Ionescu-Bondoc Dragos Neamtu Mircea Ionescu-Bondoc Alexandru Ionescu-Bondoc Cristian

CURS PRACTIC DE ATLETISM. TEHNICA, METODICA PREDARII SI REGULAMENTUL PROBELOR ATLETICE

Universitatea Transilvania din Brasov 2010 1

CONŢINUTUL – CARACTERISTICILE ŞI ORGANIZAREA ATLETISMULUI Atletismul este o activitate practică în care exerciţiile diferă prin modul de execuţie, dar şi prin influenţele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex şi dinamic. Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi a sportului care, prin numărul mare şi diferit de exerciţii, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi întrecerea. Scopul acestei activităţi, care se desfăşoară în anumite forme de organizare, după reguli şi prevederi exacte, este: - adaptarea complexă a organismului; - realizarea unor performanţe sportive superioare. În literatura de specialitate, termenul de atletism este definit ca un “ sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor”. La grecii anticii “atleţii” erau acele persoane, care se pregăteau special, cu scopul de a câştiga un premiu, într-o întrecere. Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este athletics (engleza britanică) şi track and field (engleza americană), respectiv probe pe pistă (track - alergări) şi probe de teren (field sărituri şi aruncări). Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au caracteristici specifice, în funcţie de cele 3 categorii fundamenale de exerciţii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste exerciţii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenţial motric, pe care îl exprimă noţiunile de alergare, săritură şi aruncare. - În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanţe precizate. - În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi dimensiuni speciale, standardizate (greutatea, discul, suliţa, ciocanul) la o distanţă cât mai mare. - În probele de sărituri se urmăreşte obţinerea unui zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina). În toate probele este necesară respectarea unor precizări speciale, impuse prin “Regulamentul concursurilor de atletism”. Regulile sunt foarte exacte şi stabilesc condiţiile materiale şi de desfăşurare a concursurilor, departajează clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport cu spaţiul şi timpul, cât şi cu ceilalţi competitori. Regulamentul prevede şi criterii de stabilire a clasamentelor, a situaţiilor de egalitate, a condiţiilor de omologare a recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în prevenirea şi sancţionarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât şi cea competiţională a atleţilor. ATLETISMUL - SPORT FORMATIV Utilizarea raţională a exerciţiilor de atletism, prin alergări, sărituri, şi aruncări, contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generaţie, efectul pozitiv fiind sesizat la toate vârstele. Ca mijloc formativ al educaţiei fizice şi sportive, atletismul ţinteşte spre următoarele obiective generale: - optimizarea stării de sănătate, prin ameliorarea condiţiei fizice, respectiv: creşterea rezistenţei organismului la agenţii patogeni, tonicitate troficitate şi supleţe musculară, rezistenţă cardio-respiratorie, greutate corporală optimă; - favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu ţinută corporală corectă şi prevenirea/corectare deficienţelor fizice; - ameliorarea motricităţii generale şi ridicarea nivelului de practicare a unor probe de concurs; - stimularea senzorio-motricităţii generale şi a proceselor psihice cognitive, afective, motivaţionale, volitive; - activarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi comunicare socială.

2

Astfel, în şcoală în lecţiile de educaţie fizică, o serie de alergări, sărituri şi aruncări se exersează fără a avea caracter de întrecere sau având caracter de întrecere. În cazul al doilea, regulile sunt stabilite în funcţie de potenţialul elevilor şi de condiţiile materiale ale şcolii. La alergări, în lecţiile de educaţie fizică, predomină ştafetele cu sau fără transport de obiecte, cu sau fără treceri peste obstacole, distanţele fiind în funcţie de mărimea spaţiului sau a terenului şcolii. Dintre sărituri, cel mai des, se practică săriturile de pe loc sau săriturile cu elan, în lungime şi în înălţime, iar dintre aruncări cele mai utilizate, sunt cu mingea de oină la ţintă sau la distanţă, cât şi aruncările cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ. Adăugăm, la această succintă prezentare şi faptul că exerciţiile de atletism sunt valoroase şi utile în dezvoltarea calităţilor motrice de bază, precum: viteza, forţa, rezistenţa, contribuind substanţial la întărirea sănătăţii şi la fortificarea organismului. În programele şcolare, la toate clasele, cât şi în activitatea sportivă a studenţilor şi militarilor, atletismul este prezent în lecţiile de educaţie fizică sau de antrenament sportiv. ATLETISMUL - SPORT COMPETIŢIONAL Atletismul, prin probele sale, este un sport individual (excepţie fac alegările de ştafetă). Data la care s-au organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este că atletismul a fost prezent la toate ediţiile Jocurilor Olimpice antice şi moderne. Numărul probelor şi al concursurilor a crescut treptat. În decursul istoriei sale, atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciţii (alergări, aruncări şi sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii. Treptat, numărul probelor a crescut, s-au precizat regulile şi condiţiile organizatorice proprii pentru fiecare probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon, heptatlon). În stabilirea clasamentelor, pe baza rezultatelor, la toate probele de atletism, factorul subiectiv este exclus. Aparatura cu care se măsoară timpul sau spaţiul este atât de perfecţionată încât nu se poate greşi (foarte precise au fost şi mai sunt ruleta şi cronometrul). Regulile de concurs şi condiţiile organizatorice sunt concepute de aşa manieră, încât departajarea atleţilor să se realizeze în funcţie de performanţa individuală, în cadrul aceleaşi probe. Fiecare probă din atletism are un sistem de reguli şi de organizare propriu. Clasamentele pe echipe (între ţări, cluburi, etc.) se întocmesc pentru angrenarea unui număr mai mare de atleţi la prestaţia echipei. În aceste cazuri, fiecare atlet se străduieşte să contribuie pe măsura valorii individuale, la clasarea echipei din care face parte, pe un loc cât mai bun. Clasamentele, în competiţiile pe echipe, se fac prin atribuirea unor puncte, în funcţie de locul ocupat de fiecare component al echipei în proba sau probele la care a participat; la întrecerile de cros, câştigă echipa care acumulează cele mai puţine puncte. Probele atletice considerate a fi cele mai importante, sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. Acestea sunt obligatorii în programul concursurilor de mare amploare, precum: Campionatele Naţionale, Concursurile Regionale (Jocurile Balcanice, Jocurile Asiatice, Jocurile Mediteraniene, Jocurile Commonwealth-ului, etc.), Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice. Există şi concursuri în care nu sunt cuprinse toate probele clasice, respectiv Campionate şcolare, Campionate universitare, Campionate de juniori şi mai ales, Grand Prix -urile. În afara probelor clasice, atletismul mai cuprinde şi alte probe, care în ţările anglo-saxone se organizează pe distanţe de 100 yarzi (1 yard = 91,439 cm), 200, 400, 800 yarzi, 1 milă (1609,344 m), 2 mile, 120 yarzi garduri. F.I.A.A. păstrează evidenţa rezultatelor şi la aceste probe. Tabloul probelor de atletism (Tabel 2.1.) se ordonează în primul rând în grupe de probe, respectiv: - grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond, mare fond, garduri, obstacole, ştafetă; - grupa probelor de marş; - grupa probelor de sărituri; - grupa probelor de aruncări;

3

gr.195 km) 100 m garduri 110 m garduri 400 m garduri 3000m obstacole 4 x 100 m 4 x 400 m 20 km 50 km Lungime Înălţime Triplusalt Prăjină Suliţă Greutate Disc Ciocan Decatlon I zi:100m. 300m gd. prăjină. 4. 3000m. hexatlon. poliatloane cu un număr mai redus de probe (triatlon. de la 500m până la 1000m. O altă categorie de întreceri se organizează în cadrul Concursurilor naţionale de probe neclasice.400m + 300m + 200m + 100m “ştafeta suedeză”. pentatlon... octatlon)... 1milă. din ţări mari şi mici. înălţ. 200m. 500m. alergarea de garduri pe distanţe de 60. cât şi pentru fete.lung. atât pentru băieţi. precum şi ştafete. 400m. 1000m. 300m. disc. 6 kg pentru greutate şi 1 – 1 ½ kg pentru disc. greut. Obiectele de aruncat sunt şi ele adecvate vârstelor. alergarea de obstacole pe distanţe de 1500-2000m. cât şi crosurile care se organizează la toate categoriile de vârstă şi pregătire. 600m. sunt de 80m. 200. înăl. . respectiv 3. x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x FEM. tineri de pe toate continentele. suliţă. 800m LOCUL DESFĂŞURĂRII pista stadionului “ “ pista stadionului “ pista stadionului “ şosea pista stadionului “ “ pista stadionului pista stadionului “ şosea “ stadion “ “ “ stadion “ “ “ stadion MASC. GRUPA DE PROBE Alergări de viteză Alergări de semifond Alergări de fond Alergări de mare fond Alergări de garduri Alergări de obstacole Alergări de ştafetă Marş Sărituri PROBA 100 m 200 m 400 m 800 m 1500 m 5000 m 10000 m Maratonul (42. 1500m Heptatlon I zi:100mgd. În ultimii ani. cunoscute sau necunoscute. suliţă. . x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x Aruncări Poliatloane (probe combinate) stadion x Grupele şi probele clasice din atletism În atletism există şi probe speciale de concurs. s-au 4 . precum: alergarea de viteză pe 50-60-80m.800m + 400m + 200m + 100m ”ştafeta balcanică”. ca de exemplu: . 5.4 x 200m. II zi:110m gd. cum ar fi alergările în timp 1 şi 2 ore. 80. 90. 300m. până la nivelul de Campionatului mondial.. Pentru copii şi juniori sunt prevăzute probe. 4 x 800m. II zi: lung. alergarea de semifond.grupa probelor combinate. 4 x 1500m. 4 x 400m. în care distanţele de parcurs.

respecul. care se desfăşoară din 2 în 2 ani. în toate probele de atletism. ▪ Campionatele Mondiale de Atletism. Preşedintele federaţiei coordonează activitatea secretarului general. financiare. Se alcătuieşte şi un clasament general. în topul mondial. pentru Finala Grand Prix-ului. la Stockholm şi alcătuit din reprezentanţi ai unor Federaţi Naţionale. Premiile substanţiale atribuite de F. ▪ Jocurile Mondiale Universitare. la mijlocul intervalului dintre două ediţii ale Jocurilor olimpice.afirmat prin efort propriu sau sprijiniţi de cei cu posibilităţi materiale.F. Supremaţia nu mai aparţine unor ţări consacrate.A. fair-play între ţări şi atleţi. a secretarilor federali şi antrenorilor federali. 1944). a depăşit în prezent cifra de 200. în anii impari. atleţi deosebiţi existând în toate statele lumii. promovând prietenia. dintre care le menţionăm pe cele mai importante. au loc din 2 în 2 ani. ▪ Campionatele Europene de Atletism. Comisia de cros. organizatorice. etc. ▪ Cupa Mondială se organizează anual. şi organizatori reprezintă o serioasă motivaţie pentru participare. Cele mai importante organisme ale sale sunt: Biroul Federal şi Biroul Executiv.A. La nivelul federaţiei îşi desfăşoară activitatea o serie de comisii: Comisia de arbitrii. În sistemul competiţional internaţional sunt cuprinse foarte multe competiţii. medicale (inclusiv antidoping). 1940. ▪ Campionatele Mondiale (începând din 1986) şi Campionatele Europene de juniori au loc din 2 în 2 ani. cât şi spiritul olimpismului.A. ORGANIZAREA INTERNAŢIONALĂ A ATLETISMULUI Activitatea atletismului în plan internaţional este dirijată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism (I. care are organisme (comitete şi comisii) proprii care activează în direcţii metodice. Aceste concursuri se organizează anual în peste 20 de întâlniri în oraşe şi ţări diferite. Comisia de cenzori. Comisia medicală.I. 5 . luându-se în considerare punctajul realizat în cele mai bune 5 concursuri. International Association of Athletics Federations). la Helsinki. în anii impari. tehnice. Comisia veteranilor. căci rezultatele de valoare pot surprinde oricând. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism urmăreşte şi coordonează dezvoltarea atletismului pe plan mondial. ▪ Cupa Europei se desfăşoară în fiecare an. Comisia de juniori. Acest for îşi desfăşoară activitatea în concordanţă cu prevederile Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism la care este afiliată. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism este un organism eligibil. ▪ Jocurile Balcanice se organizează în fiecare an. Numărul ţărilor afiliate la Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism. începând din anul 1896 (Jocurile Olimpice moderne). atletismul este coordonat de Federaţia Română de Atletism (F. în anii pari. din 4 în 4 ani. Comisia de disciplină. ▪ Grand Prix-urile sunt concursuri cu număr redus de probe la care pot participa atleţii clasaţi în primii 50. în anii pari. ▪ Cupa Mondială de marş se desfăşoară în anii impari. prima ediţie s-a desfăşurat în anul 1983. Nu s-au desfăşurat 3 ediţii (în anii 1916. care se organizează începând din anul 1934 (Torino). pe baza punctelor acumulate în concursurile la care participă. ▪ Campionatele mondiale şi europene pe teren acoperit (indoor). la care participă şi România: ▪ Jocurile Olimpice care se organizează din 4 în 4 ani.). Federaţia Romănă de Atletism este organul reprezentativ al tuturor secţiilor de atletism din Cluburile şi Asociaţiile sportive din România.A. for înfiinţat în anul 1912.R. ▪ Finala Grand Prix se desfăşoară anual. ▪ Campionatele Mondiale de cros se desfăşoară anual. ORGANIZAREA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA În ţara noastră. Comisia mass-media. din cauza războaielor mondiale. Concurenţii se califică (primii 8 pe probe şi primii 8 la general).A. înfiinţată în anul 1912 şi alcătuită din specialişti ai domeniului.

controlează şi acordă sprijin metodic. ▪ Campionatele Naţionale Şcolare în fiecare an. . activitatea fiind organizată pe grupe valorice şi de vârstă: . ▪ Traduceţi termenul de atletism. în fiecare an. 6 . categoria I-a anual. ▪ Care sunt exerciţiile de alergări utilizate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de sărituri exersate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de aruncări practicate cel mai frecvent în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Precizaţi la ce fel de probe se referă conceptul de probe clasice.S. Rapid. având în vedere faptul că atletismul se practică. Campionatele mondiale. În secţiile cluburilor sportive de la toate nivelele. participă la Conferinţe şi Congrese organizate de acestea. sprijină buna organizare şi dezvoltare a Centrelor olimpice. Sistemul competiţional intern cuprinde următoarele concursuri de atletism: ▪ Campionatele Naţionale de seniori şi tineret anual. Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Definiţi termenul de atletism. C. îndrumă. ▪ Care sunt cele trei categorii fundamentale de exerciţii din atletism ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de marş şi alergare ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de sărituri ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de aruncări ? ▪ Numiţi documentul oficial care reglementează activitatea atletică pe plan mondial ? ▪ Argumentaţi caracterul formativ ale disciplinei atletism.S.sunt cuprinşi juniori III şi II.începători . tineret. .sunt cuprinşi copiii până la 14 ani. ▪ Campionatele Naţionale de juniori în fiecare an. afilierea tuturor secţiilor de atletism din Cluburi şi Asociaţii sportive. Ea urmăreşte: organizarea.S. De asemenea stabileşte şi întreţine relaţii cu Federaţii de atletism din alte ţări. Dâmboviţa etc. procesul instructiv-educativ vizează performanţa sportivă. Federaţia Română de Atletism cuprinde un front larg de activitate. ▪ Concursuri Naţionale de sală pentru seniori. . 7 Bucureşti. juniori şi copii. îndrumarea şi conducerea activităţii de atletism din România. cu Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism. 4 Bucureşti. organizatoric şi material secţiilor din Cluburi şi Asociaţii sportive. etc).avansaţi . Roman.performanţă . C. precum şi Comisiilor judeţene de atletism. juniori care se organizează anual pe etape. alcătuieşte loturile naţionale la toate categoriile de vârstă.S. ▪ Campionatele Naţionale Universitare în fiecare an. care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Statutul şi Regulamentele proprii. ▪ învăţământul de specialitate la nivel preuniversitar şi universitar: clase speciale de atletism.înalta performanţă – atleţi care ating excelenţa sportivă. C. în: ▪ cluburi sportive departamentale: Dinamo. Asociaţia Balcanică de Atletism. Federaţia Română de Atletism are atribuţii în strategia participării atleţilor români la competiţii internaţionale oficiale (Jocurile Olimpice. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de viteză. promovarea atletismului românesc în competiţiile internaţionale sub egida Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism. Olimpia.S.S. elaborează calendarele competiţionale şi regulamentele concursurilor naţionale. cluburi universitare.S. Steaua. Campionatele europene. ▪ Concursuri Naţionale “Grand Prix Castrol” pentru seniori. ▪ Campionatele Naţionale de copii. tineret. conform limbii engleze britanice şi americane. ▪ cluburi sportive şcolare: C. tehnic.S.Federaţia Română de Atletism este persoană juridică.sunt cuprinşi juniori I şi tineret.

corect şi relaxat. încă din primii ani de şcoală copiii încep să deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice. ▪ Specificaţi probele din grupa de marş. . ŞCOALA ALERGĂRII Obiectivele şcolii alergării: . ▪ Care sunt documentele care reglementează activitatea Federaţiei Române de Atletism ? ▪ Prezentaţii principalele concursuri de nivel naţional organizate de Federaţia Română de Atletism. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de garduri şi obstacole. ▪ Specificaţi probele din grupa de sărituri. ▪ şcoala aruncării. care manageriază activitatea atletică în România. . Exerciţiile din şcoala atletismului sunt structurate conform celor trei grupe specifice. . şi ne referim aici la alergări. Aproape că nu există disciplină sportivă în a cărei structură tehnică să nu se regăsească cel puţin una din mişcările specifice atletismului. Înainte de a învăţa oricare dintre probele atletice este obligatorie parcurgerea exerciţiilor cuprinse în sfera şcolii atletismului. ▪ Precizaţi categoria de atleţi care participă în competiţiile Grand Prix. ▪ Care este forul ce manageriază activitatea atletică pe plan mondial şi când a fost înfiinţat ? ▪ Care este periodicitatea organizării Jocurilor Olimpice ? ▪ Care este intervalul de timp dintre două ediţii ale Campionatelor mondiale ? ▪ Care este ritmicitatea organizării Campionatelor europene ? ▪ Precizaţi ce sunt competiţiile Grad Prix. Ca atare atletismul este una dintre diciplinele de bază în educaţia fizică şcolară. dar şi în dezvoltarea motricităţii generale a copilului pentru activitatea cotidiană.ameliorarea coordonării motorii a membrelor superioare şi a membrelor inferioare. pe parcursul căreia. astfel: ▪ şcoala alergării. ▪ şcoala săriturii.formarea capacităţii de a percepe corect viteza de deplasare.▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de semifond. datorită caracterului natural pe care îl au exerciţiile atletice. 7 . sub toate tipurile lor de manifestare. ŞCOALA ATLETISMULUI Şcoala atletismului reprezintă perioada iniţierii în atletism. ▪ Numiţi forul şi anul înfiinţării lui.însuşirea deprinderii de a alerga. ▪ Specificaţi probele heptatlonului. ▪ Specificaţi probele decatlonului. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de fond şi mare fond.formarea capacităţii de control a respiraţiei în timpul alergării. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de ştafetă. sărituri şi aruncări. Acestea sunt importante pentru influenţa pe care o au atât în dezvoltarea calităţilor motrice de bază. Pentru aceasta însuşirea corectă a exerciţiilor şi deprinderilor din şcoala atletismului trebuie învăţate cât mai corect.

Din şcoala alergării cele mai folosite exerciţii sunt: . Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu. a vitezei de deplasare. cu amortizarea şocului la contactul piciorului cu solul. La copii problemele apar în perioadele de creştere şi mai târziu.alergare în tempo moderat uniform. Acest tip de alergare se învaţă după ce s-au însuşit celelalte tehnici de alergare. tempo moderat-uniform de deplasare. la cei care nu au o continuitate în instruire. Pierderea elasticităţii musculare şi a tendoanelor.t.alergare ritmată (“alergare cu ritm de 3 paşi.alergare cu genunchii sus.“alergare de coordonare”. Alergarea fiind o deprindere naturală şi cunoscută.alergare cu joc de glezne.se realizează în afara stadionului.alergarea în tempo uniform moderat (a.alergare în teren variat. relaxat. .alergare uşoară sau “alergare de coordonare”. uşurinţă. pentru începători elementele necunoscute din tehnica alergării sunt doar startul de jos şi lansarea de la start.) .este o alergate cu un tempo mai scăzut. .v. . . trunchiului şi braţelor. impune perfecţionarea tehnicii de execuţie. . . . capul în prelungirea trunchiului. putem stabili. cauzate de creşterea în lungime a sistemului osos.acestă variantă de alergare are sarcina de a asigura pregătirea organismului pentru efort. .această variantă se constituie în principalul mijloc de dezvoltare a rezistenţei de alergare şi se realizează prin gradarea timpului sau distanţei de alergare.alergarea în teren variat (a. . uşor înclinat spre înainte.dezvoltarea capacităţii generale de efort. tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului. deoarece formează o serie de deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură şi consistenţă.alergare uşoară este elastică. . . Dezvoltarea calităţilor motrice necesare învăţării şi perfecţionării tehnicii exerciţiilor de alergări. Ca probă de concurs.alergare cu pendularea gambelor înapoi şi înainte. . . .) . Prin alergare corectă se înţelege deprinderea de a alerga economic şi relaxat. în funcţie de dificultate. prin asigurarea adaptării la efort a marilor funcţiuni ale organismului şi prin încălzirea musculaturii şi articulaţiilor membrelor inferioare. Alergarea formează simţul tempoului. Dintr-o sinteză a materialelor de specialitate.alergarea uşoară (a.alergarea uşoară constituie prima etapă în învăţarea alergării.u. prin parcuri şi păduri.alergarea respectă coordonarea corectă a acţiunii membrelor superioare şi a membrelor inferioare.se caracterizează prin naturaleţe.ameliorarea tonusului muscular. care favorizează instalarea unor automatisme greşite din punct de vedere tehnic. pe care alergătorul trebuie să le parcurgă în tempouri prestabilite.ţinuta corectă în timpul alergării păstrează trunchiul la verticală. . următoarea ordine a exerciţiilor din şcoala alergării şi care au următoarele sarcini: Formarea deprinderii de alergare corectă în funcţie de diferitele sarcini şi abordări ale acesteia.în prima fază creşte alternativ timpul sau distanţa păstrând tempoul constant. care poate fi executată pe diferite distanţe.u. Un efect negativ asupra eficienţei tehnicii alergării o are deseori efectuarea unui număr mare de repetări a unor exerciţii de dificultate scăzută.t. Se poate spune că. . a forţei şi rezistenţei specifice alergării. .) . Datorită multitudinii situaţiilor pe care le creează acest gen de alergare este un exerciţiu foarte util. Mijloacele şcolii alergării: . conduc la rigiditate şi implicit la o eficienţă scăzută a mişcărilor. 5 paşi … peste obstacole joase”). .în faza a doua scade distanţa dar creşte tempoul. 8 . acest gen de alergare este întâlnit la alergările de cros.alergare accelerată..

cu accent pe pasul posterior.alergări individuale exectate pe distanţe scurte (20-60-80 m). coordonate cu mişcarea picioarelor.dezvoltarea elasticităţii musculaturii posterioare a membrelor inferioare. .dezvoltă mobilitatea articulaţiei genunchiului.g. . .realizează dezvoltarea forţei muşchilor ridicători ai coapsei în plan anterior.dezvoltarea vitezei de execuţie (în tempo maxim) pe loc şi în deplasare. cu accent pe perioada pasului anterior. simultan cu derularea piciorului de la pingea spre vârf. Trunchiul se află la verticală. . care cu timpul se va apropia de ceea ce ar trebui să însemne pasul peste gard.cu sprijin oblic înainte la perete. .coordonarea simplă a membrelor. . Exerciţii folosite: . . la deal. genunchiului şi şoldului. Contactul cu solul se reia pe partea anterioară a tălpii.alergarea accelerată . pe asfalt). în care se realizaază flexia completă a gambei pe coapsă. .) se efectuează printr-o succesiune de paşi. prin componenta tehnică. .această alergare este un mijloc pentru dezvoltarea rezistenţei generale: se începe cu alergări pe terenuri mai puţin accidentate pe distanţe mai scurte. .prelucrează amplitudinea pendulului posterior al piciorului pendulant. membrul inferior fiind în flexie din articulaţia gleznei. dar în iniţiere folosesc alergările peste obstacole joase. cu diferite distanţe pentru a fi accesibile tuturor executanţilor.se execută pe loc şi din alergare.g.este recomandată montarea mai multor trasee. 9 .alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe inegale.. forţei gleznelor şi mobilităţii articulaţiei genunchiului. . simţ implicat cel puţin în alergările de garduri şi în elanurile diferitelor sărituri atletice. iar contactul cu solul se efectuează pe pingea cu rulare incompletă a tălpii.s.alergarea cu pendularea gambelor înapoi (a.alergări accelerate în grup. Exerciţiul are efecte pozitive în îmbunătăţirea coordonării acţiunilor membrelor.accelerări în linie dreaptă şi curbilinie. .ajută la dezvoltarea amplitudinii pasului alergător. capul sus. cu privirea înainte. Efectele exerciţiul se referă la: .j. .alergarea cu genunchii sus (a.p. poziţia trunchiului fiind uşor aplecată. la vale.alergare cu joc de glezne (a. . Alergările de garduri sunt mai dificile. .) se efectuează printr-o succesiune de paşi scurţi.dezvoltarea mobilităţii şi flexibilităţii articulaţiei gleznei. .gb. .se execută cu sprijin oblic înainte la perete sau cu parteneri. braţele execută pendulări active.alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe egale.a doua etapă este învăţarea verigii de bază reprezentat de pasul peste obstacol. cu zboruri scurte.prelucrează musculatura posterioară a membrelor inferioare.realizează prelucrarea mobilităţii articulaţiilor gleznelor şi a genunchilor. prin arătură. trecând obstacolele cu un număr variabil de paşi. dar prin extindere.prima etapă este învăţarea mecanismului de bază reprezentat de ritmul de trei paşi între obstacole.înap.) se execută printr-un pas scurt cu contact pe pingea. . braţele efectuând pendulări ritmice înainte-înapoi. . .împingând un partener din spate. crescând astfel dificultatea alergării. iar braţele cu coatele îndoite la 90° execută pendulări înainte-înapoi.se execută pe loc şi din deplasare.formează simţul accelerării prin: . O dată cu obişnuirea cu acest gen de alergare se măresc distanţele şi se trece pe terenuri mai accidentate (poteci prin pădure. în care coapsa se ridică la orizontală. .alergarea peste obstacole joase este un exerciţiu cu un puternic caracter formativ privind dezvoltarea simţului ritmului. favorizând trecerea peste obstacole cu un număr constant impar de paşi (3 sau 5). . urmat de extensia rapidă a celor trei articulaţii. . cu gamba perpendiculară pe sol. Prezintă două etape: . Trunchiul are poziţie verticală. .

p.ad. 4. . pe şolduri. . lateral. ŞCOALA SĂRITURII Obiectivele şcolii săriturii: -formarea deprinderii de a sări cu bătaie unilaterală (pe un picior). curbilinie.p. Exerciţiul ameliorează coordonarea simplă şi forţa membrelor inferioare şi favorizează reducerea atitudinii cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a trunchiului. Alergarea ameliorează mobilitatea articulaţiei coxo-femurale şi tonifică musculatura ridicătorilor coapsei. în care piciorul plasat în sensul înaintării nu este depăşit de celălalt picior.prin structuri în care se intercalează unele variante de alergare: alergare cu joc de glezne. .alergarea cu pas adăugat înainte (a. . în care deplasarea piciorului dinapoi nu depăşeşte piciorul dinainte. în care un picior este depăşit de celălalt.înai. (20m) + a. . 10 .g.p.g.) se efectuează în deplasare înainte./alt. câte 3.liber. frântă.(15m) + a. elastice şi echilibrate. prin apropierea şi depărtarea picioarelor.ad. intercalând la 3 sau 4 paşi o pendulare înainte. într-o mişcare de impulsie. pas care poate fi executat înainte.sărituri cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare. intercalând la 3 sau 4 paşi un genunchi sus.p. îndoite. . într-o mişcare de impulsie. . în perechi. circulară.j. cu spatele sau lateral. pe cap. forfecare. la ceafă. prin apropierea şi depărtarea picioarelor.individual cu diferite acţiuni simultane sau alternative ale braţelor: mişcare obişnuită. . sus.învăţarea aterizării amortizate. ./înap. printr-o mişcare de avântare cu coapsa aproape de nivelul orizontalei. în faţă-la spate încrucişat apucat. pendulare.încr. întinse.prin structuri în care se leagă diferite variante de alergare: a. înai (15m).alergarea laterală cu pas încrucişat .individual.s. înapoi şi alternat (a.lat.înai. .alergare cu genunchiul sus.dezvoltarea forţei şi detentei.) se efectuează în deplasare laterală (stânga sau dreapta).cu diferite poziţii simetrice sau asimetrice ale braţelor: libere.O serie de variante de alergare pot fi utilizate în şcoala alergării: . cu piciorul drept pendulare înapoi-cu piciorul stâng pendulare înainte. alergare cu genunchi sus. de coate încrucişat. de mâini.pe traiectorie liniară dreaptă. . . .alergarea cu pas adăugat lateral (a. cu piciorul stâng – alergare cu pendulare înapoi. rotare. de umeri apucat. Notă: Toate variantele de alergare se pot executa: .în deplasare cu faţa. înainte.) solicită capacitatea de coordonare a membrelor inferioare. .cu acţiuni diferite ale membrelor inferioare: cu piciorul drept .formarea simţului elanului.în tempo-uri diferite. .educarea echilibrului şi a coordonării dinamice în faza de zbor. Mijloacele şcolii săriturii: .gb.

11 .sărituri în adâncime.Sărituri pe ambele picioare cu accent pe înălţimea desprinderii Sărituri pe ambele picioare cu accent pe lungimea desprinderii .

Săritură în adâncime de pe suprafaţă înălţată . de pe loc la groapa de nisip.sărituri cu bătaie şi aterizare pe diferite obiecte: 12 .săritura în lungime cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare. Săritura în lungime de pe loc .

. la groapa cu nisip. pe celălalt picior sau pe ambele picioare. . la înălţimi accesibile. plecând de pe un picior. în ghemuit.Sărituri pe obiecte . Săritură de pe loc cu desprindere pe un picior 13 . aterizând în groapă pe acelaşi picior.sărituri peste obstacole aşezate în serie şi în „urcare". .sărituri de pe loc cu desprindere pe un singur picior. cu elan perpendicular pe ştachetă.sărituri în înălţime. cu înălţimi în progresie continuă şi cu obstacolele plasate astfel încât să permită accesul de la unul la celălalt printr-un singur pas.sărituri în lungime.

.săritura în înălţime.sărituri cu desprindere pe un picior şi aterizare pe celălalt: pasul sărit. dinapoi-înainte şi de jos în sus . . .săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) şi săritura în înălţime cu elan (perpendicular pe ştachetă).formarea capacităţii de a păstra controlul bilateral în timpul efortului final. de pe obstacole şi peste obstacole.săritura în lungime întinsă pentru clasele a V-a şi a VI-a. Mijloacele şcolii aruncării: ▪ Aruncarea tip azvârlire presupune o traţiune liniară.sărituri pe obstacole.formarea capacităţii de a depăsi obiectul.. Suliţa şi 14 .are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în lungime .săritura în înălţime cu păşire. pentru clasele a VII-a şi a VIII-a. şi . . .însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanţă prin azvârlire.dezvoltarea forţei trunchiului şi a membrelor superioare. . prin acţiunea membrelor inferioare.dezvoltarea capacităţii de accelerare a acţiunii de aruncare.săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în zbor. . În programa şcolară sunt prevăzute din procedeele specifice săriturii în lungime următoarele: . În şcoală.săritura în înălţime cu răsturnare dorsală.are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în înălţime. Pas săltat .formarea capacităţii de angrenare treptată în aruncare a întregului corp. în funcţie de condiţiile diferite existente în teritoriu. împingere şi lansare.săritura în lungime. a trunchilui şi a braţelor. ŞCOALA ARUNCĂRII Obiectivele şcolii aruncării . . se foloseşte unul din procedeele: .pas săltat. . avansând partea inferioară a corpului în raport cu partea superioară. Din acestea au derivat o serie de procedee care au devenit probe de concurs cum ar fi: . . .sărituri cu desprindere şi aterizare pe acelaşi picior .

înainte cu latura opusă braţului de aruncare).mingea de oină se eliberează prin azvârlire. prin tracţiune de jos. pe un genunchi. ▪ Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus. Greutatea (sfera metalică) se eliberează prin împingere de la umăr. cu un picior înainte. Aruncarea mingii de oină cu un pas încrucişat Exerciţiile din şcoala aruncării tip azvârlire se efectuează cu mingi medicinale de 1kg. 4kg. din diferite poziţii. 3kg şi mingii de oină. 3kg. Aruncare tip azvârlire cu ambele braţe . . 4kg. .aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ. . . cu ambele braţe şi cu un braţ.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. . Exerciţiile din şcoala aruncării tip împingere se efectuează cu mingi medicinale de 2kg.aruncări de pe loc. din lateral-înapoi (dreapta şi stânga). pe o traiectorie curbilinie.aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ. . culcat dorsal. dinapoi-înainte. Discul şi ciocanul (cu ambele braţe) se eliberează prin lansare. pe genunchi. 3kg.aruncarea mingii de oină.împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele spre direcţia de eliberare. dinapoi-înainte.aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat. din stând cu faţa pe direcţia de lansare. aşezat. Exerciţiile din şcoala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi medicinale de 2kg. cu mingea medicinală.cu ambele braţe şi cu un braţ. 2kg. ▪ Aruncarea tip lansare presupune o tracţiune de jos în sus. 15 .

▪ Descrieţi execuţia alergării cu pendulare. luăm în considerare două aspecte importante care influenţează rezultatul final. Când analizăm tehnica. Ca atare. . cu ambele braţe şi cu un braţ. din stând lateral spre direcţia de lansare. ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului săltat. ▪ Care sunt obiectivele şcolii aruncării? ▪ Enumeraţi tipurile de aruncări. ▪ Care sunt obiectivele şcolii săriturii? ▪ Numiţi exerciţiile din şcoala săriturii.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. evoluţia cinetică a mişcărilor. Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Precizaţi conţinutul şcolii atletismului. şi mai ales. adică după dinamica acestora. Se poate deci afirma că. ▪ Care sunt obiectivele şcolii alergării? ▪ Precizaţi principalele mijloace ale şcolii alergării. urmează doar o componentă a tehnicii cu caracter spaţiotemporal.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. în timp ce exerciţiile de atletism (alergarea de viteză spre exemplu) se exprimă mai ales pe baza unor procese dinamice. prin tracţiune pe deasupra umărului. din stând cu spatele spre direcţia de lansare. ▪ Precizaţi cum acţionează forţele la aruncarea tip azvârlire. Analiza tehnicii pasului alergător Pregătirea tehnică a atletului se referă la formarea şi perfecţionarea deprinderii motrice specialităţii 16 . după forţele care intervin în desfăşurarea ei.. ▪ Care sunt obiectele care se aruncă prin azvârlire? ▪ Cum acţionează forţele la aruncare tip împingere? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin împingere? ▪ Cum acţionează forţele la aruncarea tip lansare? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin lansare? ▪ Care este obiectul care se lansează cu ambele braţe? ▪ Care este obiectul care se lansează cu un singur braţ? ▪ Care sunt obiectele utilizate în şcoala aruncării? TEHNICA ŞI REGULAMENTUL PROBELOR DE ALERGĂRI BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR Tehnica exerciţiilor fizice în general şi ca atare a alergării de viteză în mod special. nu trebuie apreciată numai din punct de vedere cinetic (al succesiunii mişcărilor pasului) ci. ▪ Descrieţi execuţia alergării cu joc de glezne. în funcţie de cât de bine sunt stăpânite şi anume: tehnica pasului şi tehnica probei. procese integrate de altfel evoluţiei cinetice. tehnica înseamnă în esenţă. exploatarea raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi dinamice. ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului sărit.

respective şi la consolidarea acestei deprinderi în aplicarea condiţionată de cerinţe concrete ale desfăşurării probei de concurs.Pasul alergător simplu. în aşa fel încât să realizeze o fază de zbor între fiecare contact cu solul.Faza de amortizare sau aterizarea . îndreptată în sus şi înapoi.G. între două momente identice ale aceluiaşi picior. În timpul fiecărei perioade. Alergarea este un mijloc de locomoţie.Pasul alergător simplu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare.Pasul alergător dublu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare. Analiza începe din momentul în care piciorul atinge solul. pasul alergător poate fi luat în considerare în doua forme şi anume: . care se descompune în forţa tangenţială (Ft) paralelă cu solul şi forţa normală (Fn) perpendiculară pe sol În acelaşi timp. În acest moment. pentru a reduce cât mai mult posibil acţiunea negativă a forţei de reacţie tangenţială. de treceri succesive de pe un picior pe celălalt. considerat ciclu complet (doi paşi simpli). realizându-se amortizarea cu reducerea corespunzătoare a vitezei orizontale. Analiza ia în considerare ambele faze realizate de un picior.Pasul alergător dublu. care nu trebuie să fie blocate.perioada de pendulare. . dar de sens contrar. Aceasta presupune contactul cu solul cât mai aproape de proiecţia pe sol a centrului de greutate. paralelă cu solul şi egală cu forţa tangenţială (Ft). are o acţiune negativă asupra vitezei de alergare. . amortizarea constituie o fază care frânează continuitatea alergării şi care trebuie depăşită prin măsuri de execuţie tehnică. îndoindu-se în momentul impactului. între două contacte . În analiza tehnică.luarea contactului cu solul se face pe partea exterioară a piciorului şi apoi suprafaţa de sprijin creşte cuprinzând toată pingeaua până când corpul trece peste momentul verticalei. prin: . . perpendiculară pe sol şi în sus şi forţa de reacţie tangenţială (Rt). Unitatea ciclică a alergării este pasul alergător. Segmentul inferior cedează.G. forţa de reacţie a reazemului R. solul (reazemul) acţionează asupra corpului alergătorului cu o forţă egală dar de sens contrar. este în punctul cel mai depărtat spre înapoi faţă de punctul de contact. A B C 17 . astfel: Perioada de sprijin este analizată prin trei faze sau momente. În momentul contactului cu solul.perioada de sprijin. Aşadar. mişcarea piciorului se analizează în trei momente considerate a fi cele mai importante. care la rândul ei se descompune în: forţa de reacţie normală (Rn). care se numeşte forţă de reacţie (R) a reazemului. Această amortizare trebuie să se realizeze mai puţin de articulaţia gleznei şi în principal de articulaţia genunchiului şi a bazinului. corpul alergătorului acţionează asupra solului cu o forţă (F). . care se realizează prin mişcări ciclice. moment în care proiecţia C.

în faza următoare. Faza de impulsie este faza activă a alergării. Pentru ca faza următoare să fie eficientă. în momentul verticalei genunchiul piciorului pendulant trebuie să depăşească genunchiul piciorului de sprijin destul de mult Numai astfel. . depăşeşte în plan anterior genunchiul piciorului de sprijin şi se încheie o dată cu atingerea punctului maxim al avântării genunchiului spre înainte. cele două forţe F şi R acţionează pe aceeaşi linie verticală. dar în sensuri contrare şi este momentul în care au valoarea cea mai mare.Analiza perioadei de sprijin şi a perioadei de pendulare . mai exact în momentul în care centrul de greutate depăşeşte verticala. Efectul de acceleraţie creşte treptat odată cu înaintarea corpului. Pentru a realiza această acţiune.incorect) În pendularea posterioară se realizează la nivelul genunchiului o flexie naturală şi una forţată. poate ajunge în punctul maxim în acelaşi timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin. după finalizarea impulsiei. în funcţie de caracteristicile morfologice ale alergătorului şi funcţie de tempoul de alergare. Perioada de pendulare începe din momentul în care piciorul părăseşte solul. astfel încât unghiul dintre gambă şi coapsă se închide maxim posibil în momentul în care genunchiul trece spre înainte în plan vertical de piciorul de sprijin. trebuie să se realizeze o scurtare a pendulului.Faza de pendulare posterioară începe prin ducerea coapsei piciorului pendulant (care tocmai a terminat impulsia). Unghiul dintre coapsă şi 18 . Tot în momentul verticalei viteza orizontală a centrului de greutate. Unghiurile şi amplitudinile sunt maxime.Faza de pendulare anterioară începe din momentul în care centrul general de greutate.Momentul verticalei se formează când piciorul pendulant încrucişează piciorul de sprijin. . îndoind genunchiul piciorului pendulat. raportată la secvenţa fiecărui pas este cea mai mică. flexia gambei pe coapsă ajungând la amplitudinea maximă. prin aplicarea forţei asupra solului şi efectul acesteia determinat de rezultanta reacţiei normale şi reacţiei tangenţiale. prin flexia gambei pe coapsă. care este forţa de reacţie. B .Faza de impulsie se raportează la momentul în care piciorul se pregăteşte să părăsească solul la terminarea impulsiei. această fază este pozitivă în acţiunea piciorului de sprijin. În această fază. . şi o dată cu el genunchiul piciorului pendulant. Ca şi în cazul perioadei de sprijin se distind trei faze sau momente de referinţă în analiza tehnică.Momentul verticalei corespunde trecerii centrului de greutate prin verticala ridicată din punctul de sprijin. A B Poziţia piciorului pendulant în momentul verticalei (A – corect. avântarea genunchiului spre înainte. cât mai rapid şi economic spre înainte. pe care o putem influenţa prin reducerea unghiul de impulsie sau/şi mărirea forţei de impulsie (forţa membrelor inferioare). .

acestea trebuie să acţioneze simultan folosind la maximum. când piciorul pendulant finalizează avântarea. Diferenţa de nivel dintre aceste două faze (înălţimea zborului şi momentul verticalei) indică amplitudinea oscilaţiilor care este acceptată până la 8 cm la alergarea de viteză şi până la 12 cm în alergarea de semifond şi fond. realizează tripla flexie. acumulând o inerţie care se adaugă forţei de impulsie a piciorului de sprijin. spre următoarea fază de amortizare. transversale. coapsa ajunge aproape de orizontală. situaţie nefavorabilă deplasării rapide. astfel încât planul vertical al gleznei să nu depăşească spre înainte planul vertical al genunchiului.1. pentru a putea fi dus foarte repede spre înainte. respectiv între sprijinul pe un picior şi sprijinul pe celălalt picior. care cere o foarte bună coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor. 4. Oscilaţiile corpului Aceste mişcări ale corpului apar în urma acţiunilor segmentelor corpului în diferite planuri şi anume: verticale. Şi aici coapsa urcă.2. cu atât mai sus cu cât viteza alergării este mai mare. atunci eficienţa este maximă. Zborul începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul. Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi faţă de bazin prin întinderea genunchiului într-o mişcare de “călcare agăţată” din înainte spre înapoi foarte activă. mişcările compensatorii ale segmentelor unui corp aflat în zbor (când unul urcă celălalt coboară. iar membrele inferioare acţionează în direcţii opuse. scurtând la maxim pendulul acestuia. . celălalt trece înapoi). Piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre înainte faţă de bazin şi ca urmare a accelerării din finalul impulsiei. laterale.gambă începe să crească. Dacă la aceasta se adaugă şi mişcarea voluntară şi selectivă a segmentelor. când unul este dus înainte. Este un moment foarte important al alergării. în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte. Pentru a avea acţiune cât mai eficientă a membrelor inferioare. corpul alergătorului nu realizează vreun contact cu solul. şi începe faza de zbor. Faza de zbor în alergare se defăşoară între două perioade de sprijin. unde va trebui să realizeze avântarea pentru pasul următor. ceea ce înseamnă că acesta se află în perioada de zbor. Creşterea amplitudinii oscilaţiilor verticale determină o “alergare sărită”. în perioada de sprijin şi sunt mici la viteze mari şi mai mari la viteze mici. 19 .Oscilaţiile verticale se formează în plan sagital şi sunt datorate momentelor de amortizare şi impulsie ale piciorului. Momentul finalizării impulsiei La viteze mari.

. 200m. Timpul realizat într-o cursă de viteză. într-un timp cât mai scurt. adică după lansarea de la start. aceste oscilaţii nefavorabile alergării se pot reduce prin efectuarea contactului cu solul pe axa alergării sau prin rotarea bazinului spre partea piciorului de sprijin. prin probă. În practică. ele se evidenţiază în alergare. de regulă după 30m. cât şi cele două ştafete de 4x100m şi 4x400m. . de: . a vitezei. Oscilaţiile transversale prea mari.Oscilaţiile laterale se formează în plan frontal şi sunt produse de trecerea greutăţii corpului de pe un picior pe altul. Echilibrarea acestor oscilaţii este efectuată de axa umerilor care acţionează în sens opus (braţ şi picior opus). aceste oscilaţii se compensează prin înclinarea inversă a axei umerilor (centurii scapulare) Oscilaţiile laterale sunt evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt depărtate (pasul este larg).capacitatea alergătorului de a menţine viteza maximă de deplasare cât mai mult timp posibil.Oscilaţiile transversale se formează în plan orizontal şi sunt datorate proiectării înainte-sus a bazinului în faza de impulsie. când partea oscilantă a bazinului trece înaintea celei corespunzătoare piciorului de sprijin. duc la scăderea frecvenţei mişcărilor membrelor inferioare în alergare şi în consecinţă.calitatea lansării de la start (atingerea vitezei maxime pe o distanţă cât mai scurtă de la plecare). când se obţine viteza maximă. . pentru că favorizează impulsia în pasul de alergare.valoarea timpului de reacţie la start.12m/s. trohanterul mare şi genunchiul piciorului oscilant sunt mai coborâte decât aceleaşi puncte ale piciorului opus. SCHEMĂ TEHNICĂ A. Probele sunt valabile pentru participarea masculină şi feminină. ALERGĂRILE DE VITEZĂ Probele de viteză sunt: 100m. depinde în principal. 400m. în unele cazuri chiar mai mari. asigurând astfel o viteză de deplasare maximă. în anumite limite. dacă alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează.Oscilaţiile corpului în alergare .realizarea unui raport cât mai bun între frecvenţa şi lungimea paşilor. ele au loc în plan transversal şi sunt considerate utile în alergare. în momentul verticalei. Alergările de viteză urmăresc parcurgerea distanţei precizate. . când latura care pendulează este mai jos decât cea de sprijin. cauzate de prelungirea impulsiei şi implicit a avântării piciorului pendulant. ALERGAREA PE PARCURS 20 . În timpul desfăşurării cursei se pot atinge viteze între 9m/s . STARTUL DE JOS 1 Poziţii şi mişcări 2 Variante tehnice 3 Timpul de reacţie 4 Accelerarea şi lansarea de la start B.

pregătirea pentru start conf. 2. intensitate maximă. părăsirea startblocurilor c. în sensul atingerii vitezei maxime într-un timp cât mai scurt cu intrare în alergare lansată. prin care se valorifică calităţile motrice. într-un timp cât mai scurt. . Viteza startului de jos nu depinde numai de tehnică ci. Variante tehnice Se cunosc trei variante ale startului de jos: startul clasic.finişul (atacul liniei de sosire) Timpul final realizat de atlet într-o cursă de viteză este condiţionat de mai mulţi factori. viteza de deplasare – pe care sportivul poate să o dezvolte în timpul alergării (viteza naximă de alergare). start lansat) .înainte de toate. 1. Alergarea de viteză cuprinde următoarele faze: . capacitatea de accelerare (puterea de accelerare) de la start. b. forţa specifică. c.alergarea pe parcurs (alergarea cu viteză maximă. capacitatea de a menţine viteza maximă de alergare. mobilitatea.1.respectarea regulamentului de concurs (referitor la comenzile starterului şi poziţiile care trebuie luate de către atlet). Alergarea în linie dreaptă (start lansat) 2. Un start rapid şi o accelerare bună au un rol decisiv în probele de sprint. viteza de reacţie. Probele care intră în această categorie sunt: 60m. dintre care menţionăm: a. STARTUL DE JOS Se foloseşte în toate probele de alergare până la distanţa de 400 m.interesul atletului de a reacţiona cât mai prompt la pocnetul pistolului de start şi de a dezvolta o viteză de accelerare cât mai mare. cu intensitate maximă. viteza de execuţie. b. startul apropiat şi startul depărtat. de capacitatea de concentrare şi reacţie şi disponibilitatea pentru efort. de stadiul dezvoltării forţei explozive.Regulamentului. până la finalul cursei. Poziţii de plecare şi mişcări de angrenare în alergare Poziţiile şi mişcările succesive pe care le efectuează sprinterul la startul de jos sunt cuprinse în trei faze: a. rezistenţa specifică.poziţiile alergătorului la start (startul de jos) . Alergarea în turnantă (start lansat) C.accelerarea vitezei şilansarea de la start . A. 21 . 100m. viteza de deplasare. accelerarea şi lansarea de la start – îşi găsesc raţiunea în două cerinţe de bază: . 400m. FINISUL Alergarea de viteză face parte din exerciţiile ciclice care se desfăşoară pe o durată scurtă. 20m.

crează condiţii optime pentru declanşarea unei forţe de mare intensitate. Aceşti paşi se caracterizează prin aceea că rezolvă o viteză accelerată până la atingerea vitezei maxime de care este capabil atletul. In poziţia “gata” unghiul format între gamba şi coapsa piciorului din faţă este de aproximativ 90°. iar cel din spate este adus mai aproape şi fixat la cca.60 cm şi fixat la 15 . repartiţia greutăţii corporale este făcută în mod egal pe toate cele patru puncte de sprijin: braţe şi picioare. Durata impulsiei este de 0. Peretele blocului din faţă este înclinat. . Timpul de reacţie Viteza de reacţie sau timpul reacţiei motrice la startul de jos este timpul care se scruge între pocnetul pistolului de start şi momentul în care atletul exercită o anumită creştere sesizabilă a presiunii asupra blocstarturilor. . lungimea. Piciorul din spate are o deschidere între gambă şi coapsă de 100 – 130 °. În acest moment gambele sunt paralele. Startul de jos prezintă următoarele avantaje faţă de startul înalt (din picioare). La startul depărtat blocul din faţă este dus mai înapoi 50 . Media timpului de reacţie la probele feminine este mai mare decît cea de la probele masculine. într-un timp cât mai scurt posibil. 15 – 20 cm de primul. formând cu linia solului un unghi de 40 – 45°.40 – 0. trunchiul este înclinat faţã de verticalã între 70 şi 75°. La startul apropiat blocul din faţă rămâne ca la startul clasic la 30 – 50 cm distanţă de linia de plecare.20 cm de cel din spate. favorizând scoaterea corpului din starea de echilibru (poziţia nemişcată). Timpul de reacţie creşte proporţional cu lungimea distanţei de concurs. 1976). executîndu-se o păşire foarte rapidă) cu o impulsie rapidă care intervine după sprijin şi un lucru energic al 22 . decontractată. La terminarea fazei de întindere a piciorului din faţă unghiul de impulsie este de 40 – 45 ° (V:Petrovski şi V. Tehnica este ca aşezarea piciorului în primul pas să fie după o traiectorie cât mai apropiată solului (talpa piciorului în primul pas este aproape paralelă cu solul. 4. necesară pentru accelerarea mişcării. Bazinul se ridică cu 15 – 20 cm peste nivelul umerilor. iar unghiul dintre coapsă şi trunchi de 50 – 60°. iar cel din spate 60 – 75°.în poziţia “gata” proiecţia verticală a centrului de greutate al corpului cade foarte aproape pe linia de plecare.50 secunde.40 m distanţă înapoia primului. iar blocul din spate la aproximativ 30 . Capul menţine o poziţie naturală. Accelerarea şi lansarea de la start O importanţă deosebită pentru realizarea accelerării alergării după start şi realizarea eficienţei lansării de la start o are în mare măsură. într-un timp foarte scurt. frecvenţa şi modul de executare a primului şi următorilor paşi după start. 3.Sadovschi. formînd cu acesta un unghi de aproximativ 30°.La startul clasic blocul din faţã este aşezat la o distanţă de 30 – 50 cm înapoia liniei de plecare. coapsa piciorului oscilant ajunge înainte (sub atlet) în punctul cel mai apropiat de trunchi. Fixarea tălpilor pe blocurile de start trebuie să asigure corpului o viteză de pornire cît mai mare prin presarea explozivă a ambelor picioare (simultan) contra blocstarturilor.

Se consideră că sprinterii de elită nu pot obţine viteză maximă mai devreme de 6 sec. în finalul fazei. un rezultat superior sunt mai evidente. atletul găsindu-se exclusiv în faza de impulsie ascuţită. pe măsura creşterii vitezei de deplasare. la sfârşitul cursei. este de 110-120 ° la vitezele cele mai mari (în cursa de 100 m) şi de 90-100 ° la viteze mai reduse (în cursa de 400 m). . astfel ca lansarea de la start să se facă în linie dreaptă. Cu cât viteza maximă. 90 °. Pentru ca atletele să alerge 100 m sub 11.unghiul de impulsie.corpul este înclinat faţă de planul vertical cu 10-20°. Deci lipsa totală a elementelor frenatoare.unghiul dintre coapse. În primii 2-3 paşi de la start nu avem fază de amortizare tipică pasului lansat. Se constată că după o accelerare puternică pînă în 40-45 m se intră în alergare lansată menţinută cât este posibil până în finalul cursei. reducînd componenţa tangenţială frenatoare. La startul luat în turnantă alergătorul (pentru a evita inconvenientele provocate de forţa centrifugă) aşează blocurile de start în partea exterioară a culoarului. în momentul plecării este aplecat mult în faţă (atletul are senzaţia de rostogolire înainte eliminată prin lucrul braţelor energic) Creşterea vitezei de alergare este un rezultat al măririi frecvenţei şi lungimii paşilor. .00 sec. B.00 sec. la viteze maxime este de 42-45°. gamba piciorului este aproape verticală pe sol. în pendularea posterioară şi ceva mai redus în pendularea anterioară. de la începerea alergării (“Legea celor 6 secunde” – descoperită încă din 1936.braţelor care asigură o coordonare şi un echilibru al corpului. la terminarea fazei de impulsie.50 m/sec. 23 .braţul este îndoit din cot.. . iar în momentul aterizării. ALERGAREA PE PARCURS 1. . În acest caz direcţia lansării va fi tangentă la linia internă a culoarului de alergare. se face tot mai mult pe partea anterioară a piciorului.în momentul verticalei unghiul dintre coapsă şi gambă este de 130-140°. Această disponibilitate în creşterea vitezei (rezervă performanţială a sprinterului) are corespondenţă nemijlocită cu ceea ce se numeşte rezistenţa de viteză. iar atleţii (care aleargă în jur de 10. F. este menţinută la acel nivel mai mult (ideal este pe toată distanţa rămasă). Calitatea accelerării (creşterea treptată a vitezei) şi atingerea nivelului maxim de viteză corelează cu nivelul performanţei şi se realizează până în 40 – 60 m. . . cu atât posibilităţile de a obţine. la cca. Tehnica de alergarea în linie dreaptă Capacitatea de performanţă depinde de anumite caracteristici tehnice: .proiecţia normală a centrului de greutate cade foarte aproape de punctul de contact cu solul. (sau foarte puţin peste) este necesar să obţină o viteză pe secţiuni de 10 m de peste 10.70 m/sec. odată dobândită.) o viteză de peste 11. pe o distanţă cît mai lungă. .contactul cu solul se face pe pingea.contactul cu solul.Henry).

Reducerea vitezei de deplasare se realizează prin scurtarea pasului alergător. cel mult pe ultimii doi paşi de alergare. Multe curse sunt pierdute din cauza lipsei de abordare tehnică a finişului. . fapt care nu stânjeneşte viteza de alergare. scade.În cursele de 200 m forţa centrifugă (aplicată alergătorului de elită) poate atinge 20 -30 kg. Trunchiul sprinterului.rotarea progresivă a trunchiului astfel ca planul medio-sagital al alergătorului să rămână perpendicular pe tangenta dusă la traiectoria elergării (tangenta arcului de cerc al turnantei). respectiv aşezarea pe sol a întregii tălpii a piciorului. comparativ cu viteza în linie dreaptă. coborârea centrului de greutate a corpului şi prin ducerea trunchiului uşor înapoi. pe ultimul pas. C.2. Înaintea liniei de finiş se execută cu 1.scăderea frecvenţei paşilor. Această scădere este provocată de doi factori: . Apariţia forţei centrifuge este direct proporţională cu pătratul vitezei de deplasare şi invers proporţională cu raza de curbură a turnantei.5 – 2 m o înclinare energică în faţă câteodată executîndu-se şi o pendulare puternică a piciorului anterior. se înclină înainte.învingerea forţei centrifuge. Ca o variantă se constată că unii dintre sprinteri.micşorarea fuleului. Viteza în turnantă. FINISUL Tehnica sosirii se realizează prin aplecarea energică a trunchiului înainte. . ies cu umărul stâng înspre înainte. Trebuie evitată executarea unei sărituri pe linia de sosire. Alergarea în turnantă Alergarea în turnantă necesită o cheltuială suplimentară pentru: . la ultimul pas înaintea liniei de sosire. mai ales cei cu talie mică. Alergarea peste linia de finiş se efectuează normal căutînd să fie cât mai degajată pentru a evita o blocare musculară şi a asigura amplitudinea necesară câştigului de spaţiu şi timp. pe ultima parte a turnantei mai nou. ceea ce duce la o mai bună echilibrare în intrarea pe linia dreaptă. 24 .

în etapele superioare culoarele sunt ocupate conform performanţelor obţinute în calificări: primii patru performeri aleargă pe culoarele 3.22 (4 picioare). culoarul are lăţimea de 1. Comenzile starterului sunt: „Pe locuri!”. Pista de alergări este împărţită în culoare. 25 . Când alergarea se desfăşoară în linie dreaptă şi un concurent se abate pe moment de la culoarul său. dacă alergarea se desfăşoară în turnantă.90-1. fiecare alergător fiind obligat să-şi păstreze culoarul până la sfârşitul cursei.faza aproximativ uniformă până la 92-93 m . în funcţie de lungimea cursei.faza scăderii treptate (60-90 m) . dar sosirea pentru toate probele. La toate probele de viteză este obligatorie plecarea cu start de jos. mai exact pe culoare. linia interioară (din stânga alergătorului) nu face parte din lăţimea culoarului său. Culoarele de alergare sunt atribuite în serii prin tragere la sorţi.faza de accelerare (ultimii 3-4 paşi) care este în legătură cu frecvenţa paşilor şi se opune scăderii accentuate a vitezei. Pista de alergare (turul de pistă). respectiv la sfârşitul liniei drepte. plecarea se efectuează cu start de jos. mai ales dacă concurentul în cauză. la linia de sosire.faza de accelerare puternic accentuată (pînă la 45 m) . cu ambele picioare în contact cu blocurile. se efectuează în acelaşi loc. se desfăşoră pe pista de atletism.10m fiind delimitat de linii late de 5cm. În probele de alergări de viteză. de formă ovală.faza scăderii accentuate (90–95 m) Curba vitezei de alergare este rezultanta celor două curbe anterioare şi are trei faze: . culoarul 1. Curba de frecvenţă are trei faze caracteristice: . iar în sală de atletism de 0. are lungimea de 400m şi este formată din două porţiuni rectilinii şi două porţiuni curbilinii. nu a jenat un altul. În stadion.faza vitezei maximale .faza de accelerare . apreciindu-se că prin aceasta şi-a creat avantaj (a alergat o distanţă mai scurtă decât ceilalţi participanţi). fiind primul de lângă bordura pistei. 4.faza ascendentă până la maximum (pînă în 25 m) . Culoarele se numerotează de la interior spre exterior.Trecerea liniei de sosire Există mai multe curbe corespondente unor factori: Curba lungimii fuleului cu trei faze caracteristice: . Locul de plecare este diferit. călcarea liniei din stânga a culoarului se consideră infracţiune şi concurentul respectiv este descalificat. aceasta nu se consideră o infracţiune. „Gata!” şi când toţi concurenţi sunt nemişcaţi. 5 şi 6. respectiv cu umărul stâng spre interiorul pistei.faza vitezei descrescînde Prevederile regulamentului de concurs Toate alegările de viteză. Alergarea se efectuează în sens invers mişcărilor acelor de ceasornic.

va fi descalificat. 3. (În cazul unei pauze lungi între cele două comenzi la deplasarea în continuare a greutăţii înainte. 42. 2. Aceasta corespunde. Care este varianta optimă a tehnicii startului de jos şi care sunt factorii favorizanţi. Un rol decisiv în alergările care solicită efortul de rezistenţă. relaxat. TEHNICA ÎN ALERGAREA DE SEMIFOND ŞI FOND Startul din picioare şi alergarea în faza de accelerare Semifondiştii şi fondiştii pornesc în cursă cu start din picioare. La comanda “gata”.starterul va declanşa focul de pistol sau semnalul de plecare. există riscul unui start greşit). respectiv ritmul respirator. se accentuează îndoirea genunchiului avansat. indiferent ce atlet face o plecare greşită în alergare. Comentaţi coordonatele curbelor lungimii fuleului. Comparaţi alergarea în linie dreaptă cu alergarea în turnantă 5. trasată perpendicular pe liniile culoarelor. Concurenţii vor fi clasaţi în ordinea în care o parte a trunchiului. 5000m şi 10000m (fond). de cele mai multe ori. poziţiei startului de jos mediu. Trenul superior este flexat. în mare măsură. La comanda “pe locuri” alergătorii se aliniază la linia de start şi iau o poziţie uşoară de păşire. îl are respiraţia. ce au făcut plecarea greşită. întrucât alergătorul poate menţine corpul redresat. Sosirea este marcată pe pista de alergări printr-o linie lată de 5cm. frecvenţei paşilor şi a vitezei de alergare şi în ce măsură se poate menţine viteza optimă până în finalul cursei de viteză 4. AUTOEVALUARE 1. ulterior. ALERGĂRILE DE SEMIFOND ŞI FOND În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raţională a efortului. pentru a se reuşi parcurgerea unor distanţe medii. mari şi foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă. pentru acea alergare”. atinge planul vertical al marginii interioare a liniei de sosire. sau se află deja peste piciorul avansat. Greutatea corpului se repartizează pe ambele picioare. trunchiului şi braţelor. iar greutatea se află la toţi alergătorii pe piciorul avansat. înainte de pocnetul pistolului. dar eficiente în acelaşi timp. La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină şi feminină în următoarele curse: 800m şi 1500m (semifond). pentru aceasta este necesar ca mişcările alergătorului să fie cât mai economice. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu. Acesta ridică mai puţine cerinţe tehnice decât startul de jos. tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului. 26 .195km (mare fondmaraton). aceasta este considerată o plecare greşită. Dacă un concurent începe mişcarea sa de plecare. Cum obţinem un finiş optim şi eficient. „o singură plecare greşită este îngăduită fără descalificarea unuia sau mai multor atleţi. Descrieţi cum se face trecerea din accelerarea de la start la alergarea lansată.

După pocnet, corpul ia o poziţie aplecată, confortabilă, în corelaţie cu extensia picioarelor şi pendularea de avansare a piciorului posterior. Flexarea este mai pronunţată dacă fazei de accelerare i se acordă importanţă mai mare, dar în general, odată cu creşterea distanţei scade şi rolul fazei de accelerare. Acţiunea picioarelor este secondată de cea a braţelor care, pendulează energic, susţinând lansarea prin alergare accelerată spre o poziţie cât mai avantajoasă încă de la debutul cursei; cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât spaţiul de lansare este mai scurt (la 800m lansarea acoperă 100-120m; la fond aceasta durează 30-50m). Particularităţi ale tehnicii de alergare pe parcurs În alergarea de semifond şi fond, toate mişcările urmăresc realizarea economiei de efort. Tehnica este raţională, cînd evită mişcările neeconomice, ineficiente. Modul de aterizare a piciorului depinde de lungimea fuleului, ca şi de viteză. Semifondiştii ca şi fondiştii aterizează aproape de planul proiecţiei verticale a P.G.G. Prin creşterea distanţei de alergare, piciorul aterizează cu talpa paralelă faţă de sol. Semifondiştii ating solul întâi cu ristul exterior al tălpii mediane. Scurt timp după primul contact cu solul , greutatea corpului apasă pentru o clipă toată talpa pe sol. Flexarea uşoară a genunchiului ce apare în faza de sprijin anterioară dispare în urma producerii extensiei în faza de sprijin posterior. Trenul superior nu este flexat decît foarte puţin, sau chiar deloc (85-90 °) în timpul alergării. Braţele sunt îndoite în aşa măsură încât să sprijine mişcările de alergare. Este indiferent dacă ele pendulează paralel sau se mişcă puţin în faţa corpului. Colaborarea uşoară (la mişcare) a centurii scapulare nu este considerată ca greşeală. În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat prin uniformitate şi constanţă; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine mică şi uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puţin energice. Lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcţie de particularităţile alergătorului. Contactul cu solul nu trebuie să fie dur, aspect ce se poate realiză prin micşorarea forţei tangenţiale, respectiv prin aşezarea piciorului în faza de amortizare, cât mai aproape de proiecţia verticală a centrului general de greutate a corpului. Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare; în acest scop, la alergarea pe 800m, cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba de 1500m, unii alergători aşază piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a labei piciorului, urmând derularea întregii tălpii; în probele de fond şi mare fond, contactul se ia pe călcâi, urmând apoi derularea pe talpă. În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se întinde complet sau se extinde complet dar nu energic; coapsa piciorului pendulant se ridică sub orizontală, la 75º, fiind avântată înainte, gamba deplasându-se sub propria greutate. În alergările de rezistenţă, trunchiul este păstrat la verticală (uşor înclinat uneori la alergarea pe 800m), umerii sunt relaxaţi, iar braţele îndoite la 90º şi uşor depărtate de corp, pendulează înainte şi înapoi degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând deplasarea. Poziţia trunchiului, a braţelor şi a capului, care trebuie să se afle în prelungirea trunchiului favorizează respiraţia; este de subliniat rolul respiraţiei care trebuie să fie ritmică şi profundă, accentuându-se expiraţia, care va angrena automat şi inspiraţia. Finişul şi sosirea

27

În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de alergarea de viteză. Finişul se declanşează în funcţie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanţe mai modeste la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu aceeaşi abordare tehnică de la alergarea de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de fond şi semifond se desfăşoară pe pista stadionului. Plecarea în toate probele din această grupă se efectuează cu start din picioare, cu respectarea comenzii: „Pe locuri!”, urmată de pocnetul pistolului starterului. Pocnetul pistolului este lansat după ce starterul s-a asigurat de faptul că toţi concurenţi sunt nemişcaţi şi în poziţie corectă de plecare. La start concurenţii sunt obligaţi să-şi ocupe neîntârziat locurile înapoia liniei de start; o singură plecare greşită (înaintea pocnetului pistolului) este tolerată fără descalificarea unuia sau mai multor alergători, care au greşit, dar repetarea greşelii de către orice atlet, va atrage descalificarea acestuia. În proba de 800m plecarea se face pe culoare, iar alergarea se păstrează astfel, doar pe parcursul primei turnante, respectiv până la linia de părăsire a culoarelor (linia lată de 5cm, ce traversează pista), după care se trece în alergare în pluton, la „coarda din stânga” (lângă bordură pe culoarul 1 şi 2) . La proba de 1500m plecarea se efectuează în linie dreaptă, pe când la probele de 5000m şi 10000m, locul de start este marcat de o linie curbă, astfel încât fiecare concurent pleacă la aceeaşi distanţă de sosire. La aceste alergări plutonul se formează la începutul cursei, prin lansarea de la start. Orice alergător care îmbrânceşte un alt concurent, îi taie calea sau îl obstrucţionează, în aşa fel încât îi incomodează înaintarea, este pasibil de descalificare din probă. În alergările de semifond şi fond, depăşirea unui concurent se face de obicei prin dreapta adversarului; când se întâmplă prin stânga adversarului, trebuie să existe spaţiu suficient pentru a nu îmbrânci sau jena alergătorul aflat în faţă, fapt ce ar atrage descalificarea. Când intenţia de depăşire este regulamentară (prin dreapta), iar concurentul aflat în faţă se opune alergând în lateral (tăind calea) sau întrebuinţând alte mijloace care să-l jeneze pe adversar în deplasare, va fi de asemenea descalificat. În proba de 800 m, în scopul evitării busculadelor de la plecare, prima turnantă este parcursă pe culoare. Ieşirea din turnantă este marcată de o linie transversală după depăşirea căreia concurenţii vor putea ocupa orice loc pe pista de alergări. AUTOEVALUARE 1. Descrieţi startul specific al alergării de semifond şi fond. 2. Descrieţi pasul dublu de alergare la semifond şi fond. 3. Descrieţi secţiunile la nivel de tren superior în alergarea de semifond şi fond. ALERGAREA PE TEREN VARIAT Este condiţionată de corectitudinea alergării. Tehnica alergării pe teren variat este acea de la alergarea de fond. Deosebirile care intervin în pasul alergător, între tehnica de fond şi tehnica

28

alergării pe teren variat, se datoresc necesităţii adaptării acesteia la natura solului şi la relieful terenului. Cerinţe: - păstrarea echilibrului general al corpului pe toată durata alergării, indiferent de relieful terenului; - necesitatea unei economii de forţe în condiţiile date. Alergarea pe teren variat se întâlneşte sub forma ei organizată, crosul, din punct de vedere tehnic are aceleaşi faze ca ale alergării de concurs: - startul - lansarea de la start - alergarea pe parcurs - finişul - sosirea Plecarea se face din picioare la comenţile starterului: “pe locuri”, comandă la care alergătorul ia o poziţie asemănătoare cu cea descrisă la alergările de semifond şi fond. Pentru aducerea sportivului în poziţia dorită în pluton sunt executate o serie de mişcări asemănătoare cu cele de la semifond şi fond. Alergătorul este nevoit de multe ori să adapteze conştient tehnica obişnuită de alergare pe pistă la aceste situaţii. Două situaţii impun cu necesitate schimbarea tehnicii: - natura solului - relieful terenului Pe traseele de cros se întâlnesc terenuri acoperite de iarbă, frunze, terenuri cu solul moale (arături, nisipuri), terenuri în pantă (urcuşuri sau coborâşuri mai line sau mai abrupte), obstacole naturale sau artificiale,etc. În cazul terenurilor cu solul moale, afânat, pe soluri nisipoase, neconsolidate, pe arături, pe terenuri acoperite cu straturi groase de frunze contactul cu solul se ia pe toată talpa deodată, iar în timpul împingerii talpa nu se derulează complet. Acest fel de aşezare a piciorului pe sol are avantajul că oferă alergătorului, în permanenţă, o suprafaţă de sprijin mare, evitându-se afundarea în terenul prea moale. În aceste cazuri frecvenţa paşilor creşte şi ca atare lungimea lor se micşorează. Trunchiul este mult mai aplecat înainte decât în alergarea de fond, iar braţele ajută acţiunea picioarelor prin mişcări mai scurte şi energice. Pentru menţinerea unui echilibru corespunzător braţele sunt ţinute departe de trunchi iar privirea cercetează în permanenţă terenul din imediata apropiere. Pe arătură este mult mai bine să se calce între brazde, unde terenul este mai tare. La urcuş pasul de alergare este mult scurtat (cu cât panta este mai înclinată cu atât pasul este mai scurt), iar împingerea de la sol de cele mai multe ori este incompletă. În caz contrar este necesar un efort mai mare care duce la oboseală. Contactul cu solul se face numai pe pingea. Genunchiul piciorului liber este ridicat mai sus, gamba făcând un unghi mic cu coapsa. Trunchiul este aplecat înainte, ănclinaţia fiind cu atât mai mare cu cât panta este mai abruptă. Un pas mai scurt cu o frecvenţă mai mare aduce în acest caz foloase mai mari. Dacă panta este excesiv de înclinată, alergarea ia aspectul unei căţărări. La coborâşuri, dacă panta este lină, alergătorul se va lăsa dus la vale. Acest lucru necesită adoptarea unui pas mai lung. Când panta este deosebit de înclinată se utilizează paşi mai scurţi, însă cu o frecvenţă ridicată. Contactul cu solul este luat întâi cu tocul, după care urmează o derulare completă a labei piciorului, fără a termina mişcarea de împingere în piciorul de sprijin.

29

înalte de 70-90m cm. Finişul. garduri vii. Se recomandă ca acţiunea de trecere a obstacolelor să nu modifice prea mult ritmul şi structura generală a alergării. mai ales atunci când panta este foarte înclinată. copaci răsturnaţi. băltoace. Trecerea obstacolelor aflate pe parcurs (şanţuri. Braţele sunt ţinute departe de trunchi. derularea labei piciorului nu este completă. procedeu mai economic şi mai sigur. în funcţie de înclinaţia pantei. obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare. Obstacolele mari. Şanţurile. boschetelor. sunt trecute prin călcare dacă obstacolul este de exemplu un pom răsturnat sau prin păşire ca în cazul gardurilor vii. etc. Obstacolele care depăşesc înălţimea de 1 m sunt trecute şi cu ajutorul braţelor.În alergarea la vale trunchiul este menţinut aplecat pe spate. în teren moale. 30 . este strâns legat de pregătirea şi posibilităţile alergătorilor. Finişul poate începe cu 150-200 m sau chiar mai mult înaintea sosirii. pe distanţe cât mai reduse în raport cu obstacolul. în alergarea pe teren variat. iar impulsia nu va fi forţată. în măsura în care natura obstacolului permite acest lucru. Trecerea obstacolelor se execută după o accelerare în prealabil. gropile şi băltoacele sunt trecute printr-un pas sărit.) ridică probleme care trebuie rezolvate spontan cu cheltuială minimă de energie dar cu maximum de eficacitate. contactul cu solul se ia pe toată talpa. nisipos trunchiul este vertical.

12 km pentru seniori. traseul va evita obstacolele foarte grele (gropi adânci. acoperite cu iarbă. câştigătoare este cea care însumează cel mai mic număr de puncte. pentru alergările de cros. Cu excepţia plecării şi sosirii. membri fiecărei echipe aliniindu-se apoi în şir. Modul de trecere a obstacolelor de pe parcurs TEHNICA ÎN ALERGAREA DE GARDURI 31 . 2. fruzişuri groase). Startul şi adaptarea tehnicii la situaţiile ivite – natura solului. . Precizaţi fazele alergării pe teren variat. AUTOEVALUARE 1. sunt în jur de: . 3. izlazuri cu obstacole naturale şi dacă este posibil. urcuşuri sau coborâri periculoase. este dificilă elaborarea unei standardizări precise. cu viraje largi şi linii drepte scurte. Semnalul de plecarea în alergare este pocnetul pistolului. Parcursul este stabilit pe terenuri deschise. relieful terenului. apelându-se la comenzile de la probele de alergări de rezistenţă.6 km pentru senioare. În stabilirea clasamentului pe echipe. În toate alergările. traversarea drumurilor publice fiind redusă. . crosul se va desfăşura pe un traseu uşor ondulat.8 km pentru juniori. Distanţele recomandate de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism. locurile la linia de start vor fi trase la sorţi. apă şi alte răcoritoare vor fi dispuse la plecarea şi sosirea în cursă. câmpii. parcursul nu va cuprinde linii drepte lungi.Prevederile regulamentului de concurs Având în vedere circumstanţele foarte variate în care se desfăşoară probele de cros.4 km pentru junioare. care să vizeze regulile pentru această probă. .

STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START B.startul . Conform Regulamentului probele care intră în această categorie sunt: 110 m.timpul de parcurgere a celor 9 intervale (spaţii) dintre cele 10 garduri. Atacul gardului 2. indiferent de proba la care ne referim. Scopul cel mai important pentru tehnica alergării este menţinerea vitezei prin modificarea cât mai imperceptibilă a alergării normale (de viteză).finişul Aceste porţiuni trebuie să fie stăpânite bine pentru a valorifica calităţile psiho-motrice ale alergătorilor. CGG în planul deplasării să fie rectiliniară. . Trecerea peste gard (Zborul) 3.Printre acestea enumerăm: . în principal. la limita de finiş.Este alergarea cu tehnica cea mai dificilă deoarece alergătorul trebuie să se adapteze la o serie de dispoziţii regulamentare pentru a parcurge porţiuni tipice pentru tehnică.g.g.– pentru bărbaţi şi 100 m. SCHEMĂ TEHNICĂ A. în raport cu nivelul (înălţimea) normal din timpul alergării pe plat. . PASUL PESTE GARD 1.alergarea între garduri . (pasul peste gard). O serie de cerinţe stau la baza structurii tehnicii. FINISUL Alergarea de garduri este o alergare de viteză în care ritmicitatea paşilor este întreruptă după un număr precizat de cicluri. Performanţa rezultatului sportiv depinde în aceste condiţii. 32 .g.timpul de trecere (zbor) peste garduri. O apreciere mai detaliată a factorilor care determină performanţa (în proba de garduri) se poate face ţinând cont de suma formată din: . .timpul alergării de la ultimul gard. şi 400 m.g. . ALERGAREA INTRE GARDURI D.faza de zbor peste gard să se desfăşoare într-un timp cât mai scurt. . .aterizarea după gard să se facă într-o poziţie favorabilă reluării alergării. Esenţa tehnicii în pasul peste gard este ca pierderea vitezei de deplasare să fie cât mai mică.– pentru femei.timpul de reacţie la start.atacarea primului gard . Aterizarea după gard C.timpul accelerării până la primul gard. de o păşire caracteristică.corpul şi mai ales bazinul să se ridice cât mai puţin în faza de trecere peste gard. . şi 400 m.păşirea peste gard . . de viteza de deplasare pe plat şi de viteza de trecere a gardurilor. rapid şi sigur sub formă de păşire.atacul gardului să fie realizat fără pierderea vitezei dobândite în alergare.

distanţa de la start până la primul gard este parcursă din 8 paşi. printr-o acţiune de atac eficientă. impunîndu-se o apropiere a blocstartului din faţă în raport cu linia de plecare.asigurarea unei aterizări după primul gard care să creeze premizele cele mai favorabile pentru ritmul cel mai eficient de alergare pe întreaga distanţă. la comanda “gata”. iar la startul cu 7 paşi cu celălalt picior în faţă. Aterizarea după gard într-o poziţie favorabilă reluării alergării. PASUL PESTE GARD (PĂŞIREA) Trecerea peste gard trebuie să fie o continuare armonioasă a paşilor de alergare obişnuiţi.talia alergătorului . garduri există unele deosebiri care sunt condiţionate de: . B.creşterea progresivă a lungimii paşilor (exclusiv ultimul pas). Atleţii înalţi parcurg această distanţă în 7 paşi. ridică bazinul mai mult peste nivelul umerilor.72 m care trebuie atinsă cu o viteză cât mai mare posibilă. spre deosebire de sprinter. .viteza de deplasare . pe fondul măririi treptate a lungimii paşilor şi creşterea frecvenţei acestora. Acesta depinde de valorificarea integrală a vitezei orizontale dobândită în alergare până în faţa gardului. acest lucru permiţînd îndreptarea progresivă şi suficientă a trunchiului pînă la apropierea de primul gard. Totuşi la probele de 110 m. Timpul de zbor minim. La startul cu 8 paşi de accelerare atletul se aşează cu piciorul puternic (de bătaie) în faţă. O sistematizare de ordin didactic a pasului peste gard ne oferă următoarea schemă: . în raport cu penultimul pas.trecerea propriu-zisă a gardului 33 . printr-o traiectorie întinsă. adeseori. b. în această situaţie. Aterizarea corectă şi eficientă după gard este asigurată de succesiunea (structura) mişcărilor executate de segmentele mari ale corpului în faza de zbor.Alţi factori determinanţi se referă la: . Faţă de aceste cerinţe hurdlerul.apariţia în prima parte de accelerare în faţa alergătorului a primului gard şi trecerea acestuia cât mai rapidă. şi 100 m. STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START Până la primul gard trebuie parcursă o porţiune de 13.g. A. Caracteristicile tehnicii pasului peste gard sunt determinate de următoarele cerinţe: a. Acestea se fac printr-o serie de rotaţii cu caracter compensatoriu datorită cărora îşi poate menţine. . în tot acest timp. dar cu anumite particularităţi.atacul gardului . Adaptarea poziţiilor în startul de jos precum şi mişcările succesive pe care le face atletul este efectuată în linii mari asemănător cu acelea prezentate la alergarea de viteză. O schemă cu lungimea paşilor de la start până la primul gard pune în evidenţă: . un echilibru general al corpului în raport cu traiectoria centrului general de greutate.scurtarea ultimului pas din faţa gardului. şi de înălţarea minimă a centrului general de greutate al corpului.g. Atacarea primului gard De obicei.veteza de execuţie a trecerii gardului şi reluării alergării între garduri.

G. printr-o mişcare specifică de dezaxare din articulaţia coxofemurală. dar foarte energică. este de 0. este avântat înainte-sus.. pe fondul acestei mişcări. Dar o îndoire puternică îngreuiază o puternică aplecare a trunchiului înainte.extensia segmentelor piciorului de desprindere tardivă. Atacul gardului. determinînd. ajungând cu linia coapsei deasupra orizontalei.piciorul de atac. depăşind planul frontal al trunchiului.. spre înainte-sus.unghiul de impulsie este mai mare comparativ cu acela al pasului lansat de viteză. iar trunchiul se află în cea mai aplecată opoziţie. este de 120-130°. Trecerea peste gard (zborul) Trecerea gardului reprezintă în fond acţiunile pe care atletul le face în faza de zbor (faza fără sprijin) peste gard Imediat după ce piciorul de impulsie s-a desprins de pe sol. În aceleaşi probe. în momentul terminării fazei de impulsie cade înaintea suprafeţei de sprijin. îndoit puternic din articulaţia genunchiului. . elanul prea lent al gambei sau mobilitatea insuficientă a articulaţiei şoldului. ci îndoit din genunchi.12 sec. în faza de zbor. cu tendinţa de a ajunge din urmă piciorul de atac.G. În cadrul acestei faze remarcăm o prelungire a fazei de impulsie care duce la: . (femei) este de 0. distanţa de la locul de bătaie până la gard este cuprinsă între 2. Acţiunile aferente atacului gardului la proba de 400 m sunt mai reduse ca amplitudine şi mai puţin energice în raport cu cele de la 110 m. gamba piciorului de atac se întinde din articulaţia genunchiului spre înainte concomitent cu întinderea din cot a braţului opus piciorului de atac. o traiectorie mai înaltă a C.05 şi 2.G. piciorul de bătaie. rămas în urmă – jos. Cînd călcâiul piciorului de atac atinge planul vertical al gardului deasupra stinghiei odată cu mâna opusă. la terminarea fazei de impulsie.11 – 0.95 şi 2. Varianta la utilizarea piciorului de atac. Fără întârziere. La mulţi alergători de garduri piciorul de atac nu este întins după elan. ceea ce produce o curbă nu tocmai avantajoasă peste gard a punctului de greutate a corpului. .proiecţia verticală pe sol a C. în prima parte a fazei de oscilaţie anterioară. declanşează o mişcare accelerată de îndoire din articulaţia genunchiului şi de “tragerea” lui prin lateral-înainte-sus.13 sec.05 m la femei. Braţul din 34 . . dezaxatlateral şi îndoit din genunchi.g. piciorul de atac începe acţiunea de coborâre. în consecinţă. Cauza unei îndoiri prea puternice este. timp în care piciorul “remorcat” îşi continuă excursia.25 m la bărbaţi şi 1.aplecarea trunchiului înainte în linia de trecere a gardului. celălalt picior îşi încheie acţiunea de atac prin întinderea completă din articulaţia genunchiului. . Durata sprijinului pe piciorul de impulsie înainte de desprinderea pentru trecerea peste gard la cei mai buni alergători (bărbaţi) din lumne. cel mai frecvent. iar în proba de 100 m.avîntarea piciorului de atac în linia de trecere a garului. cu talpa înainte şi cu vârful în sus.- aterizarea 1.g.unghiul dintre coapse.G. Dacă îndoirea este redusă nu apar dezavantaje tehnice deosebite. în flexia dorsală. în proba de 110 m. .g. 2. .12 – 0. cu o “întârziere” voită.

gamba acestuia formând cu coapsa un unghi de aproximativ 90°. La acelaşi individ variaţia intervine în funcţie de “tăria” cursei. Acţiunile de trecere a gardurilor în proba de 400 m sunt încadrate în structurile menţionate mai înainte cu deosebirea că sunt efectuate la parametrii de viteză şi amplitudine mai reduşi în raport cu probele de 110 şi 100 m g.partea piciorului de bătaie se îndoaie uşor din articulaţia cotului şi este tras prin lateral-înapoi. genunchiul şi coapsa lui atingând punctul cel mai înalt din traseul de zbor (aproape de nivelul umărului).50m. în timp ce piciorul de atac coboară. coboară activ cu talpa orientată spre sol. de îndată ce a depăşit cu gamba linia gardului. contribuind. la echilibrul dinamic al corpului în zbor. în coordonare naturală cu acţiunea picioarelor. Braţele deschise larg în plan antero-posterior.G.50 m (= 40%) este distanţa de după gard. Aterizarea se face la distanţa de 1. căci nevoia de a lungi paşii între garduri poate provoca scăderea vitezei de alergare.25 m la proba de 100 m. printr-o mişcare de rotaţie compensatorie. unele condiţii atmosferice. iar piciorul care a jucat rol de remorcă se află impetuos propulsat înainte într-o flexie puternică a coapsei pe bazin. aterizarea activă nu este tocmai avantajoasă. O înaltă frecvenţă a paşilor între garduri este oricum baza rezultatelor bune.40 – 1. 3.g. atinge în traiectoria lui punctul maxim faţă de sol înaintea stinghiei gardului la 0. Celălalt picior. Se constată că o impulsie energică înspre gard favorizează viteza de execuţie a piciorului de “remorcă” în trecerea peste gard.G.g. Circa 2. rămânând întins din articulaţia genunchiului. 1. se caracterizează prin următoarele: Piciorul de atac. numărul gardului la care se face înregistrarea (de regulă valorile cele mai bune sunt 35 . îşi păstrează rolul de compensare în realizarea în continuare a echilibrului dinamic al întregului sistem. fază hotărâtoare pentru reluarea alergării în cele mai bune condiţii. un câştig de timp nefiind posibil decît printr-o aterizare activă a piciorului de atac. din motive tehnice. Lungimea pasului peste gard Alergătorii care posedă calităţi atletice trebuie să caute să scurteze planarea peste gard.10-0.M. gamba şi laba paralele şi razante cu stinghia). pentru alergătorii mai puţin rapizi sau constitutiv mai slabi. este “tras” în continuare înainte-sus spre linia mediană a corpului. Scurtarea distanţei de atac a gardului nu este o modalitate acceptabilă. piciorul pe care se aterizează este complet întins şi vertical în prelungirea liniei trunchiului (contactul cu solul se face exclusiv pe partea anterioară a pingelii). Aterizarea Aterizarea. lungimea pasului de gard este de 3. În general. Acest câştig de timp echivalează cu o distanţă mai mică a punctului de aterizare după gard şi cu o distanţă relativ crescută de atac a gardului.20 m (60%) măsoară până la gard şi restul de 1. In momentul impactului cu solul trunchiul atletului este vertical sau foarte puţin aplecat înainte. după ce şi el depăşeşte linia gardului (cu coapsa. De aceea. Date spaţio-temporale referitoare la faza pasului peste gard măsurate la C.83 la unii din cei mai buni alergători de garduri au arătat că în cursele bărbaţilor cît şi în cele ale femeilor C.30 – 1..50 m dincolo de gard la proba de 110 m..20 m.10 – 2.00 – 1.

astfel: . .g. 36 . . numărul paşilor invariabil este de 3. ALERGAREA ÎNTRE GARDURI Numărul paşilor între garduri este variabil şi este determinat de specificul cursei şi de însuşirile fizice ale atletului. În cursele de 110 m şi 100 m g.înregistrate la gardurile 3-5) şi nu în ultimul rând. executarea celor 3 paşi de alergare se caracterizează printr-o structură specifică şi tipică determinată de lungimea diferită a fiecărui fuleu. iar în cursele de 400 m g acesta variază între 13 şi 17 (de regulă 13-15 paşi în cursele bărbaţilor şi 15-17 în cursele femeilor). În cursele de 110 m.ultimul pas (al treilea) care precede bătaia pentru a trece următorul gard este mai scurt decât al doilea. C.primul pas (după aterizarea din pasul peste gard) este cel mai scrut.al doilea pas este cel mai lung. în special înălţimea atletului şi lungimea picioarelor. şi 100 m.g. în funcţie de indicii antropometrici.

Baza performanţei de 400 m garduri este rezultatul de 400 m plat.Analiza parametrilor de timp în cursele de garduri se face folosind aşa-numitele unităţi de ritm care sunt cuprinse în cursă. FINIŞUL Finişul sau sosirea se referă la parcurgerea distanţei de la ultimul gard. respectiv 8. punctul de aterizare. Un număr impar de paşi are avantajul că evită schimbarea funcţională a picioarelor. Aplecarea trunchiului cu pieptul înainte pe linia de sosire se face pe ultimii doi paşi. de regulă. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de garduri se desfăşoară pe culoare. Majoritatea aleargă cu 15 paşi între garduri. Deoarece viteza în ultima unitate de ritm (între gardul 9 şi 10) este în medie 8. De asemenea. în unităţile de ritm 8-10.90 m/s.25 m/s la femei. În cursa de 400 m g se remarcă o corelaţie între numărul de paşi între garduri . Ea continuă. . pe 13.ritmul cu 13 paşi necesită un fuleu de 2. Sunt dispuse zece garduri pe fiecare culoar.40 – 2. ALERGAREA DE 400 m GARDURI Are particularităţi în ceea ce priveşte : . Pentru a intra în zona de sprint este necesară o coborâre foarte rapidă după gard cu o poziţie cât mai aplecată şi mai echilibrată a corpului. . la cei mai mulţi atleţi. . Accelerarea vitezei de alergare de la start nu se termină în distanţa de până la primul gard (componenta “apropiată”). Această accelerare. a unui nou gard peste care atletul este obligat să treacă.45 m/s la bărbaţi şi 8. 15 sau 17 paşi. până la linia de sosire.distanţa până la primul gard (45 m) se parcurge cu 22 de paşi (mai rar cu 21 şi 23 de paşi).poziţia blocstarturilor orientate pentru plecarea în turnantă. rezultă că hurdlerii au resurse de accelerare a vitezei în zona sprintului final.14 m. media lungimii paşilor între garduri . numărul paşilor de alergare de la start până la primul gard şi numărul paşilor de la ultimul gard până la linia de sosire . Aceasta se realizează pe baza creşterii frecvenţei paşilor. în condiţiile specifice cursei caracterizate prin intervenţia. O unitate de ritm începe din momentul aterizării după gard şi se sfîrşeşte în momentul aterizării după gardul următor. media distanţelor de la locul de desprindere (bătaie) până la gard .15 m pentru fiecare pas şi 3. conform indicaţiilor din tabelul Distanţa Distanţa Distanţa de Înălţimea 37 .50 m/s. se încheie după unităţile (ciclurile) de ritm cuprinse între gardurile 4 şi 5. se constată o reducere a vitezei pe ultima parte a cursei.45 m şi o alergare înaltă care produce oboseală. iar de la ultimul gard până la sosire este de 8. ceea ce înseamnă de 2. tot la 9.10 – 2.ritmul de paşi intre garduri se bazează. media distanţelor de la gard până la locul de aterizare dincolo de gard .20 m pasul peste gard.

– (idem aterizarea) 5.72m 9.g. 4x400m. purta şi transmite „băţul de ştafetă”. cu mâna sau cu piciorul.. AUTOEVALUARE 1. are rol de primitor.914 (M) (M şi F) 0. .800m+400m+200m+100m. el răstoarnă intenţionat un gard. şi 400 m.05m 0. Alergarea între garduri redată prin lungimea fiecărui fulei şi diferenţierea tehnică între cursa de 110 m. Structura tehnicii trecerii peste gard şi diferenţierile tehnice în proba de 110 m. Dacă un concurent trece piciorul sau gamba mai jos de planul orizontal al gardului sau dacă după părerea judecătorului arbitru. Se înţelege că în acest caz un alergător poate răsturna toate gardurile de pe culoarul său şi rezultatul obţinut să fie valabil.până la între garduri la ultimul gardurilor primul gard gard la sosire 110mg (M) 13.g. pentru a-l primi şi purta-oferi la rândul său. un obiect cu formă şi dimensiuni stabilite prin regulamentul concursurilor de atletism. Fiecare echipă are patru alergători.762 (F) Distanţele regulamentare la alergarea de garduri (masculin/feminin – seniori) Proba Toate alergările de garduri se desfăşoară pe culoare şi fiecare concurent trebuie să-şi păstreze culoarul de la un capăt la altul al alergării.400m+300m+200m+100m. cât şi pentru cea feminină: 4x100m şi 4x400m.00m 40. 100 m. cu intenţie vădită. 4x800m. conform comenzilor specifice alergărilor de viteză. iar alergătorul se află în aşteptarea obiectului de schimb. 4.g.schimburi egale: 4x200m. 3. atletul va fi descalificat.84 400mg 45m 35. şi 100 m. numite neclasice.schimburi inegale: . Suma performanţei (timpului) în proba de garduri este formată din următorii timpi: Care sunt cerinţele care stau la baza structurii tehnicii? Descrieţi structura tehnicii startului de jos în proba de garduri.67m 100mg (F) 13. 6. 38 . atrage după sine descalificarea.g. Care este specificul finişului în cursa de garduri? ALERGĂRILE DE ŞTAFETĂ Ştafetele sunt singurele probe din atletism care se desfăşoară pe echipe.00m 8.50m 12. Probele clasice de ştafete sunt atât pentru participare masculină. . se desfăşoară cu: . Toţi concurenţii încep cursa cu start de jos.00m 0. Alergătorul care poartă şi urmează să ofere băţul de ştafetă celui mai apropiat partener are rol de aducător. Alte prevederi sunt identice cu cele de la alergarea de viteză.g. Alte ştafete. care au misiunea de a primii.02m 1.14m 14. dar doborârea gardurilor. 2.

Alergătorul care preia băţul de ştafetă are dreptul să pornească cu 10 m înainte de spaţiul său de schimb propriu-zis. SCHEMĂ TEHNICĂ A. ale celor doi sprinteri. . se termină cu 10 m după linia de marcare a distanţei de 100 m şi este însemnat cu o linie albă pe culoar. A.eficienţa tehnicii schimburilor. MODALITĂŢI (VARIANTE) DE SCHIMB 1. În echipă. ideal este ca viteza aducătorului să fie mai mare decât a primitorului. care se efectuează în plină viteză datorită unor starturi lansate.5m. Schimbul mixt (combinat Frankfurtez) Alergarea de ştafetă cuprinde. de: . se folosesc doua procedee şi anume: schimbul de aceiaşi parte şi schimbul alternativ Tehnica alergării de ştafetă este influenţată de regulamentul de concurs. atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.conform modului în care se realizează predarea – primirea (de jos în sus/de sus în jos). performanţa depinde de omogenitatea membrilor echipei. schimbul făcându-se de partea braţului care ţine băţul (schimbul de aceiaşi parte/schimbul alternat). care să fie viteză maximă.viteza aducătorului şi a primitorului.valoarea de sprinter a fiecărui component al echipei. . FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII Performanţa în alergarea de ştafetă depinde: . care pot fi cel puţin egale. respectiv să realizeze cele mai sigure şi eficiente manevre de predareprimire a băţului de ştafetă. în ceea ce priveşte valoarea vitezei de deplasare. După modul în care se ţine băţul pe parcursul alergării schimbul făcându-se pe partea braţului în care este purtat băţul. Apreciind analitic.În probele de ştafetă. toţi alergătorii trebuie să fie foarte buni sprinteri şi să „comunice” eficient. Schimbul interior 3. . Analiza tehnicii predării băţului de ştafetă se face sub anumite aspecte şi anume: . Spaţiul de schimb începe cu 10 m înainte.conform modului în care este purtat băţul pe parcursul alergării de fiecare alergător.mărimea distanţei dintre cei doi alergători.vitezele celor doi alergători de schimb proxim. iar după efectuarea schimbului alergătorul care a predat ştafeta trebuie să rămână pe culoarul său până ce toate echipele au efectuat schimburile. respectiv 11. . Eficienţa tehnicii schimbului este condiţionată de următoarele 39 . valoarea rezultatului în probă depinde. Schimbul exterior 2. care trebuie să fie egal cu lungimea braţelor întinse. următoarele probe: 4 x 100 m şi 4 x 400 m. băţul de ştafetă trebuie transmis în interiorul unei porţiuni de 20 m. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII B. în momentul efectiv al manevrei de predareprimire.

în mâna stângă. totdeauna în exterior (pe partea dreaptă a primitorului).distanţa între aducător şi primitor (în momentul schimbului) să fie de 1 – 1. cu mâna stângă. MODALITĂŢI (VARIANTE) ALE TEHNICII SCHIMBULUI În practică se folosesc 3 moduri de schimb: schimbul exterior.9 sec. Tehnica schimbului de aceiaşi parte Schimbul de aceiaşi parte se poate efectua în două moduri: . Schimbul de aceiaşi parte – interior . Aşadar. Factorul de bază pentru aprecierea eficienţei tehnicii poate fi considerată diferenţa de timp dintre secţiunea de alergare cu start de jos (faza de accelerare) şi secţiunea cu start lansat.5 m. Pentru începători se recomandă schimbul de aceiaşi parte – exterior. în mâna dreaptă. şi mai puţin B. cu mâna dreaptă. în raport cu suma totală a timpurilor celor 4 membri ai ştafetei. cu unchiul format de degetul mare şi celelalte patru degete lipite şi întinse orientat în jos. Aşadar.se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător. mână predominant mai îndemânatecă. primitorul trece băţul din mâna stângă. primitorul trece băţul din mâna dreaptă. Aducătorul oferă băţul de ştafetă de jos cu mâna opusă celei în care se face primirea. schimbul interior şi schimbul mixt. şi mai puţin. dacă există diferenţă între viteza maximă a doi coechipieri alăturaţi atunci coechipierul cu valoarea cea mai bună va indeplini rolul de aducător.viteza lansată a aducătorului să fie egală cu viteza sa maximă. 40 . Cîştigul de timp pentru întreaga ştafetă. este considerat indicator tehnic şi rezultă din însumarea celor trei f5 (5 x T3).schimbul de aceiaşi parte .0 sec.se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător.schimbul de aceiaşi parte . O problemă ce produce dificultăţi în siguranţa şi cursivitatea prestaţiei echipei este modaliatatea de manevrare a băţului de ştafetă. Imediat după preluare. Avînd în vedere faptul că schimbul se produce cu control vizual parţial. astfel: . În proba de 4 x 100 m bărbaţi un timp foarte bun este considerat 1. . Imediat după preluare. la momentul predării-primirii acestuia.interior Schimbul de aceiaşi parte – exterior . deoarece primirea se efectuează în mâna dreaptă. Tendinţa de a elimina cât mai mult din timpul pe care 3 din cei 4 coechipieri îl pierd cu ocazia startului de jos individual care corespunde în timp cu ultima parte a alergătorilor precedenţi constituie esenţa însăşi a tehnicii în alergarea de ştafetă. în mâna stângă a primitorului. în cele 3 schimburi care se efectuează. viteza lansată a primitorului să fie egală cu a aducătorului. respectiv primitorul este mereu cu spatele spre aducător. totdeauna în interior (pe partea stângă a primitorului).exterior. modalitatea propriu-zisă se poate efectua. în mâna dreaptă a primitorului. iar în proba feminină 2. . Eficienţa schimbului mai poate fi apreciată în funcţie de timpul în care băţul de ştafetă parcurge zona de schimb. corespunzătoare braţelor întinse în plan antero-posterior. schimbul efectiv se realizează.schimbul de jos în sus – primitorul întinde braţul înapoi cu palma orientată în jos. schimbul efectiv se realizează.

legate de o bună tehnică de alergare în turnantă. 3. Avantaje: folosirea cea mai economică a spaţiului la schimbul 1 şi 3. Al treilea alergător trebuie să aibă abilităţi complexe. deci aducătorii 1 şi 3 poartă băţul în mâna stângă.5 – 2 m de primitor. 1. Aducătorul poartă băţul de ştafetă în mâna stângă. de la al treilea schimb. Băţul. Al doilea alergător trebuie să aibă o bună rezistenţă specifică şi să fie un bun alergător în linie dreaptă. a băţului de ştafetă. Primitorul. Un schimb eficient se realizează în situaţia în care aducătorul şi primitorul aleargă cu viteze maxime. Dezavantaje: corpul băţului rămas liber pentru a putea fi apucat de primitor devine din ce în ce mai scurt. creând dificultăţi ultimului schimb. iar distanţa între ei să fie de 1 metru. în condiţii optime. Nu este de neglijat nici capacitatea acestuia de concentrare asupra preluării sigure a băţului de ştafetă. 2. deoarece el poate decide soarta cursei. Dezavantaje: drumul mai lung la schimbul 2 şi preluări (primiri) cu mâna neîndemânatică (stînga). toate acţiunile care urmează se desfăşoară identic. Acţiunile sale sunt concentrate spre preluarea sigură a băţului de ştafetă. nu se mai trece în mâna cealaltă. în cazul în care schimbul nu se realizează mână lângă mână. Sarcina acestuia este predarea următorului schimb. când oferă băţul de ştafetă. Poate duce la pierderea băţului de ştafetă. imediat după preluare. aducătorul printr-o pendulare rapidă a braţului spre înainte urmăreşte să pună băţul în mâna primitorului (timpul 3). ultimului schimb de alergare. Cînd aducătorul ajunge la o distanţă de 1. Există doua tehnici de predare-primire: 41 . după ce este preluat. cât şi manipulare precisă la primirea şi oferirea băţului de ştafetă.Dezavantajul acestui mod de predare este acela că de cele mai multe ori trebuie mutată priza pe băţ în timpul alergării. emite un semnal sonor scurt şi destul de puternic (acesta ar fi timpul 1). care sunt cel puţin egale sau aducătorul să posede viteză mai mare decât aducătorului. Al patrulea alergător trebuie să fie cel mai bun sprinter. de la primul schimb şi oferirea eficientă a băţului următorului schimb. calitate necesară în finalul cursei sale. Aducătorul poartă băţul în mâna dreaptă. Schimbul interior. Apropierea de coechipier se face pe partea exterioară a culoarului şi predă băţul în mâna dreaptă a acestuia. Primitorul. va trece băţul în mâna stângă pentru a-l preda schimbului următor în acelaşi mod. Dezavantaje: în schimbul 1 şi 3 băţul de ştafetă nu parcurge drumul cel mai scurt. Avantaje: preluarea cu mâna îndemânatică oferă un plus de siguranţă. Transferul băţului de ştafetă se face cel mai avantajos pe parcursul a 2-3 paşi. Apoi. în raport cu schimbul exterior. Calităţile necesare unor buni alergători de ştafetă sunt următoarele: Primul alergător trebuie să posede un foarte bun şi sigur start. Este indicat pentru începători căci preluarea cu mâna dreaptă este mai îndemânatică. Schimbul exterior. acest sprinter are o bună capacitate de lansare. dar pe partea inversă. întinde braţul înapoi foarte rapid pentru a prelua băţul (timpul 2). Se mai numeşte schimbul “Frank-furtes” sau combinat Primul şi al treilea schimb se efectuează pe interior. Schimbul mixt sau alternat. capacitate de accelerare şi o foarte bună alergare în turnantă. De asemenea. la pasul următor. Avantaje: băţul de ştafetă parcurge drumul cel mai scurt. excelând în alergarea lansată.

primitorul se află cu mâna întinsă spre înapoi cu palma în sus în pronaţie interioară. aducătorul predă băţul de ştafetă de sus în jos. Predarea de sus: a. la nivelul şoldului. b. .Predarea de jos: aducătorul predă băţul de jos în sus în mâna primitorului care se află întinsă înapoi în pronaţie. cu degetul mare orientat în jos şi îndepărtat de celelalte. în mâna primitorului care se află întinsă înapoi cu palma în sus şi în supinaţie. Startul 42 . foarte energic.

pentru a putea fi bine observat. după care se poate îndrepta spre “bordură”. Specificaţi elementele determinante ale performanţei în alergarea de ştafetă. trebuie să fie ridicat de atletul care l-a scăpat. El poate părăsi culoarul său pentru a recupera băţul. Alergătorii care primesc băţul. 43 . se recomandă tehnica predării băţului de sus în jos. toţi componenţii echipei alergă pe acelaşi culoar pe parcursul întregii curse. dar transmiterea băţului se face numai în spaţiul de schimb. plecarea este în turnantă iar startblocurile se aşează aproape de linia exterioară a culoarului. efectuată de un alergător.calităţi volitive (ultimul schimb trebuie să aibă calităţi de luptător) . Transmiterea băţului de ştafetă în afara zonei atrage descalificarea. Variante de priză a băţului de ştafetă 2. Este indicat ca acesta să fie de culoare cât mai vizibilă. Prevederile regulamentului de concurs Locul de desfăşurare a alergărilor de ştafetă este pista de atletism. trasate pe latul fiecărui culoar.Se efectuează ca într-o alergare de 100 m . iar cel de al doilea (primitorul băţului) se deplasează pe acelaşi culoar. strâns apucat de celelalte degete. cu condiţia de a nu scurta distanţa de parcurs şi a nu deranja deplasarea altor alergători. circumferinţa de 12-13cm şi greutate de aproximativ 59 de grame. Băţul de ştafetă are forma unui tub sau bastonaş din lemn.calităţile de alergare (cei mai buni alergători sunt programaţi pe parcursurile cele mai lungi) . AUTOEVALUARE 1. cu lungimea de 28-30cm. aducătorul băţului va rămâne pe culoarul său până la degajarea pistei. Tactica de alcătuire a unei echipe de ştafetă are în vedere următoarele puncte: . Băţul de schimb va fi purtat în mână pe toată durata alergării şi schimbat fără a fi aruncat. respectiv începută înainte de comanda starterului.gradul de stăpânire a tehnicii schimbului . În probele de 4x100m şi 4x400m primul alergător este obligat să efectueaze plecare cu start de jos. Locul este marcat de linii de 5 cm lăţime. O plecare greşită. Precizăm faptul că locul regulamentar în care se transmite băţul se numeşte “spaţiu” sau “zonă de schimb” şi măsoară 20m.calităţile de start: alergătorul cu startul cel mai rapid se află pe primul schim . primitorul fiind cu palma în supinaţie şi întors spre aducător. Aducătorii nu au voie să-i împingă pe primitori. Dacă băţul de ştafetă cade. La ştafeta de 4x400 m.pl. metal sau alt material rigid. În proba de 4x100m.talia (alergătorii mai înalţi sunt mai înceţi în turnantă datorită efectului forţei centrifuge) Pentru ştafeta de 4 x 400 m. de ştafetă pot să înceapă alergarea cu cel mult 10m înainte de această zonă de schimb. urmărind sosirea acestuia pentru a intra în tempoul lui şi a prelua cât mai la începutul spaţiunui de schimb băţul de ştafetă. după ce au predat băţul. impune un avertisment adresat tuturor alergătorilor. numai până la ieşirea din turnantă. Transmiterea băţului de ştafetă pe parcursul alergării 3. Băţul are priza între arătător şi degetul mare. Şi în cazul utilizării predării de jos în sus primitorul trebuie să procedeze în mod similar fiind modalitatea cea mai sigură de corelare a vitezei celor doi parteneri. o eventuală nouă greşală înseamnă descalificare pentru oricine o produce. primul sprinter alergă pe culoar.

reacţia cu solul forţa de frecare unghiul de desprindere de pe sol. Elanul . Aterizarea A.G. Bătaia (desprinderea) . o traiectorie în zbor a C. care influienţează lungimea sau înălţimea acesteia sunt următorii: forţa musculară viteza iniţială de pornire în zbor . Întrucât în timpul zborului traiectoria C. BAZELE GENERALE ALE SĂRITURILOR Săriturile reprezintă o mişcare ciclică reprezentată prin elan şi o mişcare aciclică reprezentată prin săritura propriuzisă caracterizată prin specificitatea fazei de zbor.Rotaţii reale şi compensatorii 4. Execuţia necesită adaptări ale legilor mecanice.G. al corpului atletului cât mai lungă sau cât mai înaltă. înălţimea C. SCHEMĂ TEHNICĂ FACTORII CARE DETERMINA LUNGIMEA SAU INĂLŢIMEA SĂRITURII STRUCTURA SĂRITURILOR 1.Lungimea 2.Forţe .Viteze .Unghi 3. are o formă de parabolă. de la care începe faza de zbor. factorii de ordin balistic.G. FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA SAU ÎNĂLŢIMEA SĂRITURII Scopul săriturilor atletice este de a realiza. Zborul .G.G. 44 . TEHNICA PROBELOR DE SĂRITURI 1. prin intermediul forţelor de contracţie musculare (forţe interne) şi al forţelor externe.Viteza . Precizaţi „rolurile” alergătorilor din ştafetă.4.G.

Ponderea fiecărei faze în realizarea performanţei este în funcţie de specificul şi scopul săriturii. sunt compuse. Intre aceşti factori se creează o multitudine de interrelaţii şi intercondiţionări datorate. în ordinea succesiunii actelor motrice. zboruri ţi aterizări succesive.5-8. triplusalt (10-11 m/s la bărbaţi şi 9-10 m/s la femei) şi la săritura cu prăjina (9-10. prima parte a zborului se desfăşoară în condiţiile menţinerii contactului cu solul prin intermediul prăjinii. b. pregătirea fazei de bătaie.0 m/s la femei). Între fazele oricărei sărituri se creează raporturi de intercondiţionare. după elan şi bătaie. după elan urmează trei bătăi. Viteza elanului tinde să fie maximă la săritura în lungime. structurii şi funcţiilor corpului omenesc. 1. din următoarele faze: elanul. 1. zborul şi aterizarea. cu diferenţierile existente între cele fundamentale şi cele derivate.5 m/s la bărbaţi şi 7. 45 . acceleraţia gravitaţională. STRUCTURA SĂRITURILOR Din punct de vedere biomecanic şi a permanentei interacţiuni a forţelor săriturile atletice. la săritura cu prăjina. Cu abateri de la această schemă generală menţionăm: la triplusalt. Elanul Elanul este format dintr-o alergare accelerată care are scop dublu: a. în principal.5 m/s) şi mai redusă la săritura în înălţime (88.- rezistenţa aerului. acumularea unei anumite viteze orizontale.

Bătaia (desprinderea) Este un procedeu foarte complicat din punct de vedere biomecanic deoarece în momentul aşezării piciorului pentru bătaie apare o permanentă interacţiune a mărimii şi direcţiei forţelor 46 . Ultimul pas. să contribuie la adoptarea poziţiilor optime ale corpului săritorului în faza de bătaie.G. iar pe de altă parte.G. se acceptă că viteza elanului trebuie să fie “optimă”.De principiu. atât la bărbaţi cât şi la femei. observând viteza orizontală dobândită până în acest moment la cote raţionale cerute de sensul săriturii (lungime sau înălţime). deşi timpul de zbor al ultimului pas (să nu confundăm cu viteza C. în faza bătăii. de regulă.G. pe penultimul pas (pasul cel mai lung) coboară în vederea lungimii drumului de acţiune a forţelor motoare care urmează să intre în acţiune în faza următoare. Viteza orizontală a C.) este mai scurt decât al penultimului cu peste 50% la săritura în înălţime. dar cât mai aproape de cea maximă. să reducă efectul de frânare care se produce inevitabil în momentul contractului cu solul. mai scurt sau mai puţin scurt. al corpului. 2.G. are ca scop. pe deoparte. Lungimea elanului este direct proporţională cu mărirea vitezei . scade de la penultimul pas la ultimul pas înaintea bătăii cu 4-6 % la săritura în lungime şi cu 5-8% la săritura în înălţime.G. La săriturile în lungime şi înălţime ultimii trei paşi sunt reprezentaţi de următorul raport: mediu – lung – scurt. C. Pregătirea pentru bătaie se face pe ultimii doi (trei) paşi ai elanului.G.

în care piciorul de bătaie intră în contact cu solul (momentul de impact cu acţiunile şi forţele sale specifice cu o precontractie preliminara).G. prin poziţiile corpului şi efectul forţelor care intră în joc. în faza extensiei de propulsie.dependente de amortizare şi desprindere. uzual. al corpului atletului. în principal. cu direcţie şi sens corespunzătoare elanului.G. partea de început. partea finală a bătăii – în care predomină acţiunea de impulsie a piciorului de sprijin (bătaie) şi acţiunea forţelor de avântare (picior oscilant. trebuie avute în vedere: a. – respectiv viteza orizontală şi viteza verticală – desprindem următoarele: 47 . forţa musculară de impulsie. Forţa de bătaie este reprezentată de viteza verticală (ascensională) care i se imprimă corpului în această fază. după mulţi autori. Dacă urmărim comportarea celor două componente de bază care determină traiectoria de zbor a C.G. Din compunerea vitezei orizontale cu viteza verticală rezultă traiectoria de zbor a C. deoarece în această fază se valorifică întregul sistem de forţe. Viteza verticală este rezultatul altor două forţe care compun: a.G. din a căror îmbinare rezultă traiectoria de zbor a C. În faza de desprindere (bătaia) acţionează următoarele forţe: Forţa de inerţie a corpului atletului aflat în mişcare (elan). În termeni tehnici. b. viteza orizontală şi viteza verticală. braţe. forţa musculară de avântare. b. Impulsie .G. al corpului. reprezintă 70% din dinamica forţelor care acţionează în desprindere. bătaia cuprinde două părţi care. Schematic şi simplificat. se numeşte viteză orizontală.G. umeri). În reprezentarea grafică această forţă devine un vector cu valoare (mărime) exprimată în m/s. Bătaia este faza fundamentală a oricărei sărituri.

În analiza fazei de bătaie ţinem seama şi de următoarele unghiuri care se formează între marile segmente ale corpului şi planurile de referinţă (orizontal şi vertical). fără a intra în calcul forţa care în mod sigur este prezentă. Zborul 48 . Unghiul de contact. Timpul consumat în faza de bătaie este proporţional cu viteza elanului. Este de 73 – 75° la săritura în lungime şi foarte aproape de 90° la săritura în înălţime. La săritura în lungime este între 18 şi 27°. respectiv din ultimul pas înaintea bătăii. iar la lungimişti între 100 şi 140 milisecunde fără diferenţieri semnificative între bărbaţi şi femei. iar la săritura în înălţime între 45 şi 60°.50% la femei . Unghiul de bătaie. cu o cotă mai mare la săritura în înălţime decât la săritura în lungime .Viteza orizontală (m/s) scade în faza de desprindere în raport cu valoarea ei din faza precedentă. Unghiul de desprindere. acesta fiind invers proporţional cu viteza orizontală. Viteza verticală (m/s) este mai mare la săritura în înălţime comparativ cu săritura în lungime cu 27. La înălţimişti este cuprins între 150 şi 200 milisecunde. La săritura în lungime este cuprins între 64 şi 70 °. Unghiul optim de desprindere a săriturii Viteza unghiului de desprindere produsă de forţa de accelerare 3.10% la bărbaţi şi 26. – de lungimea elanului (acesta este direct proporţional cu mărimea vitezei orizontale) şi – . In concluzie. la săritura în înălţime între 45 şi 60°. mărimea vitezei de desprindere depinde.de timpul necesar executării bătăii (care ne dă dimensiunea – traiectul – drumului pe care acţionează forţele de impulsie).

rotaţii reale sunt provocate de forţele care acţionează în faza de bătaie.G. în partea opusă a C.G. Rotaţia reală durează tot timpul zborului. este însoţită (compensată) de o mişcare în sens invers. 49 .G. În timpul zborului se pot produce două tipuri de rotaţii: rotaţii compensatorii care se produc în jurul unor axe ce trec prin C. viteza ei (viteza de rotaţie) poate fi mărită sau micşorată. În aceste situaţii ia naştere un cuplu de forţe care imprimă corpului săritorului o rotaţie reală şi inevitabilă în jurul C. Prin modificarea momentelor de inerţie. Tehnica de zbor în sărituri se compune din rotaţii compensatorii. urmăreşte: amortizarea şocului de contact (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina. Aterizarea În faza finală a săriturii – faza de aterizare – atletul. . Rotaţiile compensatorii asigură o stare de echilibru a corpului în mişcare prin repartizarea egală a masei corpului în jurul C. datorită poziţiei corpului.Determinată de viteza de desprindere. 4. la aceasta din urmă atletul suportă de 3-4 ori greutatea corpului). Rotaţii reale avem la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina.G.G. în principal în impulsie. când rezultanta acestora.G. în raport cu axa de rotaţie.G. unghiul de desprindere şi înălţimea de desprindere traiectoria de zbor a C.G.G. nu poate fi modificată cu ajutorul forţelor interne ale săritorului.G. al corpului şi au un caracter de compensare. nu trece prin C. al corpului. în funcţie de tipul de săritură.G. adică orice mişcare a unui segment sau parte a corpului efectuată într-un sens. deci se aplică “necentrat”. cu o autonomie proprie sau din suprapunerea acestora pe rotaţii reale. tehnicile de zbor având ca bază raţională însăşi rotaţiile reale.G.

a corpului pentru mărirea lungimii măsurabile a săriturii (la săritura în lungime şi triplusalt). Contactul picioarelor cu solul creează o forţă de reacţie determinată de componenţa orizontală a vitezei de aterizare care provoacă: frânarea vitezei de deplasare. Enumeraţi factorii care influenţează lungimea sau înălţimea săriturilor în atletism. Care este rolul tehnicii în aterizare (în fiecare gen de săritură) TEHNICA SĂRITURILOR ÎN LUNGIME SCHEMĂ TEHNICĂ 50 . Precizaţi tipurile de rotaţii în zborul săriturii şi rolul lor. În aceste condiţii. Descrieţi fazele (părţile) bătăii şi caracteristicile în fiecare probă de sărituri.valorificarea la maximum a traiectoriei C. concomitent cu aplecarea trunchiului pe coapse ) fără ca acesta să depăşească mult planul vertical) şi flexia dorsală a vârfurilor picioarelor pentru a lua contactul cu solul pe călcâie sunt principalele acţiuni motrice care se produc în faza de aterizare. 7. Precizaţi scopul elanului în sărituri. evitând căderea înapoi pe braţe şi bazin. 4. 2. Tehnica aterizării la săritura în lungime şi triplusalt. un moment de rotaţie înainte în axa transversală care trece prin C.G. 5.G. AUTOEVALUARE 1. al corpului.G. Precizaţi caracteristicile structurilor tehnice ale săriturilor. Stabiliţi interrelaţiile şi intercondiţionările factorilor săriturilor. din punct de vedere biomecanic.G. Ducerea înainte a coapselor cu ridicarea genunchilor peste linia orizontală. 6. este destul de complexă. 3. cedarea (flexia) din articulaţiile genunchilor şi coxo-femurale crează premizele “ieşirii” din punctul “mort”.

Pentru performanţă însă fazele îşi au importanţa lor. Bineînţeles că la acestea se adaugă şi înălţimea C. în momentul desprinderii săritorului de pe sol.G. ELANUL Este un elan rectiliniu şi are ca scop realizarea unei viteze maxime controlabile care prin intermediul bătăii să fie transformată în viteză ascensională sub un unghi de desprindere optim.G. pe exploatarea la maxim a vitezei de deplasare şi detentei săritorului. fiecare fază este determinată de cea anterioară şi o determină pe cea care urmează.G. Numai la viteze apropiate între săritori pe ultima parte a elanului diferenţele de performanţă depind de tehnicitatea fiecăruia. ELANUL BĂTAIA ZBORUL ATERIZAREA Performanţa în săritura în lungime se bazează în principal. 51 . Ele sunt: săritura cu l ½ pas în zbor. C. la desprindere. Influenţa cea mai mare pentru distanţa de zbor o are viteza de desprindere şi unghiul de desprindere. care este determinată de viteza orizontală şi cea verticală a C. D.se află într-o interdependenţă absolută. Procedeele tehnice folosite de săritori sunt în principal marcate de faza de zbor şi nu influenţează lungimea săriturii în mod direct. raportat la viteza pe care o foloseşte.A.G. B. astfel bătaia şi elanul au valori apropiate. evident şi a pregătirii unei aterizări eficiente. bătaia şi aterizarea . în condiţiile încadrării tehnicii acestuia în legităţile biomecanice care o guvernează. săritura cu extensie” (sau întinsă). Fazele săriturii – elanul. A. la realizarea unui echilibru cât mai bun în zbor. Aceste procedee sunt folosite de săritor în funcţie de stagiul în probă şi de modul cum se adaptează. urmate de aterizare şi în ultimă instanţă de zbor.

În aceste condiţii lungimea elanului. este stabilită în mod individual în funcţie de capacitatea de accelerare a fiecăruia (B. şi o viteză crescută de executare a bătăii (cu 20-24 cm). Acest lucru este favorizat în principal de o viteză orizontală superioară şi de rapiditatea cu care se execută bătaia. care poate fi de 35-45-50 m la bărbaţi şi 32-40 m la femei.G. cu atât durata în timp a bătăii este mai mică. B. bazinul trebuind să avanseze pentru a fi pe piciorul de bătaie imediat. BATAIA (desprinderea) Scopul bătăii este de a transforma viteza orizontală (obţinută în urma alergării pe elan) în viteză ascensională în direcţia cea mai favorabilă (unghi de desprindere optim). Faţă de cele arătate mai sus deducem că cea mai bună 52 . Prin aşezarea pe plat a ultimilor 2 paşi de elan se permite coborârea C. Raportul optim arată că sfîrşitul elanului. Astfel. Powers – 23 paşi).08 – 0. respectiv ultimii 3 paşi.G. în timpul bătăii se produce o reducere a vitezei orizontale cu 9 – 15 %.G.1 m/s a vitezei de alergare asigură o creştere de 0.G.O creştere de 0.15 m la performanţă. Această lungime a penultimului pas de alergare (cu 11-18 cm) este urmată de o scurtare a ultimului pas pentru a asigura dirijarea impulsiei în direcţia C. C. Dacă tendinţa săritorului trebuie să fie de a creşte viteza continuu. a săritorului. determică performanţa prin modul cum se pregăteşte bătaia cu o pierdere cât mai mică de viteză. 23 paşi. practic cea mai mare viteză se constată pe penultimul pas dinaintea bătăii şi o pierdere de viteză pe ultimul pas.Lewis – aprox. ştiut fiind faptul că cu cât viteza orizontală este mai ridicată.Beamon – 20 paşi.

Raportat la unghiul optim teoretic de desprindere. Este faza care asigură un echilibru dinamic controlat şi care pregăteşte o aterizare eficientă. unghiul de desprindere favorabil ar fi 23-27°. care este de 45°.bătaie este atunci cînd rezistenţa la mişcarea orizontală este redusă la minimum şi impulsia este cea mai mare posibilă şi dirijată total în direcţia C. imediat ce piciorul de bătaie a luat contact cu pragul. Şi avântarea segmentelor libere are rol activ dacă este executată la timp. ZBORUL În scopul de a realiza o performanţă optimă a săriturii se ţine cont că forţa de accelerare produsă de bătaie imprimă săritorului o viteză optimă în care componenta verticală este dominantă. În aceste condiţii unghiul de desprindere depinde de viteza orizontală şi capacitatea săritorului de a se desprinde cu o viteză orizontală cât mai mare. C. în acest fel săritura în lungime devenind o continuare a alergării pe o traiectorie mai înaltă. a corpului săritorului.G. viteza orizontală fiind transformată în viteză ascensională. precedând impulsia. Astfel se crează o presiune suplimentară pe sol şi ca urmare o reacţie a reazemului crescută. Se constată la ora actuală că bătaia nu este altceva decât o impulsie foarte puternică a pasului de alergare.G. totul în relaţie strînsă cu lungimea săriturii. Raportul optim între viteza orizontală şi viteza verticală este de 2:1 şi chiar mai mare (3:1) în favoarea primei. Acum se departajează net procedeele tehnice folosite. Astfel săritorul începător va 53 . iar la un raport spre 3:1 ar scădea. ca urmare a rezultatului de transformare a vitezei orizontale în viteză ascensională.

Mişcările pe care le execută săritorul în timpul zborului sunt rotaţii compensatorii care asigură echilibrul în zbor şi care marchează şi tehnica zborului.folosi tehnica cu 1 ½ pas în zbor.G.Zborul durează din momentul desprinderii piciorului de bătaie de pe prag. fapt care se datorează momentului unghiular creat în timpul bătăii. . Pentru începătorii se recomandă procedeul cu ghemuire şi 1 ½ paşi în zbor. tehnica zborului nu are influenţă directă asupra lungimii săriturii. crt. o forţă şi o mobilitate optimă. Zborul este faza care diferenţiază procedeele tehnice ale săriturii în lungime. deoarece este cel mai simplu şi accesibil zbor şi asigură baza de învăţare pentru procedee mai evoluate. iar marii performeri ajung până la 3 paşi şi jumătate. a săriturii. ceea ce denotă o viteză. respectiv: Nr. datorită faptului că asigură efectuarea bătăii corecte cu impulsie completă şi avântarea activă a celorlalte segmente. Totul depinde de calităţile motrice.Săritorii care dezvoltă o viteză mai redusă pe elan (şi unele săritoare) preferă săritura “întinsă” (sau “cu extensie”). Săritorii care aleargă cu o viteză superioară pe elan preferă tehnica cu paşi în zbor (2 ½ paşi în zbor). a corpului săritorului este determinată şi neinfluenţabilă. Procedeul utilizat se diferenţiază în funcţie de experienţa subiecţilor. În timpul zborului săritorul efectuează o serie de mişcări. Cu toate că după desprindere săritorul are tendinţa unei rotaţii înainte în axul transversal al corpului. Zborul Săritura 54 . care au scopul în scopul menţinerii echilibrului corpului şi pregătirea aterizării. păstrând atât cât îi este necesar pentru o aterizare echilibrată şi lungă. Aceste mişcări trebuie se caracterizează prin amplitudine. fiind cea mai simplă şi care asigură o impulsie totală a piciorului de bătaie şi o avântare activă în sus şi înainte a segmentelor libere şi umerilor. supleţe şi coordonare. până la reluarea contactului cu solul. Datorită faptului că după desprindere traiectoria C.G. acesta trebuie să diminueze cât mai mult această tendinţă de rotaţie.

La aterizare picioarele coboară spre sol. 3 ½ paşi Săritură în lungime cu paşi şi extensie Procedee tehnice ale săriturii în lungime ▪ Săritura în lungime cu ghemuire este recomandată şcolarilor mici sau celor care se iniţiază în atletism. printr-o mişcare de extensie din articulaţia şoldului. 55 . Săritura se efectuează mai ales în cadrul bateriei de exerciţii din şcoala săriturii. Ulterior picioarele sunt aduse înainte. până în apropierea momentului aterizării. începătorilor. în poziţia de pas sărit. în vederea aterizării. cu piciorul de avântare înainte îndoit. În partea descendentă a zborului piciorul de avântare coboară şi se întinde. urmând extensia gambelor. care s-a păstrat întins înapoi încă din momentul desprinderii. coapsele ridicate. Zborul debutează cu gruparea rapidă a genunchilor spre înainte sus şi menţinerea lor în această poziţie. care presupune participarea mai activă a practicantului. având în vedere faptul că în timpul zborului. cu gambele flectate şi călcâiele spre înapoi.2 ½. pentru valorificarea maximă a zborului. poziţie de extensie la nivelul marilor articulaţii. lângă piciorul de bătaie. Din inerţia forţei de desprindere.1 2 3 4 Grupat Extins Cu paşi Combinat Săritură în lungime cu ghemuire ăritura în lungime întinsă Săritura în lungime cu 1 ½. Coborârea piciorului de avântare are ca efect proiectarea bazinului înainte. cu întinderea lor. săritorul se află în partea ascendentă a zborului. corpul îşi schimbă poziţia printr-o mişcare mai puţin obişnuită. Săritura în lungime cu ghemuire ▪ Săritura în lungime întinsă sau cu extensie este un procedeu mai elaborat decât precedentul.

care realizează echilibrul general al corpului. avansaţi şi elevi din clasele gimnaziale. cu coapsa la orizontală. săritorul aduce înainte piciorul dinapoi şi îl alătură celui dinainte. consolidând echlilibrul general. aflate de asemenea în acţiune compensatorie. iar trunchiul se apleacă înainte pe coapse. Braţele participă la efortul de aterizare. În acelaşi timp braţele. În faza descendentă a zborului. Pentru a realiza o aterizare cât mai eficientă. formând unghi de 90° în articulaţia genunchiului. în care piciorul de bătaie este menţinut înapoi. La contactul cu solul. gambele sunt extinse energic înainte pentru a valorifica la maximum traiectoria de zbor. cu tălpile în flexie dorsală se îndoaie. prin extensie din articulaţia şoldului. Pentru un zbor cât mai lung. Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor ▪ Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor presupune o tehnică mai elaborată decât cele anterior prezentate şi se diferenţiază prin numărul de paşi executaţi de săritor în timpul zborului. iar piciorul de avântare este îndoit. iar în partea a doua trece în uşoară extensie Depărtarea dintre coapse formează un unghi de 100-120°care se menţine cât mai mult posibil. aduce o pierdere mai mică de viteză orizontală şi asigură o desprindere mai lină. Pendulările descrise sunt rotaţii compensatorii. În prima parte a zborului. efectuând o acţiune de pendulare spre înainte. Aterizarea trebuie să evite căderea săritorului înapoi. apoi pendulează înapoi jos. pendulează alternativ cu membrele inferioare. membrele inferioare. încât să fie 56 . În finalul porţiunii descendente a zborului. trunchiul se află pe verticală. ridicând genunchi spre orizontală. în timp ce piciorul de bataie pendulează înainte cu genunchiul îndoit. călcâiele iau contact cu nisipul. concomitent cu extinderea gambelor în vederea pregătirii aterizării. Tălpile săritorului trebuie să atingă nisipul. trece prin planul suprafeţei de aterizare.Săritura în lungime cu extensie ▪ Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor este uşor de practicat de către începători. bătăii piciorul de avântare urcă rapid până la orizontală. Pregătirea fazei de bătaie. Braţul opus piciorului de avântare se află ridicat în dreptul privirii. braţele coboară rapid spre înapoi. în punctul în care prelungirea tangentei la traiectoria centrului de greutate. După desprindere săritorul se află în poziţie de pas sărit. Lucrul braţelor se desfăşoară coordonat cu cel al picioarelor. prin aplecarea trunchiului cu braţele înainte. După efectuarea bătăii. în aşa fel.

Această fază. ATERIZAREA O aterizare raţională care să nu influenţeze rezultatul în mod negativ al săriturii depinde de gradul de tehnicitate.consolidarea echilibrului general. Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor D. pregătită şi realizată corect şi echilibrat. prin paşii de alergare în zbor. .continuarea acţiunii membrelor inferioare.G. coordonate cu membrele superioare . îndemânare şi mobilitate a atletului şi este legată de componenta descendentă a vitezei zborului..valorifică acţiunea piciorului de bătaie.G. prin rotaţiile compensatorii efectuate de membrele inferioare. dar nu exagerat de înclinat.înaintea proiecţiei verticale a centrului de greutate. asigură luarea contactului cu nisipul cât mai departe de locul unde ar intersecta solul traiectoria C. Avantajele utilizării procedeului cu paşi în zbor constau în: . fără ca săritorul să 57 . prin avântarea energică a piciorului liber spre înainte.

a cărui suprafaţă este la acelaşi nivel cu pragul de bătaie.22 m şi lat de 20 cm. numită linia de bătaie se continuă cu pragul pentru plastilină lat de 10cm şi lung de 1. Totodată aterizarea are rolul de a absorbi şocul la contactul cu nisipul. la nivelul pistei de elan. iar lăţimea de 1.25m fiind marcată de două benzi late de 5cm.21-1. în prelungirea pistei de elan. 58 .22m ridicat faţă de nivelul pragului de lemn. în care pista de elan are lungimea minimă de 40m şi maxim de 45m. plasat la o distanţă de cel puţin 10m faţă de extremitatea zonei de aterizare. marginea pragului dinspre groapa cu nisip.21-1. Groapa de aterizare este umplută cu nisip fin şi umed. la o înălţime de 7mm. cea mai apropiată lăsată de orice parte a corpului (cota “0” a ruletei). sub un unghi 30º. respectiv groapa cu nisip are o lăţime minimă de 2. în direcţia alergării. Pragul de bătaie Ordinea desfăşurării săriturilor în concurs este trasă la sorţi. lung de 1.22-1.00m fiind aşezată cu ax longitudinal.cadă înapoi şi având posibilitatea de a se redresa spre înainte. Acestea se măsoară de la urma faţă de prag. Prevederile regulamentului de concurs Concursurile se desfăşoară condiţii materiale standard. perpendicular până la linia de bătaie a pragului.75m şi maximă de 3. Zona de aterizare. Sectorul de aterizare pentru săritura în lungime Bătaia se efectuează la pragul de bătaie construit din lemn. fiecare atlet având dreptul la trei sărituri.

dacă acesta: . iar primul său contact cu solul la exteriorul zonei este mai aproape de linia de bătaie.mai aproape de prag . în ordinea performanţelor au dreptul la trei încercări suplimentare. cu orice parte a corpului.în aterizare atinge solul în afara zonei de aterizare.atinge solul dincolo de linia pragului.efectuează bătaia de o parte sau alta a extremităţilor laterale ale pragului de bătaie. . mai aproape de linia de bătaie. în caz de egalitate. înainte de zona de aterizare.părăseşte zona de aterizare. fie în faţa sau în spatele liniei de bătaie prelungită. . decât decât semnul cel mai aproape făcut în nisip. Săritură nereuşită (ultima urmă . Se consideră o greşită o încercare a unui săritor. primii opt săritori.în afara zonei de aterizare) .Măsurarea lungimii săriturii Clasamentul se efectuează în ordinea descrescătoare a performanţelor obţinute. . se ia în considerare următoarea performanţă ca valoare. respectiv 1 minut. . decât urma cea mai aproape rămasă în nisip. TEHNICA SĂRITURILOR ÎN ÎNĂLŢIME Fazele corespondente tehnicii săriturii în înălţime constau dintr-o succesiune ordonată de mişcări având drept scop trecerea peste o ştachetă aşezată în poziţie orizontală la înălţime cât mai 59 .depăşeşte timpul acordat pentru efectuarea unei săriturii.depăşeşte linia de bătaie.

bătaie. urmată de fazele de zbor. care de fapt nu mai influienţează prestaţia săritorului după epuizarea zborului. Celelalte procedee sunt folosite ca mijloace de consolidare a bătăii pregătitoare a zborului pe traiectorie asccendentă înaltă. faza cea mai importantă este bătaia. respectiv păşire. efectuată în linie dreaptă. zbor pe o traiectorie ce nu mai poate fi modificată de mişcările săritorului. . folosindu-se de autoproiectarea corpului şi trecerea cât mai raţională a obstacolului – stachetă. Argumentele care îl recomandă sunt: . rostogolire sau răsturnare. respectiv ştacheta. cât mai înaltă. Săriturile în înălţime impun învingerea forţei gravitaţionale.procedeul consolidează formarea la practicanţi a deprinderii de bătaie blocată. . Mişcările de rotaţie pot fi accelerate sau încetinite prin acţiunile compensatorii ale segmentelor corpului. Toate fazele săriturii sunt strâns legate între ele şi se condiţionează reciproc. Procedeele tehnice au evoluat de-a lungul timpului: Zborul Săritura 1 Forfecare Săritura în înălţime cu păşire Rostogolire laterală Săritura în înălţime cu rostogolire laterală Rostogolire Săritura în înălţime cu ventrală rostogolire ventrală Răsturnare dorsală Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală Procedee tehnice ale săriturii în înălţime Procedeul actual utilizat de toţi săritorii este cel cu răsturnare dorsală. a coordonării segmentare. determinată de bătaia necentrată. cât şi ca mijloace auxiliare de pregătire sportivă. Veriga de bază în tehnica săriturilor se constituie în modalitatea de trecere peste ştachetă.Elanul constă într-o alergare accelerată de 5-7 paşi. Zborul astfel produs are forma unei parabole abrupte. pentru trecerea peste un anume reper înălţat. dar sub un 60 . respectiv legarea logică şi legică a fazelor: elan. a coordonării generale a corpului. efectuate pe un singur picior. În această relaţie. Acest fapt este realizabil în condiţiile unei desprinderi dinamice. este un procedeu impus de programă în activitatea şcolară şi folosit cu atleţii începători.mare. a forţei membrelor inferioare. zbor şi aterizare. natural. în parametrii optimi de forţă şi viteză. numită astfel datorită aspectului pe care îl are acţiunea membrelor inferioare în timpul zborului. Structura tehnică a săriturilor respectă mecanismul de bază. cu desprindere pe traiectorie verticală.procedeul poate fi utilizat în condiţii materiale minime. Tehnica săriturii în înălţime cu păşire sau cu forfecare. de deconectare şi refacerea activă (în urma solicitării aceluiaşi picior de bătaie). elan şi în final aterizarea.procedeul este simplu. accesibil. In evoluţia tehnicii acestei probe cunoaştem : săritura cu păşire săritura cu rostogolire ventrală săritura cu rostogolire dorsală Scopul săriturilor în înălţime este de autopropiectare a corpului pe o traiectorie preponderent verticală. .

. Piciorul de avântare efectuează o mişcare înainte-sus. În acelaşi timp cu avântarea piciorului liber. la 2-3 lungimi de talpă sau 70-90cm de proiecţia acesteia pe pista de elan. cu genunchiul întins şi talpa în flexie dorsală. angrenând şi braţele în acţiune. care întârzie liber în jos. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1.Bătaia se efectuează pe piciorul puternic. prin flexie controlată a gleznei. elanul se efectuează din partea dreaptă a ştachetei. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALA 1. Elanul 61 . . în scopul combinării forţelor interne şi externe spre proiectarea verticală a corpului. Aceste articulaţii preiau greutatea şi amortizează şocul produs de coborârea corpului de la o anumită înălţime. fapt ce favorizează depărtarea bazinului de ştachetă. genunchiului. Piciorul rămâne întins până la depăşirea planului superior al ştachetei. Ultimii doi paşi ai elanului respectă ritmul lung-scurt. şi a şoldului. piciorul de avântare coboară rapid. Bătaia 3. dinapoi spre înainte. Zborul B.unghi de 35°. iar trunchiul se apleacă înainte şi se răsuceşte uşor spre piciorul de bătaie. Zborul efectuat prin trecerea succesivă (păşire) a membrelor superioare peste ştachetă se constituie în veriga principală a tehnicii săriturii în înălţime cu păşire. cu vârful pe direcţia elanului. . iar dacă săritorul bate pe piciorul drept.45°. După depăşirea ştachetei. Bătaia se execută puternic. care se avântă energic. acţionează braţele şi umerii. după care se îndoaie uşor. Săritura în înălţime cu păşire SCHEMĂ TEHNICĂ A. pe toată talpa.Aterizarea este faza care începe din momentul în care piciorul de avântare ia contact cu solul. oblic faţă de planul ştachetei. Alergarea cu viteză controlabilă se efectuează degajat. Elanul 2. aflat depărtat de ştachetă. urmat de piciorul de bătaie. Zborul are aspectul unei păşiri în care piciorul de avântare urcă întins. Dacă săritorul bate pe piciorul stâng.Zborul începe din momentul întreruperii contactului piciorului de bătaie cu solul şi se încheie la primul contact al piciorului de avântare cu nisipul gropii. elanul se efectuează din partea stângă a ştachetei.

G.G.70 – 1. învăluirii şi eschivării ştachetei. CORESPONDENŢE ÎNTRE ROSTOGOLIREA VENTRALĂ RĂSTURNAREA DORSALĂ ŞI Pe fondul descrierii tehnicii.2.G.F – 1. al săritorului şi prin aceasta posibilitatea acţionării cu forţele interne pe un drum mai lung în timpul bătăii.95 – 2. dar cu o traiectorie lungă a C. prezentăm aspectele de analiză biomecanică a celor două procedee. Un unghi de elan mai mare obligă la o blocare mai fermă a vitezei orizontale. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ 1. Elanul Elanul.25 m. 2.25°) permite viteza cea mai mare. executat sub un unghi de 20-40° faţă de ştachetă. Bătaia 62 .85 m. Zborul C. în zbor. Un unghi mai mic (cca.75 m.G. astfel: penultimul pas – B – 2. O bătaie eficientă presupune o scurtare a ultimului pas al elanului. în ordinea succesiunii fazelor săriturii prezentată în manualul cursului de bază. Pregătirea bătăii constă în accelerarea ultimilor paşi ai elanului şi o creştere a amplitudinii (lungimii) penultimului pas. penultimul pas – F – 1. care realizează o coborâre a C.15 – 2.75 – 1.B – 1.00 m. asigură realizarea unei viteze orizontale superioară (7-8 m/s) şi posibilitatea realizării în bune condiţiuni a culcării. ultimul pas. Bătaia 3. A. ultimul pas.

1 / 4. La rostogolirea ventrală Vo (viteza orizontală) depinde de înălţimea deplasării C. la început “blocat” (întins).G.5 m/s. Impulsia piciorului de bătaie este precedată de acţiunea de atac. Piciorul de atac se menţine întins până la trecerea sa de orizontală. respectiv de avântarea în sus a piciorului liber şi a ambelor braţe.G. după care cedează din genunchi (se flectează) pentru a asigura strecurarea sa în jurul ştachetei şi conducerea mişcării de rotaţie pe parcursul învăluirii ştachetei.G. 63 . în timpul bătăii şi de viteza acestei deplasări. cu o viteză verticală de 4. după aceea cedând pentru a asigura condiţii optime unei împulsii totale şi rapide datorită aşa-zisei comprimări a resortului. Desprinderea săritorului de pe sol se face sub un unghi de 60-70°. In acest moment unghiul format între gambă şi coapsă la piciorul de bătaie este de 135-140°.În timpul bătăii înălţimea C. Aşezarea pe sol se face sub un unghi de 50-60°.G. al săritorului se ridică cu 20-40 cm de la aşezarea piciorului de bătaie pe sol până la extinderea sa totală în urma impulsiei.

B.G. C.G. care se duc mult în jos pe verticală. Acest lucru se realizează prin trecerea ştachetei în primul rând cu piciorul de atac şi braţul de aceeaşi parte. cu cât se realizează o grupare mai mare a diferitelor segmente ale corpului în jurul C. în urma culcârii. prin compensare.G. cu atât acesta va fi coborât şi ca atare cu aceleaşi calităţi un săritor poate trece peste înălţimi mai mari.3. al săritorului să fie cât mai coborât sub nivelul barei. În trecerea peste ştachetă. învăluirii ştachetei şi a mişcărilor compensatorii. apoi cu capul şi cu trunchiul. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1. să ajute trecerea totală dincolo de ştachetă. pentru ca. Elanul 64 .G. Zborul Zborul la săritura în înălţime cu rostogolire ventrală trebuie să asigure o coordonare perfectă în spaţiu şi timp astfel încât.

se realizează echilibrul alergătorului astfel. Înclinarea corpului trebuie să fie de 20-25° la elevi. alergarea se relaxează continuând să accelereze. prin înclinarea corpului se îndepărtează centrul de greutate de planul ştachetei spre interior pe ultimii paşi. pasul atingând amplitudinea maximă. În alergarea pe elan. Forţa centrifugală realizată prin alergarea curbilinie nu este importantă. Laba piciorului de bătaie se aşează pe sol sub un unghi cât mai mic faţă de ştachetă. Şi aici se coboară C. iar pe ultima parte trunchiul se redresează. ea terminându-şi acţiunea odată cu ultimul contact cu solul. În partea a doua a elanului tempoul se accelerează. pe penultimul pas (cca. realizîndu-se şi o plasare corectă a trunchiului şi bazinului pentru bătaie. de 25-30° juniori şi femei şi spre 30° la bărbaţi.G. astfel încât se evită a se depăşi planul ştachetei datorită forţei centrifuge.Elanul la săritura în înălţime cu răsturmare dorsală are 3 faze: punerea în acţiune.G. accelerarea şi ultima parte care asigură pregătirea bătăii şi care se efectuează pe 3-5 paşi de alergare curbi-linie. 65 . 18 cm). Ea însă asigură punerea sub tensiune a muşchilor extensori şi o poziţie favorabilă unei bătăi eficiente. viteza maximă utilizabilă atingându-se de fapt la terminarea alergării în linie dreaptă.

Acestea sunt rotaţiile reale în jurul axului longitudinal al corpului şi în jurul axului transversal. ţinând seamă de faptul că durata în timp a bătăii este mai scurtă la răsturnarea dorsală (220-200 m/s) faţă de cea de la rostogolirea 66 . preluându-se de la săritura cu “rostogolire ventrală” avântarea ambelor braţe simultan. trecerii peste aceasta cu spatele şi eschivării ştachetei. Atacul la acest procedeu tehnic a fost şi el perfecţionat.G. Încercările de a efectua şi atacul cu piciorul liber întins în prima parte a sa nu a dat rezultate. Desprinderea săritorului de pe sol se realizează sub un unghi de 57-62° cu o viteză orizontală micşorată în timpul bătăii cu 2. Senzaţia în momentul desprinderii pe verticală prin rotarea pe verticală este că săritorul intră într-o traiectorie de spirală.70 m/s.G.30 – 3.2.) se crează rotaţiile necesare culcării pe ştachetă. Bătaia şi desprinderea În timpul bătăii datorită blocării vitezei orizontale şi unei impulsii (în afara C.

1 – 5.6 m/s la bărbaţi şi de 4.G. Zborul Este faza prin care se valorifică elanul şi bătaia desprindere şi se manifestă ca rezultat al transformării vitezei orizontale în viteză verticală prin intermediul bătăii când săritorul se desprinde de sol cu o viteză de 5. al corpului. Un plus de 0.G.G. 67 .8 m/s la femei. pe verticală.G.G.1 m/s la viteza verticală a unui săritor dă un plus de 3 cm la ridicarea C. aceasta determinând înălţarea C.bătaia 3. cât mai sus ca urmare a impulsiei exercitată cu o viteză cât mai mare şi cu o desprindere sub un unghi cât mai mare faţă de orizontală. Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală . Calitatea şi tehnicitatea unui săritor în înălţime constă tocmai în capacitatea de a ridica C. Braţul înspre partea piciorului oscilant de atac se trimite lung în sus cu tendinţa de a trece primul peste ştachetă şi de a direcţiona săritura.G.ventrală (270-230 m/s).6 – 4.

Au o greutate foarte uşoară şi fond mediu de antrenament cu haltere.0 m/s Lungimea aproximativă a elanului 8-9 paşi 10 – 12 paşi Ridicarea genunchilor în sus accentuată în alergare (poziţia de sprint). respectiv varianta “FLOP – viteză” şi varianta “FLOP – forţă” şi aceasta pe baza aprecierii raportului forţă/greutatea corpului şi a componentelor vitezei şi puterii. particular pe ultimii paşi Acţiunea rapidă.7 – 8. Foarte activ în zbor.viteză Viteză aproximativă pe elan 7. Avântarea ambelor braţe simultan. lungă şi susţinută. Fac antrenament de viteză şi acest lucru le Poziţia de alergare pe elan cu genunchii mai puţin ridicaţi. Lasă să cadă piciorul de atac şi trage 68 . Tendinţa de a avea capul întors spre înapoi.4 m/s FLOP – forţă Viteză elan 7. totul realizîndu-se în principal pe rotaţia reală în jurul axului transversal al corpului.Modalitatea de trecere şi eschivare a ştachetei în “arc dorsal” se bazează pe trecerea succesivă a unor părţi ale corpului dincolo de bară.0 – 8. Practica a departajat 2 verticale la acest procedeu tehnic. atletul strecurându-se peste bară. rămîne relativ avansat şi înălţat.G. pe ultimii 2 paşi şi la începutul zborului. Pierdere de viteza orizontală importantă înaintea ultimului pas. Caracteristicile celor două variante nu le departajează deşi ele sunt următoarele: FLOP . C. Pierdere uşoară de viteza orizontală pe ultimul pas.G. coboară şi rămâne în urmă faţă de piciorul de bătaie. coordonată unilateral a braţelor. C. Dublă mişcare de braţe.G.G.

din care sunt confecţionate sectoarele nu se ridică probleme în legătură ce aterizare săritorilor la acest procedeu tehnic. un elan agresiv şi orientare pe verticală a componentelor desprinderii. PREVEDERILE REGULAMENTULUI DE CONCURS Concursurile se desfăşoară în condiţii materiale standardizate în care pista de elan are de 2025m. Stâlpii sunt suficient de înalţi şi vor depăşi cu cel 69 . Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală . Greutatea este mai ridicată şi fac antrenamente cu haltere.zborul Poziţia de „arc dorsal” în zbor La ambele variante însă trebuie puse pe acelaşi plan următoarele: a fi foarte rapid. locul de bătaie este orizontal şi doi stâlpi sprijină ştacheta. a asigura forţă şi rapiditate pe ultimii 2 paşi ai elanului. Datorită materialelor de calitate superioară. 4. pentru a evita ca ştacheta să fie deplasată printr-o mişcare a zonei de aterizare care atinge stâlpii. cu un tonus controlat al flexiilor articulare ale membrelor inferioare. Zona de aterizare nu este mai mică de 5m lungime şi 3m lăţime. Lucrul mediu de viteză. nu se recomandă ştacheta de metal. Aterizarea Aterizarea se efectuează pe partea superioară a trunchiului.place.2cm). Lungimea totală a ştachetei este de 4m (+/. Între stâlpi şi zona de aterizare este un spaţiu de cel puţin 10cm. cu o greutate de 2 kg. gambele sub el .după desprindere. Aceasta este din fibre de sticlă sau alt material potrivit.

cele mai puţine încercări greşite. Desigur că cele trei încercări greşite se puteau produce şi la 1. atunci concurentul care are în toată proba. Pe suporţi. cu 3. fiecare concurent are dreptul la câte o singură încercare la înălţimea respectivă. după terminarea fiecărui tur. cu piciorul sau cu orice parte a corpului. Înainte de începerea concursului. el va fi eliminat din concurs.G. Dacă nu este vorba de locul I. ştacheta va fi coborâtă sau urcată câte 2cm.în cazul în care egalitatea se menţine şi numai dacă este vorba de locul I.când doi sau mai mulţi concurenţi au terminat concursul la aceeaşi înălţime. săritorii sunt anunţaţi de un arbitru care este înălţimea la care începe concursul şi înălţimile succesive la care se va ridica ştacheta.puţin 10cm. un atlet sare la 1. la orice înălţime care urmează. .90m sau mai sus. 4. fie la 1. oricare ar fi înălţimea la care s-au produs încercările ratate. un atlet va fi eliminat din concurs. concurenţii aflaţi la egalitate vor ocupa acelaşi loc în clasament.80 m. dar şi aici doboară ştacheta. până când egalitatea va fi rezolvată. Săritorul este obligat să execute bătaia pe un singur picior.85m. AUTOEVALUARE 1. Se consideră a fi ratată o săritură în cazul în care atletul doboară ştacheta de pe suporţi sau intră în planul vertical al stâlpilor cu mâna. inclusiv la înălţimea la care a trecut ultima oară. Clasamentul se întocmeşte în ordinea performanţelor.80m şi abia la 1. Dacă săritorul greşeşte şi a treia oară. după care renunţă să mai sară la 1. fără a trece ştacheta. 5. În cazul de faţă. Ordinea efectuării încercărilor se stabileşte prin tragere la sorţi. Stâlpii nu se deplasează în timpul probei. săritorul mai are dreptul la o singură încercare. care se ivesc destul de des. Spre exemplu. 70 . se procedează astfel: . Un concurent poate opta pentru intrarea în concurs. În cazul egalităţilor.85m îşi face a doua săritură. acesta începe prin acordarea unei încercări la ultima înălţime la care concurenţii au doborât ultima oară ştacheta. soarta atletului fiind aceeaşi. Descrieţi caracteristicile tehnicii la înălţime raportată la C. este clasat înaintea celorlalţi. în funcţie de înălţimile succesive la care se ridică ştacheta după terminarea fiecărui tur. se va proceda la „concursul de baraj”. între extremităţile ştachetei şi stâlpi este un spaţiu de cel puţin 1 cm. dacă nici în acest caz nu se rezolvă egalitatea. adică poate renunţa la o încercare de la o anumită înălţime. bineînţeles. este clasat înaintea celorlalţi. înălţimea maximă la care va putea fi ridicată. După trei greşeli succesive. săritorul care a efectuat cel mai mic număr de încercări la înălţimea respectivă. ştacheta se ridică conform prevederilor regulamentare de ridicare succesivă. pe care o poate efectua unde doreşte: fie tot la 1.80m şi ratează prima încercare. 10 cm. conform înălţimii minime fixată şi anunţată de arbitrul şef şi va putea sării după cum doreşte. După fiecare tur de câte trei încercări. dacă egalitatea se menţine.G. decât dacă judecătorul probei consideră că este necesar.

de mişcări preliminare la dimensiunile spaţiului de elan. Efortul final de aruncare 71 .G. STRUCTURA MOTRICĂ A ARUNCĂRILOR 1. TEHNICA ÎN PROBELE DE ARUNCĂRI 1. După modalitatea de eliberare a obiectului şi forţa care este aplicată avem următoarea clasificare a aruncărilor: tip împingere (aruncarea greutăţii) tip lansare (aruncarea discului.G.2. modul de eliberare a obiectului. Viteza iniţială de proiecţie 2. de forţă 5. Rezistenţa aerului B. aruncarea ciocanului) tip azvârlire (aruncarea suliţei şi a mingii mici de oină) SCHEMĂ TEHNICĂ A. Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire ventrală? 3. FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA ARUNCĂRII 1. de viteză b. BAZELE GENERALE ALE TEHNICII ARUNCĂRILOR În atletism performanţele probelor de aruncări sunt determinate de forma şi dimensiunile obiectelor proiectate la o distanţă cât mai mare. Elanul 2. Comparaţi tehnicile – rostogolire ventrală şi rostogolire dorsală 6. Comparaţi cele două variante ale săriturii dorsale (flop) a. Tehnica este adaptată la cerinţele regulamentului competiţional care se referă la modul de priză a obiectului. 4. Unghiul de lansare 3. Înălţimea de eliberare 4. Descrieţi săritura în înălţime cu păşire. Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire dorsală şi avantajele în raport cu C.

Dar coordonarea forţelor trebuie “organizată” pentru că dacă ele acţionează haotic se pot stânjeni.numărul forţelor care acţionează în fazele de accelerare a vitezei. se pot anula între ele scăzând eficienţa mişcărilor urmărite în aruncare.Scopul urmărit de atlet în aruncări este de a proiecta un obiect de forme şi dimensiuni determinate la o distanţă cât mai mare folosindu-se de mijloace permise de regulamentul de concurs. trunchiului şi braţelor. Pentru aceasta compunerea forţelor (coordonarea lor) trebuie să se efectueze într-o anumită ordine (tehnica fiecărei probe indică această ordine).drumul (traiectoria) de acţiune a forţelor. pe o anumită traiectorie. . Practic aceasta se realizează atunci când în mişcarea de aruncare este angrenată întreaga masă musculară a picioarelor. . unghiul de proiecţie înălţimea de la care este proiectat (Ho) rezistenţa aerului (forţa portantă) acceleraţia gravitaţională (G) 1. la terminarea acţiunii vom avea: 72 .intensitatea forţelor. întrucât în acest mod numărul forţelor este proporţional cu cel al grupelor musculare angrenate în mişcare. Viteza iniţială de proiecţie (Vo) Viteza de eliberare (Vo) este factorul cu ponderea cea mai mare în realizarea distanţei de aruncare Valoarea Vo este determinată de următorii factori (agenţi): . Distanţa de zbor a obiectului depinde de următorii factori: viteza iniţială de proiecţie (Vo). La aruncări este foarte important ca numărul forţelor angajate să fie cât mai mare. Dacă un număr dat de forţe acţionează cu intensitate maximă.compunerea forţelor .

73 .compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni succesive. rezultanta fiind mai mică.compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni simultane. Între forţele simultane şi active trebuie să se asigure o durată cît mai lungă de acţionare pe o traiectorie de accelerare cu lungime optimă care să asigure un transfer activ şi eficace de forţă asupra obiectului. apoi cele mai mici). Foarte important pentru practică este faptul că mişcarea de aruncare odată începută trebuie să se execute în mod armonios şi continuu până la terminarea ei. încât forţele acţionează simultan şi se compun conform regulei paralelogramului de forţe. pe tot parcursul şi pe aceeaşi direcţie. combinată cu . Valorile acestor forţe rezultă din: .o viteză iniţială a obiectului maximă în cazul când forţele acţionează simultan. dacă forţele intră în acţiune în ordinea descrescândă a intensităţilor (mai întâi forţele cele mai mari. Orice întrerupere sau semiîntrerupere face ca efortul precedent să devină iar efortul care urmează să fie evident îngreunat. pe fracţiuni de parcurs. Micşorarea vitezei în timpul executării mişcării de aruncare este contraindicată deoarece duce la contracţii musculare mai lente şi nu se realizează transferul de forţe eficient.o viteză iniţială minimă dacă forţele acţionează succesiv numai pe o fracţiune de parcurs. . Pentru obţinerea celei mai ridicate viteze iniţiale tehnica raţională cere atletului să execute o serie de acţiuni care să asigure obiectului de aruncat o mişcare continuu accelerată pînă în momentul lansării lui. Valoarea vitezei iniţiale poate fi mărită şi în cazul angrenării succesive. Acţiunea simultană a forţelor pe o singură direcţie are o mare importanţă întrucât în acest caz ele se compun pe aceeaşi linie.

Această diferenţă de nivel (Ho) are o influenţă asupra performanţei mai mare la aruncarea greutăţii decât la celelalte probe (vezi referiri la cap. Unghiul de lansare Unghiul de lansare este format din direcţia vectorului de lansare Vo şi orizontală şi el influenţează direct lungimea aruncării la toate probele. suliţă). Cînd toţi ceilalţi factori care determină lungimea aruncării sunt egali obiectul va avea un zbor mai lung sau mai scurt proporţional cu înălţimea de eliberare mai mare sau mai mică. îndeosebi când obiectul prezintă anumite calităţi aerodinamice (disc. Teoretic. În practică unghiul optim de lansare este mai mic de 45° din cauză că punctul de eliberare a obiectului (Ho) nu asigură înălţimea de eliberare optimă a obiectului. La aruncarea discului. Inălţimea de eliberare (Ho) Obiectul trebuie să părăsească mâna aruncătorului la o înălţime de sol cât mai mare. ciocanului şi suliţei unghiul de eliberare poate să fie mai mic (din cauza lungimii mari a distanţei de aruncare şi a înălţimii de eliberare ). iar la aruncarea greutăţii 74 . În condiţiile normale de concurs aerul prin rezistenţa pe care o pune obiectului în zbor modifică traiectoria acestuia. 2. "înălţimea de eliberare". unghiul cel mai favorabil pentru atingerea unei distanţe cât mai lungi de aruncare (toate celelalte condiţiuni fiind egale) este cel de 45°. situaţie care are influenţă şi asupra unghiului de lansare.1. Acest fapt este valabil pentru un obiect aruncat în vid.

fapt ce crează premize favorabile pentru o acţiune musculară mai eficace în efortul de aruncare (braţul aruncător va acţiona mai aproape de linia perpendiculară pe planul pieptului). Această rezistenţă este opusă direct sensului de mişcare al obiectului şi în consecinţă. Astfel discul opune cea mai mică secţiune atunci când diametrul lui se găseşte în acelaşi plan cu traiectoria zborului. Acţiunea rezistenţei aerului se exercită asupra secţiunii dominante a obiectului (prin acţiune dominantă se înţelege suprafaţa care rezultă din proiecţia obiectului pe un plan perpendicular tangent traiectoriei zborului). 3. 75 . provoacă scurtarea distanţei de aruncare. secţiunea dominantă cea mai mică la suliţă este dată de suprafaţa cercului format de manşonul suliţei. la aruncarea greutăţii şi ciocanului forma sferică a obiectelor va prezenta invariabil aceeaşi secţiune dominantă. Rezistenţa opusă de aer este direct proporţională cu mărirea suprafeţei secţiunii dominante.(distanţa de aruncare redusă şi înălţimea punctului de eliberare mare) unghiul de eliberare este necesar să fie mai mare. Aruncătorii înalţi au un avantaj asupra celor scunzi întrucât ei pot obţine cu mai multă uşurinţă unghiul cel mai favorabil de lansare. apropiat de 45°. frânându-l. Rezistenţa aerului În timpul zborului obiectul aruncat întâmpină o rezistenţă din partea aerului pe care trebuie să-l străbată. Obiectele de aruncare pot opune aerului diferite secţiuni dominante.

putem spune că unghiul de atac variază în raport de tăria şi direcţia vântului ajutător influenţând lungimea aruncării. Unghiul de atac. utilizează rezistenţa aerului pentru a obţine o forţă dirijată de jos în sus. dintr-un anumit loc. deoarece un unghi de înclinaţie optim poate să lungească timpul de acţionare al forţei portante. efortul final sau aruncarea propriu-zisă. Aruncările atletice cuprind două faze principale care se succed în aceeaşi ordine: elanul. Elanul Elanul este faza care cuprinde ansamblul de acţiuni motrice rezultate din deplasarea aruncătorului. Scopul mişcărilor care alcătuiesc elanul este dublu: de a asigura o viteză optimă obiectului ce urmează a fi aruncat. În concluzie. 1. de forma obiectului şi de unele prevederi regulamentare ale aruncării.Discul şi suliţa. considerat ca fiind diferenţa dintre unghiul de lansare şi unghiul de înclinaţie a obiectului (unghiul de înclinaţie este format din axa longitudinală a suliţei sau a discului şi orizontală) împreună cu forţa şi direcţia vântului vor determina un anume punct de aplicare a forţei de ridicare (portante) a obiectului (la disc mai avantajos este ca direcţia vântului să fie contrară direcţiei de aruncare. spre direcţia de aruncare a obiectului. de a asigura ajungerea aruncătorului într-o poziţie favorabilă în vederea efectuării cu eficacitate maximă a efortului final de aruncare. ca regulă generală. datorită calităţilor lor aerodinamice în timpul zborului. Astfel distingem: elanuri rectilinii sub formă de săltare (la aruncările de tip împingere). care poate prelungi traiectoria. 76 . Structura elanului este determinată de tehnica tipurilor de aruncare. numită forţă portantă.

la aruncările de tip lansare (disc. Cuplarea forţelor în momentul în care picioarele şi şoldurile devansează trenul superior (bustul. cuplate cu forţele de eliberare ale obiectului. ciocan) este mai mare decât la cele de tip împingere şi azvârlire. crează o tensiune preliminară favorabilă musculaturii care va participa în fazele efortului de aruncare. Astfel. de rotaţie. este mai rapidă. în comparaţie cu trenul superior. în poziţia înaltă. Efortul final cuprinde trei forme principale de mişcare: de ridicare. De aici deducem că elanul are contribuţii diferite în realizarea performanţei sportive. 77 . în care masa corpului şi a obiectului trec de poziţia joasă (de pretensionare). Eficacitatea elanului este obţinută în următoarele condiţii: momentele fără sprijin pe sol să fie cât mai scurte. de aceea elanul trebuie realizat prin deplasări razante şi din ce în ce mai repede. în care axa bazinului şi axa umerilor se rotesc de la dreapta spre stânga. sub formă de translaţie (la aruncările de tip lansare şi de tip împingere). mărirea vitezei obiectului de aruncat la sfârşitul fazei de elan depinde de tipul de aruncare.elanuri rectilinii sub formă de alergare (la aruncările de tip azvîrlire). Se remarcă următoarele aspecte: viteza de execuţie a elanului este în strânsă legătură cu posibilităţile aruncătorului de a grefa efortul final de aruncare pe o anumită viteză prealabilă. prin înaintare şi torsionare. în care masa corpului şi a obiectului se deplasează de pe piciorul drept pe piciorul stâng. . cu o nouă viteză de accelerare imprimată de atlet în efortul final al aruncării. de translaţie.elanuri rectilinii sub formă de piruetă. - 2. umerii şi braţele). mijlocind astfel o participare activă a grupelor musculare în acţiunea de accelerare a mişcărilor. Efortul final de aruncare Scopul principal al efortului final constă din: compunerea vitezei dobândită de obiect în faza elanului. . În general viteza cea mai potrivită este aceea în care aruncătorul poate să controleze încă mişcările pe care le efectuează în efortul final.deplasarea trenului inferior.

2.Caracteristica esenţială a efortului final constă în aceea că toate grupele musculare mari ale corpului intră în contracţii maxime într-o anumită succesiune de timp şi spaţiu dând mişcării finale caracterul exploziv. 3. 3. AUTOEVALUARE 1. 4. 5. Cerinţele generale ale efortului final sunt următoarele: 1. Descrieţi formele principale de mişcare în efortul final al aruncării. Viteza acumulată de obiect în faza anterioară (elan) nu trebuie micşorată prin vreo pauză înainte de începerea efortului final. Factorii determinanţi în lungimea aruncării. ARUNCAREA MINGII DE OINĂ (MINGEA MICA) 78 . cu direcţia vectorului din prima parte a fazei efortului final. Nominalizaţi cerinţele generale ale efortului final de aruncare. Mişcarea de aruncare propriu-zisă începe din poziţii în care corpul se află în sprijin pe un singur picior îndoit. Efectul acestor forţe creşte atunci cînd atletul reuşeşte să “depăşească” obiectul (trenul superior rămâne în urmă faţă de trenul inferior). 6. Influenţa unghiului de lansare asupra performanţei (lungimii aruncării). Axa verticală de rotaţie se schimbă din planul exterior spre planul median al corpului odată cu mişcarea de ridicare-translaţie. 2. Timpul de acţiune în sprijin pe un singur picior (dreptul) trebuie să fie cât mai redus şi atletul să caute trecerea cât mai rapidă în sprijin bilateral pentru a-şi asigura condiţiile necesare accelerării maxime a mişcării. Rolul rezistenţei aerului în aruncare Structura elanului determinată de tehnica tipurilor de aruncare. În acest mod musculatura respectivă începe acţiunea motoare pe baza unei tensiuni rezistente prealabile. 6. Traiectoria obiectului aflat sub influenţa musculaturii dinamice nu trebuie alungită spre înainte în defavoarea unghiului optim şi a înălţimii maxime (optime de lansare). să fie cât mai redusă. 7. 5. 4. Deviaţia unghiului rezultată din direcţia vectorului din ultima parte a elanului. În acest moment viteza obiectului atinge valoarea maximă şi este eliberat în mod activ. Forţele care intră mai întâi în acţiune sunt cele produse de contracţia maselor musculare mari din regiunea picioarelor bazinului şi a şalelor. Factorii care determină Vo (iniţială) de proiecţie.

cu cotul înainte şi 79 . 3. cu ajutorul degetului mare. Aruncarea mingii de oină se desfăşoară în următoarele faze tehnice: . puţin înapoi faţă de stângul. 2. Azvârlirea.2.elanul (elanul preliminar şi paşii specifici de aruncare). 4.SCHEMA TEHNICĂ 1. celălalt sprijinit înapoi.pregătirea (priza şi poziţia iniţială). la nivelul capului şi uşor în faţă. greutatea corpului repartizată pe piciorul drept. plecarea este favorizată printr-o derulare de la vîrf la călcîi a piciorului stîng şi trecerea greutăţii spre înainte. arătătorului.Pregătirea Priza sau ţinerea mingii poate aplica două prize în funcţie de mărimea (volumul) mingii: ţinută pe rădăcina degetelor. Poziţia iniţială După fixarea prizei. pe direcţie liniară. este cel mai frecvent procedeu de aruncare. policele susţine mingea lateral opus celorlalte falange . procedeul cu patru paşi specifici. al arătătorului şi al mijlociului cât şi cu degetului mare. procedeu accesibil începătorilor şi elevilor. . . controlând cu vârful solul şi duce braţul drept sus. PRIZA SI POZIŢIA DE PLECARE ELANUL EFORTUL FINAL RESTABILIREA DUPĂ ARUNCARE Priza mingii mici este efectuată cu toate degetele uşor depărtate. . Mingea este ţinută deasupra unărului drept.efortul final – de aruncare. Poziţia de plecare este stînd cu faţa spre direcţia de plecare. al mijlociului şi al inelarului. 6.1. Aruncarea mingii de oină presupune o acţiune de tip azvârlire. Tehnica aruncării mingii de oină Descriem aruncare a mingii de oină. act motric natural şi accesibilităţii. Este prezentă în programa de educaţie fizică a elevilor şi a metodicii de învăţare tehnica punctând acţiuni asemănătoare aruncării suliţei. atletul se aşază cu piciorul stâng înainte pe toată talpa. ea fiind cuprinsă şi în cadrul activităţii de educaţie fizică şcolară. Această aruncare este probă de concurs pentru micii atleţii de categoria “copii I” şi “copii II” în cadrul poliatloanelor. care se aşază pe minge. cu sens dinapoi spre înainte. unde forţele declanşează o tracţiune. cu trunchiul drept şi relaxat. braţul este îndoit cu cotul orientat spre înainte.

fapt ce permite întinderea completă a braţului cu mingea.G. . de 1.80-2. iar pasul 4 este de „blocaj” sau de „aruncare”. pasul 3 este „încrucişat”. pasul încrucişat.00m. . iar braţul cu mingea se menţine întins. braţul cu mingea începe să se ducă înapoi. urmărindu-se o accelerare gradată.al patrulea pas. reduse ca amplitudine. sau pasul de blocaj este executat cu piciorul stâng. Prin mişcările executate în efortul de aruncare.Efortul final Este cea mai importantă fază. la eliberare mingea atinge o viteză foarte mare. pe fondul cărora se execută anumite mişcări ritmice şi precise. când are loc “marea accelerare” a braţului cu mingea. pasul fiind “veriga” de legătură a elanului cu “efortul” de aruncare. printr-o pendulare activă a coapsei. formând un unghi de 30-35º cu verticala. la care aruncătorul (dreptaci) ajunge cu piciorul stâng: . în scopul relaxării. cu care se încrucişează. Paşii specifici încep la semnul de control.al doilea pas. iar braţul liber (stângul) este adus îndoit în faţa pieptului. Paşii specifici de aruncare a mingii de oină . Elanul preliminar Se execută între două semne de control şi constă dintr-o alergare liberă. Paşii specifici de aruncare se desfăşoară sub forma unei alergării aciclice. Deşi efortul de aruncare cuprinde mai multe acţiuni ale segmentelor corpului. atletul ajungând cu axa umerilor paralelă cu direcţia de aruncare.50-2.mingea deasupra umărului.al treilea pas. . el fiind suportul pe care se desfăşoară efortul final. mingea rămâne deasupra umărului executând mişcări oscilatorii.20m) se execută cu piciorul drept. peste piciorul stâng. mişcări bazate pe contracţii musculare “în val”. pasul de aruncare. se execută cu piciorul drept. trunchiul se înclină spre înapoi. Poziţia corpului este verticală.G. în acest timp. fapt ce relaxează centura scapulo-humerală. se execută cu piciorul stâng. iar braţul opus relaxat înainte. al corpului coboară cu 5-6 cm. datorită vitezei 80 . concomitent cu începerea ducerii mingii înapoi. compusă din 4 paşi specifici tehnicii de aruncare. începând cu grupele musculare mari. cu palma în supinaţie.Elanul Lungimea totală a elanului este în jur de 20 m şi se desfăşoară sub formă unei alergării accelerate (elanul preliminar) şi a unei suite de paşi specifici de aruncare (paşii de aruncare).primul pas. se crează o viteză suplimentară. . pasul se execută “razant” şi suficient de lung (1.10m). pe pasul 1 şi 2 se duce înapoi braţul aruncător. fiind determinat şi de forţa de impulsie a piciorului stâng. Prin acest pas se urmăreşte devansarea (depăşirea) trenului superior. astfel că. C. până la un semn de control. are loc şi răsucirea uşoară a axei umerilor spre dreapta. care este mai lung (2-2.

se asigură şi intrarea aruncătorului în “arc întins”. Lungimea aruncării este măsurată de la zona de aterizare a mingii. este reţinută pentru întocmirea clasamentului şi acordarea punctajului. rezervată copiilor. regulamentul impune aruncarea la distanţă a acestei mingi pe deasupra capului. tehnica fiind cea de azvârlire. fapt ce impune unele precizări de respectat. el apare ca o unică şi continuă mişcare. semiflexat şi coborând C. Sprijinul unilateral După executarea pasului încrucişat. prin grupare pe piciorul drept. dintre cele trei încercari. propulsând bazinul înainte. Greutatea mingii de oină folosită în concurs este de 120-150 grame. Oprirea inerţiei se realizează printr-o schimbare rapidă a picioarelor. care preia şi continuă activ mişcarea: rotarea genunchiului (fără tendinţa de ridicare). unde se produce un sistem foarte complex de acţiuni în scopul obţinerii eficienţei maxime a braţului drept. Sectorul din care se practică proba este cel specific aruncării suliţei. Toate cele trei aruncări sunt măsurate şi înregistrate până la finalul competiţiei. acest picior se aşază lateral-stânga faţă de direcţia de aruncare (la 20-30cm). respectiv cota “0” a ruletei. contribuind la extensia corpului şi realizarea “arcului întins”. Sectorul de aruncare a mingii de oină Fiecare participant are dreptul la trei aruncări neconsecutive. Sprijinul bilateral (pasul de blocaj) Reprezintă pasul final. moment care precede tracţiunea finală (azvârlirea). Astfel.de execuţie imprimată de aruncător. ajungându-se foarte repede pe toată talpa. al corpului. trecând dreptul înainte. Cea mai lungă aruncare.G. 81 . 6.G. la care este angrenată şi rotarea şoldului drept. Aşezarea piciorului stâng se face foarte rapid.2. Urmează extensia explozivă a antebraţului pe braţ şi biciuirea mâinii şi a degetelor.1. contactul cu solul se ia pe călcâi. soluţia optimă efectuării unei mişcări de azvârlire cu eficienţă mare. TEHNICA ÎN ARUNCAREA GREUTĂŢII Este cea mai simplă probă dintre aruncări deoarece se bazează pe angrenarea forţelor de împingere şi învingerea inerţiei masei greutăţii precum şi faptul că traiectoria descrisă de obiect este în raport cu direcţia aruncării folosindu-se capacitatea dinamică a atletului. Precizări regulamentare în aruncarea mingii de oină Proba face parte din componenţa poliatloanelor specifice categoriei de vârstă. fapt ce favorizează rotarea şoldului drept. la marginea pistei de elan cota de citire pe ruletă. atletul ajunge în sprijin pe piciorul drept.

Pregătirea B. elanul circular favorizînd creşterea vitezei.Proba a devenit mai simplă odată cu introducerea tehnicii O’Brien (cu spatele) şi în momentul actual adaptarea elanului cu piruetă de la aruncarea discului.Sprijinul bilateral şi împingerea finală II.Impulsia şi avântarea (balansul) . Efortul final de aruncare Se pot distinge momentele care intră în componenţa fiecăreia din aceste faze: 82 .Săltarea (alunecare .cu elan liniar .Poziţia iniţială . I. PREGĂTIREA .Priza .Cumpăna (pretensionare a piciorului de impulsie) şi gruparea B. ELANUL . SCHEMĂ TEHNICĂ I. Elanul C.Sprijinul unilateral . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR A. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR Deosebim trei părţi (faze) A. EFORTUL FINANL DE ARUNCARE .cu elan circular ultimul fiind mai avantajos din punct de vedere teoretic.translaţie) C. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR În prezent există două procedee tehnice de aruncare a greutăţii: .

Pendularea (balans cumpănă) şi gruparea (pretensionarea) 83 .depărtate egal între ele. . mijlociu şi inelar) pe greutate: cele trei degete sunt răsfirate lejer pe greutate . în funcţie de aşezarea degetelor (arătător. Cotul va fi sub nivelul umerilor ca să asigure relaxarea mâinii. sunt apropiate şi aşezate pe greutate. sus relaxat.degetele arătătorul. iar braţul stâng semiîntins este dus oblic.cele trei degete. trunchiul este în uşoară extensie. Piciorul stâng controlează solul cu vârful. mijlociul şi inelarul sunt răsfirate pe greutate. PREGĂTIREA 1. iar cel mic îndoit se află sub greutate. cel mare se află în lateral (o folosesc mai ales fetele).A. Priza trebuie să fie fermă dar suficient de degajată. Poziţia iniţială Aruncătorul stă pe toată talpa piciorului drept cu spatele în direcţia de aruncare la marginea posterioară a cercului. antebraţului şi braţului. iar degetul mare şi cel mic se află în lateral. . După fixarea degetelor mâna se flexează din articulaţia pumnului sub presiunea greutăţii şi este dusă în dreapta gâtului sub bărbie în spaţiul clavicular. în unele cazuri şi cel mic. Presiunea greutăţii va fi sinţită la baza degetelor (nu spre vârful acestora). Priza (ţinerea greutăţii) Sunt trei moduri de a ţine greutatea.

susţinută de avântarea piciorului stâng pe direcţia elanului. ELANUL 1.G.Din poziţia de plecare iniţială aruncătorul apleacă trunchiul şi pendulează înapoi – sus piciorul stâng. mâna stângă cu rol de echilibrare “atârnă” semiflexată în jos. B. 100°.G. cu evitarea ridicării excesive a C. Impulsia şi avântarea În această fază se produce prima acceleraţie. Se realizează “gruparea” din care începe acţiunea de impulsie pe diametrul cercului în direcţia de aruncare. Caracteristici ale grupării: greutatea se află în punctul cel mai de jos al traiectoriei sale. obţinând pentru un moment o cumpănă. unghiul format între coapsa şi gamba piciorului de sprijin este de cca. unghiul format de trunchi şi coapsa piciorului drept este în jurul a 50°. axa umerilor este paralelă cu solul şi perpendiculară pe direcţia de aruncare. Caracteristici ale fazei de impulsie-avântare: 84 . Impulsia se face printr-o extensie energică din articulaţia genunchiului. În această fază are loc şi o derulare de pe pingea pe călcâi care poate fi completă când piciorul se întinde total şi incomplet când piciorul rămâne în uşoară flexie la nivelul genunchiului. Acţiunea se realizează printr-o împingere în sol efectuată de piciorul drept. (centrul de greutate al corpului). În faza următoare piciorul stâng coboară flexându-se până când genunchiul acestuia ajunge în apropierea piciorului de sprijin (drept). genunchiul piciorului stâng se află la cca. 10 cm faţă de dreptul. Concomitent în această acţiune se produce şi flexia piciorului de sprijin (drept) care preia vizibil sub presiune greutatea sistemului aruncător – greutate.

piciorul stâng este avântat spre direcţia de aruncare. Caracteristici ale săltării razante: traiectoria greutăţii se ridică în continuare faţă de faza impulsiei cu cca. Săltarea (translaţie-alunecare) Începe la terminarea derulării şi ţine până la reluarea contactului cu solul. unghiul traiectoriei pe care se mişcă greutatea creşte cu 15-25°. să fie razantă (aproape de sol) pentru a reduce la maximum oscilaţiile pe verticală.- direcţia de impulsie se face sub un unghi de cca. În timpul săltării acceleraţia vitezei sistemului aruncător-greutate realizată prin impulsie începe să scadă. Se ţine cont că în mişcarea de înaintare a apicioarelor corpul tinde către o poziţie mai ridicată. De aceea săltarea trebuie să aibă loc într-un timp cât mai scurt. 35-45 cm. greutatea parcurge un drum de 70-90 cm. ceea ce duce la oscilaţii pe verticală cu influenţă negativă. axa umerilor se menţine perpendiculară pe direcţia elanului. Reluarea contactului cu solul are loc pe pingea. 85 . 2.1520°. Aruncătorul urmăreşte trimiterea picioarelor înainte şi menţinerea greutăţii la distanţă realizând astfel şi o pretensionare a corpului. piciorul drept execută o mişcare de rotaţie spre interior. pe piciorul drept. 60°. greutatea mai parcurge un drum de cca. axa umerilor rămâne paralelă cu solul iar bustul se ridică progresiv.

laba piciorului drept formează un unghi de 120° cu direcţia de aruncare.C. Sprijinul unilateral Se realizează pe pingeaua piciorului drept care aterizează pe sol răsucit spre interior. Acum are loc şi o mişcare complexă de ridicare-rotare-înaintare. Începutul efortului se realizează din sprijin unilateral când se produce tranziţia de la săltare la efortul de aruncare. 2. 90°. 80-85% din viteza iniţială a greutăţii. 90°. mîna stângă acoperă pieptul fiind un “control” al poziţiei închise. Piciorul drept continuă acţiunea de impulsie concomitent cu rotarea genunchiului şi a şoldului în 86 . EFORTUL FINAL DE ARUNCARE Acum are loc al doilea moment de accelerare a greutăţii (primul a avut loc în faza de impulsie). în direcţia aruncării. Caracteristici ale sprijinului unilateral axa umerilor se menţine relativ perpendiculară pe direcţia de aruncare şi formează cu axa bazinului un unghi de cca. Sprijinul unilateral se termină odată cu aşezarea piciorului stâng pe sol. axa bazinului este paralelă cu direcţia de aruncare. unghiul dintre trunchi şi coapsa piciorului este de cca. Din această poziţie începe impulsia spre direcţia de aruncare. Sprijinul bilateral În această fază are loc “marea accelerare” cca. 1.

lângă prag prin săritură. Contactul cu solul se face cât posibil aproape simultan cu amândouă picioarele. Schimbarea picioarelor se face în clipa când greutatea a părăsit mâna aruncătorului. Oprirea inerţiei La finalul efortului de aruncare se execută o schimbare rapidă a picioarelor şi se coboară centrul de greutate (semigrupare pe piciorul drept) pentru a stopa inerţia masei corpului aflată în mişcare. urmează ridicarea umărului drept şi apoi întinderea foarte energică a braţului aruncător. Piciorul stâng va fi tras razant înapoi. în timp ce braţul stâng “deschide” pieptul. Bustul se ridică şi se roteşte treptat dar în mare “viteză”. evitând astfel depăşirea (ieşirea din cerc). Greutatea rămâne lipită de gât pînă când atletul “simte” tranziţia (trecerea) corpului pe piciorul stâng. 87 . iar dreptul va fi dus înainte.timp ce piciorul stâng printr-o acţiune de “blocare” contribuie la creşterea substanţială a accelerării mişcărilor executate de partea dreaptă.

III. permite o creştere a vitezei obiectului mai mare decât în tehnica clasică (cu elan liniar) fapt care îi conferă perspectiva de viitor. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR ŞI SĂLTARE LATERALĂ 88 . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR Această tehnică. bazată pe un elan circular. Poziţia iniţială şi sprijinul bilateral sunt identice cu cele de la TEHNICA ARUNCĂRII DISCULUI.Aruncarea integrala Variante tehnice II. Este o tehnică folosită în actualuitate de aruncători de valoare mondială. Prizele de greutate sunt aceleaşi – descrise la TEHNICA ARUNCĂRII CU ELAN LINIAR.

braţul drept este împins puternic în sus imprimând bilei acceleraţia finală. uşor flexat iar piciorul stâng execută o balansare laterală cu uşoară încrucişare a piciorului drept şi avântare lateral înainte urmat de impulsia puternică a piciorului drept.În acest procedeu se foloseşte tehnica elanului liniar în care poziţia de plecare este laterală cu sprijin pe piciorul drept (în cazul dreptacelor).Atletul trebuie să întârzie rotaţia până când greutatea se va afla pe piciorul stâng. Aproape instantaneu se ajunge într-o poziţie în care piciorul drept este adus sub corp şi puternic flexat iar piciorul stâng este aşezat depărtat şi bine întins pentru a asigura blocarea şi sprijinul care să asigure urcarea centrului de greutate într-o poziţie verticală avansată favorizând rotirea umerilor şi lansarea bilei dintr-o poziţie cu o înălţime cât mai mare. 89 .

primii 8 atleţi au dreptul la trei încercări suplimentare. lăsată de obiect (cota “0”). călcarea sau atingerea cu orice parte a corpului a părţii superioare a opritoarei. concurentul îşi începe aruncarea dintr-o poziţie statică şi părăseşte cercul după ce sfera a atins sectorul de aterizare.135m.260kg la bărbaţi. Măsurarea lungimii aruncării greutăţii Aruncările sunt valabile dacă obiectul cade în interiorul sectorului de aterizare. 90 . incluzându-le şi pe cele suplimentare. Timpul acordat efectuării unei încercări este de 1 minut. dar trecând banda ruletei prin centrul cercului. a solului sau a părţii superioare a cercului de metal se va considera o greşeală. până la marginea internă a circumferinţei cercului.23m.21-1. zgură sau orice material pe care obiectul lasă o urmă. Cercul pentru aruncarea greutăţii Ordinea în care se desfăşoară aruncările este stabilită prin tragere la sorţi. Sectorul de aruncare poate fi iarbă. de la urma cea mai apropiată de cerc. este luată în considerare în alcătuirea clasamentului final. Sfera din metal (greutatea) cu care se execută aruncarea este netedă şi cântăreşte 7. care are vârful în centrul cercului.Prevederile regulamentului de concurs Aruncările se efectuează dintr-un cerc betonat având un diametru de 2. Fiecare concurent are dreptul la 3 încercări. după un tur de trei aruncări. Măsurarea fiecărei aruncări se efectuează imediat după efectuare. format în spaţiul delimitat de un unghi de 34. ieşind prin partea posterioară a cercului. Greutatea este eliberată în sectorul de aruncare.92º. respectiv 4kg la femei. în jumătatea dinainte a cercului este plasată o opritoare (prag) care măsoară 1. Cea mai lungă aruncare.

Situaţii de aruncări nereuşite AUTOEVALUARE 1. metoda exersării. ▪ Etapa a III-a – Finală are scopul de a perfecţiona execuţia tehnică a exerciţiului atletic. . general aplicabilă. prin prezentarea şi reprezentarea corectă a execuţiei tehnice. 3. Efortul final şi oprirea inerţiei. Însuşirea tehnicii unui exerciţiu de atletism. separarea fiind de ordin metodic. iar elevii recepţionează (observă 91 . 2. se numeşte: schema tip de învăţare a tehnicii. Fazele elanului liniar şi caracteristicile fazei de impulsie-avântare şi ale săltării razante. cu teme din atletism. . ▪ Etapa a II-a – Fundamentală are scopul de a învăţa începătorul execuţia tehnică propriu-zisă a exerciţiului de atletism si de a consolida executia tehnica. concretizat în activitatea de predare de către profesor şi activitatea de însuşire de către elev. în lecţia de educaţie fizică. de a introduce subiectul în tehnica exerciţiului şi reprezintă prima etapă de formare a deprinderii motrice speciale. Aruncarea cu elan circular (avantaje şi dezavantaje) METODICA PREDĂRII TEHNICII PROBELOR DE ATLETISM ŞI DEZVOLTAREA/EDUCAREA CALITĂŢILOR BIOMOTRICE METODE DE INSTRUIRE ÎN ATLETISM Metoda de bază a instruirii. 4. impune înţelegerea de către subiecţii. a ceea ce trebuie însuşit. iar forma unitară. Variantele şi caracteristicile elanului în aruncarea greutăţii (elan liniar şi elan circular). conform căreia se desfăşoară învăţarea tehnicii probelor de atletism.În etapa I-a – rolul principal îl are profesorul. care transmite informaţii. Schema tip de învăţare urmează o succesiune formată din 3 etape: ▪ Etapa I-a – Pregătitoare are scopul de a iniţia. este metoda practică.Între cele 3 etape există unitate şi interdependenţă.

concişi. masculin. . stabilite de profesor. termeni simpli. corecte. care nu au şi o componentă de periculozitate.profesorul informează subiecţii despre proba atletică de concurs.profesorul specifică unele aspecte de bază din regulamentul probei. ▪ demonstrarea exerciţiului propus spre învăţare → formarea imaginii motrice: .subiecţii urmăresc demonstraţiile din unghiuri de observaţie optime.„exerciţiile de încercare” se admit la probele mai simple. ▪ explicarea. completează. care întăresc execuţia tehnică. la alergări.demonstraţia este efectuată de profesor sau de o persoană care execută foarte corect. profesorul poate cere subiecţilor să reproducă exerciţiul propus spre învăţare (prin „execuţii de încercare”.alergarea de (peste) garduri (NU sărituri peste garduri). .În etapele a II-a şi a III-a – rolul principal. profesorul orientează atenţia elevilor asupra ritmului paşilor şi a execuţiei tehnice a pasului peste obstacol.reproducerea de încercare este motivată de nevoia de activitate a subiectului şi de nevoia profesorului de a aprecia puterea de înţelegere şi redare a subiecţilor.crearea unei imagini. efortul final – împingerea la aruncarea greutăţii. . . . 92 . mai ales dacă exerciţiul nu este complicat). pentru descrierea execuţiei tehnice.profesorul precizează fazele exerciţiului. Obiective: .demonstraţia iniţială (integrală) a exerciţiului: . procedeul tehnic propus spre învăţare: Exemplu: .profesorul foloseşte cuvinte. desene. . . proba.indicarea planului de învăţare şi a mijloacelor utilizate. Exemplu: bătaia la săritura în lungime. . activ îl are subiectul. ritmul şi amplitudinea mişcărilor. la juniori) şi personalităţi internaţionale sau naţionale care s-au evidenţiat în proba respectivă. imaginea execuţiei motrice: . reprezentări motrice. elevii urmăresc demonstarţia dintr-o poziţie perpendiculară pe direcţia elanului. ETAPA I Etapa este numită şi pregătitoare sau de introducere în tehnica exerciţiului. Exemplu: la sărituri. .profesorul poate folosi pentru întregirea imaginii motrice materiale ilustrative: fotografii. mai aproape de locul de bătaie şi zbor.exerciţiul integral sau părţi din el. descrierea şi ilustrarea exerciţiului propus spre învăţare → întregesc. corect exerciţiul. .demonstraţie cu viteze reduse pentru observarea elementelor de bază . respectiv exersează. asupra tehnicii exerciţiului atletic propus spre învăţare. fără intervenţia cu precizări sau corectări a profesorului.demonstraţii speciale: . care acţionează.demonstraţia se efectuează în limitele vitezei unei execuţii corecte. . → La sfârşitul etapei a I-a. naţionale. accentuându-le pe cele determinante în eficienţa tehnică. .profesorul explică şi descrie exerciţiul sau faze ale exerciţiului. .demonstraţia respectă integral viteza. . .profesorul denumeşte exact. la feminin. . Conţinut: ▪ enunţarea exerciţiului → informare general: .pe baza I şi II sistem de semnalizare). în legătură cu rezultate (recorduri mondiale. film.numărul execuţiilor de încercare este de 2-4. necesare activităţii ulterioare. „biciuirea” finală la aruncarea mingei de oină. la alergarea de garduri. cu o exprimare corespunzătoare nivelului de înţelegere al subiecţilor (elevi/studenţi). fără nici o tranziţie. cât mai precise.săritura în înălţime cu răsturnare dorsală (NU săritura în înălţime cu răsturnare pe spate).aruncarea mingii de oină (NU azvârlirea mingii de oină).

. prin sprijin indirect pe sol (prin prăjină). . ulterior. zbor peste ştachetă. . fără detalii (urmând ca. aflate în interdependenţă” Exemplu: mecanism de bază: . să-i fie adăugate detaliile tehnice): .pentru săritura cu prăjina: elan. 93 . . peste ştachetă joasă. .uşurarea unor condiţii de execuţie: săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor. .focalizarea atenţiei asupra unor faze (sarcini parţiale) din execuţia globală: concentrarea execuţiei asupra aterizării la săritura în lungime. determinant al execuţiei celorlalte elemente şi eficienţei execuţiei exerciţiului”: Exemplu: de verigi de bază . . dar simplu.exerciţiul executat global.pentru alergări de garduri: pasul peste gard. .reducerea amplitudinii mişcărilor.„succesiunea obligatorie a unor mişcări cu structură definită”. .pentru sărituri în lungime/înălţime: elan.Condiţii de mărire treptată a gradului de dificultate a exerciţiului: .însuşirea mecanismului de bază (baza tehnicii). . săritură în înălţime cu elan 3 paşi. care măresc dificultatea execuţiei.însuşirea întregului exerciţiu Conţinut: . .efort redus: aruncări cu elan. → însuşirea mecanismul de bază: .pentru alergări: impulsia activă sub un unghi ascuţit.„fazele exerciţiului.Condiţii de simplificare: .pentru săritura în lungime: bătaia orientată în unghi favorabil (unghiul de desprindere 20-24º).exerciţiul executat global. . efort final (de azvârlire. . în faza de impulsie (perioada sprijin). zbor. dar complicând condiţiile de execuţie tehnică. săltare. . .exerciţiul executat global. în care alternează alergarea cu trecerea peste un obstacol = alergare cu ritm de 3 sau mai mulţi paşi. bătaie pe un picior. apoi asupra altor verigi.pentru aruncări: efortul final de tip azvârlire (prin tracţiune liniară). de tip lansare (prin tracţiune curbilinie). de tip împingere (prin presiune). . . prin sprijin alternativ (de pe un picior pe celălalt). cu accent asupra verigii de bază.verificarea gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii. Obiective: .intensificarea vitezei de execuţie şi a efortului depus.însuşirea verigii principale.ETAPA a II-a Etapa este numită şi fundamentală sau de formare.pentru alergări: succesiunea mişcărilor ciclice.execuţii în condiţii normale de exerciţiu – probă de atletism. date de paşii de alergare.introducerea cerinţelor de regulament. rotare).pentru alergările de garduri: succesiuni de „unităţi ritmice”. . folosind o greutate mai uşoară (decât cea de concurs). → veriga de bază – „elementul tehnic de bază.mărirea amplitudinii mişcărilor şi precizarea ritmului de execuţie. .însuşire altor verigi ale exerciţiului. împingere sau lansare). bătaie pe un picior.pentru aruncări: elan (de alergare. → metoda fundamentală de instruire este metoda exersării – globală şi parţială (fragmentată) ▪ exersarea globală – impune ca exerciţiul efectuat global să fie simplu. . aterizare. respectiv de însuşire a „profilul brut al execuţiei tehnice”. aterizare. cu bătaie pe o cutie (ladă). cu toate detaliile tehnice. de învăţare a tehnicii propriu-zise. .

pasul alergător accelerat (alergarea accelerată). METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ALERGĂRI ALERGAREA DE VITEZĂ În procesul predării tehnicii alergării de viteză.execuţii globale cu toate detaliile tehnice. alteori mai bruşte. În predarea tehnicii alergării de viteză se va respecta următoarea succesiune a instruirii: . prin studiu comparativ al propriei execuţii. Exerciţiile folosite pentru învăţarea tehnicii pasului alergător de accelerare se bazează exclusiv pe alergări în care viteza de deplasare reprezintă variaţii. a coordonării la probele de aruncări. Exemplu: dezvoltarea forţei explozive. .pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză).aprecierea execuţiei tehnice comparativ cu modelul tehnic. .. de realizare a (profilului cizelat al execuţiei tehnice). concomitent cu dezvoltarea calităţilor motrice necesare susţinerii alergării. Exemplu: repetarea aruncării suliţei.startul. uneori mai line. . cu atenţia orientată spre execuţia pasului încrucişat.analiza gradului de stăpânire a tehnicii. ETAPA A III-A Etapa este numită etapa de perfecţionare a execuţiei tehnice. Pasul alergător de accelerare (alergarea accelerată) Elementele asupra cărora se va atrage atenţia elevilor. . . prin mărirea – de asemenea treptată a frecvenţei.exerciţiul executat în întregime. accelerarea şi lansarea de la start. . Obiective: . care suportă perfecţionare. . se urmăreşte corectitudinea şi eficienţa mişcărilor. → elaborarea profilului cizelat al tehnicii: .stabilirea sarcinilor în vederea realizării performanţelor superioare la proba atletică de concurs. în cadrul celor 4 paşi specifici de aruncare. în cursul demonstrării şi explicării pasului alergător de accelerare se referă la caracteristicile creşterii treptate a vitezei. Important este ca predarea tehnicii alergării de viteză să fie precedată de etapa însuşirii exerciţiilor din şcoala alergării.compararea tehnicii individuale cu modelele.stabilirea particularităţilor individuale ale tehnicii.„execuţii de studiu” – cu multe repetări şi focalizarea atenţiei asupra elementului tehnic care suportă perfecţionare. . cu toate detaliile tehnice. când aceasta a ajuns la valoarea ei normală (strâns legată de viteza atinsă în acel moment).execuţie parţială a exerciţiului şi exerciţii suplimentare. Conţinut: . . → evaluarea capacităţii de performanţă – prin probe de control specifice şi mai ales în concursuri.execuţii parţiale (fragmentate) ale unor elemente tehnice.ameliorarea calităţilor motrice dominante în exerciţiul (proba) de atletism. Această creştere trebuie realizată la început prin lungirea treptată a paşilor. Sisteme de acţionare: Exerciţii fundamentale 94 . iar apoi. .stabilirea căilor de perfecţionare a tehnicii. care influenţează clar execuţia tehnică şi randamentul sportiv. .execuţii de studiu – prin care se urmăreşte ameliorarea tehnicii. a vitezei de execuţie. ca deprindere specifică aletismului.

exerciţiul de mai sus este repetat în continuare. lucrându-se individual. . oprirea din alergare (decelerarea) se efectuează pe o distanţă mai mare. v. .alergare cu creşterea treptată a vitezei. obţinută pe baza jocurilor de alergare şi a alergărilor sub formă de joc. apoi pe perechi. în turnantă. vizând intrarea şi ieşirea din turnantă. Se indică aplecarea trunchiului spre interiorul turnantei şi acţiunea amplă a braţului exterior.alergare accelerată. Viteza nu depăşeşte la început 80-90% din posibilităţile maxime.alergare accelerată. alergare liberă. etc. care sunt grupate în şcoala alergării. individual.acelaşi exerciţiu efectuat pe culoare. Pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză) Însuşirea unei tehnici corecte în alergarea de viteză se realizează relativ uşor dacă elevii au pregătire fizică suficientă. accelerare.alergare accelerată în linie dreaptă la început pe 20-30m. . astfel se execută 5-6 schimbări de viteză ajungându-se şi la 90-95% din posibilităţile maxime ale executanţilor. Se măreşte şi se micşorează viteza în tempouri şi pe distanţe prestabilite. Pe primii 10m se va aborda o viteză redusă. prin dezechilibrarea bruscă înainte. fără marcaje. max. Exerciţii suplimentare: . . apoi pe 40-60m. Exerciţii fundamentale: . medie 25% 10 m v. în finalul ultimilor 10m viteza de alergare este în jur de 75% din posibilităţi. 100% 10 m . medie 50% 10 m v. pe aceleaşi distanţă. Creşterea vitezei se face lent şi treptat cu semnal si fara semnal.trecere în alergare accelerată din alergare cu joc de glezne. de pe loc. atingerea vitezei maxime urmată de o alergare liberă fără efort. . accelerare. în linie dreaptă pe 20-30m. în linie dreaptă pornindu-se de la început cu viteză maximă. în linie dreaptă şi cu atingerea vitezei maxime la sfârşitul accelerării.alergare cu accelerare pe 20-30m.alergare accelerată în turnantă. mare 50% 10 m 10 m v. după aceeşi schemă pe distanţa de 60m (segmente de 20m). frecvenţa în jocul de glezne creşte treptat. Se execută individual apoi pe grupe mici în linie. . 75% . . max. . . alergătorul este obligat să execute o alergare cu paşi scurtaţi şi rapizi.alergare cu accelerare. apoi din ce în ce mai lungi.alergare în teren variat.alergare cu creşterea treptată a vitezei. Distanţa de alergare 100-150m. Distanţele de lucru 40-60m. pe următorii 10m se măreşte viteza la 50% din posibilităţi. Ulterior se poate ajunge la 95-100%.alergare cu genunchii sus şi trecere în alergare accelerată..alergare accelerată în turnantă. mai mari de viteză. . dar şi pe grupe de 4-5 executanţi aşezaţi în linie. fără pauze. mare 75% 10 m v. în linie dreaptă cu atingerea vitezei indicate (după exersări 95 . v.alergare cu creşteri treptate.accelerări bruşte efectuate din poziţii înalte. după următoarea schemă. apoi se trece în alergare accelerată cu pasul din ce în ce mai lung. în preajma a 25% din posibilităţi. în acelaşi mod ca la jocul de glezne. cu atingerea vitezei maxime după 30-40-50-60m . de angrenare. . pentru a creşte căderea înainte. distanţa (30m) va fi segmentată în trei porţiuni de câte 10m. până la maximum. . Distanţa repetărilor este de 20-30m. Se execută individual dar şi în perechi sau cu 4-6 elevi aşezaţi în linie.starturi din picioare.

alergare cu genunchii sus la diferite înălţimi. capul. . menţionându-se avantajele plecării de jos pentru creşterea rapidă a vitezei care este esenţială în sprint.starturi de jos. pentru îmbunătăţirea. Exerciţii fundamentale: . . Se efectuează în scopul determinării celei mai potrivite lungimi a pasului. la comandă pe turnantă. Exerciţii suplimentare: pentru consolidare-perfectionare . pe de o parte a plecării prompte. viteză maximă) şi menţinerea ei pe o distanţă de 10-20m. 40. iar pe de altă parte.starturi de jos la comandă.alergare cu fixarea unei poziţii orizontale. trecere în poziţia “gata”. retragerea bratelor inapoia liniei de plecare. Startul de jos Ca punct de plecare în explicaţiile privitoare la startul de jos se va face apel la cunoştinţele pe care elevii le au deja despre startul din picioare. el orientând executanţi în alegerea momentului în care debutează aplecarea trunchiului.alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă). în vederea însuşirii particularităţilor tehnicii alergării pe turnantă.starturi de jos cu alergare pe semne trasate pe pistă.aşezare liberă în poziţia “pe locuri” (fără blocuri de plecare). cu spatele la direcţia de alergare etc.starturi de jos cu plecare in pasi sariti . Sistemul de acţionare: 96 . educarea aşteptării şi controlul reacţiei de execuţie. . apoi pe serii.starturi de jos cu rezistenta opusa de partener care alearga cu spatele si se sprijina cu palmele pe umerii alergatorului. . cu revenire şi reluare a comenzilor. acelaşi exerciţiu cu blocuri de start. din poziţii iniţiale diferite. în linie dreaptă pe distanţe de 5-10m. culcat facial şi dorsal.starturi de jos pe sub o ştachetă sau un reper orizontal dispus la înălţimea de 1. apoi cu accelerare pe 20-30m şi atenţia îndreptată asupra lansării de la start. ulterior cu menţinerea vitezei pe 10-20m.starturi de jos la comanda in grup sub forma de concurs pe 20-30m. .starturi de jos cu viteză maximă cu alergare liberă la sfârşitul distanţei. în scopul reglării sau lungirii paşilor de lansare. Exerciţiile se efectuează la început individual. . trasate la anumite distanţe. fixarea pozitiei „Gata”.5m la distanţă de 68m. ghemuit. Exerciţiul mai poartă denumirea de alergare cu start lansat şi treptat se va executa între repere (linii) bine precizate. cu plecarea de la linie. aşezat. Se poate introduce şi controlul vitezei de deplasare cu ajutorul cronometrului. .repetate. precum: stând şi stând depărtat prin dezechilibrare înainte. . .exceptând primul exerciţiu celelalte se vor executa şi pe turnantă. cu pauze diferite între comanda „gata” şi comanda de plecare (pocnetul).asezarea in pozitie libera „pe locuri”.alergare cu trunchiul. . plecare de voie cu 80-85% din posibilitati.alergări pe linia culoarului şi examinarea urmelor. Distanţa de menţinere a vitezei atinse în accelerare poate creşte la 30. efectuând în acelaşi timp corectările necesare. . în vederea aprecierii poziţiei corecte prin exagerarea acestor atitudini.alergare la vale şi la deal. fixarea piciorului in blocul din fata.plecări rapide. Sosirea În cursul exersării este neapărat necesar ca firul întins între cei doi stâlpi să existe în mod concret. sprijin pe brate inainte. urmată de încetinirea vitezei şi de oprirea alergării. . fandat. libere şi la comandă. Exerciţii suplimentare: . . apoi in blocul din spate. Deplasarea se efectuează cu viteză maximă şi dacă este nevoie cronometrează alergarea. .starturi de jos la comandă. . faţă de linia de plecare. braţele în atitudini evident greşite. executarea mişcării corecte a braţelor în ritmuri diferite. Exerciţii introductive: . 50m. distanţa de lansare 20-30m.stând. pe pante foarte puţin înclinate.

aceleaşi exerciţii de respiraţie din alergare uşoară. 150m. .acelaşi exerciţiu având un picior sprijinit înainte. pendularea gambei înapoi să se execute nestingherit. Pasul trebuie să fie relaxat. . Exerciţii suplimentare: . organizate prin flanc câte unul. aşezaţi în coloană prin flanc câte unul. convenabile. respectă următoarea succesiune metodică a elementelor de însuşit: . . . 5 paşi expiraţie şi 4 inspiraţie cu 6 expiraţie şi alte variante.alergări pe distanţe de 80. importanţei împingerii şi a modului în care se efectuează contact cu solul. 4 paşi inspiraţie.startul de sus cu lansarea după start. Ritmul respirator . . treptat expiraţia va fi mai lungă.aceleaşi exerciţii ca mai sus.mers obişnuit şi mers cu pasul întins din ce în ce mai rapid.).percepţia spaţio-temporală. se va continua alergarea în viteză. alternări de mers obişnuit şi mers cu pasul întins.alergări cu aterizări diferite: pe călcâi. se poate alege şi alergarea individuală.sistem de acţionare: . Startul de sus şi lansarea după start .alergare pe linia marcată a culoarului cu atenţia îndreptată asupra punerii tălpilor paralel cu axa alergării: în cazul alergării cu pantofi cu cuie şi pe o pistă de zgură.alergare cu pas lansat şi cu aplecarea trunchiului peste linia de sosire.alergare cu fixarea unei linii orizontale (linie de sosire) care în cazul unei alergări corecte va rămâne nemişcată în câmpul vizual. Forma de executare este aceeaşi. În timpul mersului cu pasul întins frecvenţa creşte. . urmat de trecere în alergare uşoară. 3 expiraţie. asupra poziţiei braţelor (îndoite din coate la unghi drept) şi contactului elastic cu solul. care trebuie să dureze atâta timp până când cadenţa devine insuportabilă şi trecerea în alergare apare ca o uşurare. 4 expiraţie.exersarea pe loc. Pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat) . .alergare în tempo moderat pe distanţa de 100-150 m. Exerciţiul se poate executa în cerc sau în linie dreaptă câte unul sau câte doi. iar contactul cu solul să se facă pe pingea sau deodată pe toată talpa. acelaşi exerciţiu cu efectuarea unui număr maxim de paşi. peste şi după linia de sosire (5-6 m. alergare uşoară şi odihnă activă. Lungimea alergării depăşeşte cu mult pe aceea a mersului cu pasul întins.sistem de acţionare: . din alergare în temp moderat şi în temp de cursă. . efectuată pe ultimul pas de alergare. adică grupe mici. din mers a ritmurilor de respiraţie prin numărare în gând: 3 paşi inspiraţie. 100.. . după care se trece în alergare. .pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat). cu executarea unui număr minim de paşi (se va executa alergarea sărită). pe pingea. se vor putea face aprecieri asupra lungimii paşilor.alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă). apoi a coapselor.aşezarea în poziţie a startului de sus şi plecare liberă. Atenţia va fi îndreptată asupra atitudinii drepte a trunchiului. secondată de formarea ritmului respirator.sistem de acţionare: Exerciţii fundamentale: . . alternându-se tempourile reduse cu cele maxime. Se efectuează pe grupe de 6-10 elevi. pentru a putea fi observaţi cu mai multă uşurinţă. 3 paşi inspiraţie.stând depărtat plecări prin dezechilibrare. trasate la anumite distanţe.alergarea în pluton (tactică elementară).alergări cu avântarea exagerată a gambelor înainte şi înapoi. ALERGAREA DE SEMIFOND-FOND Predarea tehnicii probelor de alergări care implică rezistenţa de alergare. pe toată talpa. însă parcursul se prelungeşte la 150-300 m. . fiind urmat de o derulare completă a labei piciorului. .alergare cu start lansat şi trecere liberă peste linia de sosire. . 97 .

dificultăţile fiind cauzate de apariţia.00 sec 51.alergare individuală în tempo uniform pe o distanţă dată (ca mai sus). apoi câte trei sau patru elevi „pas în pas”. la început.00 sec Tempo/200 m 36. . până când se va ajunge la un interval atât de apropiat încât „călcăturile” să se efectueze „pas în pas”. . pe o distanţă anumită.alergare pe linia dreaptă. care va fi treptat micşorat în cursul aceleiaşi alergări. .00 sec Distanţe şi tempouri de alergare .00 sec Tempo/500m 1:50. apoi în turnantă.00 sec Tempo/400m 74. timpul este fixat în prealabil şi anunţat celui care va alerga şi care se va strădui să-l respecte. în măsuri variate. Alergarea în pluton: sistem de acţionare: . la sfârşitul distanţei alergătorului va trebui să spună timpul întrebuinţat pentru parcurgerea distanţei. „Simţul tempoului” se dobândeşte printr-o practică îndelungată. în turnantă (5-6 alergători) încercând să alerge cât mai aproape de bordura inferioară a pistei.00 sec Tempo/200m 37. pe distanţa de 150-200m. ca mijloc 98 .alergare individuală în tempo uniform. ALERGAREA DE CROS (TEREN VARIAT) Scopul însuşirii acestei alergări. . Elevii sunt aşezaţi prin flanc câte unul. dezvoltându-li-se capacitatea de a parcurge o distanţă dată. .00 sec Temop/30 0 54.alergare în pluton: după 300-400m se execută finişul. Tempoul poate fi controlat şi cel care aleargă avertizat: „prea încet”.starturi la comandă pe grupe mici (3-5 alergători) în linie dreaptă.acelaşi exerciţiu.alergare în pluton: un alergător rămâne în urmă la 10-12m.alergare câte doi. timpul întrebuinţat după parcurgerea unei distanţe anumite: Tempo/100 m 18. Se pune problema iniţierii începătorilor..formarea la elevi sau altă categorie de începători. a oboselii care alterează (uneori în mod considerabil) aprecierea duratei timpului sau a vitezei de alergare. accelerând treptat alergarea pentru a reintra în grup. Percepţia spaţio-temporală: sistem de acţionare. în pluton strâns. Ordinea de evadare din pluton este prestabilită şi anunţată de profesor. între ei respectându-se un interval mai mare (2-3m). apoi încearcă să reintre în pluton.00 sec 34. interzicându-se „tăierea” drumului sau părăsirea poziţiei ocupate în pluton în momentul intrării în turnantă. „mai repede” etc.00 sec 17.alergare în grup pe linie dreaptă cu încercări de evadare din pluton. urmând ca tempoul să fie menţinut pe parcursul exersării.alergare în coloană cu viteză uniformă. . pe distanţe diferite şi în timpi prestabiliţi: tempoul în toate aceste alergări este controlat cu ajutorul cronometrului. vizează: .00 sec Tempo/300m 60. într-un timp prestabilit şi de a aprecia la rândul lor. 6-10 alergători. . prin fiecare alergător este liber să aprecieze momentul de începere pentru câştigarea alergării. a deprinderii de alergare în teren variat.

întrucât săltarea cuprinde şi ea o anumită distanţă. respectiv alergarea în teren variat.utilizarea ca mijloc de pregătire pentru alergătorii specializaţi în probele de fond. . .sistem de acţionare Exerciţii fundamentale.alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm). 99 .alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm. cu purtarea unei mingi umplute în braţe. deoarece menţinerea echilibrului dinamic al corpului este mai greu de realizat din cauza excluderii braţelor din mecanismul de echilibrare.alergare cu ritm de trei paşi peste zone de 30-40cm. la vale) pe distanţe de 100. .alergare peste obstacole joase (40-50 cm. . evitând manevre periculoase.de dezvoltare a rezistenţei aerobe. urmărind efectuarea unui pas scurt.alergare la vale pe pante line şi lungi. sol dur) pe distanţe de 100-1000m . ALERGAREA DE GARDURI Alergarea peste garduri este o probă complexă. pe distanţe 300400m – individual.formaţie de 6-10 elevi. aşezate la intervale regulate. pe distanţe de 100-200m – formaţie de 6-10 elevi. . intervalul dintre două obstacole fiind astfel stabilit încât să oblige parcurgerea intervalului dintre două obstacole succesive în trei paşi de alergare.alergare peste obstacole joase (30-40cm).alergare în tempo adaptat reliefului traseului (la deal. . pe distanţe de 200-300m . . se pot organiza individual sau sub formă de ştafetă. ca mecanism de bază al alergării de garduri. . cu înălţare treptată a gardurilor până la 40-50cm şi mărirea distanţei dintre garduri. .alergare cu ritm de trei paşi peste obstacole joase: bastoane. .alergare la deal pe pante line şi lungi. pământ.alergare în tempo adaptat naturii solului (sol moale.alergare cu trecere peste diferite obstacole naturale şi improvizate. de preferinţă mingi medicinale – cu săltare prealabilă.alergare cu ritm de trei paşi peste linii trasate pe sol la 6-7m. Alergarea cu ritm de 3 paşi (mecanismul de bază) . cât şi efectuarea finişului.alergare pe teren plat.alergare rapidă cu ritm de trei paşi. . perechi sau grupuri de 4-6 elevi.acelaşi exerciţiu cu ieşiri şi depăşiri ale grupului. peste garduri joase. urmărind contactul pe sol cu toată talpa şi reluare incompletă a piciorului.formaţie de 6-10 elevi.alergare în teren pe care variază atât natura solului. . astfel dificultatea alergării creşte în mod considerabil. pe distanţe cât mai lungi – în perechi sau formaţi de 4-6-10 elevi. mingi. . perechi sau grupuri de 4-6 elevi.individual. Învăţarea alergării de cros se realizează după însuşirea alergărilor lungi pe teren plat şi a mecanismului de bază.). nisip. pe distanţe de 200-300m . pe distanţe de 200-300m.sistem de acţionare: Exerciţii introductive: .alergare pe teren moale. .formaţie de 6-10 elevi. urmărind menţinerea constantă a tempoului. perechi sau grupuri de 4-6 elevi. . cât şi relieful traseului. prin aplicarea păşirii sau a călcării acestora. egale pe o distanţă de 30-40 m. Metodologia recomandă ca în însuşirea exerciţiilor din şcoala alergării să se abordeze învăţarea alergării ritmate.. frunze.).alergare în linie şerpuită printre obstacole joase. cu accelerări ce pregătesc trecerea obstacolelor şi aplicarea unei tehnici optime în abordarea obstacolelor. . . Intervalul dintre două obstacole vecine va fi ceva mai mare decât cel obişnuit.800m individual. acoperit cu iarbă. . pentru a evita afundarea în sol . Pasul peste gard (veriga de bază) . urmărind controlul poziţiei trunchiului (înclinat înapoi) şi a contactului cu solul (pe călcâie). arătură. cu controlul poziţiei trunchiului (înclinat înainte) şi a contactului cu solul (pe pingea).

. . din: mers cu sprijinul mâinilor pe stighia gardului.j. (exerciţiul se utilizează permanent în lecţiile cu temă din alergarea de garduri). cu ajutorul unui partener.exersarea acţiunii piciorului remorcat din stând (la perete fără gard) şi cu gard (aşezat lateral cu stighia înclinată şi apoi paralelă cu solul)..aşezarea pe sol în poziţie de trecere a gardului. fără /cu gard) şi din deplasare (mers. .exersare globală peste un şir de 3-5 garduri care pot fi „încălecate”. alergare cu genunchi sus. . a.g. 100 . a.s.. . alergare uşoară). din alergare uşoară cu 5 paşi între garduri.g.exersarea acţiunii piciorului de atac din stând (la perete.exersare a acţiunii piciorului de atac pe lângă şirul de garduri din: mers. se exersează acţiunea braţelor în alergare. alergare uşoară.

care pleacă şi el în alergare uşoară. Se va insista.acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului.exersare a acţiunii piciorului remorcat pe lângă şirul de garduri din: mers. cu apropierea aducătorului de primitor. Băţul este transmis de la coada şirului. primitorul pendulează braţele şi la semnalul sonor al profesorului întinde braţul drept înapoi. aşteptând ca aducătorul să-i aşeze băţul în mână.alergare cu start din picioare cu trei pasi intre garduri la inaltime regulamentara cu distanta conform regulamentului. iar aducătorul va accelera pentru a-l ajunge pe primitor. Sistemul de acţionare: . ca fiecare subiect să înveţe atât transmiterea. cât şi primirea băţului. transmiteri ale băţului la semnalul profesorului. . se recomandă tehnica schimbului de aceeaşi parte (exterior). ALERGAREA DE ŞTAFETĂ Pentru începători. . 101 .alergare uşoară.alergare peste garduri cu start de jos la comandă câte 2-3 sprinteri sub forma de concurs peste 5 garduri . .alergare cu start din picioare cu trei paşi între garduri joase cu distanta sub limita regulamentului. .mers în coloană câte unul. alergare uşoară. se insistă pe trecerea imediată a băţului din mâna dreaptă. . transmiterea băţului.alergare cu start de jos liber peste primul gard. alergare cu genunchi sus. . la interval de 1-1. .stând în şir la distanţă de 1m. Se recomandă aşezarea în trepte pentru observarea poziţiei mâinilor în momentul schimbului. transmiterea băţului între executanţi..alergare uşoară în coloană câte unul. . . .alergare cu start de jos liber peste trei garduri. .5m cu oferirea băţului la semnalul profesorului. Acest lucru se face prin exersare pe loc. în cea stângă. .alergare peste 3-5 garduri cu start de jos la comandă. distanţa între cei doi va fi de 10-15m.acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului. din mers şi din alergare.alergare cu start de jos liber peste două garduri.

Înălţimea obstacolului 40-60-80-100 cm. 13-15 paşi. .bătăi şi desprinderi repetate.sprijin pe umerii a doi colegi. cu efort mare şi maxim. utilizând şi cei 10m regulamentari. în condiţii de întrecere. pe piciorul de avântare. .învăţarea şi consolidarea fazei de zbor specifice. bătaie liberă.acelaşi exerciţiu fără semnalul profesorului.alergare cu schimburi complete.sărituri integrale.elan de 9-11 paşi. . . bătaie liberă şi desprindere în “pas sărit”. sărituri pe diferite obiecte (se preferă lada de gimnastică). 9-11 paşi. progresiv. aterizare in groapa ajutat de parteneri. pe distanţe de 25-30 m. cu tendinţa realizării unui zbor cât mai lung.alergare cu schimburi complete. . 13-15 paşi.atârnat la bara fixă sau inele. schimburi în zonă. materializată într-o săritură cât mai lungă. apoi de 5 paşi de alergare cu aterizare pe piciorul de avântare. . imitarea mişcărilor de păşire în aer. formarea unei bătăi eficiente.alergare accelerată.învăţarea şi consolidarea unui elan optim vârstei şi nivelului de pregătire al subiectului. . în contextul relaţiei – lung – scurt – săritură cu 1 ½ paşi bătaie liberă fara prag. fără grabă.învăţarea şi consolidarea bătăii pe trecere. în această etapă.batai si desprinderi de pe podium (lada de gimnastica). cu plecarea primitorului la semnalul profesorului. 13-15 paşi – etalonat – cu 1 ½ paşi în zbor.elan de 5-7 paşi. 13-15 paşi. 102 . . 9-11 paşi. cu aterizare pe piciorul de bataie si continuarea alergarii in groapa cu 3-5 pasi elan. sector de bataie ½ m. . 9-11 paşi. .. cu aterizare pe piciorul de avântare. .sărituri cu elan de 9-11 paşi. aterizare pe ambele picioare. precedate de 3. în exteriorul spaţiului de schimb. .alergare cu schimburi complete. Coborârea de pe obstacol se realizează pe piciorul de bătaie cu continuarea alergării. . aterizare. în tempo maxim. 9-11 paşi. . pe saltele sau în groapa de nisip.elan de 5-7 paşi. . în funcţie de vârsta şi nivelul de pregătire. executate amplu şi cu localizare la nivelul articulaţiei şoldului. . accelerând înainte de apropierea de primitor. având marcate locurile paşilor de bătaie (penultimul şi ultimul pas). cu aceeaşi localizare. aterizare pe ambele picioare. cu elan etalonat de 13-15 paşi. cu viteze tot mai mari. în funcţie de aceste criterii. bătaie liberă zbor şi aterizare în poziţia “fandat”. pentru exersarea ritmului paşilor de bătaie. săritură cu 1 ½ paşi. în vederea valorificării superioare a vitezei obţinute pe elan.mers cu imitarea mişcărilor de “păşire”. 13-15 paşi. ..alergare cu transmiteri ale băţului în zona de schimb (20m). . . sărituri peste diferite obiecte. Înălţimea obstacolului 40-60 cm. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE SĂRITURI SĂRITURA ÎN LUNGIME CU 1 ½ ŞI 2 ½ PAŞI ÎN ZBOR Săritura în lungime are ca scop principal.din alergare accelerată.invatarea bataii corecte. .elan de 5-7 paşi. .elan de 9-11 paşi.învăţarea şi consolidarea unei aterizări eficiente. . de pe loc si din mers. Succesiunea predării săriturii în lungime cu 1 ½ paşi în zbor: . imitarea mişcărilor de păşire în aer. Succesiunea predării săriturii în lungime cu 2 ½ paşi în zbor: . De asemenea şi lungimea elanului va creşte. Sarcini: .sărituri în condiţii de întrecere.elan de 5-7 paşi. 13-15 paşi.

- elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea activă a piciorului de avântare şi continuarea alergării în groapa cu nisip; - acelaşi dar cu trecere peste un obstacol (ştachetă, gard), cu înălţime variabilă în funcţie de vârstă şi pregătire, plasat la o distanţă care să determine flexarea din genunchi a piciorului de bătaie, în timpul pendulării spre înainte; - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea piciorului de avântare, concomitent cu pendularea înainte a piciorului de bătaie, aterizarea în fandat, cu piciorul de bătaie în faţă; - acelaşi, dar cu trecerea peste un obstacol (ştachetă, gard); - elan de 9-11 paşi şi 13-15 paşi, săritură cu 2 paşi în aer, cu atingerea unui obiect atarnat deasupra spatiului de aterizare. - elan scurt, piciorul de avântare pendulează în jos şi înapoi, lovind cu călcâiul o minge aşezată în spate pe o bancă de gimnastică, în acest timp piciorul de bătaie pendulează spre înainte, în prima parte flexat din genunchi, apoi se extinde şi se aterizează pe acest picior; - elan de 9-11 paşi, aterizare peste un semn pentru a ridica gambele inainte de contactul cu nisipul. - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, săritura cu 2 ½ paşi. Greşeli şi indicaţii metodice: - Desprinderea trebuie efectuată spre înainte nu în sus. - La bătaie se insistă pe ridicarea aproape de orizontală a coapsei piciorului de atac şi extinderea completă a piciorului de impulsie. - Se insistă pe proiectarea bazinului spre înainte. - Pentru lungirea fazei de zbor se vor folosi bătăi pe o suprafaţă înălţată, iar aterizarea se va întârzia cât mai mult. - Bătaia se va efectua pe toată talpa, în mod activ, prin aşa numita “aşezare bătută”. Se va insista pe “epuizarea” acţiunilor de avântare şi impulsie, iar mişcările, fără a fi tărăgănate în timp, nu trebuie să fie pripite. - Se vor folosi toate cele trei tipuri de elanuri: mici, medii şi mari, în funcţie de stăpânirea tehnicii. - Se vor efectua sărituri globale în lungime cu 1 ½ paşi în zbor cu accent diferit: pe menţinerea poziţiei de “pas sărit”, pe alăturarea piciorului de impulsie lângă cel de avântare doar în ultimul moment, pe acţiunea de aterizare, cu marcarea tuturor celor trei faze menţionate. - În cadrul elanului se va accentua: stabilirea poziţiei iniţiale de plecare în elan, alergare liberă şi relaxată cu trunchiul în poziţie verticală sau uşor aplecat în faţă, stabilirea vitezei optime şi creşterea treptată a acesteia, ritmul general al elanului şi mai ales a ultimilor trei paşi, aşezarea activă a piciorului pe prag. - La săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor se vor avea în vedere următoarele: piciorul care pendulează spre jos şi înapoi să efectueze mişcarea cu pârghie lungă (extins din genunchi), iar piciorul din spate, care pendulează înainte şi în sus, să efectueze mişcare cu pârghie scurtă (flexat din genunchi). Se vor pune accente diferite pe bătaie, zbor sau aterizare. - Perfecţionarea săriturilor în lungime vizează atât precizia bătăi, cât şi viteza pe elan, o dată cu perfecţionarea diferitelor faze ale săriturii.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU PĂŞIRE Săritura în înălţime cu păşire, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea paşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular; - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă); - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă). Predarea păşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular:

103

- stând cu faţa spre o linie marcată pe sol sau peste un obstacol jos, păşire simplă (bătaie cu un picior şi aterizare cu piciorul celălalt); - acelaşi exerciţiu dar cu păşire dublă (bataie şi aterizare pe acelaşi picior cu pendularea activă a piciorului de atac); - exerciţiile anterioare din elan perpendicular cu un pas, cu treecerea peste o ştachetă aflată la înălţime joasă; - aceleaşi exerciţii cu 3 paşi de elan; - exerciţiile anterioare cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista pe blocarea bătăii şi înălţarea C.G.G. al corpului. - Piciorul de avântare, în cazul păşirii duble, va pendula energic înapoi după ce va trece de obstacol sau ştachetă (fără a dărâma ştacheta). Predarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă): - stând lateral faţă de ştachetă aproximativ 30 0, trecerea acesteia de pe loc prin păşire (piciorul de bătaie se află în exteriorul sectorului de aterizare); - acelaşi exerciţiu precedat de un pas de elan; - acelaşi exerciţiu precedat de trei paşi de alergare; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire simplă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca piciorul de bătaie să se afle sub acelaşi unghi faţă de ştachetă în momentul bătăii (aproximativ 300). - Se corectează alergarea pe elan (eventualele abateri de la direcţia linieară); - Se pune accentul încă de la primele sărituri pe ridicarea atacului întins din articulaţia genunchiului şi se corectează eventualele deficienţe tehnice de trecere a ştachetei. Predarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă): - stând lateral faţă de obstacol sau ştacheta joasă, trecerea specifică cu păşire dublă, de pe loc (piciorul de bătaie se află în interiorul zonei de aterizare şi întreg corpul este orientat lateral 30 0 faţă de ştachetă); - acelaşi exerciţiu cu un pas de elan; - acelaşi exerciţiu cu trei paşi de elan; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire dublă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista încă de la început pe întoarcerea specifică spre piciorul de bătaie. - Se pune accentul pe strecurarea peste ştachetă a piciorului de bătaie cand se atinge înălţimea de zbor maximă. - Se corectează eventualele greşeli în alergarea pe elan.

SĂRITURA ÎN INĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ
Pas saltat cu piciorul de avantare intins Atac cu piciorul intins la spaliere de pe loc si din saritura Imitarea sariturii globale peste o linie trasata pe sol sau stacheta culcata pe sol, cu accent pe blocaj, avantare, invaluire, evitarea cu remorca, rostogolire. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, sprijinita oblic pe sol, pe partea piciorului de atac, rostogolire pe saltea de gimnastica. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, la inaltime joasa. Cu elan de 5 pasi idem. Cu elan de 7 pasi, trecere peste stacheta la inaltimi succesive.

104

-

Cu elan etalonat, trecere peste stacheta la inaltimi succesive. Cu elan etalonat, cu atac la stacheta, la inaltime peste 1,80m, aterizare cat mai apropriata de locul de bataie. Cu elan intreg etalonat, sarituri sub forma de concurs.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea elanului şi a bătăii; - învăţarea aterizării şi a trecerii ştachetei; - elaborarea formei globale; - perfecţionarea tehnicii. Învăţarea elanului şi a bătăii: - succesiune de paşi săltaţi, consecutiv numai de pe piciorul de bătaie, avântarea cu piciorul de atac în diagonală spre cel de bătaie şi cu ambele braţe; - stând, avântarea piciorului de atac în diagonală şi cu ambele braţe, pivotare de 90 0 spre piciorul de impulsie care, dintr-o poziţie uşor flexată, se extinde şi se ridică pe vârf; - acelaşi exerciţiu, dar cu desprindere şi aterizare în acelaşi punct de pe loc, apoi cu elan de un pas, cu proiectarea în faţă a bazinului şi aşezarea rapidă pe sol a piciorului de impulsie; - alergare pe un cerc cu raza de 10-15 m, bătaie şi desprindere, întoarcere cu 90 0 spre piciorul de impulsie, aterizare pe locul desprinderii; sensul alergării spre partea piciorului de “bătaie” (de regulă spre stânga). La început bătaia se face la semnal, apoi după 3-5-7 paşi de alergare; - acelaşi exerciţiu, dar alergarea se face pe un traseu în formă de 8, bătaia făcându-se la vârful buclei, unde sensul alergării este cel necesar (stânga sau dreapta, după caz); - elan de 3-5 paşi, pe un traseu curb cu raza de 8-10 m, bătaie, întoarcere cu 90 0, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei; - elan de 3-5 paşi rectiliniar, urmat de încă 3-5 paşi efectuaţi pe un traseu curb, aceeaşi rază, bătaie, întoarcere cu 900, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca în momentul bătăii, cele trei acţiuni bătaie, atac, braţe să se sincronizeze. - În momentul bătăii C.G.G. al corpului să nu se deplaseze prea mult spre înainte, având ca efect diminuarea înălţării. - În alergarea pe elan, se urmăreşte înclinarea corespunzătoare spre interiorul arcului de cerc. Învăţarea aterizării şi a zborului: - stând, cu spatele la locul de aterizare (saltea), desprindere de pe ambele picioare spre în sus şi înapoi, aterizare pe spate, regiunea toracală, cu corpul în poziţie de “L” (echer); - stând, avântarea cu ambele braţe şi desprindere de pe ambele picioare, cu trecere în extensie pronunţată la nivel lombar şi coxofemural; - acelaşi exerciţiu, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor, cu ambele braţe cu priză la nivelul şoldului, sau cu un singur braţ cu priza la ceafa executantului; - stând, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor cu ambele braţe, cu priză la nivelul şoldului, avântare cu braţele şi piciorul de atac îndoit din genunchi, desprindere cu trecere în extensie pronunţată; - stând cu spatele, avântare cu ambele braţe, desprindere de pe ambele picioare, aterizare pe saltea, pe spate, cu gambele flexate şi atârnând la marginea saltelei; - acelaşi exerciţiu, pe saltele supraînălţate şi cu desprindere de pe lada de gimnastică şi apoi de pe trambulina elastică;

105

consolidând deprinderea de aruncare tip azvârlire.În tot timpul învăţării se menţin exerciţiile pentru întărirea musculară şi îmbunătăţirea mobilităţii coloanei.elanului preliminar.Pe măsura învăţării se va proceda la înălţarea ştachetei şi evident la schimbarea locului de bătaie..perfecţionarea trecerii ştachetei. Abordarea metodică a predării se realizează după însuşirea exerciţiilor de aruncări tip azvârlire cu mingea medicinală (cu ambele braţe şi cu un braţ) şi urmăreşte însuşirea: . reprezintă etapa care precede însuşirea aruncării suliţei. .perfecţionarea alergării pe elan.stând depărtat. stabilirea numărului de paşi de accelerare precum şi ai curbei de impulsie: 3 sau 5).săritură “flop”. . musculatura articulaţiei coxo-femurale trebuie să fie blocată.aruncării cu paşi specifici. . Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: .sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală . . METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ARUNCĂRI ARUNCAREA MINGII DE OINĂ Aruncarea mingii de oină.Se va pune accent fie pe poziţia de “punte”. a preciziei şi ritmului paşilor de bătaie (introducerea paşilor preliminari.Acţiunea braţelor şi umerilor trebuie să fie “în sus şi înapoi” şi nu direct înapoi. în condiţiile unor elanuri tot mai rapide. . ca mijloc al educaţiei fizice şcolare şi inclusă ca probă în atletism la concursurile pentru copii. Greşeli şi indicaţii metodice: .La început se vor utiliza înălţimi mici. . azvârlirea mingii. în condiţii de elan mic şi în condiţii de elan de concurs.sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan complet.La aterizarea în poziţia “L”. . pentru a se evita rabatarea picioarelor peste faţa săritorului. Elaborarea formei globale: . . Ca formă de execuţie pare simplă.sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan mijlociu 7-9 paşi (fază de accelerare + curba de impulsie).elan minim 3-5 paşi (pe curba de impulsie). Greşeli şi indicaţii metodice: . cu bătaie.sărituri în înălţime cu “păşire” cu elan de “răsturnare dorsală”. cu faţa spre direcţia aruncării. la faza aruncării de pe loc.Se insistă pe lucrul corect deasupra ştachetei.Se va urmări lucrul corect al braţului opus piciorului de bătaie şi al capului. . fiind un exerciţiu accesibil. ladă şi trambulină elastică. .aruncării de pe loc. de pe ambele picioare. . evitarea ştachetei şi trecerea în poziţia “L”. fie pe extinderea gambelor pe coapse. progresiv pe bancă. tipice acestui procedeu. peste ştachetă.perfecţionarea bătăii. dar azvârlirea devine mai dificilă în condiţiile execuţiei cu elan.prizei. . . . 106 . Perfecţionarea tehnicii: .

săltări razante. dar având în vedere faptul că elanul se desfăşoară pe un spaţiu foarte restrâns (2.sistemul de acţionare: .stând depărtat.stând depărtat cu trunchiul jumătate întors spre direcţia de aruncare. cu latura stângă spre direcţia de aruncare braţul drept înapoi întins.aruncări sub formă de concurs. .aruncări cu elan complet. mai ales că acestea trebuie să se desfăşoare în viteză maximă. .acelaşi exerciţiu.din mers. . cu faţa spre direcţia aruncării. Ardelean. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: .stând cu spatele spre direcţia de aruncare.acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept.învăţarea aruncării de pe loc. . respectând cele 2 semne de control. împingere cu o mână de la umăr. . trebuie să urmeze după etapa de iniţiere. BIBLIOGRAFIE 1. 2005. rotând în prealabil umerii spre dreapta. . azvârlirea mingii. cu greutatea sprijinită lângă gât. Bucureşti. împingeri cu o mână de la umăr. 8-12/1978 şi 1-7/1979 107 . azvârlire cu 2 paşi de mers: dreptul peste stângul (pas încrucişat) şi aşezarea stângului.. .stând depărtat. sub formă de concurs. împingerea greutăţii cu o mână de la umăr. Cluj-Napoca. . . precedaţi de 3-5 paşi de mers. azvârlirea mingii. cu piciorul stâng înainte. .aruncări cu săltare liniară din cerc. . cu latura stângă spre direcţia de aruncare. executat din alergare uşoară.. . Revista EFS. Învăţarea tehnicii aruncării greutăţii. cu angrenarea picioarelor prin flexia şi extensia acestora. .stând depărtat.aruncare cu 4 paşi specifici. respectiv după însuşirea aruncării tip împingere (cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ) şi respectă succesiunea metodică prin: . .stând depărtat. fără obiect.135m) apar dificultăţi în desfăşurarea acţiunilor. .săltări razante pe piciorul drept. împingeri ale greutăţii cu 2 mâini de la piept.aruncări cu elan sub formă de concurs. Alexei Mircea – Atletism Tehnica Probelor. aruncări cu 4 paşi specifici. .acelaşi exerciţiu. . 2. cu faţa spre direcţia aruncării.acelaşi exerciţiu. Aruncarea cu elan preliminar . Aruncarea cu paşi specifici .acelaşi exerciţiu. aruncarea pare simplă.aruncarea greutăţii fără elan. T. efectuate din cerc. . . .învăţarea aruncării cu elan.acelaşi exerciţiu.stând depărtat. împingeri cu o mînă de la umăr. .acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept. edit Presa Universitara Clujana.sistemul de acţionare: .sistemul de acţionare: .. ARUNCAREA GREUTĂŢII La prima vedere. simulând şi efortul final. cu latura stângă spre direcţia de aruncare. Aruncarea cu elan . nr.acelaşi exerciţiu executat din alergare uşoară. . având spatele orientat spre direcţia elanului efectuate în afara cercului.Predarea atletismului în lecţiile de educaţie fizică şcolară.stând depărtat. executând pasul încrucişat cu desprindere de pe sol.

Bacău. 2001 4. Alexandrescu. Bucureşti. D. M. ANEFS. 2002 19. Gârleanu. Editura Tehnoprint Grup. N.. Plocon. Ariile curriculare de educaţie fizică şi sport pe cicluri de învăţământ . Regulamentul concursurilor de atletism. .Atletism. F.tehnica probelor. edit. .Atletism Tehnica probelor.. T. Larion. M. 2000 16. Bucureşti.. 1995 22. 6. Bucureşti. Editura Alma Mater.Ed.. Bucureşti. edit. Mihăilescu. T.. I. Ed. Bucureşti. Todea. D.. Scurt C. E. 1999 20. 2003. T. Transilvania Brasov... Universitatea Ecologică. Constanţa. Raţă. I.. . – Tehnica probelor atletice. Stănescu. G. 2002 13. Sabău. 1974 26. – Atletism. – Atletism. Nechita F. T. Metodica predării exerciţiilor .. Ardelean. 2003 14. Braşov. 2002 21. – Aspecte tehnice şi metodice ale antrenamentului în probele de viteză .Atletism . Bucureşti..Atletism – curs pentru studenţii anilor I şi II. 1983 23. Editura Ovidius University Press.. Sabău.. 2000 12. Mihăilescu. 2008.. 1995 7. Gh.C.... .. 1994 25. C. Nicu. Regulament. 2000 5. A.. Editura Universităţii. A. Didactică şi Pedagogică. Univ. Bucureşti. D. Rugină. Petrescu.. Cibu Mihaila. Editura Aramis. Editura Fundaţiei România de Mâine. S. T. E. Petrescu. 2005 15. – Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România. T. 2002 9.. . Bucureşti. Gevat.. Editura Alexandru 27. Tatu. Ionescu-Bondoc D. Lecţii practice de iniţiere. Editura Fundaţiei România de Mâine. Editura Fundaţiei România de Mâine.. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. T. Gheorghe. şi colab. 1999. – Metodica educaţiei fizice şi sportive . Neamtu M. I. Editura Stadion. Editura Printech. Bucureşti.Metodica predării exerciţiilor de atletism în lecţia de educaţie fizică. – Atletism Curs de bază pentru studenţii Colegiului Universitar de Educaţie Fizică şi Sport. – Istoria exerciţiilor fizice.Curs de atletism. Terminologia Educaţiei fizice şi Sportului. Bucureşti. 2001 18. Tatu... Tatu. 2003 8. – Atletismul pentru toti. Nechita Florentina – Proiectarea didactica a lectiei de atletism in invatamantul preuniversitar si universitar. E. Editura Fundaţiei România de Mâine. Piteşti. . Stoica. 2002 17... 2001 24. Bucureşti. E. . Metodică. Ionescu –Bondoc Dragos. Bucureşti. A. Univ. Tatu.Atletism Tehnică. ANEFS. C. Bucureşti. Transilvania Brasov.FRA. . . Sabău.3. 10. Bucureşti. Nicu. L. Bucureşti.C. Editura Omnia Uni. Editura Tehnoplast. 2001 108 .Metodica predării exerciţiilor de atletism .. Plocon.Instruirea programată în atletism. . D... Barbu..Lecţii de atletism. Sabău. Editura ANEFS. . Bucureşti. – Atletism. 2002 11. Roman.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful