Săritura în înălţime cu rostogolire laterală Rostogolire Săritura în înălţime cu ventrală rostogolire ventrală Răsturnare dorsală Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală Procedee tehnice ale săriturii în înălţime Procedeul actual utilizat de toţi săritorii este cel cu răsturnare dorsală. de deconectare şi refacerea activă (în urma solicitării aceluiaşi picior de bătaie). cât mai înaltă. Săriturile în înălţime impun învingerea forţei gravitaţionale. elan şi în final aterizarea. cu desprindere pe traiectorie verticală. faza cea mai importantă este bătaia. pentru trecerea peste un anume reper înălţat.procedeul este simplu. natural. . respectiv legarea logică şi legică a fazelor: elan. a coordonării segmentare. zbor pe o traiectorie ce nu mai poate fi modificată de mişcările săritorului.Elanul constă într-o alergare accelerată de 5-7 paşi. . a coordonării generale a corpului. respectiv ştacheta. cât şi ca mijloace auxiliare de pregătire sportivă. care de fapt nu mai influienţează prestaţia săritorului după epuizarea zborului. Tehnica săriturii în înălţime cu păşire sau cu forfecare. numită astfel datorită aspectului pe care îl are acţiunea membrelor inferioare în timpul zborului.procedeul poate fi utilizat în condiţii materiale minime. În această relaţie. în parametrii optimi de forţă şi viteză.mare. a forţei membrelor inferioare. este un procedeu impus de programă în activitatea şcolară şi folosit cu atleţii începători. efectuată în linie dreaptă. determinată de bătaia necentrată. Argumentele care îl recomandă sunt: . efectuate pe un singur picior. bătaie.

45°. genunchiului. După depăşirea ştachetei. Alergarea cu viteză controlabilă se efectuează degajat. Piciorul rămâne întins până la depăşirea planului superior al ştachetei. dinapoi spre înainte. elanul se efectuează din partea stângă a ştachetei. Aceste articulaţii preiau greutatea şi amortizează şocul produs de coborârea corpului de la o anumită înălţime. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALA 1. aflat depărtat de ştachetă. Zborul are aspectul unei păşiri în care piciorul de avântare urcă întins. Piciorul de avântare efectuează o mişcare înainte-sus. Bătaia 3. Săritura în înălţime cu păşire SCHEMĂ TEHNICĂ A. Zborul B. după care se îndoaie uşor. iar dacă săritorul bate pe piciorul drept. Elanul 61 . Bătaia se execută puternic. Dacă săritorul bate pe piciorul stâng. care se avântă energic. care întârzie liber în jos. oblic faţă de planul ştachetei. . cu vârful pe direcţia elanului. pe toată talpa.Zborul începe din momentul întreruperii contactului piciorului de bătaie cu solul şi se încheie la primul contact al piciorului de avântare cu nisipul gropii. . fapt ce favorizează depărtarea bazinului de ştachetă.Aterizarea este faza care începe din momentul în care piciorul de avântare ia contact cu solul. angrenând şi braţele în acţiune. şi a şoldului. iar trunchiul se apleacă înainte şi se răsuceşte uşor spre piciorul de bătaie.unghi de 35°.Bătaia se efectuează pe piciorul puternic. Ultimii doi paşi ai elanului respectă ritmul lung-scurt. Elanul 2. urmat de piciorul de bătaie. . acţionează braţele şi umerii. cu genunchiul întins şi talpa în flexie dorsală. În acelaşi timp cu avântarea piciorului liber. în scopul combinării forţelor interne şi externe spre proiectarea verticală a corpului. prin flexie controlată a gleznei. piciorul de avântare coboară rapid. la 2-3 lungimi de talpă sau 70-90cm de proiecţia acesteia pe pista de elan. Zborul efectuat prin trecerea succesivă (păşire) a membrelor superioare peste ştachetă se constituie în veriga principală a tehnicii săriturii în înălţime cu păşire. elanul se efectuează din partea dreaptă a ştachetei.

în zbor. dar cu o traiectorie lungă a C. Bătaia 3. în ordinea succesiunii fazelor săriturii prezentată în manualul cursului de bază.G.75 – 1. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ 1. Pregătirea bătăii constă în accelerarea ultimilor paşi ai elanului şi o creştere a amplitudinii (lungimii) penultimului pas. penultimul pas – F – 1.2. CORESPONDENŢE ÎNTRE ROSTOGOLIREA VENTRALĂ RĂSTURNAREA DORSALĂ ŞI Pe fondul descrierii tehnicii.25°) permite viteza cea mai mare. asigură realizarea unei viteze orizontale superioară (7-8 m/s) şi posibilitatea realizării în bune condiţiuni a culcării. care realizează o coborâre a C.F – 1. Elanul Elanul. Un unghi mai mic (cca. învăluirii şi eschivării ştachetei. Un unghi de elan mai mare obligă la o blocare mai fermă a vitezei orizontale. 2.75 m. ultimul pas. ultimul pas.95 – 2. Bătaia 62 . al săritorului şi prin aceasta posibilitatea acţionării cu forţele interne pe un drum mai lung în timpul bătăii. O bătaie eficientă presupune o scurtare a ultimului pas al elanului.G.00 m.85 m.B – 1.70 – 1. A.G. Zborul C. astfel: penultimul pas – B – 2.25 m. prezentăm aspectele de analiză biomecanică a celor două procedee.G.15 – 2. executat sub un unghi de 20-40° faţă de ştachetă.

Aşezarea pe sol se face sub un unghi de 50-60°. după care cedează din genunchi (se flectează) pentru a asigura strecurarea sa în jurul ştachetei şi conducerea mişcării de rotaţie pe parcursul învăluirii ştachetei.În timpul bătăii înălţimea C.1 / 4. cu o viteză verticală de 4. al săritorului se ridică cu 20-40 cm de la aşezarea piciorului de bătaie pe sol până la extinderea sa totală în urma impulsiei.G.G. în timpul bătăii şi de viteza acestei deplasări. In acest moment unghiul format între gambă şi coapsă la piciorul de bătaie este de 135-140°. la început “blocat” (întins). Desprinderea săritorului de pe sol se face sub un unghi de 60-70°. Piciorul de atac se menţine întins până la trecerea sa de orizontală.G. după aceea cedând pentru a asigura condiţii optime unei împulsii totale şi rapide datorită aşa-zisei comprimări a resortului.5 m/s. respectiv de avântarea în sus a piciorului liber şi a ambelor braţe. Impulsia piciorului de bătaie este precedată de acţiunea de atac. La rostogolirea ventrală Vo (viteza orizontală) depinde de înălţimea deplasării C.G. 63 .

prin compensare. În trecerea peste ştachetă.G. pentru ca. Elanul 64 . Acest lucru se realizează prin trecerea ştachetei în primul rând cu piciorul de atac şi braţul de aceeaşi parte. B. Zborul Zborul la săritura în înălţime cu rostogolire ventrală trebuie să asigure o coordonare perfectă în spaţiu şi timp astfel încât. învăluirii ştachetei şi a mişcărilor compensatorii. C. care se duc mult în jos pe verticală.G.G. cu cât se realizează o grupare mai mare a diferitelor segmente ale corpului în jurul C. al săritorului să fie cât mai coborât sub nivelul barei. să ajute trecerea totală dincolo de ştachetă.3. cu atât acesta va fi coborât şi ca atare cu aceleaşi calităţi un săritor poate trece peste înălţimi mai mari. în urma culcârii.G. apoi cu capul şi cu trunchiul. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1.

Forţa centrifugală realizată prin alergarea curbilinie nu este importantă. alergarea se relaxează continuând să accelereze.Elanul la săritura în înălţime cu răsturmare dorsală are 3 faze: punerea în acţiune. În alergarea pe elan. realizîndu-se şi o plasare corectă a trunchiului şi bazinului pentru bătaie. de 25-30° juniori şi femei şi spre 30° la bărbaţi. astfel încât se evită a se depăşi planul ştachetei datorită forţei centrifuge.G. viteza maximă utilizabilă atingându-se de fapt la terminarea alergării în linie dreaptă. se realizează echilibrul alergătorului astfel. Şi aici se coboară C. iar pe ultima parte trunchiul se redresează. 65 . Ea însă asigură punerea sub tensiune a muşchilor extensori şi o poziţie favorabilă unei bătăi eficiente. În partea a doua a elanului tempoul se accelerează. accelerarea şi ultima parte care asigură pregătirea bătăii şi care se efectuează pe 3-5 paşi de alergare curbi-linie.G. pasul atingând amplitudinea maximă. 18 cm). prin înclinarea corpului se îndepărtează centrul de greutate de planul ştachetei spre interior pe ultimii paşi. Laba piciorului de bătaie se aşează pe sol sub un unghi cât mai mic faţă de ştachetă. ea terminându-şi acţiunea odată cu ultimul contact cu solul. Înclinarea corpului trebuie să fie de 20-25° la elevi. pe penultimul pas (cca.

Bătaia şi desprinderea În timpul bătăii datorită blocării vitezei orizontale şi unei impulsii (în afara C. preluându-se de la săritura cu “rostogolire ventrală” avântarea ambelor braţe simultan.G.G. ţinând seamă de faptul că durata în timp a bătăii este mai scurtă la răsturnarea dorsală (220-200 m/s) faţă de cea de la rostogolirea 66 . Încercările de a efectua şi atacul cu piciorul liber întins în prima parte a sa nu a dat rezultate. Desprinderea săritorului de pe sol se realizează sub un unghi de 57-62° cu o viteză orizontală micşorată în timpul bătăii cu 2.70 m/s. Atacul la acest procedeu tehnic a fost şi el perfecţionat.30 – 3. Acestea sunt rotaţiile reale în jurul axului longitudinal al corpului şi în jurul axului transversal.2. trecerii peste aceasta cu spatele şi eschivării ştachetei. Senzaţia în momentul desprinderii pe verticală prin rotarea pe verticală este că săritorul intră într-o traiectorie de spirală.) se crează rotaţiile necesare culcării pe ştachetă.

pe verticală. al corpului. Zborul Este faza prin care se valorifică elanul şi bătaia desprindere şi se manifestă ca rezultat al transformării vitezei orizontale în viteză verticală prin intermediul bătăii când săritorul se desprinde de sol cu o viteză de 5. aceasta determinând înălţarea C. Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală .G. cât mai sus ca urmare a impulsiei exercitată cu o viteză cât mai mare şi cu o desprindere sub un unghi cât mai mare faţă de orizontală.ventrală (270-230 m/s).G.1 – 5.8 m/s la femei.G. Calitatea şi tehnicitatea unui săritor în înălţime constă tocmai în capacitatea de a ridica C.G.6 m/s la bărbaţi şi de 4. Braţul înspre partea piciorului oscilant de atac se trimite lung în sus cu tendinţa de a trece primul peste ştachetă şi de a direcţiona săritura.G. Un plus de 0.1 m/s la viteza verticală a unui săritor dă un plus de 3 cm la ridicarea C.bătaia 3.G. 67 .6 – 4.

G.G.4 m/s FLOP – forţă Viteză elan 7.Modalitatea de trecere şi eschivare a ştachetei în “arc dorsal” se bazează pe trecerea succesivă a unor părţi ale corpului dincolo de bară. pe ultimii 2 paşi şi la începutul zborului. Pierdere de viteza orizontală importantă înaintea ultimului pas. Caracteristicile celor două variante nu le departajează deşi ele sunt următoarele: FLOP . coordonată unilateral a braţelor. Au o greutate foarte uşoară şi fond mediu de antrenament cu haltere. Tendinţa de a avea capul întors spre înapoi. totul realizîndu-se în principal pe rotaţia reală în jurul axului transversal al corpului. rămîne relativ avansat şi înălţat. Dublă mişcare de braţe. particular pe ultimii paşi Acţiunea rapidă. Pierdere uşoară de viteza orizontală pe ultimul pas. Foarte activ în zbor. C.0 – 8. respectiv varianta “FLOP – viteză” şi varianta “FLOP – forţă” şi aceasta pe baza aprecierii raportului forţă/greutatea corpului şi a componentelor vitezei şi puterii.0 m/s Lungimea aproximativă a elanului 8-9 paşi 10 – 12 paşi Ridicarea genunchilor în sus accentuată în alergare (poziţia de sprint). coboară şi rămâne în urmă faţă de piciorul de bătaie. Avântarea ambelor braţe simultan. atletul strecurându-se peste bară. Lasă să cadă piciorul de atac şi trage 68 .G. lungă şi susţinută.G. C. Practica a departajat 2 verticale la acest procedeu tehnic.viteză Viteză aproximativă pe elan 7.7 – 8. Fac antrenament de viteză şi acest lucru le Poziţia de alergare pe elan cu genunchii mai puţin ridicaţi.

Lucrul mediu de viteză. Aterizarea Aterizarea se efectuează pe partea superioară a trunchiului. Aceasta este din fibre de sticlă sau alt material potrivit. locul de bătaie este orizontal şi doi stâlpi sprijină ştacheta. din care sunt confecţionate sectoarele nu se ridică probleme în legătură ce aterizare săritorilor la acest procedeu tehnic. Zona de aterizare nu este mai mică de 5m lungime şi 3m lăţime. Datorită materialelor de calitate superioară. 4.zborul Poziţia de „arc dorsal” în zbor La ambele variante însă trebuie puse pe acelaşi plan următoarele: a fi foarte rapid.2cm). Lungimea totală a ştachetei este de 4m (+/.place. nu se recomandă ştacheta de metal.după desprindere. PREVEDERILE REGULAMENTULUI DE CONCURS Concursurile se desfăşoară în condiţii materiale standardizate în care pista de elan are de 2025m. un elan agresiv şi orientare pe verticală a componentelor desprinderii. pentru a evita ca ştacheta să fie deplasată printr-o mişcare a zonei de aterizare care atinge stâlpii. cu un tonus controlat al flexiilor articulare ale membrelor inferioare. Stâlpii sunt suficient de înalţi şi vor depăşi cu cel 69 . a asigura forţă şi rapiditate pe ultimii 2 paşi ai elanului. gambele sub el . Între stâlpi şi zona de aterizare este un spaţiu de cel puţin 10cm. cu o greutate de 2 kg. Greutatea este mai ridicată şi fac antrenamente cu haltere. Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală .

puţin 10cm. dar şi aici doboară ştacheta.G. se va proceda la „concursul de baraj”. cu 3. soarta atletului fiind aceeaşi. După fiecare tur de câte trei încercări. fără a trece ştacheta. în funcţie de înălţimile succesive la care se ridică ştacheta după terminarea fiecărui tur. după terminarea fiecărui tur. care se ivesc destul de des. până când egalitatea va fi rezolvată.85m îşi face a doua săritură. Stâlpii nu se deplasează în timpul probei. Înainte de începerea concursului. Spre exemplu.80m şi ratează prima încercare. adică poate renunţa la o încercare de la o anumită înălţime. Dacă săritorul greşeşte şi a treia oară. un atlet va fi eliminat din concurs. 4. Un concurent poate opta pentru intrarea în concurs. oricare ar fi înălţimea la care s-au produs încercările ratate. Se consideră a fi ratată o săritură în cazul în care atletul doboară ştacheta de pe suporţi sau intră în planul vertical al stâlpilor cu mâna.90m sau mai sus. după care renunţă să mai sară la 1. este clasat înaintea celorlalţi. cu piciorul sau cu orice parte a corpului. 70 . Descrieţi caracteristicile tehnicii la înălţime raportată la C. Clasamentul se întocmeşte în ordinea performanţelor.85m. ştacheta se ridică conform prevederilor regulamentare de ridicare succesivă. la orice înălţime care urmează. Desigur că cele trei încercări greşite se puteau produce şi la 1. săritorul care a efectuat cel mai mic număr de încercări la înălţimea respectivă. Ordinea efectuării încercărilor se stabileşte prin tragere la sorţi. conform înălţimii minime fixată şi anunţată de arbitrul şef şi va putea sării după cum doreşte. În cazul egalităţilor. În cazul de faţă. el va fi eliminat din concurs.G. cele mai puţine încercări greşite. Săritorul este obligat să execute bătaia pe un singur picior. săritorii sunt anunţaţi de un arbitru care este înălţimea la care începe concursul şi înălţimile succesive la care se va ridica ştacheta. 10 cm. Pe suporţi. decât dacă judecătorul probei consideră că este necesar. AUTOEVALUARE 1. este clasat înaintea celorlalţi.în cazul în care egalitatea se menţine şi numai dacă este vorba de locul I. După trei greşeli succesive. atunci concurentul care are în toată proba. inclusiv la înălţimea la care a trecut ultima oară. fie la 1.80m şi abia la 1. dacă nici în acest caz nu se rezolvă egalitatea.când doi sau mai mulţi concurenţi au terminat concursul la aceeaşi înălţime. 5. pe care o poate efectua unde doreşte: fie tot la 1.80 m. săritorul mai are dreptul la o singură încercare. între extremităţile ştachetei şi stâlpi este un spaţiu de cel puţin 1 cm. dacă egalitatea se menţine. . un atlet sare la 1. înălţimea maximă la care va putea fi ridicată. Dacă nu este vorba de locul I. se procedează astfel: . acesta începe prin acordarea unei încercări la ultima înălţime la care concurenţii au doborât ultima oară ştacheta. fiecare concurent are dreptul la câte o singură încercare la înălţimea respectivă. bineînţeles. concurenţii aflaţi la egalitate vor ocupa acelaşi loc în clasament. ştacheta va fi coborâtă sau urcată câte 2cm.

4.G. Descrieţi săritura în înălţime cu păşire. Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire dorsală şi avantajele în raport cu C. aruncarea ciocanului) tip azvârlire (aruncarea suliţei şi a mingii mici de oină) SCHEMĂ TEHNICĂ A. Comparaţi tehnicile – rostogolire ventrală şi rostogolire dorsală 6. BAZELE GENERALE ALE TEHNICII ARUNCĂRILOR În atletism performanţele probelor de aruncări sunt determinate de forma şi dimensiunile obiectelor proiectate la o distanţă cât mai mare. După modalitatea de eliberare a obiectului şi forţa care este aplicată avem următoarea clasificare a aruncărilor: tip împingere (aruncarea greutăţii) tip lansare (aruncarea discului. Elanul 2. Rezistenţa aerului B. Tehnica este adaptată la cerinţele regulamentului competiţional care se referă la modul de priză a obiectului. Unghiul de lansare 3. Efortul final de aruncare 71 . Înălţimea de eliberare 4. de viteză b. de forţă 5. de mişcări preliminare la dimensiunile spaţiului de elan. Viteza iniţială de proiecţie 2. Comparaţi cele două variante ale săriturii dorsale (flop) a. FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA ARUNCĂRII 1. STRUCTURA MOTRICĂ A ARUNCĂRILOR 1. TEHNICA ÎN PROBELE DE ARUNCĂRI 1.G.2. Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire ventrală? 3. modul de eliberare a obiectului.

Viteza iniţială de proiecţie (Vo) Viteza de eliberare (Vo) este factorul cu ponderea cea mai mare în realizarea distanţei de aruncare Valoarea Vo este determinată de următorii factori (agenţi): . . .compunerea forţelor . Distanţa de zbor a obiectului depinde de următorii factori: viteza iniţială de proiecţie (Vo). Practic aceasta se realizează atunci când în mişcarea de aruncare este angrenată întreaga masă musculară a picioarelor. unghiul de proiecţie înălţimea de la care este proiectat (Ho) rezistenţa aerului (forţa portantă) acceleraţia gravitaţională (G) 1.Scopul urmărit de atlet în aruncări este de a proiecta un obiect de forme şi dimensiuni determinate la o distanţă cât mai mare folosindu-se de mijloace permise de regulamentul de concurs. Dar coordonarea forţelor trebuie “organizată” pentru că dacă ele acţionează haotic se pot stânjeni. la terminarea acţiunii vom avea: 72 . se pot anula între ele scăzând eficienţa mişcărilor urmărite în aruncare. trunchiului şi braţelor. Dacă un număr dat de forţe acţionează cu intensitate maximă. La aruncări este foarte important ca numărul forţelor angajate să fie cât mai mare.drumul (traiectoria) de acţiune a forţelor.intensitatea forţelor.numărul forţelor care acţionează în fazele de accelerare a vitezei. Pentru aceasta compunerea forţelor (coordonarea lor) trebuie să se efectueze într-o anumită ordine (tehnica fiecărei probe indică această ordine). întrucât în acest mod numărul forţelor este proporţional cu cel al grupelor musculare angrenate în mişcare. pe o anumită traiectorie.

rezultanta fiind mai mică.o viteză iniţială a obiectului maximă în cazul când forţele acţionează simultan. Pentru obţinerea celei mai ridicate viteze iniţiale tehnica raţională cere atletului să execute o serie de acţiuni care să asigure obiectului de aruncat o mişcare continuu accelerată pînă în momentul lansării lui.compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni succesive. Între forţele simultane şi active trebuie să se asigure o durată cît mai lungă de acţionare pe o traiectorie de accelerare cu lungime optimă care să asigure un transfer activ şi eficace de forţă asupra obiectului. 73 . combinată cu . dacă forţele intră în acţiune în ordinea descrescândă a intensităţilor (mai întâi forţele cele mai mari. . Orice întrerupere sau semiîntrerupere face ca efortul precedent să devină iar efortul care urmează să fie evident îngreunat. pe tot parcursul şi pe aceeaşi direcţie. Acţiunea simultană a forţelor pe o singură direcţie are o mare importanţă întrucât în acest caz ele se compun pe aceeaşi linie. încât forţele acţionează simultan şi se compun conform regulei paralelogramului de forţe. Valoarea vitezei iniţiale poate fi mărită şi în cazul angrenării succesive.o viteză iniţială minimă dacă forţele acţionează succesiv numai pe o fracţiune de parcurs. Micşorarea vitezei în timpul executării mişcării de aruncare este contraindicată deoarece duce la contracţii musculare mai lente şi nu se realizează transferul de forţe eficient. Valorile acestor forţe rezultă din: . pe fracţiuni de parcurs. Foarte important pentru practică este faptul că mişcarea de aruncare odată începută trebuie să se execute în mod armonios şi continuu până la terminarea ei.compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni simultane. apoi cele mai mici).

"înălţimea de eliberare". suliţă). Această diferenţă de nivel (Ho) are o influenţă asupra performanţei mai mare la aruncarea greutăţii decât la celelalte probe (vezi referiri la cap. iar la aruncarea greutăţii 74 . Unghiul de lansare Unghiul de lansare este format din direcţia vectorului de lansare Vo şi orizontală şi el influenţează direct lungimea aruncării la toate probele. unghiul cel mai favorabil pentru atingerea unei distanţe cât mai lungi de aruncare (toate celelalte condiţiuni fiind egale) este cel de 45°. Inălţimea de eliberare (Ho) Obiectul trebuie să părăsească mâna aruncătorului la o înălţime de sol cât mai mare. ciocanului şi suliţei unghiul de eliberare poate să fie mai mic (din cauza lungimii mari a distanţei de aruncare şi a înălţimii de eliberare ). În condiţiile normale de concurs aerul prin rezistenţa pe care o pune obiectului în zbor modifică traiectoria acestuia. Teoretic. La aruncarea discului. situaţie care are influenţă şi asupra unghiului de lansare. îndeosebi când obiectul prezintă anumite calităţi aerodinamice (disc. În practică unghiul optim de lansare este mai mic de 45° din cauză că punctul de eliberare a obiectului (Ho) nu asigură înălţimea de eliberare optimă a obiectului. 2.1. Cînd toţi ceilalţi factori care determină lungimea aruncării sunt egali obiectul va avea un zbor mai lung sau mai scurt proporţional cu înălţimea de eliberare mai mare sau mai mică. Acest fapt este valabil pentru un obiect aruncat în vid.

Rezistenţa opusă de aer este direct proporţională cu mărirea suprafeţei secţiunii dominante. Această rezistenţă este opusă direct sensului de mişcare al obiectului şi în consecinţă. frânându-l.(distanţa de aruncare redusă şi înălţimea punctului de eliberare mare) unghiul de eliberare este necesar să fie mai mare. la aruncarea greutăţii şi ciocanului forma sferică a obiectelor va prezenta invariabil aceeaşi secţiune dominantă. Acţiunea rezistenţei aerului se exercită asupra secţiunii dominante a obiectului (prin acţiune dominantă se înţelege suprafaţa care rezultă din proiecţia obiectului pe un plan perpendicular tangent traiectoriei zborului). Aruncătorii înalţi au un avantaj asupra celor scunzi întrucât ei pot obţine cu mai multă uşurinţă unghiul cel mai favorabil de lansare. provoacă scurtarea distanţei de aruncare. 75 . apropiat de 45°. 3. secţiunea dominantă cea mai mică la suliţă este dată de suprafaţa cercului format de manşonul suliţei. Astfel discul opune cea mai mică secţiune atunci când diametrul lui se găseşte în acelaşi plan cu traiectoria zborului. fapt ce crează premize favorabile pentru o acţiune musculară mai eficace în efortul de aruncare (braţul aruncător va acţiona mai aproape de linia perpendiculară pe planul pieptului). Obiectele de aruncare pot opune aerului diferite secţiuni dominante. Rezistenţa aerului În timpul zborului obiectul aruncat întâmpină o rezistenţă din partea aerului pe care trebuie să-l străbată.

76 .Discul şi suliţa. care poate prelungi traiectoria. efortul final sau aruncarea propriu-zisă. de a asigura ajungerea aruncătorului într-o poziţie favorabilă în vederea efectuării cu eficacitate maximă a efortului final de aruncare. ca regulă generală. deoarece un unghi de înclinaţie optim poate să lungească timpul de acţionare al forţei portante. de forma obiectului şi de unele prevederi regulamentare ale aruncării. utilizează rezistenţa aerului pentru a obţine o forţă dirijată de jos în sus. dintr-un anumit loc. numită forţă portantă. spre direcţia de aruncare a obiectului. Structura elanului este determinată de tehnica tipurilor de aruncare. Unghiul de atac. putem spune că unghiul de atac variază în raport de tăria şi direcţia vântului ajutător influenţând lungimea aruncării. 1. Astfel distingem: elanuri rectilinii sub formă de săltare (la aruncările de tip împingere). În concluzie. datorită calităţilor lor aerodinamice în timpul zborului. considerat ca fiind diferenţa dintre unghiul de lansare şi unghiul de înclinaţie a obiectului (unghiul de înclinaţie este format din axa longitudinală a suliţei sau a discului şi orizontală) împreună cu forţa şi direcţia vântului vor determina un anume punct de aplicare a forţei de ridicare (portante) a obiectului (la disc mai avantajos este ca direcţia vântului să fie contrară direcţiei de aruncare. Scopul mişcărilor care alcătuiesc elanul este dublu: de a asigura o viteză optimă obiectului ce urmează a fi aruncat. Elanul Elanul este faza care cuprinde ansamblul de acţiuni motrice rezultate din deplasarea aruncătorului. Aruncările atletice cuprind două faze principale care se succed în aceeaşi ordine: elanul.

. Eficacitatea elanului este obţinută în următoarele condiţii: momentele fără sprijin pe sol să fie cât mai scurte. sub formă de translaţie (la aruncările de tip lansare şi de tip împingere). mărirea vitezei obiectului de aruncat la sfârşitul fazei de elan depinde de tipul de aruncare. cu o nouă viteză de accelerare imprimată de atlet în efortul final al aruncării. la aruncările de tip lansare (disc. de aceea elanul trebuie realizat prin deplasări razante şi din ce în ce mai repede. prin înaintare şi torsionare. cuplate cu forţele de eliberare ale obiectului. în poziţia înaltă. Efortul final de aruncare Scopul principal al efortului final constă din: compunerea vitezei dobândită de obiect în faza elanului. ciocan) este mai mare decât la cele de tip împingere şi azvârlire. în care axa bazinului şi axa umerilor se rotesc de la dreapta spre stânga. În general viteza cea mai potrivită este aceea în care aruncătorul poate să controleze încă mişcările pe care le efectuează în efortul final.deplasarea trenului inferior. 77 . mijlocind astfel o participare activă a grupelor musculare în acţiunea de accelerare a mişcărilor. . crează o tensiune preliminară favorabilă musculaturii care va participa în fazele efortului de aruncare. De aici deducem că elanul are contribuţii diferite în realizarea performanţei sportive. în care masa corpului şi a obiectului se deplasează de pe piciorul drept pe piciorul stâng.elanuri rectilinii sub formă de alergare (la aruncările de tip azvîrlire). umerii şi braţele). este mai rapidă. Se remarcă următoarele aspecte: viteza de execuţie a elanului este în strânsă legătură cu posibilităţile aruncătorului de a grefa efortul final de aruncare pe o anumită viteză prealabilă. - 2. în care masa corpului şi a obiectului trec de poziţia joasă (de pretensionare). Efortul final cuprinde trei forme principale de mişcare: de ridicare. în comparaţie cu trenul superior. Astfel. de translaţie. de rotaţie. Cuplarea forţelor în momentul în care picioarele şi şoldurile devansează trenul superior (bustul.elanuri rectilinii sub formă de piruetă.

Efectul acestor forţe creşte atunci cînd atletul reuşeşte să “depăşească” obiectul (trenul superior rămâne în urmă faţă de trenul inferior). 7. Timpul de acţiune în sprijin pe un singur picior (dreptul) trebuie să fie cât mai redus şi atletul să caute trecerea cât mai rapidă în sprijin bilateral pentru a-şi asigura condiţiile necesare accelerării maxime a mişcării. Nominalizaţi cerinţele generale ale efortului final de aruncare. Descrieţi formele principale de mişcare în efortul final al aruncării. 6. Factorii care determină Vo (iniţială) de proiecţie. Axa verticală de rotaţie se schimbă din planul exterior spre planul median al corpului odată cu mişcarea de ridicare-translaţie. 3. ARUNCAREA MINGII DE OINĂ (MINGEA MICA) 78 . În acest mod musculatura respectivă începe acţiunea motoare pe baza unei tensiuni rezistente prealabile. 6. Mişcarea de aruncare propriu-zisă începe din poziţii în care corpul se află în sprijin pe un singur picior îndoit. Influenţa unghiului de lansare asupra performanţei (lungimii aruncării). Viteza acumulată de obiect în faza anterioară (elan) nu trebuie micşorată prin vreo pauză înainte de începerea efortului final.Caracteristica esenţială a efortului final constă în aceea că toate grupele musculare mari ale corpului intră în contracţii maxime într-o anumită succesiune de timp şi spaţiu dând mişcării finale caracterul exploziv. AUTOEVALUARE 1. Factorii determinanţi în lungimea aruncării. 4. 3. În acest moment viteza obiectului atinge valoarea maximă şi este eliberat în mod activ. să fie cât mai redusă. 2. 2. 5. 4. Rolul rezistenţei aerului în aruncare Structura elanului determinată de tehnica tipurilor de aruncare. cu direcţia vectorului din prima parte a fazei efortului final. Forţele care intră mai întâi în acţiune sunt cele produse de contracţia maselor musculare mari din regiunea picioarelor bazinului şi a şalelor. Deviaţia unghiului rezultată din direcţia vectorului din ultima parte a elanului. Cerinţele generale ale efortului final sunt următoarele: 1. 5. Traiectoria obiectului aflat sub influenţa musculaturii dinamice nu trebuie alungită spre înainte în defavoarea unghiului optim şi a înălţimii maxime (optime de lansare).

plecarea este favorizată printr-o derulare de la vîrf la călcîi a piciorului stîng şi trecerea greutăţii spre înainte. Tehnica aruncării mingii de oină Descriem aruncare a mingii de oină. Mingea este ţinută deasupra unărului drept. . ea fiind cuprinsă şi în cadrul activităţii de educaţie fizică şcolară. celălalt sprijinit înapoi. greutatea corpului repartizată pe piciorul drept.efortul final – de aruncare. 4.2. 2. . braţul este îndoit cu cotul orientat spre înainte.pregătirea (priza şi poziţia iniţială). arătătorului. act motric natural şi accesibilităţii. este cel mai frecvent procedeu de aruncare. unde forţele declanşează o tracţiune. Poziţia iniţială După fixarea prizei. cu ajutorul degetului mare. controlând cu vârful solul şi duce braţul drept sus. Această aruncare este probă de concurs pentru micii atleţii de categoria “copii I” şi “copii II” în cadrul poliatloanelor. Este prezentă în programa de educaţie fizică a elevilor şi a metodicii de învăţare tehnica punctând acţiuni asemănătoare aruncării suliţei. al mijlociului şi al inelarului. la nivelul capului şi uşor în faţă. puţin înapoi faţă de stângul. 6. . policele susţine mingea lateral opus celorlalte falange . PRIZA SI POZIŢIA DE PLECARE ELANUL EFORTUL FINAL RESTABILIREA DUPĂ ARUNCARE Priza mingii mici este efectuată cu toate degetele uşor depărtate.elanul (elanul preliminar şi paşii specifici de aruncare). 3.Pregătirea Priza sau ţinerea mingii poate aplica două prize în funcţie de mărimea (volumul) mingii: ţinută pe rădăcina degetelor. atletul se aşază cu piciorul stâng înainte pe toată talpa.1. Aruncarea mingii de oină presupune o acţiune de tip azvârlire. Poziţia de plecare este stînd cu faţa spre direcţia de plecare. procedeu accesibil începătorilor şi elevilor.SCHEMA TEHNICĂ 1. cu sens dinapoi spre înainte. Aruncarea mingii de oină se desfăşoară în următoarele faze tehnice: . Azvârlirea. procedeul cu patru paşi specifici. cu cotul înainte şi 79 . pe direcţie liniară. al arătătorului şi al mijlociului cât şi cu degetului mare. care se aşază pe minge. cu trunchiul drept şi relaxat.

compusă din 4 paşi specifici tehnicii de aruncare. Prin mişcările executate în efortul de aruncare.mingea deasupra umărului.primul pas. Paşii specifici de aruncare se desfăşoară sub forma unei alergării aciclice. . Paşii specifici încep la semnul de control. mingea rămâne deasupra umărului executând mişcări oscilatorii.al treilea pas.al doilea pas.80-2. se execută cu piciorul drept. printr-o pendulare activă a coapsei.G. în scopul relaxării. Deşi efortul de aruncare cuprinde mai multe acţiuni ale segmentelor corpului. pasul fiind “veriga” de legătură a elanului cu “efortul” de aruncare. care este mai lung (2-2. pe fondul cărora se execută anumite mişcări ritmice şi precise. sau pasul de blocaj este executat cu piciorul stâng. iar pasul 4 este de „blocaj” sau de „aruncare”.al patrulea pas. în acest timp. începând cu grupele musculare mari.Efortul final Este cea mai importantă fază. se execută cu piciorul stâng.20m) se execută cu piciorul drept. datorită vitezei 80 . mişcări bazate pe contracţii musculare “în val”. Elanul preliminar Se execută între două semne de control şi constă dintr-o alergare liberă. reduse ca amplitudine. la care aruncătorul (dreptaci) ajunge cu piciorul stâng: .00m. iar braţul opus relaxat înainte. are loc şi răsucirea uşoară a axei umerilor spre dreapta. fapt ce relaxează centura scapulo-humerală. când are loc “marea accelerare” a braţului cu mingea. se crează o viteză suplimentară. astfel că. iar braţul liber (stângul) este adus îndoit în faţa pieptului. Poziţia corpului este verticală.50-2. cu palma în supinaţie. la eliberare mingea atinge o viteză foarte mare. pasul încrucişat. . fiind determinat şi de forţa de impulsie a piciorului stâng. Paşii specifici de aruncare a mingii de oină . . formând un unghi de 30-35º cu verticala. până la un semn de control. peste piciorul stâng. braţul cu mingea începe să se ducă înapoi. Prin acest pas se urmăreşte devansarea (depăşirea) trenului superior. pasul 3 este „încrucişat”. pe pasul 1 şi 2 se duce înapoi braţul aruncător. pasul de aruncare. concomitent cu începerea ducerii mingii înapoi.10m). pasul se execută “razant” şi suficient de lung (1. urmărindu-se o accelerare gradată.Elanul Lungimea totală a elanului este în jur de 20 m şi se desfăşoară sub formă unei alergării accelerate (elanul preliminar) şi a unei suite de paşi specifici de aruncare (paşii de aruncare). fapt ce permite întinderea completă a braţului cu mingea.G. . trunchiul se înclină spre înapoi. de 1. atletul ajungând cu axa umerilor paralelă cu direcţia de aruncare. C. el fiind suportul pe care se desfăşoară efortul final. al corpului coboară cu 5-6 cm. cu care se încrucişează. iar braţul cu mingea se menţine întins.

al corpului.G. ajungându-se foarte repede pe toată talpa. dintre cele trei încercari. Toate cele trei aruncări sunt măsurate şi înregistrate până la finalul competiţiei. contactul cu solul se ia pe călcâi. Aşezarea piciorului stâng se face foarte rapid. Sprijinul unilateral După executarea pasului încrucişat. atletul ajunge în sprijin pe piciorul drept. la care este angrenată şi rotarea şoldului drept. fapt ce favorizează rotarea şoldului drept. fapt ce impune unele precizări de respectat. Precizări regulamentare în aruncarea mingii de oină Proba face parte din componenţa poliatloanelor specifice categoriei de vârstă. semiflexat şi coborând C. TEHNICA ÎN ARUNCAREA GREUTĂŢII Este cea mai simplă probă dintre aruncări deoarece se bazează pe angrenarea forţelor de împingere şi învingerea inerţiei masei greutăţii precum şi faptul că traiectoria descrisă de obiect este în raport cu direcţia aruncării folosindu-se capacitatea dinamică a atletului. la marginea pistei de elan cota de citire pe ruletă. soluţia optimă efectuării unei mişcări de azvârlire cu eficienţă mare. rezervată copiilor. Oprirea inerţiei se realizează printr-o schimbare rapidă a picioarelor. este reţinută pentru întocmirea clasamentului şi acordarea punctajului. unde se produce un sistem foarte complex de acţiuni în scopul obţinerii eficienţei maxime a braţului drept. Sprijinul bilateral (pasul de blocaj) Reprezintă pasul final. Astfel. Sectorul din care se practică proba este cel specific aruncării suliţei. propulsând bazinul înainte. regulamentul impune aruncarea la distanţă a acestei mingi pe deasupra capului. contribuind la extensia corpului şi realizarea “arcului întins”. Cea mai lungă aruncare. acest picior se aşază lateral-stânga faţă de direcţia de aruncare (la 20-30cm). tehnica fiind cea de azvârlire. Sectorul de aruncare a mingii de oină Fiecare participant are dreptul la trei aruncări neconsecutive. 6. trecând dreptul înainte. el apare ca o unică şi continuă mişcare. moment care precede tracţiunea finală (azvârlirea).1. respectiv cota “0” a ruletei.de execuţie imprimată de aruncător. Lungimea aruncării este măsurată de la zona de aterizare a mingii. Urmează extensia explozivă a antebraţului pe braţ şi biciuirea mâinii şi a degetelor. 81 . care preia şi continuă activ mişcarea: rotarea genunchiului (fără tendinţa de ridicare).G. prin grupare pe piciorul drept. se asigură şi intrarea aruncătorului în “arc întins”.2. Greutatea mingii de oină folosită în concurs este de 120-150 grame.

Cumpăna (pretensionare a piciorului de impulsie) şi gruparea B. ELANUL . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR În prezent există două procedee tehnice de aruncare a greutăţii: .Priza . SCHEMĂ TEHNICĂ I.translaţie) C. elanul circular favorizînd creşterea vitezei.cu elan circular ultimul fiind mai avantajos din punct de vedere teoretic. PREGĂTIREA .Poziţia iniţială .Săltarea (alunecare .Proba a devenit mai simplă odată cu introducerea tehnicii O’Brien (cu spatele) şi în momentul actual adaptarea elanului cu piruetă de la aruncarea discului.cu elan liniar . I. EFORTUL FINANL DE ARUNCARE . Pregătirea B. Efortul final de aruncare Se pot distinge momentele care intră în componenţa fiecăreia din aceste faze: 82 .Sprijinul unilateral . Elanul C. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR A.Impulsia şi avântarea (balansul) . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR Deosebim trei părţi (faze) A.Sprijinul bilateral şi împingerea finală II.

Priza trebuie să fie fermă dar suficient de degajată. Pendularea (balans cumpănă) şi gruparea (pretensionarea) 83 . în unele cazuri şi cel mic. Cotul va fi sub nivelul umerilor ca să asigure relaxarea mâinii. mijlociul şi inelarul sunt răsfirate pe greutate. După fixarea degetelor mâna se flexează din articulaţia pumnului sub presiunea greutăţii şi este dusă în dreapta gâtului sub bărbie în spaţiul clavicular. sus relaxat. trunchiul este în uşoară extensie. iar degetul mare şi cel mic se află în lateral. Poziţia iniţială Aruncătorul stă pe toată talpa piciorului drept cu spatele în direcţia de aruncare la marginea posterioară a cercului. .degetele arătătorul. în funcţie de aşezarea degetelor (arătător. . iar cel mic îndoit se află sub greutate. mijlociu şi inelar) pe greutate: cele trei degete sunt răsfirate lejer pe greutate .depărtate egal între ele. antebraţului şi braţului. sunt apropiate şi aşezate pe greutate. iar braţul stâng semiîntins este dus oblic. Piciorul stâng controlează solul cu vârful. Priza (ţinerea greutăţii) Sunt trei moduri de a ţine greutatea.cele trei degete.A. cel mare se află în lateral (o folosesc mai ales fetele). Presiunea greutăţii va fi sinţită la baza degetelor (nu spre vârful acestora). PREGĂTIREA 1.

(centrul de greutate al corpului).Din poziţia de plecare iniţială aruncătorul apleacă trunchiul şi pendulează înapoi – sus piciorul stâng. Impulsia şi avântarea În această fază se produce prima acceleraţie. Caracteristici ale fazei de impulsie-avântare: 84 . În faza următoare piciorul stâng coboară flexându-se până când genunchiul acestuia ajunge în apropierea piciorului de sprijin (drept). unghiul format de trunchi şi coapsa piciorului drept este în jurul a 50°. Se realizează “gruparea” din care începe acţiunea de impulsie pe diametrul cercului în direcţia de aruncare. 100°. B. Caracteristici ale grupării: greutatea se află în punctul cel mai de jos al traiectoriei sale.G. Impulsia se face printr-o extensie energică din articulaţia genunchiului. Acţiunea se realizează printr-o împingere în sol efectuată de piciorul drept.G. axa umerilor este paralelă cu solul şi perpendiculară pe direcţia de aruncare. 10 cm faţă de dreptul. genunchiul piciorului stâng se află la cca. În această fază are loc şi o derulare de pe pingea pe călcâi care poate fi completă când piciorul se întinde total şi incomplet când piciorul rămâne în uşoară flexie la nivelul genunchiului. Concomitent în această acţiune se produce şi flexia piciorului de sprijin (drept) care preia vizibil sub presiune greutatea sistemului aruncător – greutate. susţinută de avântarea piciorului stâng pe direcţia elanului. cu evitarea ridicării excesive a C. ELANUL 1. obţinând pentru un moment o cumpănă. unghiul format între coapsa şi gamba piciorului de sprijin este de cca. mâna stângă cu rol de echilibrare “atârnă” semiflexată în jos.

ceea ce duce la oscilaţii pe verticală cu influenţă negativă. piciorul drept execută o mişcare de rotaţie spre interior.- direcţia de impulsie se face sub un unghi de cca. să fie razantă (aproape de sol) pentru a reduce la maximum oscilaţiile pe verticală. axa umerilor rămâne paralelă cu solul iar bustul se ridică progresiv. pe piciorul drept.1520°. 35-45 cm. greutatea parcurge un drum de 70-90 cm. 85 . 60°. axa umerilor se menţine perpendiculară pe direcţia elanului. Aruncătorul urmăreşte trimiterea picioarelor înainte şi menţinerea greutăţii la distanţă realizând astfel şi o pretensionare a corpului. În timpul săltării acceleraţia vitezei sistemului aruncător-greutate realizată prin impulsie începe să scadă. greutatea mai parcurge un drum de cca. Caracteristici ale săltării razante: traiectoria greutăţii se ridică în continuare faţă de faza impulsiei cu cca. Săltarea (translaţie-alunecare) Începe la terminarea derulării şi ţine până la reluarea contactului cu solul. unghiul traiectoriei pe care se mişcă greutatea creşte cu 15-25°. De aceea săltarea trebuie să aibă loc într-un timp cât mai scurt. Reluarea contactului cu solul are loc pe pingea. 2. Se ţine cont că în mişcarea de înaintare a apicioarelor corpul tinde către o poziţie mai ridicată. piciorul stâng este avântat spre direcţia de aruncare.

în direcţia aruncării. Sprijinul unilateral se termină odată cu aşezarea piciorului stâng pe sol. 1. 2. Din această poziţie începe impulsia spre direcţia de aruncare. EFORTUL FINAL DE ARUNCARE Acum are loc al doilea moment de accelerare a greutăţii (primul a avut loc în faza de impulsie). Sprijinul unilateral Se realizează pe pingeaua piciorului drept care aterizează pe sol răsucit spre interior. Caracteristici ale sprijinului unilateral axa umerilor se menţine relativ perpendiculară pe direcţia de aruncare şi formează cu axa bazinului un unghi de cca. Piciorul drept continuă acţiunea de impulsie concomitent cu rotarea genunchiului şi a şoldului în 86 . axa bazinului este paralelă cu direcţia de aruncare. unghiul dintre trunchi şi coapsa piciorului este de cca.C. laba piciorului drept formează un unghi de 120° cu direcţia de aruncare. 80-85% din viteza iniţială a greutăţii. Începutul efortului se realizează din sprijin unilateral când se produce tranziţia de la săltare la efortul de aruncare. Acum are loc şi o mişcare complexă de ridicare-rotare-înaintare. Sprijinul bilateral În această fază are loc “marea accelerare” cca. mîna stângă acoperă pieptul fiind un “control” al poziţiei închise. 90°. 90°.

87 . iar dreptul va fi dus înainte. Contactul cu solul se face cât posibil aproape simultan cu amândouă picioarele. Bustul se ridică şi se roteşte treptat dar în mare “viteză”. urmează ridicarea umărului drept şi apoi întinderea foarte energică a braţului aruncător. în timp ce braţul stâng “deschide” pieptul. Oprirea inerţiei La finalul efortului de aruncare se execută o schimbare rapidă a picioarelor şi se coboară centrul de greutate (semigrupare pe piciorul drept) pentru a stopa inerţia masei corpului aflată în mişcare.timp ce piciorul stâng printr-o acţiune de “blocare” contribuie la creşterea substanţială a accelerării mişcărilor executate de partea dreaptă. lângă prag prin săritură. Piciorul stâng va fi tras razant înapoi. Schimbarea picioarelor se face în clipa când greutatea a părăsit mâna aruncătorului. Greutatea rămâne lipită de gât pînă când atletul “simte” tranziţia (trecerea) corpului pe piciorul stâng. evitând astfel depăşirea (ieşirea din cerc).

Este o tehnică folosită în actualuitate de aruncători de valoare mondială.Aruncarea integrala Variante tehnice II. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR ŞI SĂLTARE LATERALĂ 88 . Prizele de greutate sunt aceleaşi – descrise la TEHNICA ARUNCĂRII CU ELAN LINIAR. permite o creştere a vitezei obiectului mai mare decât în tehnica clasică (cu elan liniar) fapt care îi conferă perspectiva de viitor. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR Această tehnică. bazată pe un elan circular. Poziţia iniţială şi sprijinul bilateral sunt identice cu cele de la TEHNICA ARUNCĂRII DISCULUI. III.

Atletul trebuie să întârzie rotaţia până când greutatea se va afla pe piciorul stâng.În acest procedeu se foloseşte tehnica elanului liniar în care poziţia de plecare este laterală cu sprijin pe piciorul drept (în cazul dreptacelor). Aproape instantaneu se ajunge într-o poziţie în care piciorul drept este adus sub corp şi puternic flexat iar piciorul stâng este aşezat depărtat şi bine întins pentru a asigura blocarea şi sprijinul care să asigure urcarea centrului de greutate într-o poziţie verticală avansată favorizând rotirea umerilor şi lansarea bilei dintr-o poziţie cu o înălţime cât mai mare. braţul drept este împins puternic în sus imprimând bilei acceleraţia finală. 89 . uşor flexat iar piciorul stâng execută o balansare laterală cu uşoară încrucişare a piciorului drept şi avântare lateral înainte urmat de impulsia puternică a piciorului drept.

90 . Fiecare concurent are dreptul la 3 încercări. lăsată de obiect (cota “0”). Măsurarea fiecărei aruncări se efectuează imediat după efectuare. care are vârful în centrul cercului. Cercul pentru aruncarea greutăţii Ordinea în care se desfăşoară aruncările este stabilită prin tragere la sorţi. de la urma cea mai apropiată de cerc. până la marginea internă a circumferinţei cercului. în jumătatea dinainte a cercului este plasată o opritoare (prag) care măsoară 1. concurentul îşi începe aruncarea dintr-o poziţie statică şi părăseşte cercul după ce sfera a atins sectorul de aterizare.Prevederile regulamentului de concurs Aruncările se efectuează dintr-un cerc betonat având un diametru de 2. ieşind prin partea posterioară a cercului.21-1. format în spaţiul delimitat de un unghi de 34. călcarea sau atingerea cu orice parte a corpului a părţii superioare a opritoarei. Cea mai lungă aruncare. Sfera din metal (greutatea) cu care se execută aruncarea este netedă şi cântăreşte 7. incluzându-le şi pe cele suplimentare. a solului sau a părţii superioare a cercului de metal se va considera o greşeală. Măsurarea lungimii aruncării greutăţii Aruncările sunt valabile dacă obiectul cade în interiorul sectorului de aterizare. Sectorul de aruncare poate fi iarbă. primii 8 atleţi au dreptul la trei încercări suplimentare. Greutatea este eliberată în sectorul de aruncare.23m. zgură sau orice material pe care obiectul lasă o urmă.135m. dar trecând banda ruletei prin centrul cercului. este luată în considerare în alcătuirea clasamentului final. după un tur de trei aruncări. Timpul acordat efectuării unei încercări este de 1 minut.260kg la bărbaţi.92º. respectiv 4kg la femei.

prin prezentarea şi reprezentarea corectă a execuţiei tehnice. Efortul final şi oprirea inerţiei. în lecţia de educaţie fizică. care transmite informaţii. ▪ Etapa a II-a – Fundamentală are scopul de a învăţa începătorul execuţia tehnică propriu-zisă a exerciţiului de atletism si de a consolida executia tehnica. Fazele elanului liniar şi caracteristicile fazei de impulsie-avântare şi ale săltării razante. impune înţelegerea de către subiecţii. general aplicabilă. . Schema tip de învăţare urmează o succesiune formată din 3 etape: ▪ Etapa I-a – Pregătitoare are scopul de a iniţia. concretizat în activitatea de predare de către profesor şi activitatea de însuşire de către elev. . iar forma unitară.Între cele 3 etape există unitate şi interdependenţă. Aruncarea cu elan circular (avantaje şi dezavantaje) METODICA PREDĂRII TEHNICII PROBELOR DE ATLETISM ŞI DEZVOLTAREA/EDUCAREA CALITĂŢILOR BIOMOTRICE METODE DE INSTRUIRE ÎN ATLETISM Metoda de bază a instruirii. separarea fiind de ordin metodic. 2. 4.Situaţii de aruncări nereuşite AUTOEVALUARE 1. a ceea ce trebuie însuşit. cu teme din atletism. iar elevii recepţionează (observă 91 . conform căreia se desfăşoară învăţarea tehnicii probelor de atletism. este metoda practică. de a introduce subiectul în tehnica exerciţiului şi reprezintă prima etapă de formare a deprinderii motrice speciale. se numeşte: schema tip de învăţare a tehnicii.În etapa I-a – rolul principal îl are profesorul. Însuşirea tehnicii unui exerciţiu de atletism. ▪ Etapa a III-a – Finală are scopul de a perfecţiona execuţia tehnică a exerciţiului atletic. 3. metoda exersării. Variantele şi caracteristicile elanului în aruncarea greutăţii (elan liniar şi elan circular).

În etapele a II-a şi a III-a – rolul principal. care nu au şi o componentă de periculozitate.profesorul specifică unele aspecte de bază din regulamentul probei. .demonstraţia respectă integral viteza. corecte. . naţionale. fără nici o tranziţie. cu o exprimare corespunzătoare nivelului de înţelegere al subiecţilor (elevi/studenţi).pe baza I şi II sistem de semnalizare).demonstraţia iniţială (integrală) a exerciţiului: .alergarea de (peste) garduri (NU sărituri peste garduri). fără intervenţia cu precizări sau corectări a profesorului. procedeul tehnic propus spre învăţare: Exemplu: . la alergări. . la alergarea de garduri.demonstraţii speciale: .aruncarea mingii de oină (NU azvârlirea mingii de oină). la juniori) şi personalităţi internaţionale sau naţionale care s-au evidenţiat în proba respectivă. corect exerciţiul. activ îl are subiectul. care întăresc execuţia tehnică. . respectiv exersează. stabilite de profesor. termeni simpli. „biciuirea” finală la aruncarea mingei de oină. masculin. accentuându-le pe cele determinante în eficienţa tehnică. necesare activităţii ulterioare. profesorul poate cere subiecţilor să reproducă exerciţiul propus spre învăţare (prin „execuţii de încercare”. ▪ demonstrarea exerciţiului propus spre învăţare → formarea imaginii motrice: .demonstraţia se efectuează în limitele vitezei unei execuţii corecte. → La sfârşitul etapei a I-a. desene. .profesorul explică şi descrie exerciţiul sau faze ale exerciţiului. pentru descrierea execuţiei tehnice. Obiective: . . reprezentări motrice. concişi. . . film.săritura în înălţime cu răsturnare dorsală (NU săritura în înălţime cu răsturnare pe spate). profesorul orientează atenţia elevilor asupra ritmului paşilor şi a execuţiei tehnice a pasului peste obstacol. . ritmul şi amplitudinea mişcărilor.demonstraţia este efectuată de profesor sau de o persoană care execută foarte corect. imaginea execuţiei motrice: . descrierea şi ilustrarea exerciţiului propus spre învăţare → întregesc.profesorul informează subiecţii despre proba atletică de concurs. efortul final – împingerea la aruncarea greutăţii.profesorul poate folosi pentru întregirea imaginii motrice materiale ilustrative: fotografii. . Exemplu: la sărituri. cât mai precise. Exemplu: bătaia la săritura în lungime. elevii urmăresc demonstarţia dintr-o poziţie perpendiculară pe direcţia elanului. . .profesorul precizează fazele exerciţiului. .exerciţiul integral sau părţi din el.profesorul foloseşte cuvinte. 92 .profesorul denumeşte exact.indicarea planului de învăţare şi a mijloacelor utilizate.subiecţii urmăresc demonstraţiile din unghiuri de observaţie optime. proba. Conţinut: ▪ enunţarea exerciţiului → informare general: .demonstraţie cu viteze reduse pentru observarea elementelor de bază .reproducerea de încercare este motivată de nevoia de activitate a subiectului şi de nevoia profesorului de a aprecia puterea de înţelegere şi redare a subiecţilor. mai ales dacă exerciţiul nu este complicat).„exerciţiile de încercare” se admit la probele mai simple. . în legătură cu rezultate (recorduri mondiale. asupra tehnicii exerciţiului atletic propus spre învăţare. mai aproape de locul de bătaie şi zbor. . completează. care acţionează. ▪ explicarea. .crearea unei imagini.numărul execuţiilor de încercare este de 2-4. la feminin. ETAPA I Etapa este numită şi pregătitoare sau de introducere în tehnica exerciţiului.

.însuşire altor verigi ale exerciţiului.exerciţiul executat global.„succesiunea obligatorie a unor mişcări cu structură definită”. zbor peste ştachetă.uşurarea unor condiţii de execuţie: săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor. în care alternează alergarea cu trecerea peste un obstacol = alergare cu ritm de 3 sau mai mulţi paşi. folosind o greutate mai uşoară (decât cea de concurs). determinant al execuţiei celorlalte elemente şi eficienţei execuţiei exerciţiului”: Exemplu: de verigi de bază . dar complicând condiţiile de execuţie tehnică. apoi asupra altor verigi. bătaie pe un picior. respectiv de însuşire a „profilul brut al execuţiei tehnice”. . aterizare. → veriga de bază – „elementul tehnic de bază. → metoda fundamentală de instruire este metoda exersării – globală şi parţială (fragmentată) ▪ exersarea globală – impune ca exerciţiul efectuat global să fie simplu. . împingere sau lansare).exerciţiul executat global. zbor. rotare).verificarea gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii.pentru alergări: succesiunea mişcărilor ciclice.însuşirea mecanismului de bază (baza tehnicii). → însuşirea mecanismul de bază: . . să-i fie adăugate detaliile tehnice): . de învăţare a tehnicii propriu-zise. .introducerea cerinţelor de regulament. de tip lansare (prin tracţiune curbilinie). . prin sprijin alternativ (de pe un picior pe celălalt).reducerea amplitudinii mişcărilor.intensificarea vitezei de execuţie şi a efortului depus. cu toate detaliile tehnice. . săritură în înălţime cu elan 3 paşi. dar simplu.exerciţiul executat global. bătaie pe un picior. . de tip împingere (prin presiune). în faza de impulsie (perioada sprijin). Obiective: . fără detalii (urmând ca.pentru alergări: impulsia activă sub un unghi ascuţit.pentru aruncări: efortul final de tip azvârlire (prin tracţiune liniară). ulterior.însuşirea verigii principale. peste ştachetă joasă.pentru săritura în lungime: bătaia orientată în unghi favorabil (unghiul de desprindere 20-24º).pentru săritura cu prăjina: elan. cu accent asupra verigii de bază. .execuţii în condiţii normale de exerciţiu – probă de atletism. . prin sprijin indirect pe sol (prin prăjină). .ETAPA a II-a Etapa este numită şi fundamentală sau de formare. săltare.Condiţii de mărire treptată a gradului de dificultate a exerciţiului: .însuşirea întregului exerciţiu Conţinut: . . . aflate în interdependenţă” Exemplu: mecanism de bază: .pentru alergări de garduri: pasul peste gard.„fazele exerciţiului.Condiţii de simplificare: . .pentru aruncări: elan (de alergare. aterizare. date de paşii de alergare.mărirea amplitudinii mişcărilor şi precizarea ritmului de execuţie. care măresc dificultatea execuţiei. cu bătaie pe o cutie (ladă). 93 .pentru sărituri în lungime/înălţime: elan. efort final (de azvârlire. .pentru alergările de garduri: succesiuni de „unităţi ritmice”.efort redus: aruncări cu elan. . . . .focalizarea atenţiei asupra unor faze (sarcini parţiale) din execuţia globală: concentrarea execuţiei asupra aterizării la săritura în lungime. . .

pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză). Sisteme de acţionare: Exerciţii fundamentale 94 .analiza gradului de stăpânire a tehnicii. a coordonării la probele de aruncări. . în cadrul celor 4 paşi specifici de aruncare. cu atenţia orientată spre execuţia pasului încrucişat. cu toate detaliile tehnice.pasul alergător accelerat (alergarea accelerată). care influenţează clar execuţia tehnică şi randamentul sportiv.execuţii parţiale (fragmentate) ale unor elemente tehnice. . Exerciţiile folosite pentru învăţarea tehnicii pasului alergător de accelerare se bazează exclusiv pe alergări în care viteza de deplasare reprezintă variaţii.stabilirea căilor de perfecţionare a tehnicii.compararea tehnicii individuale cu modelele. ETAPA A III-A Etapa este numită etapa de perfecţionare a execuţiei tehnice. ca deprindere specifică aletismului.execuţii globale cu toate detaliile tehnice. prin mărirea – de asemenea treptată a frecvenţei. .ameliorarea calităţilor motrice dominante în exerciţiul (proba) de atletism. de realizare a (profilului cizelat al execuţiei tehnice). . se urmăreşte corectitudinea şi eficienţa mişcărilor. .exerciţiul executat în întregime. prin studiu comparativ al propriei execuţii. care suportă perfecţionare.aprecierea execuţiei tehnice comparativ cu modelul tehnic. Exemplu: repetarea aruncării suliţei. când aceasta a ajuns la valoarea ei normală (strâns legată de viteza atinsă în acel moment). → evaluarea capacităţii de performanţă – prin probe de control specifice şi mai ales în concursuri. Obiective: .execuţii de studiu – prin care se urmăreşte ameliorarea tehnicii. în cursul demonstrării şi explicării pasului alergător de accelerare se referă la caracteristicile creşterii treptate a vitezei. alteori mai bruşte. iar apoi. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ALERGĂRI ALERGAREA DE VITEZĂ În procesul predării tehnicii alergării de viteză. . uneori mai line. . → elaborarea profilului cizelat al tehnicii: .„execuţii de studiu” – cu multe repetări şi focalizarea atenţiei asupra elementului tehnic care suportă perfecţionare. . concomitent cu dezvoltarea calităţilor motrice necesare susţinerii alergării. . În predarea tehnicii alergării de viteză se va respecta următoarea succesiune a instruirii: . .. .startul. Important este ca predarea tehnicii alergării de viteză să fie precedată de etapa însuşirii exerciţiilor din şcoala alergării. Pasul alergător de accelerare (alergarea accelerată) Elementele asupra cărora se va atrage atenţia elevilor. a vitezei de execuţie.stabilirea particularităţilor individuale ale tehnicii. Conţinut: . Exemplu: dezvoltarea forţei explozive. accelerarea şi lansarea de la start.execuţie parţială a exerciţiului şi exerciţii suplimentare. Această creştere trebuie realizată la început prin lungirea treptată a paşilor.stabilirea sarcinilor în vederea realizării performanţelor superioare la proba atletică de concurs.

v. Viteza nu depăşeşte la început 80-90% din posibilităţile maxime. . în finalul ultimilor 10m viteza de alergare este în jur de 75% din posibilităţi. vizând intrarea şi ieşirea din turnantă. în turnantă.acelaşi exerciţiu efectuat pe culoare. astfel se execută 5-6 schimbări de viteză ajungându-se şi la 90-95% din posibilităţile maxime ale executanţilor. individual.alergare cu genunchii sus şi trecere în alergare accelerată. mare 75% 10 m v. Se măreşte şi se micşorează viteza în tempouri şi pe distanţe prestabilite. oprirea din alergare (decelerarea) se efectuează pe o distanţă mai mare. în linie dreaptă şi cu atingerea vitezei maxime la sfârşitul accelerării. Se indică aplecarea trunchiului spre interiorul turnantei şi acţiunea amplă a braţului exterior.alergare accelerată în turnantă. fără pauze. Pe primii 10m se va aborda o viteză redusă. fără marcaje. Ulterior se poate ajunge la 95-100%. Distanţa repetărilor este de 20-30m. Se execută individual dar şi în perechi sau cu 4-6 elevi aşezaţi în linie. .accelerări bruşte efectuate din poziţii înalte.alergare accelerată. medie 25% 10 m v. accelerare. distanţa (30m) va fi segmentată în trei porţiuni de câte 10m. medie 50% 10 m v. max. în linie dreaptă cu atingerea vitezei indicate (după exersări 95 . 75% . dar şi pe grupe de 4-5 executanţi aşezaţi în linie. Exerciţii suplimentare: . prin dezechilibrarea bruscă înainte. lucrându-se individual. apoi din ce în ce mai lungi.trecere în alergare accelerată din alergare cu joc de glezne.starturi din picioare. Pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză) Însuşirea unei tehnici corecte în alergarea de viteză se realizează relativ uşor dacă elevii au pregătire fizică suficientă.alergare cu accelerare pe 20-30m.alergare cu accelerare. . alergare liberă.alergare cu creşteri treptate. după următoarea schemă. care sunt grupate în şcoala alergării. Se execută individual apoi pe grupe mici în linie. pentru a creşte căderea înainte. frecvenţa în jocul de glezne creşte treptat. . după aceeşi schemă pe distanţa de 60m (segmente de 20m).alergare în teren variat.alergare cu creşterea treptată a vitezei. în acelaşi mod ca la jocul de glezne. accelerare. până la maximum. max. . apoi pe 40-60m. pe următorii 10m se măreşte viteza la 50% din posibilităţi. în linie dreaptă pornindu-se de la început cu viteză maximă. etc. în linie dreaptă pe 20-30m. alergătorul este obligat să execute o alergare cu paşi scurtaţi şi rapizi.alergare accelerată în linie dreaptă la început pe 20-30m. . . apoi se trece în alergare accelerată cu pasul din ce în ce mai lung.alergare accelerată în turnantă. v.alergare cu creşterea treptată a vitezei. . . în preajma a 25% din posibilităţi. de pe loc. mai mari de viteză.exerciţiul de mai sus este repetat în continuare. .alergare accelerată. cu atingerea vitezei maxime după 30-40-50-60m . 100% 10 m . Distanţele de lucru 40-60m. . Distanţa de alergare 100-150m. obţinută pe baza jocurilor de alergare şi a alergărilor sub formă de joc. Creşterea vitezei se face lent şi treptat cu semnal si fara semnal. atingerea vitezei maxime urmată de o alergare liberă fără efort. apoi pe perechi. mare 50% 10 m 10 m v.. pe aceleaşi distanţă. Exerciţii fundamentale: . de angrenare. .

pe de o parte a plecării prompte. Exerciţii suplimentare: pentru consolidare-perfectionare . Exerciţii suplimentare: . acelaşi exerciţiu cu blocuri de start. . trecere în poziţia “gata”.exceptând primul exerciţiu celelalte se vor executa şi pe turnantă. precum: stând şi stând depărtat prin dezechilibrare înainte. urmată de încetinirea vitezei şi de oprirea alergării. în scopul reglării sau lungirii paşilor de lansare. în vederea însuşirii particularităţilor tehnicii alergării pe turnantă. el orientând executanţi în alegerea momentului în care debutează aplecarea trunchiului. ulterior cu menţinerea vitezei pe 10-20m. faţă de linia de plecare. Distanţa de menţinere a vitezei atinse în accelerare poate creşte la 30. . Sistemul de acţionare: 96 . .stând. apoi cu accelerare pe 20-30m şi atenţia îndreptată asupra lansării de la start. retragerea bratelor inapoia liniei de plecare. menţionându-se avantajele plecării de jos pentru creşterea rapidă a vitezei care este esenţială în sprint. . viteză maximă) şi menţinerea ei pe o distanţă de 10-20m. Se poate introduce şi controlul vitezei de deplasare cu ajutorul cronometrului. . .starturi de jos.starturi de jos cu viteză maximă cu alergare liberă la sfârşitul distanţei. aşezat.alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă).alergare la vale şi la deal.starturi de jos cu plecare in pasi sariti . Exerciţiile se efectuează la început individual. . în linie dreaptă pe distanţe de 5-10m. Exerciţii introductive: . Se efectuează în scopul determinării celei mai potrivite lungimi a pasului. pe pante foarte puţin înclinate. cu spatele la direcţia de alergare etc. sprijin pe brate inainte. efectuând în acelaşi timp corectările necesare.asezarea in pozitie libera „pe locuri”. apoi in blocul din spate. 40. Sosirea În cursul exersării este neapărat necesar ca firul întins între cei doi stâlpi să existe în mod concret. braţele în atitudini evident greşite.alergare cu genunchii sus la diferite înălţimi. executarea mişcării corecte a braţelor în ritmuri diferite.alergare cu fixarea unei poziţii orizontale. cu plecarea de la linie. Exerciţiul mai poartă denumirea de alergare cu start lansat şi treptat se va executa între repere (linii) bine precizate. trasate la anumite distanţe. 50m. . fixarea pozitiei „Gata”. Exerciţii fundamentale: . . cu pauze diferite între comanda „gata” şi comanda de plecare (pocnetul).repetate. la comandă pe turnantă. pentru îmbunătăţirea.starturi de jos la comandă. culcat facial şi dorsal.5m la distanţă de 68m. . plecare de voie cu 80-85% din posibilitati.starturi de jos cu alergare pe semne trasate pe pistă. . . în vederea aprecierii poziţiei corecte prin exagerarea acestor atitudini.starturi de jos la comandă. libere şi la comandă. capul.aşezare liberă în poziţia “pe locuri” (fără blocuri de plecare).starturi de jos pe sub o ştachetă sau un reper orizontal dispus la înălţimea de 1.alergări pe linia culoarului şi examinarea urmelor. apoi pe serii. distanţa de lansare 20-30m. educarea aşteptării şi controlul reacţiei de execuţie. iar pe de altă parte. Startul de jos Ca punct de plecare în explicaţiile privitoare la startul de jos se va face apel la cunoştinţele pe care elevii le au deja despre startul din picioare. . din poziţii iniţiale diferite.alergare cu trunchiul. Deplasarea se efectuează cu viteză maximă şi dacă este nevoie cronometrează alergarea. . fandat. . cu revenire şi reluare a comenzilor. fixarea piciorului in blocul din fata.plecări rapide.starturi de jos la comanda in grup sub forma de concurs pe 20-30m. ghemuit.starturi de jos cu rezistenta opusa de partener care alearga cu spatele si se sprijina cu palmele pe umerii alergatorului.

3 paşi inspiraţie. din mers a ritmurilor de respiraţie prin numărare în gând: 3 paşi inspiraţie.alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă).exersarea pe loc. . 4 expiraţie.alergare în tempo moderat pe distanţa de 100-150 m. 97 . 150m. 5 paşi expiraţie şi 4 inspiraţie cu 6 expiraţie şi alte variante. Ritmul respirator . .alergare cu start lansat şi trecere liberă peste linia de sosire. Pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat) . care trebuie să dureze atâta timp până când cadenţa devine insuportabilă şi trecerea în alergare apare ca o uşurare.acelaşi exerciţiu având un picior sprijinit înainte. . Pasul trebuie să fie relaxat. din alergare în temp moderat şi în temp de cursă. .. .aşezarea în poziţie a startului de sus şi plecare liberă. cu executarea unui număr minim de paşi (se va executa alergarea sărită).pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat). fiind urmat de o derulare completă a labei piciorului. importanţei împingerii şi a modului în care se efectuează contact cu solul.alergare cu pas lansat şi cu aplecarea trunchiului peste linia de sosire. iar contactul cu solul să se facă pe pingea sau deodată pe toată talpa. însă parcursul se prelungeşte la 150-300 m.aceleaşi exerciţii ca mai sus. acelaşi exerciţiu cu efectuarea unui număr maxim de paşi. alternându-se tempourile reduse cu cele maxime. pe pingea.stând depărtat plecări prin dezechilibrare. se vor putea face aprecieri asupra lungimii paşilor.alergare pe linia marcată a culoarului cu atenţia îndreptată asupra punerii tălpilor paralel cu axa alergării: în cazul alergării cu pantofi cu cuie şi pe o pistă de zgură. treptat expiraţia va fi mai lungă. Lungimea alergării depăşeşte cu mult pe aceea a mersului cu pasul întins. . alternări de mers obişnuit şi mers cu pasul întins. Atenţia va fi îndreptată asupra atitudinii drepte a trunchiului. pentru a putea fi observaţi cu mai multă uşurinţă.startul de sus cu lansarea după start. . . În timpul mersului cu pasul întins frecvenţa creşte.alergări cu avântarea exagerată a gambelor înainte şi înapoi. .).alergări pe distanţe de 80. secondată de formarea ritmului respirator.mers obişnuit şi mers cu pasul întins din ce în ce mai rapid. aşezaţi în coloană prin flanc câte unul. Exerciţii suplimentare: . 4 paşi inspiraţie. . respectă următoarea succesiune metodică a elementelor de însuşit: . 100. organizate prin flanc câte unul. . Se efectuează pe grupe de 6-10 elevi. convenabile. pendularea gambei înapoi să se execute nestingherit.sistem de acţionare: Exerciţii fundamentale: . Forma de executare este aceeaşi. se poate alege şi alergarea individuală. efectuată pe ultimul pas de alergare. 3 expiraţie. apoi a coapselor. urmat de trecere în alergare uşoară. peste şi după linia de sosire (5-6 m.sistem de acţionare: . Exerciţiul se poate executa în cerc sau în linie dreaptă câte unul sau câte doi. pe toată talpa.sistem de acţionare: . .alergarea în pluton (tactică elementară). după care se trece în alergare. . .alergări cu aterizări diferite: pe călcâi. Startul de sus şi lansarea după start . asupra poziţiei braţelor (îndoite din coate la unghi drept) şi contactului elastic cu solul. alergare uşoară şi odihnă activă. adică grupe mici. se va continua alergarea în viteză.aceleaşi exerciţii de respiraţie din alergare uşoară. ALERGAREA DE SEMIFOND-FOND Predarea tehnicii probelor de alergări care implică rezistenţa de alergare.alergare cu fixarea unei linii orizontale (linie de sosire) care în cazul unei alergări corecte va rămâne nemişcată în câmpul vizual. trasate la anumite distanţe.percepţia spaţio-temporală.

apoi câte trei sau patru elevi „pas în pas”.alergare în pluton: după 300-400m se execută finişul. Ordinea de evadare din pluton este prestabilită şi anunţată de profesor. ALERGAREA DE CROS (TEREN VARIAT) Scopul însuşirii acestei alergări.00 sec Tempo/300m 60. a deprinderii de alergare în teren variat. apoi încearcă să reintre în pluton. pe o distanţă anumită. timpul întrebuinţat după parcurgerea unei distanţe anumite: Tempo/100 m 18. . Alergarea în pluton: sistem de acţionare: . accelerând treptat alergarea pentru a reintra în grup. până când se va ajunge la un interval atât de apropiat încât „călcăturile” să se efectueze „pas în pas”. dificultăţile fiind cauzate de apariţia.00 sec Tempo/200 m 36.00 sec Tempo/200m 37.alergare în grup pe linie dreaptă cu încercări de evadare din pluton.alergare câte doi. urmând ca tempoul să fie menţinut pe parcursul exersării. dezvoltându-li-se capacitatea de a parcurge o distanţă dată.alergare în coloană cu viteză uniformă. pe distanţa de 150-200m. apoi în turnantă. în măsuri variate.00 sec 34. la sfârşitul distanţei alergătorului va trebui să spună timpul întrebuinţat pentru parcurgerea distanţei. . „Simţul tempoului” se dobândeşte printr-o practică îndelungată.starturi la comandă pe grupe mici (3-5 alergători) în linie dreaptă. în pluton strâns.alergare individuală în tempo uniform. Tempoul poate fi controlat şi cel care aleargă avertizat: „prea încet”. pe distanţe diferite şi în timpi prestabiliţi: tempoul în toate aceste alergări este controlat cu ajutorul cronometrului.00 sec Distanţe şi tempouri de alergare . Percepţia spaţio-temporală: sistem de acţionare. . Elevii sunt aşezaţi prin flanc câte unul.00 sec 51. „mai repede” etc. între ei respectându-se un interval mai mare (2-3m).alergare individuală în tempo uniform pe o distanţă dată (ca mai sus). vizează: .00 sec Tempo/500m 1:50. prin fiecare alergător este liber să aprecieze momentul de începere pentru câştigarea alergării. timpul este fixat în prealabil şi anunţat celui care va alerga şi care se va strădui să-l respecte..alergare pe linia dreaptă.00 sec Tempo/400m 74. Se pune problema iniţierii începătorilor.00 sec 17. .formarea la elevi sau altă categorie de începători. care va fi treptat micşorat în cursul aceleiaşi alergări. .00 sec Temop/30 0 54. interzicându-se „tăierea” drumului sau părăsirea poziţiei ocupate în pluton în momentul intrării în turnantă. 6-10 alergători. ca mijloc 98 . în turnantă (5-6 alergători) încercând să alerge cât mai aproape de bordura inferioară a pistei.alergare în pluton: un alergător rămâne în urmă la 10-12m. .acelaşi exerciţiu. . într-un timp prestabilit şi de a aprecia la rândul lor. a oboselii care alterează (uneori în mod considerabil) aprecierea duratei timpului sau a vitezei de alergare. la început.

formaţie de 6-10 elevi.alergare în tempo adaptat reliefului traseului (la deal. . . astfel dificultatea alergării creşte în mod considerabil. Alergarea cu ritm de 3 paşi (mecanismul de bază) . urmărind menţinerea constantă a tempoului.).sistem de acţionare Exerciţii fundamentale. . ca mecanism de bază al alergării de garduri.. arătură.formaţie de 6-10 elevi. urmărind controlul poziţiei trunchiului (înclinat înapoi) şi a contactului cu solul (pe călcâie). pe distanţe cât mai lungi – în perechi sau formaţi de 4-6-10 elevi. .alergare la deal pe pante line şi lungi. respectiv alergarea în teren variat. sol dur) pe distanţe de 100-1000m . Intervalul dintre două obstacole vecine va fi ceva mai mare decât cel obişnuit. nisip. . cu accelerări ce pregătesc trecerea obstacolelor şi aplicarea unei tehnici optime în abordarea obstacolelor.formaţie de 6-10 elevi.utilizarea ca mijloc de pregătire pentru alergătorii specializaţi în probele de fond. . urmărind efectuarea unui pas scurt.alergare la vale pe pante line şi lungi. cu purtarea unei mingi umplute în braţe. prin aplicarea păşirii sau a călcării acestora. frunze. peste garduri joase. Metodologia recomandă ca în însuşirea exerciţiilor din şcoala alergării să se abordeze învăţarea alergării ritmate.). .alergare cu ritm de trei paşi peste zone de 30-40cm. de preferinţă mingi medicinale – cu săltare prealabilă. . perechi sau grupuri de 4-6 elevi. Învăţarea alergării de cros se realizează după însuşirea alergărilor lungi pe teren plat şi a mecanismului de bază. perechi sau grupuri de 4-6 elevi. egale pe o distanţă de 30-40 m.de dezvoltare a rezistenţei aerobe.800m individual. . .acelaşi exerciţiu cu ieşiri şi depăşiri ale grupului.alergare peste obstacole joase (30-40cm). acoperit cu iarbă. cu controlul poziţiei trunchiului (înclinat înainte) şi a contactului cu solul (pe pingea). pe distanţe de 200-300m. ALERGAREA DE GARDURI Alergarea peste garduri este o probă complexă.sistem de acţionare: Exerciţii introductive: . . intervalul dintre două obstacole fiind astfel stabilit încât să oblige parcurgerea intervalului dintre două obstacole succesive în trei paşi de alergare. se pot organiza individual sau sub formă de ştafetă. pe distanţe de 100-200m – formaţie de 6-10 elevi. . întrucât săltarea cuprinde şi ea o anumită distanţă.alergare pe teren plat.alergare în linie şerpuită printre obstacole joase. .alergare în tempo adaptat naturii solului (sol moale. pe distanţe 300400m – individual.alergare cu ritm de trei paşi peste obstacole joase: bastoane. cât şi efectuarea finişului. . pe distanţe de 200-300m . Pasul peste gard (veriga de bază) . .alergare peste obstacole joase (40-50 cm. cu înălţare treptată a gardurilor până la 40-50cm şi mărirea distanţei dintre garduri.alergare cu ritm de trei paşi peste linii trasate pe sol la 6-7m.alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm). evitând manevre periculoase. .alergare în teren pe care variază atât natura solului. pe distanţe de 200-300m . urmărind contactul pe sol cu toată talpa şi reluare incompletă a piciorului. aşezate la intervale regulate. cât şi relieful traseului. perechi sau grupuri de 4-6 elevi. .individual. la vale) pe distanţe de 100. deoarece menţinerea echilibrului dinamic al corpului este mai greu de realizat din cauza excluderii braţelor din mecanismul de echilibrare.alergare pe teren moale. 99 . . pentru a evita afundarea în sol . pământ. mingi.alergare rapidă cu ritm de trei paşi.alergare cu trecere peste diferite obstacole naturale şi improvizate.alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm.

din: mers cu sprijinul mâinilor pe stighia gardului. se exersează acţiunea braţelor în alergare.exersarea acţiunii piciorului de atac din stând (la perete.. . din alergare uşoară cu 5 paşi între garduri. . fără /cu gard) şi din deplasare (mers. alergare cu genunchi sus.. 100 . cu ajutorul unui partener. a. alergare uşoară). a.exersarea acţiunii piciorului remorcat din stând (la perete fără gard) şi cu gard (aşezat lateral cu stighia înclinată şi apoi paralelă cu solul).exersare a acţiunii piciorului de atac pe lângă şirul de garduri din: mers.g.aşezarea pe sol în poziţie de trecere a gardului.s.. .j.g. . (exerciţiul se utilizează permanent în lecţiile cu temă din alergarea de garduri).exersare globală peste un şir de 3-5 garduri care pot fi „încălecate”. alergare uşoară.

ca fiecare subiect să înveţe atât transmiterea.alergare cu start de jos liber peste primul gard. .alergare uşoară în coloană câte unul. 101 . . transmiterea băţului.alergare peste garduri cu start de jos la comandă câte 2-3 sprinteri sub forma de concurs peste 5 garduri . ALERGAREA DE ŞTAFETĂ Pentru începători.alergare cu start de jos liber peste trei garduri. distanţa între cei doi va fi de 10-15m.5m cu oferirea băţului la semnalul profesorului. din mers şi din alergare. se recomandă tehnica schimbului de aceeaşi parte (exterior). alergare uşoară. . Acest lucru se face prin exersare pe loc. . primitorul pendulează braţele şi la semnalul sonor al profesorului întinde braţul drept înapoi. . iar aducătorul va accelera pentru a-l ajunge pe primitor. transmiteri ale băţului la semnalul profesorului. . cu apropierea aducătorului de primitor. .acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului. care pleacă şi el în alergare uşoară. transmiterea băţului între executanţi.acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului. cât şi primirea băţului..alergare cu start de jos liber peste două garduri. la interval de 1-1. Sistemul de acţionare: .alergare cu start din picioare cu trei pasi intre garduri la inaltime regulamentara cu distanta conform regulamentului. . alergare cu genunchi sus.alergare uşoară. Se va insista. .alergare peste 3-5 garduri cu start de jos la comandă.stând în şir la distanţă de 1m. . în cea stângă. Băţul este transmis de la coada şirului. Se recomandă aşezarea în trepte pentru observarea poziţiei mâinilor în momentul schimbului.mers în coloană câte unul. .exersare a acţiunii piciorului remorcat pe lângă şirul de garduri din: mers. . aşteptând ca aducătorul să-i aşeze băţul în mână. se insistă pe trecerea imediată a băţului din mâna dreaptă.alergare cu start din picioare cu trei paşi între garduri joase cu distanta sub limita regulamentului.

elan de 5-7 paşi. .elan de 9-11 paşi. 9-11 paşi. . 13-15 paşi. accelerând înainte de apropierea de primitor.elan de 5-7 paşi.. având marcate locurile paşilor de bătaie (penultimul şi ultimul pas). pe saltele sau în groapa de nisip. cu plecarea primitorului la semnalul profesorului.elan de 5-7 paşi. aterizare. . . progresiv.alergare cu schimburi complete. aterizare pe ambele picioare. de pe loc si din mers. în tempo maxim.din alergare accelerată. pe distanţe de 25-30 m.alergare cu schimburi complete.sărituri în condiţii de întrecere.alergare cu schimburi complete. . 13-15 paşi. precedate de 3. bătaie liberă şi desprindere în “pas sărit”..sărituri integrale. în funcţie de aceste criterii. 9-11 paşi. în funcţie de vârsta şi nivelul de pregătire.învăţarea şi consolidarea unei aterizări eficiente. . cu tendinţa realizării unui zbor cât mai lung. . cu efort mare şi maxim. aterizare in groapa ajutat de parteneri. sărituri pe diferite obiecte (se preferă lada de gimnastică). Coborârea de pe obstacol se realizează pe piciorul de bătaie cu continuarea alergării.învăţarea şi consolidarea unui elan optim vârstei şi nivelului de pregătire al subiectului. imitarea mişcărilor de păşire în aer. în exteriorul spaţiului de schimb. bătaie liberă.elan de 9-11 paşi. cu viteze tot mai mari.atârnat la bara fixă sau inele. în contextul relaţiei – lung – scurt – săritură cu 1 ½ paşi bătaie liberă fara prag. . aterizare pe ambele picioare. bătaie liberă zbor şi aterizare în poziţia “fandat”. sărituri peste diferite obiecte. sector de bataie ½ m. pe piciorul de avântare. materializată într-o săritură cât mai lungă. utilizând şi cei 10m regulamentari. .alergare cu transmiteri ale băţului în zona de schimb (20m). executate amplu şi cu localizare la nivelul articulaţiei şoldului. . cu elan etalonat de 13-15 paşi. 102 . cu aceeaşi localizare. . cu aterizare pe piciorul de avântare. apoi de 5 paşi de alergare cu aterizare pe piciorul de avântare.bătăi şi desprinderi repetate. Succesiunea predării săriturii în lungime cu 2 ½ paşi în zbor: . .mers cu imitarea mişcărilor de “păşire”. .batai si desprinderi de pe podium (lada de gimnastica). De asemenea şi lungimea elanului va creşte. Înălţimea obstacolului 40-60-80-100 cm. 9-11 paşi. . . formarea unei bătăi eficiente.sărituri cu elan de 9-11 paşi. Înălţimea obstacolului 40-60 cm. 13-15 paşi. în această etapă.acelaşi exerciţiu fără semnalul profesorului. imitarea mişcărilor de păşire în aer. în vederea valorificării superioare a vitezei obţinute pe elan.sprijin pe umerii a doi colegi.invatarea bataii corecte. .elan de 5-7 paşi. . . 13-15 paşi. fără grabă. . în condiţii de întrecere. săritură cu 1 ½ paşi. 13-15 paşi. . cu aterizare pe piciorul de bataie si continuarea alergarii in groapa cu 3-5 pasi elan.învăţarea şi consolidarea fazei de zbor specifice. pentru exersarea ritmului paşilor de bătaie. Sarcini: . Succesiunea predării săriturii în lungime cu 1 ½ paşi în zbor: . 9-11 paşi.alergare accelerată. schimburi în zonă. .învăţarea şi consolidarea bătăii pe trecere. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE SĂRITURI SĂRITURA ÎN LUNGIME CU 1 ½ ŞI 2 ½ PAŞI ÎN ZBOR Săritura în lungime are ca scop principal. 13-15 paşi – etalonat – cu 1 ½ paşi în zbor. .

- elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea activă a piciorului de avântare şi continuarea alergării în groapa cu nisip; - acelaşi dar cu trecere peste un obstacol (ştachetă, gard), cu înălţime variabilă în funcţie de vârstă şi pregătire, plasat la o distanţă care să determine flexarea din genunchi a piciorului de bătaie, în timpul pendulării spre înainte; - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea piciorului de avântare, concomitent cu pendularea înainte a piciorului de bătaie, aterizarea în fandat, cu piciorul de bătaie în faţă; - acelaşi, dar cu trecerea peste un obstacol (ştachetă, gard); - elan de 9-11 paşi şi 13-15 paşi, săritură cu 2 paşi în aer, cu atingerea unui obiect atarnat deasupra spatiului de aterizare. - elan scurt, piciorul de avântare pendulează în jos şi înapoi, lovind cu călcâiul o minge aşezată în spate pe o bancă de gimnastică, în acest timp piciorul de bătaie pendulează spre înainte, în prima parte flexat din genunchi, apoi se extinde şi se aterizează pe acest picior; - elan de 9-11 paşi, aterizare peste un semn pentru a ridica gambele inainte de contactul cu nisipul. - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, săritura cu 2 ½ paşi. Greşeli şi indicaţii metodice: - Desprinderea trebuie efectuată spre înainte nu în sus. - La bătaie se insistă pe ridicarea aproape de orizontală a coapsei piciorului de atac şi extinderea completă a piciorului de impulsie. - Se insistă pe proiectarea bazinului spre înainte. - Pentru lungirea fazei de zbor se vor folosi bătăi pe o suprafaţă înălţată, iar aterizarea se va întârzia cât mai mult. - Bătaia se va efectua pe toată talpa, în mod activ, prin aşa numita “aşezare bătută”. Se va insista pe “epuizarea” acţiunilor de avântare şi impulsie, iar mişcările, fără a fi tărăgănate în timp, nu trebuie să fie pripite. - Se vor folosi toate cele trei tipuri de elanuri: mici, medii şi mari, în funcţie de stăpânirea tehnicii. - Se vor efectua sărituri globale în lungime cu 1 ½ paşi în zbor cu accent diferit: pe menţinerea poziţiei de “pas sărit”, pe alăturarea piciorului de impulsie lângă cel de avântare doar în ultimul moment, pe acţiunea de aterizare, cu marcarea tuturor celor trei faze menţionate. - În cadrul elanului se va accentua: stabilirea poziţiei iniţiale de plecare în elan, alergare liberă şi relaxată cu trunchiul în poziţie verticală sau uşor aplecat în faţă, stabilirea vitezei optime şi creşterea treptată a acesteia, ritmul general al elanului şi mai ales a ultimilor trei paşi, aşezarea activă a piciorului pe prag. - La săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor se vor avea în vedere următoarele: piciorul care pendulează spre jos şi înapoi să efectueze mişcarea cu pârghie lungă (extins din genunchi), iar piciorul din spate, care pendulează înainte şi în sus, să efectueze mişcare cu pârghie scurtă (flexat din genunchi). Se vor pune accente diferite pe bătaie, zbor sau aterizare. - Perfecţionarea săriturilor în lungime vizează atât precizia bătăi, cât şi viteza pe elan, o dată cu perfecţionarea diferitelor faze ale săriturii.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU PĂŞIRE Săritura în înălţime cu păşire, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea paşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular; - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă); - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă). Predarea păşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular:

103

- stând cu faţa spre o linie marcată pe sol sau peste un obstacol jos, păşire simplă (bătaie cu un picior şi aterizare cu piciorul celălalt); - acelaşi exerciţiu dar cu păşire dublă (bataie şi aterizare pe acelaşi picior cu pendularea activă a piciorului de atac); - exerciţiile anterioare din elan perpendicular cu un pas, cu treecerea peste o ştachetă aflată la înălţime joasă; - aceleaşi exerciţii cu 3 paşi de elan; - exerciţiile anterioare cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista pe blocarea bătăii şi înălţarea C.G.G. al corpului. - Piciorul de avântare, în cazul păşirii duble, va pendula energic înapoi după ce va trece de obstacol sau ştachetă (fără a dărâma ştacheta). Predarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă): - stând lateral faţă de ştachetă aproximativ 30 0, trecerea acesteia de pe loc prin păşire (piciorul de bătaie se află în exteriorul sectorului de aterizare); - acelaşi exerciţiu precedat de un pas de elan; - acelaşi exerciţiu precedat de trei paşi de alergare; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire simplă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca piciorul de bătaie să se afle sub acelaşi unghi faţă de ştachetă în momentul bătăii (aproximativ 300). - Se corectează alergarea pe elan (eventualele abateri de la direcţia linieară); - Se pune accentul încă de la primele sărituri pe ridicarea atacului întins din articulaţia genunchiului şi se corectează eventualele deficienţe tehnice de trecere a ştachetei. Predarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă): - stând lateral faţă de obstacol sau ştacheta joasă, trecerea specifică cu păşire dublă, de pe loc (piciorul de bătaie se află în interiorul zonei de aterizare şi întreg corpul este orientat lateral 30 0 faţă de ştachetă); - acelaşi exerciţiu cu un pas de elan; - acelaşi exerciţiu cu trei paşi de elan; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire dublă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista încă de la început pe întoarcerea specifică spre piciorul de bătaie. - Se pune accentul pe strecurarea peste ştachetă a piciorului de bătaie cand se atinge înălţimea de zbor maximă. - Se corectează eventualele greşeli în alergarea pe elan.

SĂRITURA ÎN INĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ
Pas saltat cu piciorul de avantare intins Atac cu piciorul intins la spaliere de pe loc si din saritura Imitarea sariturii globale peste o linie trasata pe sol sau stacheta culcata pe sol, cu accent pe blocaj, avantare, invaluire, evitarea cu remorca, rostogolire. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, sprijinita oblic pe sol, pe partea piciorului de atac, rostogolire pe saltea de gimnastica. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, la inaltime joasa. Cu elan de 5 pasi idem. Cu elan de 7 pasi, trecere peste stacheta la inaltimi succesive.

104

-

Cu elan etalonat, trecere peste stacheta la inaltimi succesive. Cu elan etalonat, cu atac la stacheta, la inaltime peste 1,80m, aterizare cat mai apropriata de locul de bataie. Cu elan intreg etalonat, sarituri sub forma de concurs.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea elanului şi a bătăii; - învăţarea aterizării şi a trecerii ştachetei; - elaborarea formei globale; - perfecţionarea tehnicii. Învăţarea elanului şi a bătăii: - succesiune de paşi săltaţi, consecutiv numai de pe piciorul de bătaie, avântarea cu piciorul de atac în diagonală spre cel de bătaie şi cu ambele braţe; - stând, avântarea piciorului de atac în diagonală şi cu ambele braţe, pivotare de 90 0 spre piciorul de impulsie care, dintr-o poziţie uşor flexată, se extinde şi se ridică pe vârf; - acelaşi exerciţiu, dar cu desprindere şi aterizare în acelaşi punct de pe loc, apoi cu elan de un pas, cu proiectarea în faţă a bazinului şi aşezarea rapidă pe sol a piciorului de impulsie; - alergare pe un cerc cu raza de 10-15 m, bătaie şi desprindere, întoarcere cu 90 0 spre piciorul de impulsie, aterizare pe locul desprinderii; sensul alergării spre partea piciorului de “bătaie” (de regulă spre stânga). La început bătaia se face la semnal, apoi după 3-5-7 paşi de alergare; - acelaşi exerciţiu, dar alergarea se face pe un traseu în formă de 8, bătaia făcându-se la vârful buclei, unde sensul alergării este cel necesar (stânga sau dreapta, după caz); - elan de 3-5 paşi, pe un traseu curb cu raza de 8-10 m, bătaie, întoarcere cu 90 0, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei; - elan de 3-5 paşi rectiliniar, urmat de încă 3-5 paşi efectuaţi pe un traseu curb, aceeaşi rază, bătaie, întoarcere cu 900, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca în momentul bătăii, cele trei acţiuni bătaie, atac, braţe să se sincronizeze. - În momentul bătăii C.G.G. al corpului să nu se deplaseze prea mult spre înainte, având ca efect diminuarea înălţării. - În alergarea pe elan, se urmăreşte înclinarea corespunzătoare spre interiorul arcului de cerc. Învăţarea aterizării şi a zborului: - stând, cu spatele la locul de aterizare (saltea), desprindere de pe ambele picioare spre în sus şi înapoi, aterizare pe spate, regiunea toracală, cu corpul în poziţie de “L” (echer); - stând, avântarea cu ambele braţe şi desprindere de pe ambele picioare, cu trecere în extensie pronunţată la nivel lombar şi coxofemural; - acelaşi exerciţiu, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor, cu ambele braţe cu priză la nivelul şoldului, sau cu un singur braţ cu priza la ceafa executantului; - stând, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor cu ambele braţe, cu priză la nivelul şoldului, avântare cu braţele şi piciorul de atac îndoit din genunchi, desprindere cu trecere în extensie pronunţată; - stând cu spatele, avântare cu ambele braţe, desprindere de pe ambele picioare, aterizare pe saltea, pe spate, cu gambele flexate şi atârnând la marginea saltelei; - acelaşi exerciţiu, pe saltele supraînălţate şi cu desprindere de pe lada de gimnastică şi apoi de pe trambulina elastică;

105

perfecţionarea alergării pe elan. .Se va urmări lucrul corect al braţului opus piciorului de bătaie şi al capului.săritură “flop”. 106 . Elaborarea formei globale: . . în condiţii de elan mic şi în condiţii de elan de concurs.În tot timpul învăţării se menţin exerciţiile pentru întărirea musculară şi îmbunătăţirea mobilităţii coloanei. la faza aruncării de pe loc.elanului preliminar. .Acţiunea braţelor şi umerilor trebuie să fie “în sus şi înapoi” şi nu direct înapoi.La început se vor utiliza înălţimi mici. Abordarea metodică a predării se realizează după însuşirea exerciţiilor de aruncări tip azvârlire cu mingea medicinală (cu ambele braţe şi cu un braţ) şi urmăreşte însuşirea: .sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală . . azvârlirea mingii. stabilirea numărului de paşi de accelerare precum şi ai curbei de impulsie: 3 sau 5).perfecţionarea bătăii. Ca formă de execuţie pare simplă.prizei. reprezintă etapa care precede însuşirea aruncării suliţei. fie pe extinderea gambelor pe coapse. evitarea ştachetei şi trecerea în poziţia “L”. pentru a se evita rabatarea picioarelor peste faţa săritorului.Se va pune accent fie pe poziţia de “punte”. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ARUNCĂRI ARUNCAREA MINGII DE OINĂ Aruncarea mingii de oină. ladă şi trambulină elastică.sărituri în înălţime cu “păşire” cu elan de “răsturnare dorsală”. ca mijloc al educaţiei fizice şcolare şi inclusă ca probă în atletism la concursurile pentru copii. fiind un exerciţiu accesibil. . Perfecţionarea tehnicii: . în condiţiile unor elanuri tot mai rapide.La aterizarea în poziţia “L”. cu faţa spre direcţia aruncării. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: . . . . peste ştachetă. . tipice acestui procedeu. . . a preciziei şi ritmului paşilor de bătaie (introducerea paşilor preliminari.elan minim 3-5 paşi (pe curba de impulsie). . progresiv pe bancă. musculatura articulaţiei coxo-femurale trebuie să fie blocată. consolidând deprinderea de aruncare tip azvârlire.aruncării cu paşi specifici. Greşeli şi indicaţii metodice: . .Se insistă pe lucrul corect deasupra ştachetei.perfecţionarea trecerii ştachetei. Greşeli şi indicaţii metodice: . cu bătaie..stând depărtat. dar azvârlirea devine mai dificilă în condiţiile execuţiei cu elan. .Pe măsura învăţării se va proceda la înălţarea ştachetei şi evident la schimbarea locului de bătaie.sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan complet.aruncării de pe loc.sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan mijlociu 7-9 paşi (fază de accelerare + curba de impulsie). de pe ambele picioare.

. Aruncarea cu paşi specifici .sistemul de acţionare: . . Cluj-Napoca. trebuie să urmeze după etapa de iniţiere. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: .sistemul de acţionare: .acelaşi exerciţiu.stând depărtat. Revista EFS. Ardelean. 2. cu faţa spre direcţia aruncării.acelaşi exerciţiu. dar având în vedere faptul că elanul se desfăşoară pe un spaţiu foarte restrâns (2. împingere cu o mână de la umăr. azvârlirea mingii. cu piciorul stâng înainte.învăţarea aruncării de pe loc. nr. fără obiect. .aruncarea greutăţii fără elan. mai ales că acestea trebuie să se desfăşoare în viteză maximă. Bucureşti. .aruncări cu elan complet.Predarea atletismului în lecţiile de educaţie fizică şcolară. . cu greutatea sprijinită lângă gât. . efectuate din cerc..stând depărtat cu trunchiul jumătate întors spre direcţia de aruncare. cu latura stângă spre direcţia de aruncare. împingeri cu o mână de la umăr.săltări razante pe piciorul drept.săltări razante.acelaşi exerciţiu executat din alergare uşoară. executând pasul încrucişat cu desprindere de pe sol. Aruncarea cu elan preliminar . ARUNCAREA GREUTĂŢII La prima vedere.acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept. respectând cele 2 semne de control. Învăţarea tehnicii aruncării greutăţii. Aruncarea cu elan .învăţarea aruncării cu elan.acelaşi exerciţiu.aruncare cu 4 paşi specifici. rotând în prealabil umerii spre dreapta. . .aruncări cu elan sub formă de concurs. azvârlire cu 2 paşi de mers: dreptul peste stângul (pas încrucişat) şi aşezarea stângului. . .acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept. . . . respectiv după însuşirea aruncării tip împingere (cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ) şi respectă succesiunea metodică prin: .aruncări cu săltare liniară din cerc.sistemul de acţionare: . cu faţa spre direcţia aruncării. .stând depărtat. cu latura stângă spre direcţia de aruncare braţul drept înapoi întins. edit Presa Universitara Clujana. aruncarea pare simplă.. T. .din mers. . aruncări cu 4 paşi specifici. 8-12/1978 şi 1-7/1979 107 . . împingeri ale greutăţii cu 2 mâini de la piept. precedaţi de 3-5 paşi de mers. împingeri cu o mînă de la umăr. azvârlirea mingii.135m) apar dificultăţi în desfăşurarea acţiunilor.stând depărtat.stând depărtat. împingerea greutăţii cu o mână de la umăr.stând cu spatele spre direcţia de aruncare.stând depărtat. executat din alergare uşoară. . cu latura stângă spre direcţia de aruncare. cu angrenarea picioarelor prin flexia şi extensia acestora. BIBLIOGRAFIE 1.aruncări sub formă de concurs. simulând şi efortul final.acelaşi exerciţiu.acelaşi exerciţiu. având spatele orientat spre direcţia elanului efectuate în afara cercului. sub formă de concurs.. 2005.stând depărtat. . . . . Alexei Mircea – Atletism Tehnica Probelor.

I... Petrescu.Atletism Tehnica probelor. Bucureşti. .. D. D. Barbu. 2001 18. – Atletism. Transilvania Brasov. Editura Tehnoplast. Univ. Bucureşti. Editura Alma Mater. Editura Ovidius University Press. edit. Nechita F. Editura Fundaţiei România de Mâine.Atletism. E. Bucureşti. Nicu. . Metodica predării exerciţiilor . Regulamentul concursurilor de atletism. Editura ANEFS. Gh. Bacău.. Gârleanu. E.Curs de atletism. D. edit.Lecţii de atletism. C. Gheorghe. Terminologia Educaţiei fizice şi Sportului.. 2000 5. . E. 2002 13. 6. Raţă. 10. Lecţii practice de iniţiere. 2002 9. Rugină. 2003. F. 1995 7. 2000 12. – Atletism. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. M.C. D.... – Atletism. 1983 23. 2003 8. Sabău... Tatu. Todea. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. 1995 22.. Editura Aramis. 1974 26. I. – Istoria exerciţiilor fizice. Bucureşti. T. Bucureşti. Piteşti. Ionescu –Bondoc Dragos. Tatu. T. C. Transilvania Brasov. Editura Stadion.Metodica predării exerciţiilor de atletism . T.Ed.. T. T.. – Tehnica probelor atletice. 2003 14. Regulament. Plocon.tehnica probelor.. Univ. A.. Bucureşti. Tatu. Tatu.. 1999 20. . Editura Tehnoprint Grup. – Atletism Curs de bază pentru studenţii Colegiului Universitar de Educaţie Fizică şi Sport. T. . Constanţa. Cibu Mihaila. Ariile curriculare de educaţie fizică şi sport pe cicluri de învăţământ . Gevat. 2002 17. Bucureşti. Metodică.. – Atletismul pentru toti. . 2008. Bucureşti. Scurt C. I. ANEFS. Petrescu. 2005 15. 2002 19. 1994 25.. Ardelean. şi colab.. Alexandrescu. Bucureşti.C. Nicu. 2001 108 . . Editura Universităţii. N. – Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România. Mihăilescu. ANEFS. – Aspecte tehnice şi metodice ale antrenamentului în probele de viteză . G. Bucureşti. M. – Metodica educaţiei fizice şi sportive .3. ..Atletism Tehnică.. Nechita Florentina – Proiectarea didactica a lectiei de atletism in invatamantul preuniversitar si universitar.. Neamtu M. 2001 4. Sabău. Bucureşti.. Larion. .FRA. E. Mihăilescu... . T. Bucureşti. 2002 21. Braşov. Universitatea Ecologică. Editura Alexandru 27.. 2000 16. Editura Printech.. 2002 11. Editura Omnia Uni. Editura Fundaţiei România de Mâine. Ionescu-Bondoc D. Bucureşti.. Sabău.Atletism . Stănescu.Instruirea programată în atletism. Ed. Plocon.Atletism – curs pentru studenţii anilor I şi II. 1999. L. Didactică şi Pedagogică. 2001 24. S.Metodica predării exerciţiilor de atletism în lecţia de educaţie fizică. Sabău. A. Bucureşti.. Roman.. Stoica. . Editura Fundaţiei România de Mâine.. Bucureşti. A.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful