Ionescu-Bondoc Dragos Neamtu Mircea Ionescu-Bondoc Alexandru Ionescu-Bondoc Cristian

CURS PRACTIC DE ATLETISM. TEHNICA, METODICA PREDARII SI REGULAMENTUL PROBELOR ATLETICE

Universitatea Transilvania din Brasov 2010 1

CONŢINUTUL – CARACTERISTICILE ŞI ORGANIZAREA ATLETISMULUI Atletismul este o activitate practică în care exerciţiile diferă prin modul de execuţie, dar şi prin influenţele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex şi dinamic. Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi a sportului care, prin numărul mare şi diferit de exerciţii, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi întrecerea. Scopul acestei activităţi, care se desfăşoară în anumite forme de organizare, după reguli şi prevederi exacte, este: - adaptarea complexă a organismului; - realizarea unor performanţe sportive superioare. În literatura de specialitate, termenul de atletism este definit ca un “ sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor”. La grecii anticii “atleţii” erau acele persoane, care se pregăteau special, cu scopul de a câştiga un premiu, într-o întrecere. Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este athletics (engleza britanică) şi track and field (engleza americană), respectiv probe pe pistă (track - alergări) şi probe de teren (field sărituri şi aruncări). Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au caracteristici specifice, în funcţie de cele 3 categorii fundamenale de exerciţii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste exerciţii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenţial motric, pe care îl exprimă noţiunile de alergare, săritură şi aruncare. - În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanţe precizate. - În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi dimensiuni speciale, standardizate (greutatea, discul, suliţa, ciocanul) la o distanţă cât mai mare. - În probele de sărituri se urmăreşte obţinerea unui zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina). În toate probele este necesară respectarea unor precizări speciale, impuse prin “Regulamentul concursurilor de atletism”. Regulile sunt foarte exacte şi stabilesc condiţiile materiale şi de desfăşurare a concursurilor, departajează clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport cu spaţiul şi timpul, cât şi cu ceilalţi competitori. Regulamentul prevede şi criterii de stabilire a clasamentelor, a situaţiilor de egalitate, a condiţiilor de omologare a recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în prevenirea şi sancţionarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât şi cea competiţională a atleţilor. ATLETISMUL - SPORT FORMATIV Utilizarea raţională a exerciţiilor de atletism, prin alergări, sărituri, şi aruncări, contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generaţie, efectul pozitiv fiind sesizat la toate vârstele. Ca mijloc formativ al educaţiei fizice şi sportive, atletismul ţinteşte spre următoarele obiective generale: - optimizarea stării de sănătate, prin ameliorarea condiţiei fizice, respectiv: creşterea rezistenţei organismului la agenţii patogeni, tonicitate troficitate şi supleţe musculară, rezistenţă cardio-respiratorie, greutate corporală optimă; - favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu ţinută corporală corectă şi prevenirea/corectare deficienţelor fizice; - ameliorarea motricităţii generale şi ridicarea nivelului de practicare a unor probe de concurs; - stimularea senzorio-motricităţii generale şi a proceselor psihice cognitive, afective, motivaţionale, volitive; - activarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi comunicare socială.

2

Astfel, în şcoală în lecţiile de educaţie fizică, o serie de alergări, sărituri şi aruncări se exersează fără a avea caracter de întrecere sau având caracter de întrecere. În cazul al doilea, regulile sunt stabilite în funcţie de potenţialul elevilor şi de condiţiile materiale ale şcolii. La alergări, în lecţiile de educaţie fizică, predomină ştafetele cu sau fără transport de obiecte, cu sau fără treceri peste obstacole, distanţele fiind în funcţie de mărimea spaţiului sau a terenului şcolii. Dintre sărituri, cel mai des, se practică săriturile de pe loc sau săriturile cu elan, în lungime şi în înălţime, iar dintre aruncări cele mai utilizate, sunt cu mingea de oină la ţintă sau la distanţă, cât şi aruncările cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ. Adăugăm, la această succintă prezentare şi faptul că exerciţiile de atletism sunt valoroase şi utile în dezvoltarea calităţilor motrice de bază, precum: viteza, forţa, rezistenţa, contribuind substanţial la întărirea sănătăţii şi la fortificarea organismului. În programele şcolare, la toate clasele, cât şi în activitatea sportivă a studenţilor şi militarilor, atletismul este prezent în lecţiile de educaţie fizică sau de antrenament sportiv. ATLETISMUL - SPORT COMPETIŢIONAL Atletismul, prin probele sale, este un sport individual (excepţie fac alegările de ştafetă). Data la care s-au organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este că atletismul a fost prezent la toate ediţiile Jocurilor Olimpice antice şi moderne. Numărul probelor şi al concursurilor a crescut treptat. În decursul istoriei sale, atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciţii (alergări, aruncări şi sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii. Treptat, numărul probelor a crescut, s-au precizat regulile şi condiţiile organizatorice proprii pentru fiecare probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon, heptatlon). În stabilirea clasamentelor, pe baza rezultatelor, la toate probele de atletism, factorul subiectiv este exclus. Aparatura cu care se măsoară timpul sau spaţiul este atât de perfecţionată încât nu se poate greşi (foarte precise au fost şi mai sunt ruleta şi cronometrul). Regulile de concurs şi condiţiile organizatorice sunt concepute de aşa manieră, încât departajarea atleţilor să se realizeze în funcţie de performanţa individuală, în cadrul aceleaşi probe. Fiecare probă din atletism are un sistem de reguli şi de organizare propriu. Clasamentele pe echipe (între ţări, cluburi, etc.) se întocmesc pentru angrenarea unui număr mai mare de atleţi la prestaţia echipei. În aceste cazuri, fiecare atlet se străduieşte să contribuie pe măsura valorii individuale, la clasarea echipei din care face parte, pe un loc cât mai bun. Clasamentele, în competiţiile pe echipe, se fac prin atribuirea unor puncte, în funcţie de locul ocupat de fiecare component al echipei în proba sau probele la care a participat; la întrecerile de cros, câştigă echipa care acumulează cele mai puţine puncte. Probele atletice considerate a fi cele mai importante, sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. Acestea sunt obligatorii în programul concursurilor de mare amploare, precum: Campionatele Naţionale, Concursurile Regionale (Jocurile Balcanice, Jocurile Asiatice, Jocurile Mediteraniene, Jocurile Commonwealth-ului, etc.), Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice. Există şi concursuri în care nu sunt cuprinse toate probele clasice, respectiv Campionate şcolare, Campionate universitare, Campionate de juniori şi mai ales, Grand Prix -urile. În afara probelor clasice, atletismul mai cuprinde şi alte probe, care în ţările anglo-saxone se organizează pe distanţe de 100 yarzi (1 yard = 91,439 cm), 200, 400, 800 yarzi, 1 milă (1609,344 m), 2 mile, 120 yarzi garduri. F.I.A.A. păstrează evidenţa rezultatelor şi la aceste probe. Tabloul probelor de atletism (Tabel 2.1.) se ordonează în primul rând în grupe de probe, respectiv: - grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond, mare fond, garduri, obstacole, ştafetă; - grupa probelor de marş; - grupa probelor de sărituri; - grupa probelor de aruncări;

3

400m. înălţ. s-au 4 . de la 500m până la 1000m. . înăl. 200. suliţă. Pentru copii şi juniori sunt prevăzute probe. hexatlon.. poliatloane cu un număr mai redus de probe (triatlon. 600m. pentatlon. 3000m. 4. alergarea de obstacole pe distanţe de 1500-2000m. cât şi pentru fete.400m + 300m + 200m + 100m “ştafeta suedeză”. 200m. până la nivelul de Campionatului mondial. . alergarea de semifond. greut. 500m. Obiectele de aruncat sunt şi ele adecvate vârstelor.. alergarea de garduri pe distanţe de 60..800m + 400m + 200m + 100m ”ştafeta balcanică”. 5. II zi: lung. precum şi ştafete. atât pentru băieţi. 4 x 800m. II zi:110m gd. din ţări mari şi mici. 300m. O altă categorie de întreceri se organizează în cadrul Concursurilor naţionale de probe neclasice. în care distanţele de parcurs.. precum: alergarea de viteză pe 50-60-80m. disc.4 x 200m. 4 x 400m. 6 kg pentru greutate şi 1 – 1 ½ kg pentru disc. cât şi crosurile care se organizează la toate categoriile de vârstă şi pregătire. x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x FEM. ca de exemplu: . octatlon). prăjină. GRUPA DE PROBE Alergări de viteză Alergări de semifond Alergări de fond Alergări de mare fond Alergări de garduri Alergări de obstacole Alergări de ştafetă Marş Sărituri PROBA 100 m 200 m 400 m 800 m 1500 m 5000 m 10000 m Maratonul (42. 300m gd. x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x Aruncări Poliatloane (probe combinate) stadion x Grupele şi probele clasice din atletism În atletism există şi probe speciale de concurs. În ultimii ani. cunoscute sau necunoscute. 80. cum ar fi alergările în timp 1 şi 2 ore. 1milă. 1000m.lung.195 km) 100 m garduri 110 m garduri 400 m garduri 3000m obstacole 4 x 100 m 4 x 400 m 20 km 50 km Lungime Înălţime Triplusalt Prăjină Suliţă Greutate Disc Ciocan Decatlon I zi:100m. sunt de 80m. 90. 4 x 1500m. suliţă. 1500m Heptatlon I zi:100mgd. 800m LOCUL DESFĂŞURĂRII pista stadionului “ “ pista stadionului “ pista stadionului “ şosea pista stadionului “ “ pista stadionului pista stadionului “ şosea “ stadion “ “ “ stadion “ “ “ stadion MASC. gr. respectiv 3.. tineri de pe toate continentele. 300m.grupa probelor combinate.

pentru Finala Grand Prix-ului. ▪ Cupa Mondială se organizează anual. tehnice. Numărul ţărilor afiliate la Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism. a depăşit în prezent cifra de 200. Concurenţii se califică (primii 8 pe probe şi primii 8 la general). luându-se în considerare punctajul realizat în cele mai bune 5 concursuri. Federaţia Romănă de Atletism este organul reprezentativ al tuturor secţiilor de atletism din Cluburile şi Asociaţiile sportive din România. înfiinţată în anul 1912 şi alcătuită din specialişti ai domeniului. respecul. promovând prietenia. ORGANIZAREA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA În ţara noastră. Premiile substanţiale atribuite de F.afirmat prin efort propriu sau sprijiniţi de cei cu posibilităţi materiale. Nu s-au desfăşurat 3 ediţii (în anii 1916. ▪ Campionatele Mondiale de cros se desfăşoară anual.A. ▪ Campionatele Europene de Atletism. în anii pari. au loc din 2 în 2 ani. Comisia mass-media. Comisia veteranilor. atletismul este coordonat de Federaţia Română de Atletism (F. în anii impari.A. 1940. în toate probele de atletism. financiare. la care participă şi România: ▪ Jocurile Olimpice care se organizează din 4 în 4 ani. Preşedintele federaţiei coordonează activitatea secretarului general. Acest for îşi desfăşoară activitatea în concordanţă cu prevederile Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism la care este afiliată. Comisia medicală. Comisia de disciplină. Supremaţia nu mai aparţine unor ţări consacrate. International Association of Athletics Federations). din cauza războaielor mondiale. 5 .A. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism este un organism eligibil. 1944). Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism urmăreşte şi coordonează dezvoltarea atletismului pe plan mondial. prima ediţie s-a desfăşurat în anul 1983. a secretarilor federali şi antrenorilor federali. Aceste concursuri se organizează anual în peste 20 de întâlniri în oraşe şi ţări diferite. ORGANIZAREA INTERNAŢIONALĂ A ATLETISMULUI Activitatea atletismului în plan internaţional este dirijată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism (I. etc.I. Cele mai importante organisme ale sale sunt: Biroul Federal şi Biroul Executiv. ▪ Campionatele Mondiale de Atletism. în topul mondial. Se alcătuieşte şi un clasament general. din 4 în 4 ani. dintre care le menţionăm pe cele mai importante. organizatorice. şi organizatori reprezintă o serioasă motivaţie pentru participare. în anii pari. în anii impari. În sistemul competiţional internaţional sunt cuprinse foarte multe competiţii. ▪ Jocurile Balcanice se organizează în fiecare an. căci rezultatele de valoare pot surprinde oricând. ▪ Campionatele Mondiale (începând din 1986) şi Campionatele Europene de juniori au loc din 2 în 2 ani. ▪ Cupa Europei se desfăşoară în fiecare an. La nivelul federaţiei îşi desfăşoară activitatea o serie de comisii: Comisia de arbitrii.A.R. care se organizează începând din anul 1934 (Torino). la mijlocul intervalului dintre două ediţii ale Jocurilor olimpice. Comisia de cenzori. cât şi spiritul olimpismului. ▪ Grand Prix-urile sunt concursuri cu număr redus de probe la care pot participa atleţii clasaţi în primii 50. ▪ Finala Grand Prix se desfăşoară anual.F. pe baza punctelor acumulate în concursurile la care participă.A. la Helsinki. medicale (inclusiv antidoping). ▪ Jocurile Mondiale Universitare. începând din anul 1896 (Jocurile Olimpice moderne).). ▪ Campionatele mondiale şi europene pe teren acoperit (indoor). atleţi deosebiţi existând în toate statele lumii. la Stockholm şi alcătuit din reprezentanţi ai unor Federaţi Naţionale. Comisia de cros. ▪ Cupa Mondială de marş se desfăşoară în anii impari. Comisia de juniori. fair-play între ţări şi atleţi. care are organisme (comitete şi comisii) proprii care activează în direcţii metodice. for înfiinţat în anul 1912. care se desfăşoară din 2 în 2 ani.

S. ▪ Campionatele Naţionale Şcolare în fiecare an.S.S. Dâmboviţa etc. etc). tineret. În secţiile cluburilor sportive de la toate nivelele. 4 Bucureşti. Campionatele europene.S. .Federaţia Română de Atletism este persoană juridică. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de viteză. ▪ învăţământul de specialitate la nivel preuniversitar şi universitar: clase speciale de atletism. Sistemul competiţional intern cuprinde următoarele concursuri de atletism: ▪ Campionatele Naţionale de seniori şi tineret anual. promovarea atletismului românesc în competiţiile internaţionale sub egida Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism. 6 . conform limbii engleze britanice şi americane.S. controlează şi acordă sprijin metodic. cluburi universitare. ▪ cluburi sportive şcolare: C. îndrumarea şi conducerea activităţii de atletism din România. Rapid. în fiecare an. elaborează calendarele competiţionale şi regulamentele concursurilor naţionale. îndrumă. tehnic.S.înalta performanţă – atleţi care ating excelenţa sportivă. cu Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism. ▪ Concursuri Naţionale “Grand Prix Castrol” pentru seniori. juniori şi copii. 7 Bucureşti. juniori care se organizează anual pe etape. ▪ Campionatele Naţionale de juniori în fiecare an. ▪ Traduceţi termenul de atletism.performanţă .sunt cuprinşi juniori III şi II. . ▪ Concursuri Naţionale de sală pentru seniori. C. ▪ Care sunt exerciţiile de alergări utilizate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de sărituri exersate în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Care sunt exerciţiile de aruncări practicate cel mai frecvent în lecţia de educaţie fizică ? ▪ Precizaţi la ce fel de probe se referă conceptul de probe clasice. în: ▪ cluburi sportive departamentale: Dinamo. procesul instructiv-educativ vizează performanţa sportivă. Olimpia.avansaţi . Roman. . Steaua. ▪ Care sunt cele trei categorii fundamentale de exerciţii din atletism ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de marş şi alergare ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de sărituri ? ▪ Care este scopul exerciţiilor de aruncări ? ▪ Numiţi documentul oficial care reglementează activitatea atletică pe plan mondial ? ▪ Argumentaţi caracterul formativ ale disciplinei atletism. participă la Conferinţe şi Congrese organizate de acestea.sunt cuprinşi juniori I şi tineret. De asemenea stabileşte şi întreţine relaţii cu Federaţii de atletism din alte ţări.S. tineret. activitatea fiind organizată pe grupe valorice şi de vârstă: . Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Definiţi termenul de atletism.sunt cuprinşi copiii până la 14 ani. Federaţia Română de Atletism are atribuţii în strategia participării atleţilor români la competiţii internaţionale oficiale (Jocurile Olimpice. afilierea tuturor secţiilor de atletism din Cluburi şi Asociaţii sportive. organizatoric şi material secţiilor din Cluburi şi Asociaţii sportive. Ea urmăreşte: organizarea. Asociaţia Balcanică de Atletism. precum şi Comisiilor judeţene de atletism. C. C. ▪ Campionatele Naţionale de copii. care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Statutul şi Regulamentele proprii.S. alcătuieşte loturile naţionale la toate categoriile de vârstă. ▪ Campionatele Naţionale Universitare în fiecare an. sprijină buna organizare şi dezvoltare a Centrelor olimpice.începători . Federaţia Română de Atletism cuprinde un front larg de activitate. având în vedere faptul că atletismul se practică. categoria I-a anual. Campionatele mondiale.

care manageriază activitatea atletică în România. . Pentru aceasta însuşirea corectă a exerciţiilor şi deprinderilor din şcoala atletismului trebuie învăţate cât mai corect. ▪ şcoala săriturii. . 7 . ▪ Specificaţi probele din grupa de sărituri. ▪ Specificaţi probele decatlonului. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de garduri şi obstacole. astfel: ▪ şcoala alergării.formarea capacităţii de a percepe corect viteza de deplasare. ŞCOALA ALERGĂRII Obiectivele şcolii alergării: .însuşirea deprinderii de a alerga. dar şi în dezvoltarea motricităţii generale a copilului pentru activitatea cotidiană. ▪ Care sunt documentele care reglementează activitatea Federaţiei Române de Atletism ? ▪ Prezentaţii principalele concursuri de nivel naţional organizate de Federaţia Română de Atletism. ▪ Care este forul ce manageriază activitatea atletică pe plan mondial şi când a fost înfiinţat ? ▪ Care este periodicitatea organizării Jocurilor Olimpice ? ▪ Care este intervalul de timp dintre două ediţii ale Campionatelor mondiale ? ▪ Care este ritmicitatea organizării Campionatelor europene ? ▪ Precizaţi ce sunt competiţiile Grad Prix. ▪ Precizaţi categoria de atleţi care participă în competiţiile Grand Prix. Ca atare atletismul este una dintre diciplinele de bază în educaţia fizică şcolară.ameliorarea coordonării motorii a membrelor superioare şi a membrelor inferioare. Aproape că nu există disciplină sportivă în a cărei structură tehnică să nu se regăsească cel puţin una din mişcările specifice atletismului. ▪ şcoala aruncării. corect şi relaxat. ▪ Specificaţi probele din grupa de marş. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de fond şi mare fond. datorită caracterului natural pe care îl au exerciţiile atletice. încă din primii ani de şcoală copiii încep să deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice. şi ne referim aici la alergări. sub toate tipurile lor de manifestare.formarea capacităţii de control a respiraţiei în timpul alergării. ▪ Numiţi forul şi anul înfiinţării lui. ▪ Specificaţi probele heptatlonului. . Înainte de a învăţa oricare dintre probele atletice este obligatorie parcurgerea exerciţiilor cuprinse în sfera şcolii atletismului. ▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de ştafetă. sărituri şi aruncări.▪ Specificaţi probele din grupa de alergări de semifond. ŞCOALA ATLETISMULUI Şcoala atletismului reprezintă perioada iniţierii în atletism. Acestea sunt importante pentru influenţa pe care o au atât în dezvoltarea calităţilor motrice de bază. pe parcursul căreia. Exerciţiile din şcoala atletismului sunt structurate conform celor trei grupe specifice.

. tempo moderat-uniform de deplasare. . prin parcuri şi păduri. relaxat.această variantă se constituie în principalul mijloc de dezvoltare a rezistenţei de alergare şi se realizează prin gradarea timpului sau distanţei de alergare.alergare uşoară este elastică. următoarea ordine a exerciţiilor din şcoala alergării şi care au următoarele sarcini: Formarea deprinderii de alergare corectă în funcţie de diferitele sarcini şi abordări ale acesteia. . tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului. pentru începători elementele necunoscute din tehnica alergării sunt doar startul de jos şi lansarea de la start. ..alergare ritmată (“alergare cu ritm de 3 paşi.se caracterizează prin naturaleţe. Dintr-o sinteză a materialelor de specialitate. La copii problemele apar în perioadele de creştere şi mai târziu. . prin asigurarea adaptării la efort a marilor funcţiuni ale organismului şi prin încălzirea musculaturii şi articulaţiilor membrelor inferioare. putem stabili.dezvoltarea capacităţii generale de efort. Pierderea elasticităţii musculare şi a tendoanelor. Datorită multitudinii situaţiilor pe care le creează acest gen de alergare este un exerciţiu foarte util. . . .este o alergate cu un tempo mai scăzut.în prima fază creşte alternativ timpul sau distanţa păstrând tempoul constant.ameliorarea tonusului muscular.alergare în teren variat. Mijloacele şcolii alergării: . . Din şcoala alergării cele mai folosite exerciţii sunt: . a vitezei de deplasare. cauzate de creşterea în lungime a sistemului osos. . pe care alergătorul trebuie să le parcurgă în tempouri prestabilite. capul în prelungirea trunchiului.v. Alergarea fiind o deprindere naturală şi cunoscută.alergare în tempo moderat uniform. deoarece formează o serie de deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură şi consistenţă. Ca probă de concurs. acest gen de alergare este întâlnit la alergările de cros. .) .alergarea în teren variat (a.acestă variantă de alergare are sarcina de a asigura pregătirea organismului pentru efort.alergarea uşoară constituie prima etapă în învăţarea alergării. Alergarea formează simţul tempoului.alergare cu joc de glezne.alergare cu pendularea gambelor înapoi şi înainte. .) .ţinuta corectă în timpul alergării păstrează trunchiul la verticală. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu. . Se poate spune că. în funcţie de dificultate. . . Dezvoltarea calităţilor motrice necesare învăţării şi perfecţionării tehnicii exerciţiilor de alergări. care poate fi executată pe diferite distanţe. 8 .alergarea în tempo uniform moderat (a.t.u. impune perfecţionarea tehnicii de execuţie. 5 paşi … peste obstacole joase”).t. Prin alergare corectă se înţelege deprinderea de a alerga economic şi relaxat.alergare uşoară sau “alergare de coordonare”.alergare accelerată.u. Acest tip de alergare se învaţă după ce s-au însuşit celelalte tehnici de alergare.) .în faza a doua scade distanţa dar creşte tempoul. uşurinţă.“alergare de coordonare”.alergare cu genunchii sus.se realizează în afara stadionului. care favorizează instalarea unor automatisme greşite din punct de vedere tehnic. conduc la rigiditate şi implicit la o eficienţă scăzută a mişcărilor. .alergarea respectă coordonarea corectă a acţiunii membrelor superioare şi a membrelor inferioare. la cei care nu au o continuitate în instruire. trunchiului şi braţelor. cu amortizarea şocului la contactul piciorului cu solul. uşor înclinat spre înainte. . a forţei şi rezistenţei specifice alergării.alergarea uşoară (a. Un efect negativ asupra eficienţei tehnicii alergării o are deseori efectuarea unui număr mare de repetări a unor exerciţii de dificultate scăzută. .

alergarea cu genunchii sus (a.alergare cu joc de glezne (a.) se execută printr-un pas scurt cu contact pe pingea. O dată cu obişnuirea cu acest gen de alergare se măresc distanţele şi se trece pe terenuri mai accidentate (poteci prin pădure.a doua etapă este învăţarea verigii de bază reprezentat de pasul peste obstacol. iar braţele cu coatele îndoite la 90° execută pendulări înainte-înapoi.accelerări în linie dreaptă şi curbilinie.dezvoltă mobilitatea articulaţiei genunchiului. prin arătură.alergarea accelerată .g.alergarea peste obstacole joase este un exerciţiu cu un puternic caracter formativ privind dezvoltarea simţului ritmului. forţei gleznelor şi mobilităţii articulaţiei genunchiului.alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe inegale. prin componenta tehnică.s.alergări accelerate în grup.alergări individuale exectate pe distanţe scurte (20-60-80 m). Exerciţii folosite: . trecând obstacolele cu un număr variabil de paşi.) se efectuează printr-o succesiune de paşi.alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe egale. . poziţia trunchiului fiind uşor aplecată. membrul inferior fiind în flexie din articulaţia gleznei. cu diferite distanţe pentru a fi accesibile tuturor executanţilor. cu gamba perpendiculară pe sol. iar contactul cu solul se efectuează pe pingea cu rulare incompletă a tălpii. genunchiului şi şoldului.înap. .cu sprijin oblic înainte la perete. la vale.p. la deal. urmat de extensia rapidă a celor trei articulaţii.realizează dezvoltarea forţei muşchilor ridicători ai coapsei în plan anterior. cu accent pe pasul posterior. coordonate cu mişcarea picioarelor.prelucrează musculatura posterioară a membrelor inferioare. Contactul cu solul se reia pe partea anterioară a tălpii. . . . Alergările de garduri sunt mai dificile. favorizând trecerea peste obstacole cu un număr constant impar de paşi (3 sau 5). .g. . Efectele exerciţiul se referă la: . simţ implicat cel puţin în alergările de garduri şi în elanurile diferitelor sărituri atletice. .prima etapă este învăţarea mecanismului de bază reprezentat de ritmul de trei paşi între obstacole. . în care se realizaază flexia completă a gambei pe coapsă. Trunchiul se află la verticală. 9 .realizează prelucrarea mobilităţii articulaţiilor gleznelor şi a genunchilor. braţele execută pendulări active. .este recomandată montarea mai multor trasee. . . capul sus.prelucrează amplitudinea pendulului posterior al piciorului pendulant. în care coapsa se ridică la orizontală.se execută pe loc şi din deplasare. .alergarea cu pendularea gambelor înapoi (a. dar în iniţiere folosesc alergările peste obstacole joase. .dezvoltarea vitezei de execuţie (în tempo maxim) pe loc şi în deplasare. . cu zboruri scurte. . .ajută la dezvoltarea amplitudinii pasului alergător.această alergare este un mijloc pentru dezvoltarea rezistenţei generale: se începe cu alergări pe terenuri mai puţin accidentate pe distanţe mai scurte. . crescând astfel dificultatea alergării.j. simultan cu derularea piciorului de la pingea spre vârf.coordonarea simplă a membrelor. .împingând un partener din spate. Trunchiul are poziţie verticală. . . cu accent pe perioada pasului anterior. Exerciţiul are efecte pozitive în îmbunătăţirea coordonării acţiunilor membrelor.dezvoltarea mobilităţii şi flexibilităţii articulaţiei gleznei. braţele efectuând pendulări ritmice înainte-înapoi. .. dar prin extindere. pe asfalt). care cu timpul se va apropia de ceea ce ar trebui să însemne pasul peste gard.) se efectuează printr-o succesiune de paşi scurţi.formează simţul accelerării prin: .gb.dezvoltarea elasticităţii musculaturii posterioare a membrelor inferioare. cu privirea înainte. Prezintă două etape: . . .se execută pe loc şi din alergare.se execută cu sprijin oblic înainte la perete sau cu parteneri.

(15m) + a.înai.individual.sărituri cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare.alergarea laterală cu pas încrucişat .individual cu diferite acţiuni simultane sau alternative ale braţelor: mişcare obişnuită. .pe traiectorie liniară dreaptă. intercalând la 3 sau 4 paşi un genunchi sus.ad. . (20m) + a. .p.gb. câte 3. lateral. la ceafă.învăţarea aterizării amortizate.alergarea cu pas adăugat lateral (a. cu piciorul drept pendulare înapoi-cu piciorul stâng pendulare înainte. rotare. Notă: Toate variantele de alergare se pot executa: .alergarea cu pas adăugat înainte (a.liber. ŞCOALA SĂRITURII Obiectivele şcolii săriturii: -formarea deprinderii de a sări cu bătaie unilaterală (pe un picior). într-o mişcare de impulsie. în perechi.) solicită capacitatea de coordonare a membrelor inferioare.încr. prin apropierea şi depărtarea picioarelor. în care piciorul plasat în sensul înaintării nu este depăşit de celălalt picior.formarea simţului elanului. .j. . de umeri apucat. 10 ./alt.dezvoltarea forţei şi detentei. într-o mişcare de impulsie.) se efectuează în deplasare laterală (stânga sau dreapta). . . . curbilinie. .p. .în deplasare cu faţa.înai. elastice şi echilibrate.alergare cu genunchiul sus. înainte. îndoite.educarea echilibrului şi a coordonării dinamice în faza de zbor. Mijloacele şcolii săriturii: . în faţă-la spate încrucişat apucat. pe cap. pas care poate fi executat înainte. intercalând la 3 sau 4 paşi o pendulare înainte. forfecare.g. pendulare. pe şolduri. alergare cu genunchi sus.p. . 4. ./înap. de mâini. cu piciorul stâng – alergare cu pendulare înapoi. cu spatele sau lateral.ad.cu diferite poziţii simetrice sau asimetrice ale braţelor: libere. întinse.lat. înapoi şi alternat (a.prin structuri în care se leagă diferite variante de alergare: a.cu acţiuni diferite ale membrelor inferioare: cu piciorul drept . .p. prin apropierea şi depărtarea picioarelor. în care deplasarea piciorului dinapoi nu depăşeşte piciorul dinainte.O serie de variante de alergare pot fi utilizate în şcoala alergării: .s. în care un picior este depăşit de celălalt. sus.în tempo-uri diferite. frântă. circulară. înai (15m).prin structuri în care se intercalează unele variante de alergare: alergare cu joc de glezne.g. . printr-o mişcare de avântare cu coapsa aproape de nivelul orizontalei.) se efectuează în deplasare înainte. Exerciţiul ameliorează coordonarea simplă şi forţa membrelor inferioare şi favorizează reducerea atitudinii cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a trunchiului. Alergarea ameliorează mobilitatea articulaţiei coxo-femurale şi tonifică musculatura ridicătorilor coapsei. de coate încrucişat. .

11 .sărituri în adâncime.Sărituri pe ambele picioare cu accent pe înălţimea desprinderii Sărituri pe ambele picioare cu accent pe lungimea desprinderii .

săritura în lungime cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare.sărituri cu bătaie şi aterizare pe diferite obiecte: 12 . Săritura în lungime de pe loc . de pe loc la groapa de nisip.Săritură în adâncime de pe suprafaţă înălţată .

Săritură de pe loc cu desprindere pe un picior 13 .sărituri în lungime. . la înălţimi accesibile. în ghemuit. .sărituri peste obstacole aşezate în serie şi în „urcare". . pe celălalt picior sau pe ambele picioare. plecând de pe un picior. cu elan perpendicular pe ştachetă. aterizând în groapă pe acelaşi picior. la groapa cu nisip.sărituri în înălţime.sărituri de pe loc cu desprindere pe un singur picior.Sărituri pe obiecte . cu înălţimi în progresie continuă şi cu obstacolele plasate astfel încât să permită accesul de la unul la celălalt printr-un singur pas.

. .dezvoltarea capacităţii de accelerare a acţiunii de aruncare.însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanţă prin azvârlire.formarea capacităţii de angrenare treptată în aruncare a întregului corp. . . prin acţiunea membrelor inferioare. ..sărituri pe obstacole. ŞCOALA ARUNCĂRII Obiectivele şcolii aruncării . .săritura în lungime întinsă pentru clasele a V-a şi a VI-a.săritura în înălţime. Suliţa şi 14 .dezvoltarea forţei trunchiului şi a membrelor superioare. .săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în zbor. .are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în lungime . Din acestea au derivat o serie de procedee care au devenit probe de concurs cum ar fi: . împingere şi lansare. .formarea capacităţii de a depăsi obiectul.formarea capacităţii de a păstra controlul bilateral în timpul efortului final. .săritura în lungime. în funcţie de condiţiile diferite existente în teritoriu. de pe obstacole şi peste obstacole.săritura în înălţime cu păşire. Mijloacele şcolii aruncării: ▪ Aruncarea tip azvârlire presupune o traţiune liniară.are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în înălţime. Pas săltat . . pentru clasele a VII-a şi a VIII-a.pas săltat. avansând partea inferioară a corpului în raport cu partea superioară. se foloseşte unul din procedeele: . În programa şcolară sunt prevăzute din procedeele specifice săriturii în lungime următoarele: . În şcoală.săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) şi săritura în înălţime cu elan (perpendicular pe ştachetă). şi .săritura în înălţime cu răsturnare dorsală. a trunchilui şi a braţelor.sărituri cu desprindere şi aterizare pe acelaşi picior . dinapoi-înainte şi de jos în sus .sărituri cu desprindere pe un picior şi aterizare pe celălalt: pasul sărit.

pe un genunchi. ▪ Aruncarea tip lansare presupune o tracţiune de jos în sus.mingea de oină se eliberează prin azvârlire. .cu ambele braţe şi cu un braţ. Aruncare tip azvârlire cu ambele braţe . Discul şi ciocanul (cu ambele braţe) se eliberează prin lansare. 3kg. cu mingea medicinală. prin tracţiune de jos. 3kg. culcat dorsal. Exerciţiile din şcoala aruncării tip împingere se efectuează cu mingi medicinale de 2kg.aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ. . înainte cu latura opusă braţului de aruncare).aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ.împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele spre direcţia de eliberare. pe o traiectorie curbilinie. 15 . din lateral-înapoi (dreapta şi stânga). ▪ Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus. cu un picior înainte. Aruncarea mingii de oină cu un pas încrucişat Exerciţiile din şcoala aruncării tip azvârlire se efectuează cu mingi medicinale de 1kg. Greutatea (sfera metalică) se eliberează prin împingere de la umăr. dinapoi-înainte. . 4kg. cu ambele braţe şi cu un braţ. din stând cu faţa pe direcţia de lansare.aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat. din diferite poziţii. Exerciţiile din şcoala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi medicinale de 2kg. . 4kg. dinapoi-înainte. pe genunchi.aruncări de pe loc. 3kg şi mingii de oină. . .aruncări cu mingea medicinală de pe loc. 2kg.aruncarea mingii de oină. aşezat.

şi mai ales. ▪ Precizaţi cum acţionează forţele la aruncarea tip azvârlire. din stând lateral spre direcţia de lansare. Când analizăm tehnica. ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului sărit. ▪ Descrieţi execuţia alergării cu pendulare. ▪ Care sunt obiectivele şcolii săriturii? ▪ Numiţi exerciţiile din şcoala săriturii. prin tracţiune pe deasupra umărului. în funcţie de cât de bine sunt stăpânite şi anume: tehnica pasului şi tehnica probei. procese integrate de altfel evoluţiei cinetice. ▪ Care sunt obiectivele şcolii aruncării? ▪ Enumeraţi tipurile de aruncări. nu trebuie apreciată numai din punct de vedere cinetic (al succesiunii mişcărilor pasului) ci. în timp ce exerciţiile de atletism (alergarea de viteză spre exemplu) se exprimă mai ales pe baza unor procese dinamice. tehnica înseamnă în esenţă. adică după dinamica acestora. ▪ Descrieţi execuţia alergării cu joc de glezne. ▪ Care sunt obiectele care se aruncă prin azvârlire? ▪ Cum acţionează forţele la aruncare tip împingere? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin împingere? ▪ Cum acţionează forţele la aruncarea tip lansare? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin lansare? ▪ Care este obiectul care se lansează cu ambele braţe? ▪ Care este obiectul care se lansează cu un singur braţ? ▪ Care sunt obiectele utilizate în şcoala aruncării? TEHNICA ŞI REGULAMENTUL PROBELOR DE ALERGĂRI BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR Tehnica exerciţiilor fizice în general şi ca atare a alergării de viteză în mod special. după forţele care intervin în desfăşurarea ei. luăm în considerare două aspecte importante care influenţează rezultatul final..aruncări cu mingea medicinală de pe loc. din stând cu spatele spre direcţia de lansare. Analiza tehnicii pasului alergător Pregătirea tehnică a atletului se referă la formarea şi perfecţionarea deprinderii motrice specialităţii 16 . Verificaţi-vă cunoştinţele! ▪ Precizaţi conţinutul şcolii atletismului. exploatarea raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi dinamice. . cu ambele braţe şi cu un braţ. urmează doar o componentă a tehnicii cu caracter spaţiotemporal.aruncări cu mingea medicinală de pe loc. Ca atare. ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului săltat. Se poate deci afirma că. evoluţia cinetică a mişcărilor. ▪ Care sunt obiectivele şcolii alergării? ▪ Precizaţi principalele mijloace ale şcolii alergării.

pentru a reduce cât mai mult posibil acţiunea negativă a forţei de reacţie tangenţială.Pasul alergător simplu. corpul alergătorului acţionează asupra solului cu o forţă (F). îndoindu-se în momentul impactului. A B C 17 . Analiza ia în considerare ambele faze realizate de un picior. . realizându-se amortizarea cu reducerea corespunzătoare a vitezei orizontale. prin: .Faza de amortizare sau aterizarea . pasul alergător poate fi luat în considerare în doua forme şi anume: . între două momente identice ale aceluiaşi picior. Segmentul inferior cedează.perioada de sprijin.Pasul alergător simplu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare. În analiza tehnică. care se descompune în forţa tangenţială (Ft) paralelă cu solul şi forţa normală (Fn) perpendiculară pe sol În acelaşi timp. care nu trebuie să fie blocate. În momentul contactului cu solul. moment în care proiecţia C. are o acţiune negativă asupra vitezei de alergare. Unitatea ciclică a alergării este pasul alergător. între două contacte . Această amortizare trebuie să se realizeze mai puţin de articulaţia gleznei şi în principal de articulaţia genunchiului şi a bazinului.G.respective şi la consolidarea acestei deprinderi în aplicarea condiţionată de cerinţe concrete ale desfăşurării probei de concurs. . dar de sens contrar.luarea contactului cu solul se face pe partea exterioară a piciorului şi apoi suprafaţa de sprijin creşte cuprinzând toată pingeaua până când corpul trece peste momentul verticalei. paralelă cu solul şi egală cu forţa tangenţială (Ft).perioada de pendulare. mişcarea piciorului se analizează în trei momente considerate a fi cele mai importante. considerat ciclu complet (doi paşi simpli). . amortizarea constituie o fază care frânează continuitatea alergării şi care trebuie depăşită prin măsuri de execuţie tehnică. astfel: Perioada de sprijin este analizată prin trei faze sau momente. care la rândul ei se descompune în: forţa de reacţie normală (Rn).G. îndreptată în sus şi înapoi. perpendiculară pe sol şi în sus şi forţa de reacţie tangenţială (Rt). . este în punctul cel mai depărtat spre înapoi faţă de punctul de contact. de treceri succesive de pe un picior pe celălalt.Pasul alergător dublu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare. Analiza începe din momentul în care piciorul atinge solul. Alergarea este un mijloc de locomoţie. care se numeşte forţă de reacţie (R) a reazemului. în aşa fel încât să realizeze o fază de zbor între fiecare contact cu solul. Aceasta presupune contactul cu solul cât mai aproape de proiecţia pe sol a centrului de greutate. solul (reazemul) acţionează asupra corpului alergătorului cu o forţă egală dar de sens contrar. În acest moment. forţa de reacţie a reazemului R. În timpul fiecărei perioade.Pasul alergător dublu. care se realizează prin mişcări ciclice. Aşadar.

raportată la secvenţa fiecărui pas este cea mai mică. trebuie să se realizeze o scurtare a pendulului. Tot în momentul verticalei viteza orizontală a centrului de greutate. cât mai rapid şi economic spre înainte. în momentul verticalei genunchiul piciorului pendulant trebuie să depăşească genunchiul piciorului de sprijin destul de mult Numai astfel. .Momentul verticalei se formează când piciorul pendulant încrucişează piciorul de sprijin.incorect) În pendularea posterioară se realizează la nivelul genunchiului o flexie naturală şi una forţată. Unghiul dintre coapsă şi 18 . Efectul de acceleraţie creşte treptat odată cu înaintarea corpului. Faza de impulsie este faza activă a alergării. În această fază. Perioada de pendulare începe din momentul în care piciorul părăseşte solul. în faza următoare. . cele două forţe F şi R acţionează pe aceeaşi linie verticală. după finalizarea impulsiei. dar în sensuri contrare şi este momentul în care au valoarea cea mai mare. prin aplicarea forţei asupra solului şi efectul acesteia determinat de rezultanta reacţiei normale şi reacţiei tangenţiale. B . îndoind genunchiul piciorului pendulat. şi o dată cu el genunchiul piciorului pendulant.Faza de pendulare anterioară începe din momentul în care centrul general de greutate. flexia gambei pe coapsă ajungând la amplitudinea maximă. Pentru a realiza această acţiune. depăşeşte în plan anterior genunchiul piciorului de sprijin şi se încheie o dată cu atingerea punctului maxim al avântării genunchiului spre înainte. Unghiurile şi amplitudinile sunt maxime. astfel încât unghiul dintre gambă şi coapsă se închide maxim posibil în momentul în care genunchiul trece spre înainte în plan vertical de piciorul de sprijin.Faza de impulsie se raportează la momentul în care piciorul se pregăteşte să părăsească solul la terminarea impulsiei. mai exact în momentul în care centrul de greutate depăşeşte verticala. . .Faza de pendulare posterioară începe prin ducerea coapsei piciorului pendulant (care tocmai a terminat impulsia).Momentul verticalei corespunde trecerii centrului de greutate prin verticala ridicată din punctul de sprijin. Ca şi în cazul perioadei de sprijin se distind trei faze sau momente de referinţă în analiza tehnică. această fază este pozitivă în acţiunea piciorului de sprijin. Pentru ca faza următoare să fie eficientă. care este forţa de reacţie. în funcţie de caracteristicile morfologice ale alergătorului şi funcţie de tempoul de alergare. prin flexia gambei pe coapsă.Analiza perioadei de sprijin şi a perioadei de pendulare . A B Poziţia piciorului pendulant în momentul verticalei (A – corect. avântarea genunchiului spre înainte. poate ajunge în punctul maxim în acelaşi timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin. pe care o putem influenţa prin reducerea unghiul de impulsie sau/şi mărirea forţei de impulsie (forţa membrelor inferioare).

Faza de zbor în alergare se defăşoară între două perioade de sprijin. acumulând o inerţie care se adaugă forţei de impulsie a piciorului de sprijin. 4. coapsa ajunge aproape de orizontală. Este un moment foarte important al alergării. cu atât mai sus cu cât viteza alergării este mai mare. şi începe faza de zbor. când piciorul pendulant finalizează avântarea. Dacă la aceasta se adaugă şi mişcarea voluntară şi selectivă a segmentelor. Pentru a avea acţiune cât mai eficientă a membrelor inferioare. în perioada de sprijin şi sunt mici la viteze mari şi mai mari la viteze mici. corpul alergătorului nu realizează vreun contact cu solul. ceea ce înseamnă că acesta se află în perioada de zbor. atunci eficienţa este maximă. Momentul finalizării impulsiei La viteze mari. iar membrele inferioare acţionează în direcţii opuse. transversale. respectiv între sprijinul pe un picior şi sprijinul pe celălalt picior. Şi aici coapsa urcă. celălalt trece înapoi).gambă începe să crească. spre următoarea fază de amortizare. realizează tripla flexie. laterale. Piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre înainte faţă de bazin şi ca urmare a accelerării din finalul impulsiei. în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte. Diferenţa de nivel dintre aceste două faze (înălţimea zborului şi momentul verticalei) indică amplitudinea oscilaţiilor care este acceptată până la 8 cm la alergarea de viteză şi până la 12 cm în alergarea de semifond şi fond. Zborul începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul. situaţie nefavorabilă deplasării rapide. mişcările compensatorii ale segmentelor unui corp aflat în zbor (când unul urcă celălalt coboară. Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi faţă de bazin prin întinderea genunchiului într-o mişcare de “călcare agăţată” din înainte spre înapoi foarte activă. unde va trebui să realizeze avântarea pentru pasul următor. care cere o foarte bună coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor. . astfel încât planul vertical al gleznei să nu depăşească spre înainte planul vertical al genunchiului.1. scurtând la maxim pendulul acestuia. când unul este dus înainte. 19 .2. Oscilaţiile corpului Aceste mişcări ale corpului apar în urma acţiunilor segmentelor corpului în diferite planuri şi anume: verticale. acestea trebuie să acţioneze simultan folosind la maximum.Oscilaţiile verticale se formează în plan sagital şi sunt datorate momentelor de amortizare şi impulsie ale piciorului. pentru a putea fi dus foarte repede spre înainte. Creşterea amplitudinii oscilaţiilor verticale determină o “alergare sărită”.

aceste oscilaţii se compensează prin înclinarea inversă a axei umerilor (centurii scapulare) Oscilaţiile laterale sunt evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt depărtate (pasul este larg). asigurând astfel o viteză de deplasare maximă. cât şi cele două ştafete de 4x100m şi 4x400m.valoarea timpului de reacţie la start.capacitatea alergătorului de a menţine viteza maximă de deplasare cât mai mult timp posibil.12m/s. prin probă. în momentul verticalei. ALERGĂRILE DE VITEZĂ Probele de viteză sunt: 100m. depinde în principal. În practică. când latura care pendulează este mai jos decât cea de sprijin. Echilibrarea acestor oscilaţii este efectuată de axa umerilor care acţionează în sens opus (braţ şi picior opus). . trohanterul mare şi genunchiul piciorului oscilant sunt mai coborâte decât aceleaşi puncte ale piciorului opus. dacă alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează. când partea oscilantă a bazinului trece înaintea celei corespunzătoare piciorului de sprijin. Alergările de viteză urmăresc parcurgerea distanţei precizate. de: . a vitezei. . pentru că favorizează impulsia în pasul de alergare. aceste oscilaţii nefavorabile alergării se pot reduce prin efectuarea contactului cu solul pe axa alergării sau prin rotarea bazinului spre partea piciorului de sprijin. ele au loc în plan transversal şi sunt considerate utile în alergare. în unele cazuri chiar mai mari.realizarea unui raport cât mai bun între frecvenţa şi lungimea paşilor. în anumite limite. 400m. . când se obţine viteza maximă.Oscilaţiile transversale se formează în plan orizontal şi sunt datorate proiectării înainte-sus a bazinului în faza de impulsie. cauzate de prelungirea impulsiei şi implicit a avântării piciorului pendulant. . ALERGAREA PE PARCURS 20 . 200m. Timpul realizat într-o cursă de viteză. SCHEMĂ TEHNICĂ A. Oscilaţiile transversale prea mari. duc la scăderea frecvenţei mişcărilor membrelor inferioare în alergare şi în consecinţă. într-un timp cât mai scurt. Probele sunt valabile pentru participarea masculină şi feminină.Oscilaţiile laterale se formează în plan frontal şi sunt produse de trecerea greutăţii corpului de pe un picior pe altul. În timpul desfăşurării cursei se pot atinge viteze între 9m/s .Oscilaţiile corpului în alergare . de regulă după 30m. STARTUL DE JOS 1 Poziţii şi mişcări 2 Variante tehnice 3 Timpul de reacţie 4 Accelerarea şi lansarea de la start B. adică după lansarea de la start.calitatea lansării de la start (atingerea vitezei maxime pe o distanţă cât mai scurtă de la plecare). ele se evidenţiază în alergare.

Regulamentului. Probele care intră în această categorie sunt: 60m. viteza de reacţie. dintre care menţionăm: a. b. capacitatea de a menţine viteza maximă de alergare. 21 . capacitatea de accelerare (puterea de accelerare) de la start. STARTUL DE JOS Se foloseşte în toate probele de alergare până la distanţa de 400 m. start lansat) . până la finalul cursei. Alergarea de viteză cuprinde următoarele faze: .accelerarea vitezei şilansarea de la start . viteza de deplasare – pe care sportivul poate să o dezvolte în timpul alergării (viteza naximă de alergare). Alergarea în linie dreaptă (start lansat) 2. într-un timp cât mai scurt. rezistenţa specifică. părăsirea startblocurilor c. 400m. Viteza startului de jos nu depinde numai de tehnică ci.interesul atletului de a reacţiona cât mai prompt la pocnetul pistolului de start şi de a dezvolta o viteză de accelerare cât mai mare. mobilitatea. de stadiul dezvoltării forţei explozive. intensitate maximă. b. viteza de execuţie. 1. de capacitatea de concentrare şi reacţie şi disponibilitatea pentru efort.respectarea regulamentului de concurs (referitor la comenzile starterului şi poziţiile care trebuie luate de către atlet). cu intensitate maximă. 100m. FINISUL Alergarea de viteză face parte din exerciţiile ciclice care se desfăşoară pe o durată scurtă.alergarea pe parcurs (alergarea cu viteză maximă. prin care se valorifică calităţile motrice. în sensul atingerii vitezei maxime într-un timp cât mai scurt cu intrare în alergare lansată. startul apropiat şi startul depărtat. Un start rapid şi o accelerare bună au un rol decisiv în probele de sprint. viteza de deplasare. 2. pregătirea pentru start conf. c. 20m. A. Poziţii de plecare şi mişcări de angrenare în alergare Poziţiile şi mişcările succesive pe care le efectuează sprinterul la startul de jos sunt cuprinse în trei faze: a. forţa specifică.finişul (atacul liniei de sosire) Timpul final realizat de atlet într-o cursă de viteză este condiţionat de mai mulţi factori.poziţiile alergătorului la start (startul de jos) .1. . accelerarea şi lansarea de la start – îşi găsesc raţiunea în două cerinţe de bază: . Alergarea în turnantă (start lansat) C.înainte de toate. Variante tehnice Se cunosc trei variante ale startului de jos: startul clasic.

Timpul de reacţie creşte proporţional cu lungimea distanţei de concurs. necesară pentru accelerarea mişcării. formînd cu acesta un unghi de aproximativ 30°. Capul menţine o poziţie naturală. Piciorul din spate are o deschidere între gambă şi coapsă de 100 – 130 °. lungimea. iar unghiul dintre coapsă şi trunchi de 50 – 60°. 1976). In poziţia “gata” unghiul format între gamba şi coapsa piciorului din faţă este de aproximativ 90°. Aceşti paşi se caracterizează prin aceea că rezolvă o viteză accelerată până la atingerea vitezei maxime de care este capabil atletul.40 m distanţă înapoia primului.20 cm de cel din spate. formând cu linia solului un unghi de 40 – 45°. Media timpului de reacţie la probele feminine este mai mare decît cea de la probele masculine. La startul depărtat blocul din faţă este dus mai înapoi 50 .50 secunde. Startul de jos prezintă următoarele avantaje faţă de startul înalt (din picioare). iar cel din spate este adus mai aproape şi fixat la cca. executîndu-se o păşire foarte rapidă) cu o impulsie rapidă care intervine după sprijin şi un lucru energic al 22 .La startul clasic blocul din faţã este aşezat la o distanţă de 30 – 50 cm înapoia liniei de plecare. Tehnica este ca aşezarea piciorului în primul pas să fie după o traiectorie cât mai apropiată solului (talpa piciorului în primul pas este aproape paralelă cu solul. favorizând scoaterea corpului din starea de echilibru (poziţia nemişcată).în poziţia “gata” proiecţia verticală a centrului de greutate al corpului cade foarte aproape pe linia de plecare.60 cm şi fixat la 15 . trunchiul este înclinat faţã de verticalã între 70 şi 75°. iar blocul din spate la aproximativ 30 . Accelerarea şi lansarea de la start O importanţă deosebită pentru realizarea accelerării alergării după start şi realizarea eficienţei lansării de la start o are în mare măsură. într-un timp foarte scurt. Bazinul se ridică cu 15 – 20 cm peste nivelul umerilor.40 – 0. coapsa piciorului oscilant ajunge înainte (sub atlet) în punctul cel mai apropiat de trunchi. frecvenţa şi modul de executare a primului şi următorilor paşi după start.crează condiţii optime pentru declanşarea unei forţe de mare intensitate. Timpul de reacţie Viteza de reacţie sau timpul reacţiei motrice la startul de jos este timpul care se scruge între pocnetul pistolului de start şi momentul în care atletul exercită o anumită creştere sesizabilă a presiunii asupra blocstarturilor. repartiţia greutăţii corporale este făcută în mod egal pe toate cele patru puncte de sprijin: braţe şi picioare. într-un timp cât mai scurt posibil. iar cel din spate 60 – 75°. . Fixarea tălpilor pe blocurile de start trebuie să asigure corpului o viteză de pornire cît mai mare prin presarea explozivă a ambelor picioare (simultan) contra blocstarturilor. La startul apropiat blocul din faţă rămâne ca la startul clasic la 30 – 50 cm distanţă de linia de plecare.Sadovschi. Peretele blocului din faţă este înclinat. 4. 15 – 20 cm de primul. Durata impulsiei este de 0. decontractată. La terminarea fazei de întindere a piciorului din faţă unghiul de impulsie este de 40 – 45 ° (V:Petrovski şi V. . 3. În acest moment gambele sunt paralele.

atletul găsindu-se exclusiv în faza de impulsie ascuţită. .unghiul dintre coapse. Cu cât viteza maximă. Pentru ca atletele să alerge 100 m sub 11. .în momentul verticalei unghiul dintre coapsă şi gambă este de 130-140°.braţul este îndoit din cot.) o viteză de peste 11. de la începerea alergării (“Legea celor 6 secunde” – descoperită încă din 1936. este menţinută la acel nivel mai mult (ideal este pe toată distanţa rămasă).50 m/sec. Tehnica de alergarea în linie dreaptă Capacitatea de performanţă depinde de anumite caracteristici tehnice: .braţelor care asigură o coordonare şi un echilibru al corpului. gamba piciorului este aproape verticală pe sol. în pendularea posterioară şi ceva mai redus în pendularea anterioară. odată dobândită. în momentul plecării este aplecat mult în faţă (atletul are senzaţia de rostogolire înainte eliminată prin lucrul braţelor energic) Creşterea vitezei de alergare este un rezultat al măririi frecvenţei şi lungimii paşilor.corpul este înclinat faţă de planul vertical cu 10-20°. Se constată că după o accelerare puternică pînă în 40-45 m se intră în alergare lansată menţinută cât este posibil până în finalul cursei. la terminarea fazei de impulsie. cu atât posibilităţile de a obţine. . Se consideră că sprinterii de elită nu pot obţine viteză maximă mai devreme de 6 sec. la sfârşitul cursei.Henry).00 sec. pe măsura creşterii vitezei de deplasare. 90 °. iar în momentul aterizării. . B. La startul luat în turnantă alergătorul (pentru a evita inconvenientele provocate de forţa centrifugă) aşează blocurile de start în partea exterioară a culoarului. Această disponibilitate în creşterea vitezei (rezervă performanţială a sprinterului) are corespondenţă nemijlocită cu ceea ce se numeşte rezistenţa de viteză. În primii 2-3 paşi de la start nu avem fază de amortizare tipică pasului lansat. un rezultat superior sunt mai evidente. F.unghiul de impulsie. astfel ca lansarea de la start să se facă în linie dreaptă.proiecţia normală a centrului de greutate cade foarte aproape de punctul de contact cu solul.. iar atleţii (care aleargă în jur de 10.70 m/sec. Deci lipsa totală a elementelor frenatoare.00 sec. se face tot mai mult pe partea anterioară a piciorului. 23 . reducînd componenţa tangenţială frenatoare. la cca. (sau foarte puţin peste) este necesar să obţină o viteză pe secţiuni de 10 m de peste 10. este de 110-120 ° la vitezele cele mai mari (în cursa de 100 m) şi de 90-100 ° la viteze mai reduse (în cursa de 400 m). în finalul fazei.contactul cu solul se face pe pingea. . . Calitatea accelerării (creşterea treptată a vitezei) şi atingerea nivelului maxim de viteză corelează cu nivelul performanţei şi se realizează până în 40 – 60 m. În acest caz direcţia lansării va fi tangentă la linia internă a culoarului de alergare.contactul cu solul. ALERGAREA PE PARCURS 1. la viteze maxime este de 42-45°. . pe o distanţă cît mai lungă.

FINISUL Tehnica sosirii se realizează prin aplecarea energică a trunchiului înainte. ies cu umărul stâng înspre înainte. Apariţia forţei centrifuge este direct proporţională cu pătratul vitezei de deplasare şi invers proporţională cu raza de curbură a turnantei.micşorarea fuleului. Această scădere este provocată de doi factori: . Ca o variantă se constată că unii dintre sprinteri. pe ultimul pas. coborârea centrului de greutate a corpului şi prin ducerea trunchiului uşor înapoi. Alergarea peste linia de finiş se efectuează normal căutînd să fie cât mai degajată pentru a evita o blocare musculară şi a asigura amplitudinea necesară câştigului de spaţiu şi timp. scade. . . Înaintea liniei de finiş se execută cu 1. Trebuie evitată executarea unei sărituri pe linia de sosire. respectiv aşezarea pe sol a întregii tălpii a piciorului.rotarea progresivă a trunchiului astfel ca planul medio-sagital al alergătorului să rămână perpendicular pe tangenta dusă la traiectoria elergării (tangenta arcului de cerc al turnantei). Reducerea vitezei de deplasare se realizează prin scurtarea pasului alergător. Alergarea în turnantă Alergarea în turnantă necesită o cheltuială suplimentară pentru: . comparativ cu viteza în linie dreaptă. fapt care nu stânjeneşte viteza de alergare.5 – 2 m o înclinare energică în faţă câteodată executîndu-se şi o pendulare puternică a piciorului anterior.scăderea frecvenţei paşilor. ceea ce duce la o mai bună echilibrare în intrarea pe linia dreaptă. pe ultima parte a turnantei mai nou.2. Multe curse sunt pierdute din cauza lipsei de abordare tehnică a finişului.învingerea forţei centrifuge. C. la ultimul pas înaintea liniei de sosire. Trunchiul sprinterului. 24 . Viteza în turnantă. mai ales cei cu talie mică.În cursele de 200 m forţa centrifugă (aplicată alergătorului de elită) poate atinge 20 -30 kg. cel mult pe ultimii doi paşi de alergare. se înclină înainte.

„Gata!” şi când toţi concurenţi sunt nemişcaţi. fiind primul de lângă bordura pistei. la linia de sosire.faza scăderii accentuate (90–95 m) Curba vitezei de alergare este rezultanta celor două curbe anterioare şi are trei faze: . La toate probele de viteză este obligatorie plecarea cu start de jos. Când alergarea se desfăşoară în linie dreaptă şi un concurent se abate pe moment de la culoarul său. cu ambele picioare în contact cu blocurile. respectiv la sfârşitul liniei drepte.faza de accelerare . se efectuează în acelaşi loc. Culoarele de alergare sunt atribuite în serii prin tragere la sorţi. 25 . respectiv cu umărul stâng spre interiorul pistei.faza de accelerare (ultimii 3-4 paşi) care este în legătură cu frecvenţa paşilor şi se opune scăderii accentuate a vitezei.faza vitezei descrescînde Prevederile regulamentului de concurs Toate alegările de viteză. mai exact pe culoare. plecarea se efectuează cu start de jos. În probele de alergări de viteză.90-1. are lungimea de 400m şi este formată din două porţiuni rectilinii şi două porţiuni curbilinii. călcarea liniei din stânga a culoarului se consideră infracţiune şi concurentul respectiv este descalificat.10m fiind delimitat de linii late de 5cm. linia interioară (din stânga alergătorului) nu face parte din lăţimea culoarului său. Curba de frecvenţă are trei faze caracteristice: . apreciindu-se că prin aceasta şi-a creat avantaj (a alergat o distanţă mai scurtă decât ceilalţi participanţi). în etapele superioare culoarele sunt ocupate conform performanţelor obţinute în calificări: primii patru performeri aleargă pe culoarele 3.faza scăderii treptate (60-90 m) . se desfăşoră pe pista de atletism. fiecare alergător fiind obligat să-şi păstreze culoarul până la sfârşitul cursei.faza vitezei maximale . Comenzile starterului sunt: „Pe locuri!”.faza de accelerare puternic accentuată (pînă la 45 m) .Trecerea liniei de sosire Există mai multe curbe corespondente unor factori: Curba lungimii fuleului cu trei faze caracteristice: . În stadion. de formă ovală. 5 şi 6.22 (4 picioare). Alergarea se efectuează în sens invers mişcărilor acelor de ceasornic. iar în sală de atletism de 0.faza ascendentă până la maximum (pînă în 25 m) . dacă alergarea se desfăşoară în turnantă. 4. culoarul are lăţimea de 1. dar sosirea pentru toate probele. Pista de alergări este împărţită în culoare. mai ales dacă concurentul în cauză. Culoarele se numerotează de la interior spre exterior. Pista de alergare (turul de pistă). nu a jenat un altul. aceasta nu se consideră o infracţiune. Locul de plecare este diferit. în funcţie de lungimea cursei.faza aproximativ uniformă până la 92-93 m . culoarul 1.

„o singură plecare greşită este îngăduită fără descalificarea unuia sau mai multor atleţi. îl are respiraţia. Care este varianta optimă a tehnicii startului de jos şi care sunt factorii favorizanţi. frecvenţei paşilor şi a vitezei de alergare şi în ce măsură se poate menţine viteza optimă până în finalul cursei de viteză 4. poziţiei startului de jos mediu. 2. Descrieţi cum se face trecerea din accelerarea de la start la alergarea lansată. Un rol decisiv în alergările care solicită efortul de rezistenţă. 26 . întrucât alergătorul poate menţine corpul redresat. în mare măsură. trunchiului şi braţelor. relaxat. iar greutatea se află la toţi alergătorii pe piciorul avansat. La comanda “pe locuri” alergătorii se aliniază la linia de start şi iau o poziţie uşoară de păşire. ce au făcut plecarea greşită. pentru aceasta este necesar ca mişcările alergătorului să fie cât mai economice. atinge planul vertical al marginii interioare a liniei de sosire. va fi descalificat. există riscul unui start greşit). TEHNICA ÎN ALERGAREA DE SEMIFOND ŞI FOND Startul din picioare şi alergarea în faza de accelerare Semifondiştii şi fondiştii pornesc în cursă cu start din picioare. 5000m şi 10000m (fond). Trenul superior este flexat. Cum obţinem un finiş optim şi eficient. înainte de pocnetul pistolului. respectiv ritmul respirator. aceasta este considerată o plecare greşită. Dacă un concurent începe mişcarea sa de plecare. La comanda “gata”.195km (mare fondmaraton). Comentaţi coordonatele curbelor lungimii fuleului. 42. tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu. Acesta ridică mai puţine cerinţe tehnice decât startul de jos. indiferent ce atlet face o plecare greşită în alergare. Comparaţi alergarea în linie dreaptă cu alergarea în turnantă 5. ALERGĂRILE DE SEMIFOND ŞI FOND În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raţională a efortului. AUTOEVALUARE 1. trasată perpendicular pe liniile culoarelor. Sosirea este marcată pe pista de alergări printr-o linie lată de 5cm. ulterior. se accentuează îndoirea genunchiului avansat. pentru a se reuşi parcurgerea unor distanţe medii. Greutatea corpului se repartizează pe ambele picioare. dar eficiente în acelaşi timp. Concurenţii vor fi clasaţi în ordinea în care o parte a trunchiului.starterul va declanşa focul de pistol sau semnalul de plecare. mari şi foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă. Aceasta corespunde. sau se află deja peste piciorul avansat. de cele mai multe ori. La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină şi feminină în următoarele curse: 800m şi 1500m (semifond). pentru acea alergare”. (În cazul unei pauze lungi între cele două comenzi la deplasarea în continuare a greutăţii înainte. 3.

După pocnet, corpul ia o poziţie aplecată, confortabilă, în corelaţie cu extensia picioarelor şi pendularea de avansare a piciorului posterior. Flexarea este mai pronunţată dacă fazei de accelerare i se acordă importanţă mai mare, dar în general, odată cu creşterea distanţei scade şi rolul fazei de accelerare. Acţiunea picioarelor este secondată de cea a braţelor care, pendulează energic, susţinând lansarea prin alergare accelerată spre o poziţie cât mai avantajoasă încă de la debutul cursei; cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât spaţiul de lansare este mai scurt (la 800m lansarea acoperă 100-120m; la fond aceasta durează 30-50m). Particularităţi ale tehnicii de alergare pe parcurs În alergarea de semifond şi fond, toate mişcările urmăresc realizarea economiei de efort. Tehnica este raţională, cînd evită mişcările neeconomice, ineficiente. Modul de aterizare a piciorului depinde de lungimea fuleului, ca şi de viteză. Semifondiştii ca şi fondiştii aterizează aproape de planul proiecţiei verticale a P.G.G. Prin creşterea distanţei de alergare, piciorul aterizează cu talpa paralelă faţă de sol. Semifondiştii ating solul întâi cu ristul exterior al tălpii mediane. Scurt timp după primul contact cu solul , greutatea corpului apasă pentru o clipă toată talpa pe sol. Flexarea uşoară a genunchiului ce apare în faza de sprijin anterioară dispare în urma producerii extensiei în faza de sprijin posterior. Trenul superior nu este flexat decît foarte puţin, sau chiar deloc (85-90 °) în timpul alergării. Braţele sunt îndoite în aşa măsură încât să sprijine mişcările de alergare. Este indiferent dacă ele pendulează paralel sau se mişcă puţin în faţa corpului. Colaborarea uşoară (la mişcare) a centurii scapulare nu este considerată ca greşeală. În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat prin uniformitate şi constanţă; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine mică şi uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puţin energice. Lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcţie de particularităţile alergătorului. Contactul cu solul nu trebuie să fie dur, aspect ce se poate realiză prin micşorarea forţei tangenţiale, respectiv prin aşezarea piciorului în faza de amortizare, cât mai aproape de proiecţia verticală a centrului general de greutate a corpului. Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare; în acest scop, la alergarea pe 800m, cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba de 1500m, unii alergători aşază piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a labei piciorului, urmând derularea întregii tălpii; în probele de fond şi mare fond, contactul se ia pe călcâi, urmând apoi derularea pe talpă. În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se întinde complet sau se extinde complet dar nu energic; coapsa piciorului pendulant se ridică sub orizontală, la 75º, fiind avântată înainte, gamba deplasându-se sub propria greutate. În alergările de rezistenţă, trunchiul este păstrat la verticală (uşor înclinat uneori la alergarea pe 800m), umerii sunt relaxaţi, iar braţele îndoite la 90º şi uşor depărtate de corp, pendulează înainte şi înapoi degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând deplasarea. Poziţia trunchiului, a braţelor şi a capului, care trebuie să se afle în prelungirea trunchiului favorizează respiraţia; este de subliniat rolul respiraţiei care trebuie să fie ritmică şi profundă, accentuându-se expiraţia, care va angrena automat şi inspiraţia. Finişul şi sosirea

27

În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de alergarea de viteză. Finişul se declanşează în funcţie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanţe mai modeste la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu aceeaşi abordare tehnică de la alergarea de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de fond şi semifond se desfăşoară pe pista stadionului. Plecarea în toate probele din această grupă se efectuează cu start din picioare, cu respectarea comenzii: „Pe locuri!”, urmată de pocnetul pistolului starterului. Pocnetul pistolului este lansat după ce starterul s-a asigurat de faptul că toţi concurenţi sunt nemişcaţi şi în poziţie corectă de plecare. La start concurenţii sunt obligaţi să-şi ocupe neîntârziat locurile înapoia liniei de start; o singură plecare greşită (înaintea pocnetului pistolului) este tolerată fără descalificarea unuia sau mai multor alergători, care au greşit, dar repetarea greşelii de către orice atlet, va atrage descalificarea acestuia. În proba de 800m plecarea se face pe culoare, iar alergarea se păstrează astfel, doar pe parcursul primei turnante, respectiv până la linia de părăsire a culoarelor (linia lată de 5cm, ce traversează pista), după care se trece în alergare în pluton, la „coarda din stânga” (lângă bordură pe culoarul 1 şi 2) . La proba de 1500m plecarea se efectuează în linie dreaptă, pe când la probele de 5000m şi 10000m, locul de start este marcat de o linie curbă, astfel încât fiecare concurent pleacă la aceeaşi distanţă de sosire. La aceste alergări plutonul se formează la începutul cursei, prin lansarea de la start. Orice alergător care îmbrânceşte un alt concurent, îi taie calea sau îl obstrucţionează, în aşa fel încât îi incomodează înaintarea, este pasibil de descalificare din probă. În alergările de semifond şi fond, depăşirea unui concurent se face de obicei prin dreapta adversarului; când se întâmplă prin stânga adversarului, trebuie să existe spaţiu suficient pentru a nu îmbrânci sau jena alergătorul aflat în faţă, fapt ce ar atrage descalificarea. Când intenţia de depăşire este regulamentară (prin dreapta), iar concurentul aflat în faţă se opune alergând în lateral (tăind calea) sau întrebuinţând alte mijloace care să-l jeneze pe adversar în deplasare, va fi de asemenea descalificat. În proba de 800 m, în scopul evitării busculadelor de la plecare, prima turnantă este parcursă pe culoare. Ieşirea din turnantă este marcată de o linie transversală după depăşirea căreia concurenţii vor putea ocupa orice loc pe pista de alergări. AUTOEVALUARE 1. Descrieţi startul specific al alergării de semifond şi fond. 2. Descrieţi pasul dublu de alergare la semifond şi fond. 3. Descrieţi secţiunile la nivel de tren superior în alergarea de semifond şi fond. ALERGAREA PE TEREN VARIAT Este condiţionată de corectitudinea alergării. Tehnica alergării pe teren variat este acea de la alergarea de fond. Deosebirile care intervin în pasul alergător, între tehnica de fond şi tehnica

28

alergării pe teren variat, se datoresc necesităţii adaptării acesteia la natura solului şi la relieful terenului. Cerinţe: - păstrarea echilibrului general al corpului pe toată durata alergării, indiferent de relieful terenului; - necesitatea unei economii de forţe în condiţiile date. Alergarea pe teren variat se întâlneşte sub forma ei organizată, crosul, din punct de vedere tehnic are aceleaşi faze ca ale alergării de concurs: - startul - lansarea de la start - alergarea pe parcurs - finişul - sosirea Plecarea se face din picioare la comenţile starterului: “pe locuri”, comandă la care alergătorul ia o poziţie asemănătoare cu cea descrisă la alergările de semifond şi fond. Pentru aducerea sportivului în poziţia dorită în pluton sunt executate o serie de mişcări asemănătoare cu cele de la semifond şi fond. Alergătorul este nevoit de multe ori să adapteze conştient tehnica obişnuită de alergare pe pistă la aceste situaţii. Două situaţii impun cu necesitate schimbarea tehnicii: - natura solului - relieful terenului Pe traseele de cros se întâlnesc terenuri acoperite de iarbă, frunze, terenuri cu solul moale (arături, nisipuri), terenuri în pantă (urcuşuri sau coborâşuri mai line sau mai abrupte), obstacole naturale sau artificiale,etc. În cazul terenurilor cu solul moale, afânat, pe soluri nisipoase, neconsolidate, pe arături, pe terenuri acoperite cu straturi groase de frunze contactul cu solul se ia pe toată talpa deodată, iar în timpul împingerii talpa nu se derulează complet. Acest fel de aşezare a piciorului pe sol are avantajul că oferă alergătorului, în permanenţă, o suprafaţă de sprijin mare, evitându-se afundarea în terenul prea moale. În aceste cazuri frecvenţa paşilor creşte şi ca atare lungimea lor se micşorează. Trunchiul este mult mai aplecat înainte decât în alergarea de fond, iar braţele ajută acţiunea picioarelor prin mişcări mai scurte şi energice. Pentru menţinerea unui echilibru corespunzător braţele sunt ţinute departe de trunchi iar privirea cercetează în permanenţă terenul din imediata apropiere. Pe arătură este mult mai bine să se calce între brazde, unde terenul este mai tare. La urcuş pasul de alergare este mult scurtat (cu cât panta este mai înclinată cu atât pasul este mai scurt), iar împingerea de la sol de cele mai multe ori este incompletă. În caz contrar este necesar un efort mai mare care duce la oboseală. Contactul cu solul se face numai pe pingea. Genunchiul piciorului liber este ridicat mai sus, gamba făcând un unghi mic cu coapsa. Trunchiul este aplecat înainte, ănclinaţia fiind cu atât mai mare cu cât panta este mai abruptă. Un pas mai scurt cu o frecvenţă mai mare aduce în acest caz foloase mai mari. Dacă panta este excesiv de înclinată, alergarea ia aspectul unei căţărări. La coborâşuri, dacă panta este lină, alergătorul se va lăsa dus la vale. Acest lucru necesită adoptarea unui pas mai lung. Când panta este deosebit de înclinată se utilizează paşi mai scurţi, însă cu o frecvenţă ridicată. Contactul cu solul este luat întâi cu tocul, după care urmează o derulare completă a labei piciorului, fără a termina mişcarea de împingere în piciorul de sprijin.

29

în alergarea pe teren variat. în măsura în care natura obstacolului permite acest lucru. este strâns legat de pregătirea şi posibilităţile alergătorilor. garduri vii. etc. gropile şi băltoacele sunt trecute printr-un pas sărit. Obstacolele care depăşesc înălţimea de 1 m sunt trecute şi cu ajutorul braţelor. Trecerea obstacolelor aflate pe parcurs (şanţuri. derularea labei piciorului nu este completă. Se recomandă ca acţiunea de trecere a obstacolelor să nu modifice prea mult ritmul şi structura generală a alergării. pe distanţe cât mai reduse în raport cu obstacolul. Finişul. în teren moale. Finişul poate începe cu 150-200 m sau chiar mai mult înaintea sosirii.) ridică probleme care trebuie rezolvate spontan cu cheltuială minimă de energie dar cu maximum de eficacitate. Trecerea obstacolelor se execută după o accelerare în prealabil. contactul cu solul se ia pe toată talpa. sunt trecute prin călcare dacă obstacolul este de exemplu un pom răsturnat sau prin păşire ca în cazul gardurilor vii. băltoace. copaci răsturnaţi. Braţele sunt ţinute departe de trunchi. Obstacolele mari. obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare. Şanţurile. nisipos trunchiul este vertical. mai ales atunci când panta este foarte înclinată. 30 . boschetelor. în funcţie de înclinaţia pantei. înalte de 70-90m cm.În alergarea la vale trunchiul este menţinut aplecat pe spate. procedeu mai economic şi mai sigur. iar impulsia nu va fi forţată.

. Cu excepţia plecării şi sosirii. este dificilă elaborarea unei standardizări precise. parcursul nu va cuprinde linii drepte lungi. apă şi alte răcoritoare vor fi dispuse la plecarea şi sosirea în cursă. 3. câmpii.8 km pentru juniori. cu viraje largi şi linii drepte scurte. . sunt în jur de: . Distanţele recomandate de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism. apelându-se la comenzile de la probele de alergări de rezistenţă. pentru alergările de cros. În stabilirea clasamentului pe echipe. 2. Semnalul de plecarea în alergare este pocnetul pistolului. În toate alergările. care să vizeze regulile pentru această probă.6 km pentru senioare. relieful terenului.Prevederile regulamentului de concurs Având în vedere circumstanţele foarte variate în care se desfăşoară probele de cros. membri fiecărei echipe aliniindu-se apoi în şir. . traversarea drumurilor publice fiind redusă. acoperite cu iarbă. izlazuri cu obstacole naturale şi dacă este posibil. Parcursul este stabilit pe terenuri deschise. câştigătoare este cea care însumează cel mai mic număr de puncte. AUTOEVALUARE 1. Precizaţi fazele alergării pe teren variat. fruzişuri groase). crosul se va desfăşura pe un traseu uşor ondulat. Startul şi adaptarea tehnicii la situaţiile ivite – natura solului. locurile la linia de start vor fi trase la sorţi.12 km pentru seniori. Modul de trecere a obstacolelor de pe parcurs TEHNICA ÎN ALERGAREA DE GARDURI 31 . traseul va evita obstacolele foarte grele (gropi adânci.4 km pentru junioare. urcuşuri sau coborâri periculoase.

şi 400 m. la limita de finiş. Performanţa rezultatului sportiv depinde în aceste condiţii.faza de zbor peste gard să se desfăşoare într-un timp cât mai scurt.– pentru bărbaţi şi 100 m. . O serie de cerinţe stau la baza structurii tehnicii. (pasul peste gard).alergarea între garduri .finişul Aceste porţiuni trebuie să fie stăpânite bine pentru a valorifica calităţile psiho-motrice ale alergătorilor. . în principal. . Scopul cel mai important pentru tehnica alergării este menţinerea vitezei prin modificarea cât mai imperceptibilă a alergării normale (de viteză). rapid şi sigur sub formă de păşire. de o păşire caracteristică. . .păşirea peste gard .timpul accelerării până la primul gard. FINISUL Alergarea de garduri este o alergare de viteză în care ritmicitatea paşilor este întreruptă după un număr precizat de cicluri.g. . indiferent de proba la care ne referim. Aterizarea după gard C.atacarea primului gard .g.timpul de reacţie la start.Este alergarea cu tehnica cea mai dificilă deoarece alergătorul trebuie să se adapteze la o serie de dispoziţii regulamentare pentru a parcurge porţiuni tipice pentru tehnică.timpul alergării de la ultimul gard. ALERGAREA INTRE GARDURI D. SCHEMĂ TEHNICĂ A. . Atacul gardului 2.g. CGG în planul deplasării să fie rectiliniară. . Esenţa tehnicii în pasul peste gard este ca pierderea vitezei de deplasare să fie cât mai mică. de viteza de deplasare pe plat şi de viteza de trecere a gardurilor. 32 .startul . PASUL PESTE GARD 1.timpul de trecere (zbor) peste garduri. în raport cu nivelul (înălţimea) normal din timpul alergării pe plat. şi 400 m.corpul şi mai ales bazinul să se ridice cât mai puţin în faza de trecere peste gard. Trecerea peste gard (Zborul) 3. O apreciere mai detaliată a factorilor care determină performanţa (în proba de garduri) se poate face ţinând cont de suma formată din: .Printre acestea enumerăm: .atacul gardului să fie realizat fără pierderea vitezei dobândite în alergare. STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START B.– pentru femei.timpul de parcurgere a celor 9 intervale (spaţii) dintre cele 10 garduri.aterizarea după gard să se facă într-o poziţie favorabilă reluării alergării.g. Conform Regulamentului probele care intră în această categorie sunt: 110 m.

Faţă de aceste cerinţe hurdlerul.Alţi factori determinanţi se referă la: . în această situaţie. la comanda “gata”. în tot acest timp. impunîndu-se o apropiere a blocstartului din faţă în raport cu linia de plecare. Acestea se fac printr-o serie de rotaţii cu caracter compensatoriu datorită cărora îşi poate menţine. distanţa de la start până la primul gard este parcursă din 8 paşi.g. şi 100 m. Timpul de zbor minim. Atacarea primului gard De obicei.veteza de execuţie a trecerii gardului şi reluării alergării între garduri. şi de înălţarea minimă a centrului general de greutate al corpului.viteza de deplasare .apariţia în prima parte de accelerare în faţa alergătorului a primului gard şi trecerea acestuia cât mai rapidă. . . O schemă cu lungimea paşilor de la start până la primul gard pune în evidenţă: . Totuşi la probele de 110 m. garduri există unele deosebiri care sunt condiţionate de: . în raport cu penultimul pas. O sistematizare de ordin didactic a pasului peste gard ne oferă următoarea schemă: . Acesta depinde de valorificarea integrală a vitezei orizontale dobândită în alergare până în faţa gardului.talia alergătorului . Atleţii înalţi parcurg această distanţă în 7 paşi. adeseori. Adaptarea poziţiilor în startul de jos precum şi mişcările succesive pe care le face atletul este efectuată în linii mari asemănător cu acelea prezentate la alergarea de viteză. STARTUL ŞI LANSAREA DE LA START Până la primul gard trebuie parcursă o porţiune de 13. dar cu anumite particularităţi. Caracteristicile tehnicii pasului peste gard sunt determinate de următoarele cerinţe: a. ridică bazinul mai mult peste nivelul umerilor.72 m care trebuie atinsă cu o viteză cât mai mare posibilă. Aterizarea corectă şi eficientă după gard este asigurată de succesiunea (structura) mişcărilor executate de segmentele mari ale corpului în faza de zbor. iar la startul cu 7 paşi cu celălalt picior în faţă. un echilibru general al corpului în raport cu traiectoria centrului general de greutate. spre deosebire de sprinter.g. acest lucru permiţînd îndreptarea progresivă şi suficientă a trunchiului pînă la apropierea de primul gard. Aterizarea după gard într-o poziţie favorabilă reluării alergării.trecerea propriu-zisă a gardului 33 . B. La startul cu 8 paşi de accelerare atletul se aşează cu piciorul puternic (de bătaie) în faţă. PASUL PESTE GARD (PĂŞIREA) Trecerea peste gard trebuie să fie o continuare armonioasă a paşilor de alergare obişnuiţi.atacul gardului .scurtarea ultimului pas din faţa gardului.creşterea progresivă a lungimii paşilor (exclusiv ultimul pas). A. b. printr-o acţiune de atac eficientă. pe fondul măririi treptate a lungimii paşilor şi creşterea frecvenţei acestora.asigurarea unei aterizări după primul gard care să creeze premizele cele mai favorabile pentru ritmul cel mai eficient de alergare pe întreaga distanţă. printr-o traiectorie întinsă.

este de 0. ceea ce produce o curbă nu tocmai avantajoasă peste gard a punctului de greutate a corpului. Cauza unei îndoiri prea puternice este. în flexia dorsală. Atacul gardului. .25 m la bărbaţi şi 1. În cadrul acestei faze remarcăm o prelungire a fazei de impulsie care duce la: . . piciorul de bătaie.avîntarea piciorului de atac în linia de trecere a garului. Braţul din 34 . determinînd.g. în faza de zbor. pe fondul acestei mişcări. iar în proba de 100 m.12 sec. Fără întârziere.11 – 0. îndoit puternic din articulaţia genunchiului. ci îndoit din genunchi.aplecarea trunchiului înainte în linia de trecere a gardului. Varianta la utilizarea piciorului de atac. spre înainte-sus. distanţa de la locul de bătaie până la gard este cuprinsă între 2. Acţiunile aferente atacului gardului la proba de 400 m sunt mai reduse ca amplitudine şi mai puţin energice în raport cu cele de la 110 m. depăşind planul frontal al trunchiului. Durata sprijinului pe piciorul de impulsie înainte de desprinderea pentru trecerea peste gard la cei mai buni alergători (bărbaţi) din lumne. o traiectorie mai înaltă a C. printr-o mişcare specifică de dezaxare din articulaţia coxofemurală. piciorul de atac începe acţiunea de coborâre. gamba piciorului de atac se întinde din articulaţia genunchiului spre înainte concomitent cu întinderea din cot a braţului opus piciorului de atac. declanşează o mişcare accelerată de îndoire din articulaţia genunchiului şi de “tragerea” lui prin lateral-înainte-sus.G.g. ajungând cu linia coapsei deasupra orizontalei.- aterizarea 1.piciorul de atac. la terminarea fazei de impulsie.G. elanul prea lent al gambei sau mobilitatea insuficientă a articulaţiei şoldului.12 – 0. . cel mai frecvent.05 şi 2.proiecţia verticală pe sol a C. în consecinţă. este de 120-130°.G.. cu o “întârziere” voită. în proba de 110 m. iar trunchiul se află în cea mai aplecată opoziţie. timp în care piciorul “remorcat” îşi continuă excursia.13 sec. Dacă îndoirea este redusă nu apar dezavantaje tehnice deosebite. Trecerea peste gard (zborul) Trecerea gardului reprezintă în fond acţiunile pe care atletul le face în faza de zbor (faza fără sprijin) peste gard Imediat după ce piciorul de impulsie s-a desprins de pe sol.95 şi 2.G.unghiul dintre coapse. este avântat înainte-sus.unghiul de impulsie este mai mare comparativ cu acela al pasului lansat de viteză. . (femei) este de 0. 2. cu tendinţa de a ajunge din urmă piciorul de atac. În aceleaşi probe.g.. în prima parte a fazei de oscilaţie anterioară.extensia segmentelor piciorului de desprindere tardivă. Dar o îndoire puternică îngreuiază o puternică aplecare a trunchiului înainte. celălalt picior îşi încheie acţiunea de atac prin întinderea completă din articulaţia genunchiului. în momentul terminării fazei de impulsie cade înaintea suprafeţei de sprijin. . Cînd călcâiul piciorului de atac atinge planul vertical al gardului deasupra stinghiei odată cu mâna opusă. . rămas în urmă – jos. dezaxatlateral şi îndoit din genunchi. cu talpa înainte şi cu vârful în sus. dar foarte energică.05 m la femei. La mulţi alergători de garduri piciorul de atac nu este întins după elan.

Date spaţio-temporale referitoare la faza pasului peste gard măsurate la C. Se constată că o impulsie energică înspre gard favorizează viteza de execuţie a piciorului de “remorcă” în trecerea peste gard. piciorul pe care se aterizează este complet întins şi vertical în prelungirea liniei trunchiului (contactul cu solul se face exclusiv pe partea anterioară a pingelii). numărul gardului la care se face înregistrarea (de regulă valorile cele mai bune sunt 35 . de îndată ce a depăşit cu gamba linia gardului. Aterizarea Aterizarea.partea piciorului de bătaie se îndoaie uşor din articulaţia cotului şi este tras prin lateral-înapoi.50m. după ce şi el depăşeşte linia gardului (cu coapsa. în timp ce piciorul de atac coboară. contribuind. la echilibrul dinamic al corpului în zbor. De aceea. atinge în traiectoria lui punctul maxim faţă de sol înaintea stinghiei gardului la 0.50 m (= 40%) este distanţa de după gard. gamba acestuia formând cu coapsa un unghi de aproximativ 90°.10 – 2. un câştig de timp nefiind posibil decît printr-o aterizare activă a piciorului de atac. lungimea pasului de gard este de 3. căci nevoia de a lungi paşii între garduri poate provoca scăderea vitezei de alergare. Lungimea pasului peste gard Alergătorii care posedă calităţi atletice trebuie să caute să scurteze planarea peste gard. îşi păstrează rolul de compensare în realizarea în continuare a echilibrului dinamic al întregului sistem. este “tras” în continuare înainte-sus spre linia mediană a corpului. fază hotărâtoare pentru reluarea alergării în cele mai bune condiţii. iar piciorul care a jucat rol de remorcă se află impetuos propulsat înainte într-o flexie puternică a coapsei pe bazin.83 la unii din cei mai buni alergători de garduri au arătat că în cursele bărbaţilor cît şi în cele ale femeilor C. se caracterizează prin următoarele: Piciorul de atac. O înaltă frecvenţă a paşilor între garduri este oricum baza rezultatelor bune.G. gamba şi laba paralele şi razante cu stinghia). 1. printr-o mişcare de rotaţie compensatorie.. In momentul impactului cu solul trunchiul atletului este vertical sau foarte puţin aplecat înainte.00 – 1. coboară activ cu talpa orientată spre sol. genunchiul şi coapsa lui atingând punctul cel mai înalt din traseul de zbor (aproape de nivelul umărului). din motive tehnice. Scurtarea distanţei de atac a gardului nu este o modalitate acceptabilă. Acţiunile de trecere a gardurilor în proba de 400 m sunt încadrate în structurile menţionate mai înainte cu deosebirea că sunt efectuate la parametrii de viteză şi amplitudine mai reduşi în raport cu probele de 110 şi 100 m g. În general.g.g. aterizarea activă nu este tocmai avantajoasă. în coordonare naturală cu acţiunea picioarelor.20 m (60%) măsoară până la gard şi restul de 1. Celălalt picior. Aterizarea se face la distanţa de 1.10-0. La acelaşi individ variaţia intervine în funcţie de “tăria” cursei. Circa 2.. Braţele deschise larg în plan antero-posterior. pentru alergătorii mai puţin rapizi sau constitutiv mai slabi.M. rămânând întins din articulaţia genunchiului.20 m.30 – 1.40 – 1.50 m dincolo de gard la proba de 110 m.G. Acest câştig de timp echivalează cu o distanţă mai mică a punctului de aterizare după gard şi cu o distanţă relativ crescută de atac a gardului. unele condiţii atmosferice.25 m la proba de 100 m. 3.

astfel: .primul pas (după aterizarea din pasul peste gard) este cel mai scrut. numărul paşilor invariabil este de 3.al doilea pas este cel mai lung. în special înălţimea atletului şi lungimea picioarelor.înregistrate la gardurile 3-5) şi nu în ultimul rând. . În cursele de 110 m. ALERGAREA ÎNTRE GARDURI Numărul paşilor între garduri este variabil şi este determinat de specificul cursei şi de însuşirile fizice ale atletului. .g.ultimul pas (al treilea) care precede bătaia pentru a trece următorul gard este mai scurt decât al doilea.g. iar în cursele de 400 m g acesta variază între 13 şi 17 (de regulă 13-15 paşi în cursele bărbaţilor şi 15-17 în cursele femeilor). în funcţie de indicii antropometrici. şi 100 m. C. În cursele de 110 m şi 100 m g. 36 . executarea celor 3 paşi de alergare se caracterizează printr-o structură specifică şi tipică determinată de lungimea diferită a fiecărui fuleu.

ceea ce înseamnă de 2. Această accelerare. Pentru a intra în zona de sprint este necesară o coborâre foarte rapidă după gard cu o poziţie cât mai aplecată şi mai echilibrată a corpului. punctul de aterizare. În cursa de 400 m g se remarcă o corelaţie între numărul de paşi între garduri . Aplecarea trunchiului cu pieptul înainte pe linia de sosire se face pe ultimii doi paşi.ritmul de paşi intre garduri se bazează.20 m pasul peste gard.Analiza parametrilor de timp în cursele de garduri se face folosind aşa-numitele unităţi de ritm care sunt cuprinse în cursă. respectiv 8. rezultă că hurdlerii au resurse de accelerare a vitezei în zona sprintului final. Baza performanţei de 400 m garduri este rezultatul de 400 m plat. media lungimii paşilor între garduri . Deoarece viteza în ultima unitate de ritm (între gardul 9 şi 10) este în medie 8. 15 sau 17 paşi. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de garduri se desfăşoară pe culoare. . Accelerarea vitezei de alergare de la start nu se termină în distanţa de până la primul gard (componenta “apropiată”).distanţa până la primul gard (45 m) se parcurge cu 22 de paşi (mai rar cu 21 şi 23 de paşi). pe 13. media distanţelor de la gard până la locul de aterizare dincolo de gard .50 m/s. conform indicaţiilor din tabelul Distanţa Distanţa Distanţa de Înălţimea 37 .25 m/s la femei. la cei mai mulţi atleţi. media distanţelor de la locul de desprindere (bătaie) până la gard . . O unitate de ritm începe din momentul aterizării după gard şi se sfîrşeşte în momentul aterizării după gardul următor.40 – 2. se constată o reducere a vitezei pe ultima parte a cursei. a unui nou gard peste care atletul este obligat să treacă. De asemenea. Aceasta se realizează pe baza creşterii frecvenţei paşilor. Ea continuă. în condiţiile specifice cursei caracterizate prin intervenţia. ALERGAREA DE 400 m GARDURI Are particularităţi în ceea ce priveşte : . se încheie după unităţile (ciclurile) de ritm cuprinse între gardurile 4 şi 5.ritmul cu 13 paşi necesită un fuleu de 2.90 m/s. FINIŞUL Finişul sau sosirea se referă la parcurgerea distanţei de la ultimul gard.poziţia blocstarturilor orientate pentru plecarea în turnantă.14 m. Un număr impar de paşi are avantajul că evită schimbarea funcţională a picioarelor. de regulă. tot la 9. Majoritatea aleargă cu 15 paşi între garduri. până la linia de sosire. .45 m şi o alergare înaltă care produce oboseală.45 m/s la bărbaţi şi 8. Sunt dispuse zece garduri pe fiecare culoar.15 m pentru fiecare pas şi 3. în unităţile de ritm 8-10. numărul paşilor de alergare de la start până la primul gard şi numărul paşilor de la ultimul gard până la linia de sosire . iar de la ultimul gard până la sosire este de 8.10 – 2.

el răstoarnă intenţionat un gard. iar alergătorul se află în aşteptarea obiectului de schimb. Suma performanţei (timpului) în proba de garduri este formată din următorii timpi: Care sunt cerinţele care stau la baza structurii tehnicii? Descrieţi structura tehnicii startului de jos în proba de garduri. Probele clasice de ştafete sunt atât pentru participare masculină. cu mâna sau cu piciorul. atrage după sine descalificarea. se desfăşoară cu: .50m 12. 3. Fiecare echipă are patru alergători. cât şi pentru cea feminină: 4x100m şi 4x400m. purta şi transmite „băţul de ştafetă”.00m 0. 4.g. Dacă un concurent trece piciorul sau gamba mai jos de planul orizontal al gardului sau dacă după părerea judecătorului arbitru. Alergătorul care poartă şi urmează să ofere băţul de ştafetă celui mai apropiat partener are rol de aducător. 4x800m. .g. cu intenţie vădită. care au misiunea de a primii. numite neclasice. 38 .g.02m 1.. 4x400m. Alergarea între garduri redată prin lungimea fiecărui fulei şi diferenţierea tehnică între cursa de 110 m. Toţi concurenţii încep cursa cu start de jos.g.67m 100mg (F) 13.762 (F) Distanţele regulamentare la alergarea de garduri (masculin/feminin – seniori) Proba Toate alergările de garduri se desfăşoară pe culoare şi fiecare concurent trebuie să-şi păstreze culoarul de la un capăt la altul al alergării. Alte prevederi sunt identice cu cele de la alergarea de viteză. dar doborârea gardurilor.05m 0.72m 9.00m 40.schimburi inegale: . Care este specificul finişului în cursa de garduri? ALERGĂRILE DE ŞTAFETĂ Ştafetele sunt singurele probe din atletism care se desfăşoară pe echipe. are rol de primitor. – (idem aterizarea) 5.400m+300m+200m+100m. Alte ştafete.00m 8. .schimburi egale: 4x200m. şi 100 m.914 (M) (M şi F) 0. un obiect cu formă şi dimensiuni stabilite prin regulamentul concursurilor de atletism.800m+400m+200m+100m. conform comenzilor specifice alergărilor de viteză. 6.până la între garduri la ultimul gardurilor primul gard gard la sosire 110mg (M) 13. 2. AUTOEVALUARE 1.84 400mg 45m 35.g. Structura tehnicii trecerii peste gard şi diferenţierile tehnice în proba de 110 m.14m 14. atletul va fi descalificat. şi 400 m. pentru a-l primi şi purta-oferi la rândul său. Se înţelege că în acest caz un alergător poate răsturna toate gardurile de pe culoarul său şi rezultatul obţinut să fie valabil. 100 m.

care se efectuează în plină viteză datorită unor starturi lansate. .vitezele celor doi alergători de schimb proxim. se termină cu 10 m după linia de marcare a distanţei de 100 m şi este însemnat cu o linie albă pe culoar. în ceea ce priveşte valoarea vitezei de deplasare. băţul de ştafetă trebuie transmis în interiorul unei porţiuni de 20 m. ale celor doi sprinteri. toţi alergătorii trebuie să fie foarte buni sprinteri şi să „comunice” eficient. performanţa depinde de omogenitatea membrilor echipei. Schimbul mixt (combinat Frankfurtez) Alergarea de ştafetă cuprinde.viteza aducătorului şi a primitorului.conform modului în care se realizează predarea – primirea (de jos în sus/de sus în jos). .conform modului în care este purtat băţul pe parcursul alergării de fiecare alergător.5m. care trebuie să fie egal cu lungimea braţelor întinse. Apreciind analitic. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII B. MODALITĂŢI (VARIANTE) DE SCHIMB 1. Analiza tehnicii predării băţului de ştafetă se face sub anumite aspecte şi anume: . ideal este ca viteza aducătorului să fie mai mare decât a primitorului. Spaţiul de schimb începe cu 10 m înainte. respectiv 11. . A. schimbul făcându-se de partea braţului care ţine băţul (schimbul de aceiaşi parte/schimbul alternat). respectiv să realizeze cele mai sigure şi eficiente manevre de predareprimire a băţului de ştafetă. valoarea rezultatului în probă depinde. Schimbul exterior 2. . Eficienţa tehnicii schimbului este condiţionată de următoarele 39 . Schimbul interior 3. SCHEMĂ TEHNICĂ A. de: . Alergătorul care preia băţul de ştafetă are dreptul să pornească cu 10 m înainte de spaţiul său de schimb propriu-zis. iar după efectuarea schimbului alergătorul care a predat ştafeta trebuie să rămână pe culoarul său până ce toate echipele au efectuat schimburile.În probele de ştafetă.eficienţa tehnicii schimburilor. următoarele probe: 4 x 100 m şi 4 x 400 m. în momentul efectiv al manevrei de predareprimire. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA TEHNICII Performanţa în alergarea de ştafetă depinde: .mărimea distanţei dintre cei doi alergători. În echipă.valoarea de sprinter a fiecărui component al echipei. care să fie viteză maximă. se folosesc doua procedee şi anume: schimbul de aceiaşi parte şi schimbul alternativ Tehnica alergării de ştafetă este influenţată de regulamentul de concurs. care pot fi cel puţin egale. atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. După modul în care se ţine băţul pe parcursul alergării schimbul făcându-se pe partea braţului în care este purtat băţul.

distanţa între aducător şi primitor (în momentul schimbului) să fie de 1 – 1.0 sec. în mâna stângă a primitorului.9 sec.se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător. schimbul interior şi schimbul mixt. dacă există diferenţă între viteza maximă a doi coechipieri alăturaţi atunci coechipierul cu valoarea cea mai bună va indeplini rolul de aducător. Cîştigul de timp pentru întreaga ştafetă. şi mai puţin. Aşadar.interior Schimbul de aceiaşi parte – exterior . în cele 3 schimburi care se efectuează. MODALITĂŢI (VARIANTE) ALE TEHNICII SCHIMBULUI În practică se folosesc 3 moduri de schimb: schimbul exterior.schimbul de jos în sus – primitorul întinde braţul înapoi cu palma orientată în jos. Pentru începători se recomandă schimbul de aceiaşi parte – exterior. Factorul de bază pentru aprecierea eficienţei tehnicii poate fi considerată diferenţa de timp dintre secţiunea de alergare cu start de jos (faza de accelerare) şi secţiunea cu start lansat.exterior. În proba de 4 x 100 m bărbaţi un timp foarte bun este considerat 1. în mâna dreaptă. corespunzătoare braţelor întinse în plan antero-posterior. modalitatea propriu-zisă se poate efectua. Imediat după preluare. . şi mai puţin B. la momentul predării-primirii acestuia. totdeauna în exterior (pe partea dreaptă a primitorului). este considerat indicator tehnic şi rezultă din însumarea celor trei f5 (5 x T3). totdeauna în interior (pe partea stângă a primitorului). în mâna dreaptă a primitorului. iar în proba feminină 2. Avînd în vedere faptul că schimbul se produce cu control vizual parţial. respectiv primitorul este mereu cu spatele spre aducător. Eficienţa schimbului mai poate fi apreciată în funcţie de timpul în care băţul de ştafetă parcurge zona de schimb. Tehnica schimbului de aceiaşi parte Schimbul de aceiaşi parte se poate efectua în două moduri: . primitorul trece băţul din mâna stângă. deoarece primirea se efectuează în mâna dreaptă. cu mâna stângă.schimbul de aceiaşi parte . schimbul efectiv se realizează.se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător. astfel: . mână predominant mai îndemânatecă.5 m. Aşadar. viteza lansată a primitorului să fie egală cu a aducătorului. Aducătorul oferă băţul de ştafetă de jos cu mâna opusă celei în care se face primirea.viteza lansată a aducătorului să fie egală cu viteza sa maximă. schimbul efectiv se realizează. Imediat după preluare. în mâna stângă. Schimbul de aceiaşi parte – interior . cu unchiul format de degetul mare şi celelalte patru degete lipite şi întinse orientat în jos. . 40 . Tendinţa de a elimina cât mai mult din timpul pe care 3 din cei 4 coechipieri îl pierd cu ocazia startului de jos individual care corespunde în timp cu ultima parte a alergătorilor precedenţi constituie esenţa însăşi a tehnicii în alergarea de ştafetă. cu mâna dreaptă. în raport cu suma totală a timpurilor celor 4 membri ai ştafetei. primitorul trece băţul din mâna dreaptă. O problemă ce produce dificultăţi în siguranţa şi cursivitatea prestaţiei echipei este modaliatatea de manevrare a băţului de ştafetă.schimbul de aceiaşi parte .

ultimului schimb de alergare. Aducătorul poartă băţul în mâna dreaptă. Aducătorul poartă băţul de ştafetă în mâna stângă. Un schimb eficient se realizează în situaţia în care aducătorul şi primitorul aleargă cu viteze maxime. Primitorul. Este indicat pentru începători căci preluarea cu mâna dreaptă este mai îndemânatică. în raport cu schimbul exterior. iar distanţa între ei să fie de 1 metru. capacitate de accelerare şi o foarte bună alergare în turnantă. 3. va trece băţul în mâna stângă pentru a-l preda schimbului următor în acelaşi mod. în cazul în care schimbul nu se realizează mână lângă mână. 2. Există doua tehnici de predare-primire: 41 . Calităţile necesare unor buni alergători de ştafetă sunt următoarele: Primul alergător trebuie să posede un foarte bun şi sigur start.5 – 2 m de primitor. dar pe partea inversă. Sarcina acestuia este predarea următorului schimb. cât şi manipulare precisă la primirea şi oferirea băţului de ştafetă. 1. Al patrulea alergător trebuie să fie cel mai bun sprinter. Cînd aducătorul ajunge la o distanţă de 1. Al doilea alergător trebuie să aibă o bună rezistenţă specifică şi să fie un bun alergător în linie dreaptă. Al treilea alergător trebuie să aibă abilităţi complexe. Schimbul exterior. calitate necesară în finalul cursei sale. a băţului de ştafetă. Transferul băţului de ştafetă se face cel mai avantajos pe parcursul a 2-3 paşi. toate acţiunile care urmează se desfăşoară identic. creând dificultăţi ultimului schimb. întinde braţul înapoi foarte rapid pentru a prelua băţul (timpul 2). Se mai numeşte schimbul “Frank-furtes” sau combinat Primul şi al treilea schimb se efectuează pe interior. deoarece el poate decide soarta cursei. în condiţii optime. Dezavantaje: în schimbul 1 şi 3 băţul de ştafetă nu parcurge drumul cel mai scurt. Dezavantaje: drumul mai lung la schimbul 2 şi preluări (primiri) cu mâna neîndemânatică (stînga). excelând în alergarea lansată.Dezavantajul acestui mod de predare este acela că de cele mai multe ori trebuie mutată priza pe băţ în timpul alergării. Nu este de neglijat nici capacitatea acestuia de concentrare asupra preluării sigure a băţului de ştafetă. emite un semnal sonor scurt şi destul de puternic (acesta ar fi timpul 1). Schimbul interior. Avantaje: preluarea cu mâna îndemânatică oferă un plus de siguranţă. acest sprinter are o bună capacitate de lansare. Apoi. Apropierea de coechipier se face pe partea exterioară a culoarului şi predă băţul în mâna dreaptă a acestuia. legate de o bună tehnică de alergare în turnantă. nu se mai trece în mâna cealaltă. de la al treilea schimb. Avantaje: folosirea cea mai economică a spaţiului la schimbul 1 şi 3. Băţul. aducătorul printr-o pendulare rapidă a braţului spre înainte urmăreşte să pună băţul în mâna primitorului (timpul 3). Dezavantaje: corpul băţului rămas liber pentru a putea fi apucat de primitor devine din ce în ce mai scurt. Poate duce la pierderea băţului de ştafetă. când oferă băţul de ştafetă. imediat după preluare. care sunt cel puţin egale sau aducătorul să posede viteză mai mare decât aducătorului. de la primul schimb şi oferirea eficientă a băţului următorului schimb. la pasul următor. Avantaje: băţul de ştafetă parcurge drumul cel mai scurt. deci aducătorii 1 şi 3 poartă băţul în mâna stângă. Acţiunile sale sunt concentrate spre preluarea sigură a băţului de ştafetă. Schimbul mixt sau alternat. după ce este preluat. De asemenea. Primitorul.

cu degetul mare orientat în jos şi îndepărtat de celelalte. aducătorul predă băţul de ştafetă de sus în jos. în mâna primitorului care se află întinsă înapoi cu palma în sus şi în supinaţie.Predarea de jos: aducătorul predă băţul de jos în sus în mâna primitorului care se află întinsă înapoi în pronaţie. Startul 42 . . b. foarte energic. la nivelul şoldului. primitorul se află cu mâna întinsă spre înapoi cu palma în sus în pronaţie interioară. Predarea de sus: a.

iar cel de al doilea (primitorul băţului) se deplasează pe acelaşi culoar.calităţile de alergare (cei mai buni alergători sunt programaţi pe parcursurile cele mai lungi) . Transmiterea băţului de ştafetă în afara zonei atrage descalificarea. AUTOEVALUARE 1. cu lungimea de 28-30cm. Băţul de ştafetă are forma unui tub sau bastonaş din lemn.talia (alergătorii mai înalţi sunt mai înceţi în turnantă datorită efectului forţei centrifuge) Pentru ştafeta de 4 x 400 m. Variante de priză a băţului de ştafetă 2. Tactica de alcătuire a unei echipe de ştafetă are în vedere următoarele puncte: . În probele de 4x100m şi 4x400m primul alergător este obligat să efectueaze plecare cu start de jos. strâns apucat de celelalte degete. efectuată de un alergător. impune un avertisment adresat tuturor alergătorilor. trebuie să fie ridicat de atletul care l-a scăpat. În proba de 4x100m. aducătorul băţului va rămâne pe culoarul său până la degajarea pistei. Băţul are priza între arătător şi degetul mare.calităţi volitive (ultimul schimb trebuie să aibă calităţi de luptător) . primitorul fiind cu palma în supinaţie şi întors spre aducător. după ce au predat băţul. O plecare greşită. numai până la ieşirea din turnantă. toţi componenţii echipei alergă pe acelaşi culoar pe parcursul întregii curse.pl. dar transmiterea băţului se face numai în spaţiul de schimb. 43 . plecarea este în turnantă iar startblocurile se aşează aproape de linia exterioară a culoarului. Şi în cazul utilizării predării de jos în sus primitorul trebuie să procedeze în mod similar fiind modalitatea cea mai sigură de corelare a vitezei celor doi parteneri. pentru a putea fi bine observat. Transmiterea băţului de ştafetă pe parcursul alergării 3. Precizăm faptul că locul regulamentar în care se transmite băţul se numeşte “spaţiu” sau “zonă de schimb” şi măsoară 20m. Este indicat ca acesta să fie de culoare cât mai vizibilă. Alergătorii care primesc băţul. o eventuală nouă greşală înseamnă descalificare pentru oricine o produce. cu condiţia de a nu scurta distanţa de parcurs şi a nu deranja deplasarea altor alergători.gradul de stăpânire a tehnicii schimbului . primul sprinter alergă pe culoar. urmărind sosirea acestuia pentru a intra în tempoul lui şi a prelua cât mai la începutul spaţiunui de schimb băţul de ştafetă. trasate pe latul fiecărui culoar. Locul este marcat de linii de 5 cm lăţime. circumferinţa de 12-13cm şi greutate de aproximativ 59 de grame.Se efectuează ca într-o alergare de 100 m . Prevederile regulamentului de concurs Locul de desfăşurare a alergărilor de ştafetă este pista de atletism. La ştafeta de 4x400 m. Băţul de schimb va fi purtat în mână pe toată durata alergării şi schimbat fără a fi aruncat. El poate părăsi culoarul său pentru a recupera băţul. Specificaţi elementele determinante ale performanţei în alergarea de ştafetă. Aducătorii nu au voie să-i împingă pe primitori. metal sau alt material rigid.calităţile de start: alergătorul cu startul cel mai rapid se află pe primul schim . respectiv începută înainte de comanda starterului. Dacă băţul de ştafetă cade. după care se poate îndrepta spre “bordură”. se recomandă tehnica predării băţului de sus în jos. de ştafetă pot să înceapă alergarea cu cel mult 10m înainte de această zonă de schimb.

Rotaţii reale şi compensatorii 4.G. BAZELE GENERALE ALE SĂRITURILOR Săriturile reprezintă o mişcare ciclică reprezentată prin elan şi o mişcare aciclică reprezentată prin săritura propriuzisă caracterizată prin specificitatea fazei de zbor.Forţe . factorii de ordin balistic.Viteza . FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA SAU ÎNĂLŢIMEA SĂRITURII Scopul săriturilor atletice este de a realiza. Zborul . reacţia cu solul forţa de frecare unghiul de desprindere de pe sol. SCHEMĂ TEHNICĂ FACTORII CARE DETERMINA LUNGIMEA SAU INĂLŢIMEA SĂRITURII STRUCTURA SĂRITURILOR 1. prin intermediul forţelor de contracţie musculare (forţe interne) şi al forţelor externe. înălţimea C. are o formă de parabolă. 44 .Lungimea 2.G.G.Viteze .G.G. Întrucât în timpul zborului traiectoria C. Execuţia necesită adaptări ale legilor mecanice.Unghi 3. Precizaţi „rolurile” alergătorilor din ştafetă. al corpului atletului cât mai lungă sau cât mai înaltă. TEHNICA PROBELOR DE SĂRITURI 1. Aterizarea A. Elanul . de la care începe faza de zbor. o traiectorie în zbor a C.4. care influienţează lungimea sau înălţimea acesteia sunt următorii: forţa musculară viteza iniţială de pornire în zbor .G. Bătaia (desprinderea) .

Cu abateri de la această schemă generală menţionăm: la triplusalt. 1. zboruri ţi aterizări succesive. în principal. Intre aceşti factori se creează o multitudine de interrelaţii şi intercondiţionări datorate. după elan urmează trei bătăi.5-8. la săritura cu prăjina. Între fazele oricărei sărituri se creează raporturi de intercondiţionare. zborul şi aterizarea. după elan şi bătaie. 45 . Viteza elanului tinde să fie maximă la săritura în lungime.- rezistenţa aerului. cu diferenţierile existente între cele fundamentale şi cele derivate. b. triplusalt (10-11 m/s la bărbaţi şi 9-10 m/s la femei) şi la săritura cu prăjina (9-10. 1. sunt compuse. pregătirea fazei de bătaie. acumularea unei anumite viteze orizontale. structurii şi funcţiilor corpului omenesc.5 m/s la bărbaţi şi 7. din următoarele faze: elanul. Ponderea fiecărei faze în realizarea performanţei este în funcţie de specificul şi scopul săriturii. STRUCTURA SĂRITURILOR Din punct de vedere biomecanic şi a permanentei interacţiuni a forţelor săriturile atletice. Elanul Elanul este format dintr-o alergare accelerată care are scop dublu: a. acceleraţia gravitaţională. în ordinea succesiunii actelor motrice. prima parte a zborului se desfăşoară în condiţiile menţinerii contactului cu solul prin intermediul prăjinii.5 m/s) şi mai redusă la săritura în înălţime (88.0 m/s la femei).

Lungimea elanului este direct proporţională cu mărirea vitezei .) este mai scurt decât al penultimului cu peste 50% la săritura în înălţime.G. deşi timpul de zbor al ultimului pas (să nu confundăm cu viteza C. în faza bătăii.G. iar pe de altă parte. scade de la penultimul pas la ultimul pas înaintea bătăii cu 4-6 % la săritura în lungime şi cu 5-8% la săritura în înălţime. Bătaia (desprinderea) Este un procedeu foarte complicat din punct de vedere biomecanic deoarece în momentul aşezării piciorului pentru bătaie apare o permanentă interacţiune a mărimii şi direcţiei forţelor 46 . de regulă. se acceptă că viteza elanului trebuie să fie “optimă”. observând viteza orizontală dobândită până în acest moment la cote raţionale cerute de sensul săriturii (lungime sau înălţime). dar cât mai aproape de cea maximă. pe penultimul pas (pasul cel mai lung) coboară în vederea lungimii drumului de acţiune a forţelor motoare care urmează să intre în acţiune în faza următoare. Viteza orizontală a C. să reducă efectul de frânare care se produce inevitabil în momentul contractului cu solul. al corpului. mai scurt sau mai puţin scurt.G.G.G. să contribuie la adoptarea poziţiilor optime ale corpului săritorului în faza de bătaie. C. 2. atât la bărbaţi cât şi la femei. Pregătirea pentru bătaie se face pe ultimii doi (trei) paşi ai elanului.De principiu. are ca scop. Ultimul pas.G. La săriturile în lungime şi înălţime ultimii trei paşi sunt reprezentaţi de următorul raport: mediu – lung – scurt. pe deoparte.

al corpului. Dacă urmărim comportarea celor două componente de bază care determină traiectoria de zbor a C. În reprezentarea grafică această forţă devine un vector cu valoare (mărime) exprimată în m/s. Forţa de bătaie este reprezentată de viteza verticală (ascensională) care i se imprimă corpului în această fază.G. reprezintă 70% din dinamica forţelor care acţionează în desprindere. după mulţi autori. Din compunerea vitezei orizontale cu viteza verticală rezultă traiectoria de zbor a C. Viteza verticală este rezultatul altor două forţe care compun: a. viteza orizontală şi viteza verticală.dependente de amortizare şi desprindere. forţa musculară de avântare.G. trebuie avute în vedere: a. În termeni tehnici. uzual. umeri). bătaia cuprinde două părţi care. b. se numeşte viteză orizontală. din a căror îmbinare rezultă traiectoria de zbor a C. braţe.G. partea finală a bătăii – în care predomină acţiunea de impulsie a piciorului de sprijin (bătaie) şi acţiunea forţelor de avântare (picior oscilant. în faza extensiei de propulsie. prin poziţiile corpului şi efectul forţelor care intră în joc.G. deoarece în această fază se valorifică întregul sistem de forţe. Schematic şi simplificat. în care piciorul de bătaie intră în contact cu solul (momentul de impact cu acţiunile şi forţele sale specifice cu o precontractie preliminara). – respectiv viteza orizontală şi viteza verticală – desprindem următoarele: 47 . forţa musculară de impulsie.G. partea de început. În faza de desprindere (bătaia) acţionează următoarele forţe: Forţa de inerţie a corpului atletului aflat în mişcare (elan). b. în principal. al corpului atletului. cu direcţie şi sens corespunzătoare elanului. Impulsie .G. Bătaia este faza fundamentală a oricărei sărituri.

In concluzie. La săritura în lungime este între 18 şi 27°. fără a intra în calcul forţa care în mod sigur este prezentă. La înălţimişti este cuprins între 150 şi 200 milisecunde. La săritura în lungime este cuprins între 64 şi 70 °.de timpul necesar executării bătăii (care ne dă dimensiunea – traiectul – drumului pe care acţionează forţele de impulsie). acesta fiind invers proporţional cu viteza orizontală. la săritura în înălţime între 45 şi 60°. Este de 73 – 75° la săritura în lungime şi foarte aproape de 90° la săritura în înălţime.Viteza orizontală (m/s) scade în faza de desprindere în raport cu valoarea ei din faza precedentă. Viteza verticală (m/s) este mai mare la săritura în înălţime comparativ cu săritura în lungime cu 27. Unghiul de contact. Unghiul de desprindere.50% la femei . iar la săritura în înălţime între 45 şi 60°. Timpul consumat în faza de bătaie este proporţional cu viteza elanului. Zborul 48 . Unghiul de bătaie. În analiza fazei de bătaie ţinem seama şi de următoarele unghiuri care se formează între marile segmente ale corpului şi planurile de referinţă (orizontal şi vertical). – de lungimea elanului (acesta este direct proporţional cu mărimea vitezei orizontale) şi – . respectiv din ultimul pas înaintea bătăii. cu o cotă mai mare la săritura în înălţime decât la săritura în lungime . iar la lungimişti între 100 şi 140 milisecunde fără diferenţieri semnificative între bărbaţi şi femei. mărimea vitezei de desprindere depinde. Unghiul optim de desprindere a săriturii Viteza unghiului de desprindere produsă de forţa de accelerare 3.10% la bărbaţi şi 26.

G.G. al corpului. datorită poziţiei corpului. în partea opusă a C.G. este însoţită (compensată) de o mişcare în sens invers. 49 . Prin modificarea momentelor de inerţie. Tehnica de zbor în sărituri se compune din rotaţii compensatorii. 4.G. Rotaţii reale avem la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina. la aceasta din urmă atletul suportă de 3-4 ori greutatea corpului).G. în raport cu axa de rotaţie. Rotaţiile compensatorii asigură o stare de echilibru a corpului în mişcare prin repartizarea egală a masei corpului în jurul C.G. nu trece prin C.G.G. unghiul de desprindere şi înălţimea de desprindere traiectoria de zbor a C.G. Rotaţia reală durează tot timpul zborului. tehnicile de zbor având ca bază raţională însăşi rotaţiile reale. viteza ei (viteza de rotaţie) poate fi mărită sau micşorată. deci se aplică “necentrat”. în funcţie de tipul de săritură. al corpului şi au un caracter de compensare. urmăreşte: amortizarea şocului de contact (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina.G. În aceste situaţii ia naştere un cuplu de forţe care imprimă corpului săritorului o rotaţie reală şi inevitabilă în jurul C. nu poate fi modificată cu ajutorul forţelor interne ale săritorului. cu o autonomie proprie sau din suprapunerea acestora pe rotaţii reale. când rezultanta acestora. în principal în impulsie. adică orice mişcare a unui segment sau parte a corpului efectuată într-un sens. Aterizarea În faza finală a săriturii – faza de aterizare – atletul.Determinată de viteza de desprindere. .rotaţii reale sunt provocate de forţele care acţionează în faza de bătaie. În timpul zborului se pot produce două tipuri de rotaţii: rotaţii compensatorii care se produc în jurul unor axe ce trec prin C.G.G.

un moment de rotaţie înainte în axa transversală care trece prin C.G. 2. Precizaţi scopul elanului în sărituri. al corpului. evitând căderea înapoi pe braţe şi bazin. este destul de complexă. Stabiliţi interrelaţiile şi intercondiţionările factorilor săriturilor. AUTOEVALUARE 1. 6. 4. din punct de vedere biomecanic. În aceste condiţii. cedarea (flexia) din articulaţiile genunchilor şi coxo-femurale crează premizele “ieşirii” din punctul “mort”. Enumeraţi factorii care influenţează lungimea sau înălţimea săriturilor în atletism. 7. Care este rolul tehnicii în aterizare (în fiecare gen de săritură) TEHNICA SĂRITURILOR ÎN LUNGIME SCHEMĂ TEHNICĂ 50 . 3. Precizaţi caracteristicile structurilor tehnice ale săriturilor. concomitent cu aplecarea trunchiului pe coapse ) fără ca acesta să depăşească mult planul vertical) şi flexia dorsală a vârfurilor picioarelor pentru a lua contactul cu solul pe călcâie sunt principalele acţiuni motrice care se produc în faza de aterizare. Descrieţi fazele (părţile) bătăii şi caracteristicile în fiecare probă de sărituri. Ducerea înainte a coapselor cu ridicarea genunchilor peste linia orizontală. Precizaţi tipurile de rotaţii în zborul săriturii şi rolul lor. a corpului pentru mărirea lungimii măsurabile a săriturii (la săritura în lungime şi triplusalt). Tehnica aterizării la săritura în lungime şi triplusalt.G.valorificarea la maximum a traiectoriei C.G.G. 5. Contactul picioarelor cu solul creează o forţă de reacţie determinată de componenţa orizontală a vitezei de aterizare care provoacă: frânarea vitezei de deplasare.

Pentru performanţă însă fazele îşi au importanţa lor. în condiţiile încadrării tehnicii acestuia în legităţile biomecanice care o guvernează. la desprindere. săritura cu extensie” (sau întinsă). ELANUL BĂTAIA ZBORUL ATERIZAREA Performanţa în săritura în lungime se bazează în principal.G. Numai la viteze apropiate între săritori pe ultima parte a elanului diferenţele de performanţă depind de tehnicitatea fiecăruia.G. Procedeele tehnice folosite de săritori sunt în principal marcate de faza de zbor şi nu influenţează lungimea săriturii în mod direct. Ele sunt: săritura cu l ½ pas în zbor.G. la realizarea unui echilibru cât mai bun în zbor. bătaia şi aterizarea . fiecare fază este determinată de cea anterioară şi o determină pe cea care urmează. Fazele săriturii – elanul. urmate de aterizare şi în ultimă instanţă de zbor. evident şi a pregătirii unei aterizări eficiente. pe exploatarea la maxim a vitezei de deplasare şi detentei săritorului. ELANUL Este un elan rectiliniu şi are ca scop realizarea unei viteze maxime controlabile care prin intermediul bătăii să fie transformată în viteză ascensională sub un unghi de desprindere optim.G. în momentul desprinderii săritorului de pe sol. Influenţa cea mai mare pentru distanţa de zbor o are viteza de desprindere şi unghiul de desprindere. B. C. Bineînţeles că la acestea se adaugă şi înălţimea C.se află într-o interdependenţă absolută. D. Aceste procedee sunt folosite de săritor în funcţie de stagiul în probă şi de modul cum se adaptează. A. 51 . raportat la viteza pe care o foloseşte.A. astfel bătaia şi elanul au valori apropiate. care este determinată de viteza orizontală şi cea verticală a C.

respectiv ultimii 3 paşi. ştiut fiind faptul că cu cât viteza orizontală este mai ridicată.G. este stabilită în mod individual în funcţie de capacitatea de accelerare a fiecăruia (B.Beamon – 20 paşi.G. determică performanţa prin modul cum se pregăteşte bătaia cu o pierdere cât mai mică de viteză. Faţă de cele arătate mai sus deducem că cea mai bună 52 .Lewis – aprox. 23 paşi. BATAIA (desprinderea) Scopul bătăii este de a transforma viteza orizontală (obţinută în urma alergării pe elan) în viteză ascensională în direcţia cea mai favorabilă (unghi de desprindere optim). C.08 – 0. Acest lucru este favorizat în principal de o viteză orizontală superioară şi de rapiditatea cu care se execută bătaia. Raportul optim arată că sfîrşitul elanului. şi o viteză crescută de executare a bătăii (cu 20-24 cm). Această lungime a penultimului pas de alergare (cu 11-18 cm) este urmată de o scurtare a ultimului pas pentru a asigura dirijarea impulsiei în direcţia C.1 m/s a vitezei de alergare asigură o creştere de 0. Dacă tendinţa săritorului trebuie să fie de a creşte viteza continuu. În aceste condiţii lungimea elanului. în timpul bătăii se produce o reducere a vitezei orizontale cu 9 – 15 %.O creştere de 0. bazinul trebuind să avanseze pentru a fi pe piciorul de bătaie imediat. Powers – 23 paşi).15 m la performanţă. practic cea mai mare viteză se constată pe penultimul pas dinaintea bătăii şi o pierdere de viteză pe ultimul pas. Prin aşezarea pe plat a ultimilor 2 paşi de elan se permite coborârea C. cu atât durata în timp a bătăii este mai mică. Astfel.G. care poate fi de 35-45-50 m la bărbaţi şi 32-40 m la femei.G. a săritorului. B.

Raportul optim între viteza orizontală şi viteza verticală este de 2:1 şi chiar mai mare (3:1) în favoarea primei. Astfel săritorul începător va 53 . ZBORUL În scopul de a realiza o performanţă optimă a săriturii se ţine cont că forţa de accelerare produsă de bătaie imprimă săritorului o viteză optimă în care componenta verticală este dominantă. precedând impulsia. iar la un raport spre 3:1 ar scădea.G. imediat ce piciorul de bătaie a luat contact cu pragul. Şi avântarea segmentelor libere are rol activ dacă este executată la timp. Se constată la ora actuală că bătaia nu este altceva decât o impulsie foarte puternică a pasului de alergare. totul în relaţie strînsă cu lungimea săriturii. viteza orizontală fiind transformată în viteză ascensională.bătaie este atunci cînd rezistenţa la mişcarea orizontală este redusă la minimum şi impulsia este cea mai mare posibilă şi dirijată total în direcţia C. Este faza care asigură un echilibru dinamic controlat şi care pregăteşte o aterizare eficientă. ca urmare a rezultatului de transformare a vitezei orizontale în viteză ascensională. unghiul de desprindere favorabil ar fi 23-27°. în acest fel săritura în lungime devenind o continuare a alergării pe o traiectorie mai înaltă. Astfel se crează o presiune suplimentară pe sol şi ca urmare o reacţie a reazemului crescută. Acum se departajează net procedeele tehnice folosite. Raportat la unghiul optim teoretic de desprindere. C. În aceste condiţii unghiul de desprindere depinde de viteza orizontală şi capacitatea săritorului de a se desprinde cu o viteză orizontală cât mai mare. care este de 45°. a corpului săritorului.G.

care au scopul în scopul menţinerii echilibrului corpului şi pregătirea aterizării.Săritorii care dezvoltă o viteză mai redusă pe elan (şi unele săritoare) preferă săritura “întinsă” (sau “cu extensie”). Aceste mişcări trebuie se caracterizează prin amplitudine. Săritorii care aleargă cu o viteză superioară pe elan preferă tehnica cu paşi în zbor (2 ½ paşi în zbor).G. deoarece este cel mai simplu şi accesibil zbor şi asigură baza de învăţare pentru procedee mai evoluate. tehnica zborului nu are influenţă directă asupra lungimii săriturii. În timpul zborului săritorul efectuează o serie de mişcări. Totul depinde de calităţile motrice. supleţe şi coordonare. crt. păstrând atât cât îi este necesar pentru o aterizare echilibrată şi lungă. o forţă şi o mobilitate optimă. Cu toate că după desprindere săritorul are tendinţa unei rotaţii înainte în axul transversal al corpului. a săriturii. respectiv: Nr. iar marii performeri ajung până la 3 paşi şi jumătate. ceea ce denotă o viteză.folosi tehnica cu 1 ½ pas în zbor. fiind cea mai simplă şi care asigură o impulsie totală a piciorului de bătaie şi o avântare activă în sus şi înainte a segmentelor libere şi umerilor.G. acesta trebuie să diminueze cât mai mult această tendinţă de rotaţie. până la reluarea contactului cu solul. Pentru începătorii se recomandă procedeul cu ghemuire şi 1 ½ paşi în zbor. Datorită faptului că după desprindere traiectoria C. Zborul Săritura 54 . Procedeul utilizat se diferenţiază în funcţie de experienţa subiecţilor.Zborul durează din momentul desprinderii piciorului de bătaie de pe prag. . a corpului săritorului este determinată şi neinfluenţabilă. Mişcările pe care le execută săritorul în timpul zborului sunt rotaţii compensatorii care asigură echilibrul în zbor şi care marchează şi tehnica zborului. datorită faptului că asigură efectuarea bătăii corecte cu impulsie completă şi avântarea activă a celorlalte segmente. fapt care se datorează momentului unghiular creat în timpul bătăii. Zborul este faza care diferenţiază procedeele tehnice ale săriturii în lungime.

Săritura se efectuează mai ales în cadrul bateriei de exerciţii din şcoala săriturii. cu piciorul de avântare înainte îndoit. pentru valorificarea maximă a zborului.1 2 3 4 Grupat Extins Cu paşi Combinat Săritură în lungime cu ghemuire ăritura în lungime întinsă Săritura în lungime cu 1 ½. 55 . Din inerţia forţei de desprindere. printr-o mişcare de extensie din articulaţia şoldului. 3 ½ paşi Săritură în lungime cu paşi şi extensie Procedee tehnice ale săriturii în lungime ▪ Săritura în lungime cu ghemuire este recomandată şcolarilor mici sau celor care se iniţiază în atletism. având în vedere faptul că în timpul zborului.2 ½. La aterizare picioarele coboară spre sol. Săritura în lungime cu ghemuire ▪ Săritura în lungime întinsă sau cu extensie este un procedeu mai elaborat decât precedentul. în vederea aterizării. Ulterior picioarele sunt aduse înainte. urmând extensia gambelor. poziţie de extensie la nivelul marilor articulaţii. coapsele ridicate. cu întinderea lor. săritorul se află în partea ascendentă a zborului. Coborârea piciorului de avântare are ca efect proiectarea bazinului înainte. cu gambele flectate şi călcâiele spre înapoi. În partea descendentă a zborului piciorul de avântare coboară şi se întinde. până în apropierea momentului aterizării. corpul îşi schimbă poziţia printr-o mişcare mai puţin obişnuită. în poziţia de pas sărit. lângă piciorul de bătaie. Zborul debutează cu gruparea rapidă a genunchilor spre înainte sus şi menţinerea lor în această poziţie. care s-a păstrat întins înapoi încă din momentul desprinderii. care presupune participarea mai activă a practicantului. începătorilor.

Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor ▪ Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor presupune o tehnică mai elaborată decât cele anterior prezentate şi se diferenţiază prin numărul de paşi executaţi de săritor în timpul zborului. consolidând echlilibrul general. în care piciorul de bătaie este menţinut înapoi. săritorul aduce înainte piciorul dinapoi şi îl alătură celui dinainte. încât să fie 56 . Pregătirea fazei de bătaie. prin extensie din articulaţia şoldului. Pentru un zbor cât mai lung. Lucrul braţelor se desfăşoară coordonat cu cel al picioarelor. În faza descendentă a zborului. După desprindere săritorul se află în poziţie de pas sărit. Braţul opus piciorului de avântare se află ridicat în dreptul privirii. braţele coboară rapid spre înapoi. care realizează echilibrul general al corpului. concomitent cu extinderea gambelor în vederea pregătirii aterizării. avansaţi şi elevi din clasele gimnaziale. călcâiele iau contact cu nisipul. La contactul cu solul. în aşa fel. Pentru a realiza o aterizare cât mai eficientă. Aterizarea trebuie să evite căderea săritorului înapoi. trece prin planul suprafeţei de aterizare. După efectuarea bătăii. În prima parte a zborului. bătăii piciorul de avântare urcă rapid până la orizontală. aflate de asemenea în acţiune compensatorie. Pendulările descrise sunt rotaţii compensatorii. În finalul porţiunii descendente a zborului. trunchiul se află pe verticală. cu tălpile în flexie dorsală se îndoaie. în timp ce piciorul de bataie pendulează înainte cu genunchiul îndoit. Tălpile săritorului trebuie să atingă nisipul. iar piciorul de avântare este îndoit. Braţele participă la efortul de aterizare. apoi pendulează înapoi jos. iar în partea a doua trece în uşoară extensie Depărtarea dintre coapse formează un unghi de 100-120°care se menţine cât mai mult posibil. pendulează alternativ cu membrele inferioare. aduce o pierdere mai mică de viteză orizontală şi asigură o desprindere mai lină. iar trunchiul se apleacă înainte pe coapse.Săritura în lungime cu extensie ▪ Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor este uşor de practicat de către începători. în punctul în care prelungirea tangentei la traiectoria centrului de greutate. efectuând o acţiune de pendulare spre înainte. formând unghi de 90° în articulaţia genunchiului. prin aplecarea trunchiului cu braţele înainte. ridicând genunchi spre orizontală. gambele sunt extinse energic înainte pentru a valorifica la maximum traiectoria de zbor. membrele inferioare. În acelaşi timp braţele. cu coapsa la orizontală.

Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor D. fără ca săritorul să 57 . prin rotaţiile compensatorii efectuate de membrele inferioare. Această fază. îndemânare şi mobilitate a atletului şi este legată de componenta descendentă a vitezei zborului. Avantajele utilizării procedeului cu paşi în zbor constau în: .valorifică acţiunea piciorului de bătaie. ATERIZAREA O aterizare raţională care să nu influenţeze rezultatul în mod negativ al săriturii depinde de gradul de tehnicitate.G. asigură luarea contactului cu nisipul cât mai departe de locul unde ar intersecta solul traiectoria C. dar nu exagerat de înclinat.G. pregătită şi realizată corect şi echilibrat. prin avântarea energică a piciorului liber spre înainte.consolidarea echilibrului general. coordonate cu membrele superioare .continuarea acţiunii membrelor inferioare.înaintea proiecţiei verticale a centrului de greutate. .. prin paşii de alergare în zbor.

sub un unghi 30º.22 m şi lat de 20 cm.22-1. Sectorul de aterizare pentru săritura în lungime Bătaia se efectuează la pragul de bătaie construit din lemn. Totodată aterizarea are rolul de a absorbi şocul la contactul cu nisipul. Prevederile regulamentului de concurs Concursurile se desfăşoară condiţii materiale standard. Zona de aterizare. în prelungirea pistei de elan.25m fiind marcată de două benzi late de 5cm. lung de 1. la o înălţime de 7mm.00m fiind aşezată cu ax longitudinal. Pragul de bătaie Ordinea desfăşurării săriturilor în concurs este trasă la sorţi.cadă înapoi şi având posibilitatea de a se redresa spre înainte.75m şi maximă de 3. în care pista de elan are lungimea minimă de 40m şi maxim de 45m. 58 .21-1. fiecare atlet având dreptul la trei sărituri. cea mai apropiată lăsată de orice parte a corpului (cota “0” a ruletei).22m ridicat faţă de nivelul pragului de lemn. marginea pragului dinspre groapa cu nisip. perpendicular până la linia de bătaie a pragului. Acestea se măsoară de la urma faţă de prag.21-1. la nivelul pistei de elan. iar lăţimea de 1. plasat la o distanţă de cel puţin 10m faţă de extremitatea zonei de aterizare. respectiv groapa cu nisip are o lăţime minimă de 2. a cărui suprafaţă este la acelaşi nivel cu pragul de bătaie. numită linia de bătaie se continuă cu pragul pentru plastilină lat de 10cm şi lung de 1. Groapa de aterizare este umplută cu nisip fin şi umed. în direcţia alergării.

decât urma cea mai aproape rămasă în nisip. dacă acesta: .depăşeşte linia de bătaie. respectiv 1 minut.efectuează bătaia de o parte sau alta a extremităţilor laterale ale pragului de bătaie. înainte de zona de aterizare. . decât decât semnul cel mai aproape făcut în nisip. în caz de egalitate. . cu orice parte a corpului.părăseşte zona de aterizare.în afara zonei de aterizare) .mai aproape de prag . iar primul său contact cu solul la exteriorul zonei este mai aproape de linia de bătaie. . fie în faţa sau în spatele liniei de bătaie prelungită. Săritură nereuşită (ultima urmă . mai aproape de linia de bătaie.atinge solul dincolo de linia pragului. în ordinea performanţelor au dreptul la trei încercări suplimentare. .în aterizare atinge solul în afara zonei de aterizare.Măsurarea lungimii săriturii Clasamentul se efectuează în ordinea descrescătoare a performanţelor obţinute. se ia în considerare următoarea performanţă ca valoare. primii opt săritori. Se consideră o greşită o încercare a unui săritor.depăşeşte timpul acordat pentru efectuarea unei săriturii. TEHNICA SĂRITURILOR ÎN ÎNĂLŢIME Fazele corespondente tehnicii săriturii în înălţime constau dintr-o succesiune ordonată de mişcări având drept scop trecerea peste o ştachetă aşezată în poziţie orizontală la înălţime cât mai 59 .

Tehnica săriturii în înălţime cu păşire sau cu forfecare. care de fapt nu mai influienţează prestaţia săritorului după epuizarea zborului. efectuată în linie dreaptă. accesibil. de deconectare şi refacerea activă (în urma solicitării aceluiaşi picior de bătaie). Mişcările de rotaţie pot fi accelerate sau încetinite prin acţiunile compensatorii ale segmentelor corpului. cât şi ca mijloace auxiliare de pregătire sportivă. a coordonării generale a corpului. a forţei membrelor inferioare. efectuate pe un singur picior. zbor şi aterizare. respectiv legarea logică şi legică a fazelor: elan. Celelalte procedee sunt folosite ca mijloace de consolidare a bătăii pregătitoare a zborului pe traiectorie asccendentă înaltă. Structura tehnică a săriturilor respectă mecanismul de bază. a coordonării segmentare. determinată de bătaia necentrată.Elanul constă într-o alergare accelerată de 5-7 paşi. Acest fapt este realizabil în condiţiile unei desprinderi dinamice. pentru trecerea peste un anume reper înălţat. numită astfel datorită aspectului pe care îl are acţiunea membrelor inferioare în timpul zborului. urmată de fazele de zbor. În această relaţie. zbor pe o traiectorie ce nu mai poate fi modificată de mişcările săritorului. natural.procedeul consolidează formarea la practicanţi a deprinderii de bătaie blocată. . respectiv păşire. dar sub un 60 . faza cea mai importantă este bătaia. cât mai înaltă. Procedeele tehnice au evoluat de-a lungul timpului: Zborul Săritura 1 Forfecare Săritura în înălţime cu păşire Rostogolire laterală Săritura în înălţime cu rostogolire laterală Rostogolire Săritura în înălţime cu ventrală rostogolire ventrală Răsturnare dorsală Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală Procedee tehnice ale săriturii în înălţime Procedeul actual utilizat de toţi săritorii este cel cu răsturnare dorsală.procedeul este simplu. bătaie. este un procedeu impus de programă în activitatea şcolară şi folosit cu atleţii începători. Săriturile în înălţime impun învingerea forţei gravitaţionale. rostogolire sau răsturnare. cu desprindere pe traiectorie verticală.mare. Veriga de bază în tehnica săriturilor se constituie în modalitatea de trecere peste ştachetă. Zborul astfel produs are forma unei parabole abrupte. In evoluţia tehnicii acestei probe cunoaştem : săritura cu păşire săritura cu rostogolire ventrală săritura cu rostogolire dorsală Scopul săriturilor în înălţime este de autopropiectare a corpului pe o traiectorie preponderent verticală. folosindu-se de autoproiectarea corpului şi trecerea cât mai raţională a obstacolului – stachetă. Argumentele care îl recomandă sunt: .procedeul poate fi utilizat în condiţii materiale minime. . în parametrii optimi de forţă şi viteză. . Toate fazele săriturii sunt strâns legate între ele şi se condiţionează reciproc. elan şi în final aterizarea. respectiv ştacheta.

45°. iar dacă săritorul bate pe piciorul drept. elanul se efectuează din partea stângă a ştachetei. care întârzie liber în jos. care se avântă energic.Aterizarea este faza care începe din momentul în care piciorul de avântare ia contact cu solul. Săritura în înălţime cu păşire SCHEMĂ TEHNICĂ A. Elanul 61 . pe toată talpa. la 2-3 lungimi de talpă sau 70-90cm de proiecţia acesteia pe pista de elan. Zborul B. După depăşirea ştachetei. cu genunchiul întins şi talpa în flexie dorsală.Bătaia se efectuează pe piciorul puternic. Bătaia se execută puternic. aflat depărtat de ştachetă. Piciorul de avântare efectuează o mişcare înainte-sus. oblic faţă de planul ştachetei. . Bătaia 3. angrenând şi braţele în acţiune. Elanul 2. elanul se efectuează din partea dreaptă a ştachetei. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1. Zborul are aspectul unei păşiri în care piciorul de avântare urcă întins. prin flexie controlată a gleznei.unghi de 35°. după care se îndoaie uşor. acţionează braţele şi umerii. şi a şoldului. în scopul combinării forţelor interne şi externe spre proiectarea verticală a corpului. În acelaşi timp cu avântarea piciorului liber. . . fapt ce favorizează depărtarea bazinului de ştachetă. genunchiului. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALA 1. iar trunchiul se apleacă înainte şi se răsuceşte uşor spre piciorul de bătaie. urmat de piciorul de bătaie. Zborul efectuat prin trecerea succesivă (păşire) a membrelor superioare peste ştachetă se constituie în veriga principală a tehnicii săriturii în înălţime cu păşire. piciorul de avântare coboară rapid. Piciorul rămâne întins până la depăşirea planului superior al ştachetei. Alergarea cu viteză controlabilă se efectuează degajat. Dacă săritorul bate pe piciorul stâng. Aceste articulaţii preiau greutatea şi amortizează şocul produs de coborârea corpului de la o anumită înălţime. cu vârful pe direcţia elanului. Ultimii doi paşi ai elanului respectă ritmul lung-scurt. dinapoi spre înainte.Zborul începe din momentul întreruperii contactului piciorului de bătaie cu solul şi se încheie la primul contact al piciorului de avântare cu nisipul gropii.

Zborul C. O bătaie eficientă presupune o scurtare a ultimului pas al elanului. care realizează o coborâre a C. în ordinea succesiunii fazelor săriturii prezentată în manualul cursului de bază.95 – 2. Elanul Elanul. asigură realizarea unei viteze orizontale superioară (7-8 m/s) şi posibilitatea realizării în bune condiţiuni a culcării. executat sub un unghi de 20-40° faţă de ştachetă.F – 1.75 m. astfel: penultimul pas – B – 2. dar cu o traiectorie lungă a C. A. Pregătirea bătăii constă în accelerarea ultimilor paşi ai elanului şi o creştere a amplitudinii (lungimii) penultimului pas. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ 1. Bătaia 3.G.00 m. al săritorului şi prin aceasta posibilitatea acţionării cu forţele interne pe un drum mai lung în timpul bătăii. prezentăm aspectele de analiză biomecanică a celor două procedee. în zbor.15 – 2.25°) permite viteza cea mai mare.2. ultimul pas.G.70 – 1. ultimul pas.B – 1. CORESPONDENŢE ÎNTRE ROSTOGOLIREA VENTRALĂ RĂSTURNAREA DORSALĂ ŞI Pe fondul descrierii tehnicii.25 m. 2.85 m.75 – 1. Un unghi mai mic (cca. învăluirii şi eschivării ştachetei. penultimul pas – F – 1.G.G. Un unghi de elan mai mare obligă la o blocare mai fermă a vitezei orizontale. Bătaia 62 .

5 m/s. după aceea cedând pentru a asigura condiţii optime unei împulsii totale şi rapide datorită aşa-zisei comprimări a resortului. în timpul bătăii şi de viteza acestei deplasări.G. al săritorului se ridică cu 20-40 cm de la aşezarea piciorului de bătaie pe sol până la extinderea sa totală în urma impulsiei.G. Desprinderea săritorului de pe sol se face sub un unghi de 60-70°. cu o viteză verticală de 4. In acest moment unghiul format între gambă şi coapsă la piciorul de bătaie este de 135-140°. Impulsia piciorului de bătaie este precedată de acţiunea de atac. Aşezarea pe sol se face sub un unghi de 50-60°. respectiv de avântarea în sus a piciorului liber şi a ambelor braţe. 63 . Piciorul de atac se menţine întins până la trecerea sa de orizontală.G.1 / 4. La rostogolirea ventrală Vo (viteza orizontală) depinde de înălţimea deplasării C.G. la început “blocat” (întins). după care cedează din genunchi (se flectează) pentru a asigura strecurarea sa în jurul ştachetei şi conducerea mişcării de rotaţie pe parcursul învăluirii ştachetei.În timpul bătăii înălţimea C.

cu atât acesta va fi coborât şi ca atare cu aceleaşi calităţi un săritor poate trece peste înălţimi mai mari. C. B. Zborul Zborul la săritura în înălţime cu rostogolire ventrală trebuie să asigure o coordonare perfectă în spaţiu şi timp astfel încât.G.G. În trecerea peste ştachetă. învăluirii ştachetei şi a mişcărilor compensatorii. care se duc mult în jos pe verticală. Acest lucru se realizează prin trecerea ştachetei în primul rând cu piciorul de atac şi braţul de aceeaşi parte. al săritorului să fie cât mai coborât sub nivelul barei. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ 1.G. cu cât se realizează o grupare mai mare a diferitelor segmente ale corpului în jurul C. în urma culcârii. Elanul 64 .G. prin compensare. pentru ca. să ajute trecerea totală dincolo de ştachetă. apoi cu capul şi cu trunchiul.3.

Ea însă asigură punerea sub tensiune a muşchilor extensori şi o poziţie favorabilă unei bătăi eficiente. ea terminându-şi acţiunea odată cu ultimul contact cu solul. Şi aici se coboară C. realizîndu-se şi o plasare corectă a trunchiului şi bazinului pentru bătaie. 18 cm). Înclinarea corpului trebuie să fie de 20-25° la elevi. Forţa centrifugală realizată prin alergarea curbilinie nu este importantă. viteza maximă utilizabilă atingându-se de fapt la terminarea alergării în linie dreaptă. În partea a doua a elanului tempoul se accelerează. Laba piciorului de bătaie se aşează pe sol sub un unghi cât mai mic faţă de ştachetă.G. În alergarea pe elan. pe penultimul pas (cca. se realizează echilibrul alergătorului astfel. 65 . astfel încât se evită a se depăşi planul ştachetei datorită forţei centrifuge. de 25-30° juniori şi femei şi spre 30° la bărbaţi.G. accelerarea şi ultima parte care asigură pregătirea bătăii şi care se efectuează pe 3-5 paşi de alergare curbi-linie. iar pe ultima parte trunchiul se redresează. pasul atingând amplitudinea maximă.Elanul la săritura în înălţime cu răsturmare dorsală are 3 faze: punerea în acţiune. alergarea se relaxează continuând să accelereze. prin înclinarea corpului se îndepărtează centrul de greutate de planul ştachetei spre interior pe ultimii paşi.

30 – 3. ţinând seamă de faptul că durata în timp a bătăii este mai scurtă la răsturnarea dorsală (220-200 m/s) faţă de cea de la rostogolirea 66 . Bătaia şi desprinderea În timpul bătăii datorită blocării vitezei orizontale şi unei impulsii (în afara C. Desprinderea săritorului de pe sol se realizează sub un unghi de 57-62° cu o viteză orizontală micşorată în timpul bătăii cu 2.G. Acestea sunt rotaţiile reale în jurul axului longitudinal al corpului şi în jurul axului transversal. trecerii peste aceasta cu spatele şi eschivării ştachetei. Încercările de a efectua şi atacul cu piciorul liber întins în prima parte a sa nu a dat rezultate.2. Atacul la acest procedeu tehnic a fost şi el perfecţionat. preluându-se de la săritura cu “rostogolire ventrală” avântarea ambelor braţe simultan.) se crează rotaţiile necesare culcării pe ştachetă.G. Senzaţia în momentul desprinderii pe verticală prin rotarea pe verticală este că săritorul intră într-o traiectorie de spirală.70 m/s.

Calitatea şi tehnicitatea unui săritor în înălţime constă tocmai în capacitatea de a ridica C.G.G.G.6 m/s la bărbaţi şi de 4.1 m/s la viteza verticală a unui săritor dă un plus de 3 cm la ridicarea C.G. Un plus de 0. cât mai sus ca urmare a impulsiei exercitată cu o viteză cât mai mare şi cu o desprindere sub un unghi cât mai mare faţă de orizontală.6 – 4. 67 . Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală . Braţul înspre partea piciorului oscilant de atac se trimite lung în sus cu tendinţa de a trece primul peste ştachetă şi de a direcţiona săritura.G. al corpului.ventrală (270-230 m/s).bătaia 3.8 m/s la femei. Zborul Este faza prin care se valorifică elanul şi bătaia desprindere şi se manifestă ca rezultat al transformării vitezei orizontale în viteză verticală prin intermediul bătăii când săritorul se desprinde de sol cu o viteză de 5.1 – 5. pe verticală.G. aceasta determinând înălţarea C.

Pierdere uşoară de viteza orizontală pe ultimul pas. Foarte activ în zbor.G. C. Lasă să cadă piciorul de atac şi trage 68 . atletul strecurându-se peste bară. Fac antrenament de viteză şi acest lucru le Poziţia de alergare pe elan cu genunchii mai puţin ridicaţi.7 – 8. coboară şi rămâne în urmă faţă de piciorul de bătaie. coordonată unilateral a braţelor. Avântarea ambelor braţe simultan. Au o greutate foarte uşoară şi fond mediu de antrenament cu haltere. rămîne relativ avansat şi înălţat.Modalitatea de trecere şi eschivare a ştachetei în “arc dorsal” se bazează pe trecerea succesivă a unor părţi ale corpului dincolo de bară. pe ultimii 2 paşi şi la începutul zborului. Dublă mişcare de braţe. lungă şi susţinută. Tendinţa de a avea capul întors spre înapoi. Practica a departajat 2 verticale la acest procedeu tehnic. respectiv varianta “FLOP – viteză” şi varianta “FLOP – forţă” şi aceasta pe baza aprecierii raportului forţă/greutatea corpului şi a componentelor vitezei şi puterii.4 m/s FLOP – forţă Viteză elan 7. Caracteristicile celor două variante nu le departajează deşi ele sunt următoarele: FLOP . particular pe ultimii paşi Acţiunea rapidă.G. Pierdere de viteza orizontală importantă înaintea ultimului pas. C.G.0 – 8.viteză Viteză aproximativă pe elan 7.0 m/s Lungimea aproximativă a elanului 8-9 paşi 10 – 12 paşi Ridicarea genunchilor în sus accentuată în alergare (poziţia de sprint). totul realizîndu-se în principal pe rotaţia reală în jurul axului transversal al corpului.G.

cu un tonus controlat al flexiilor articulare ale membrelor inferioare. Între stâlpi şi zona de aterizare este un spaţiu de cel puţin 10cm. din care sunt confecţionate sectoarele nu se ridică probleme în legătură ce aterizare săritorilor la acest procedeu tehnic. a asigura forţă şi rapiditate pe ultimii 2 paşi ai elanului. nu se recomandă ştacheta de metal.2cm). locul de bătaie este orizontal şi doi stâlpi sprijină ştacheta. Greutatea este mai ridicată şi fac antrenamente cu haltere. Aterizarea Aterizarea se efectuează pe partea superioară a trunchiului. Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală . Stâlpii sunt suficient de înalţi şi vor depăşi cu cel 69 . Datorită materialelor de calitate superioară. gambele sub el .zborul Poziţia de „arc dorsal” în zbor La ambele variante însă trebuie puse pe acelaşi plan următoarele: a fi foarte rapid. cu o greutate de 2 kg. Zona de aterizare nu este mai mică de 5m lungime şi 3m lăţime.place. Lucrul mediu de viteză. Aceasta este din fibre de sticlă sau alt material potrivit. 4. PREVEDERILE REGULAMENTULUI DE CONCURS Concursurile se desfăşoară în condiţii materiale standardizate în care pista de elan are de 2025m. pentru a evita ca ştacheta să fie deplasată printr-o mişcare a zonei de aterizare care atinge stâlpii. un elan agresiv şi orientare pe verticală a componentelor desprinderii.după desprindere. Lungimea totală a ştachetei este de 4m (+/.

90m sau mai sus. concurenţii aflaţi la egalitate vor ocupa acelaşi loc în clasament. fără a trece ştacheta. în funcţie de înălţimile succesive la care se ridică ştacheta după terminarea fiecărui tur.când doi sau mai mulţi concurenţi au terminat concursul la aceeaşi înălţime. pe care o poate efectua unde doreşte: fie tot la 1. ştacheta va fi coborâtă sau urcată câte 2cm. atunci concurentul care are în toată proba. care se ivesc destul de des. inclusiv la înălţimea la care a trecut ultima oară. 10 cm.80m şi abia la 1. până când egalitatea va fi rezolvată.în cazul în care egalitatea se menţine şi numai dacă este vorba de locul I.G. la orice înălţime care urmează. săritorul care a efectuat cel mai mic număr de încercări la înălţimea respectivă. fiecare concurent are dreptul la câte o singură încercare la înălţimea respectivă. dar şi aici doboară ştacheta. În cazul egalităţilor. Spre exemplu. 4. oricare ar fi înălţimea la care s-au produs încercările ratate. Săritorul este obligat să execute bătaia pe un singur picior. este clasat înaintea celorlalţi. După trei greşeli succesive. ştacheta se ridică conform prevederilor regulamentare de ridicare succesivă. Un concurent poate opta pentru intrarea în concurs. 5.80 m. un atlet sare la 1. Înainte de începerea concursului. Se consideră a fi ratată o săritură în cazul în care atletul doboară ştacheta de pe suporţi sau intră în planul vertical al stâlpilor cu mâna. decât dacă judecătorul probei consideră că este necesar. 70 . săritorul mai are dreptul la o singură încercare. un atlet va fi eliminat din concurs. fie la 1. după care renunţă să mai sară la 1. Desigur că cele trei încercări greşite se puteau produce şi la 1. dacă egalitatea se menţine. Clasamentul se întocmeşte în ordinea performanţelor. Ordinea efectuării încercărilor se stabileşte prin tragere la sorţi. se procedează astfel: .85m. Descrieţi caracteristicile tehnicii la înălţime raportată la C. conform înălţimii minime fixată şi anunţată de arbitrul şef şi va putea sării după cum doreşte. Dacă nu este vorba de locul I. Dacă săritorul greşeşte şi a treia oară. AUTOEVALUARE 1. el va fi eliminat din concurs. Stâlpii nu se deplasează în timpul probei. între extremităţile ştachetei şi stâlpi este un spaţiu de cel puţin 1 cm. este clasat înaintea celorlalţi. cele mai puţine încercări greşite. adică poate renunţa la o încercare de la o anumită înălţime. soarta atletului fiind aceeaşi.85m îşi face a doua săritură. se va proceda la „concursul de baraj”.80m şi ratează prima încercare. cu piciorul sau cu orice parte a corpului. bineînţeles.G. acesta începe prin acordarea unei încercări la ultima înălţime la care concurenţii au doborât ultima oară ştacheta. Pe suporţi. În cazul de faţă. cu 3. . săritorii sunt anunţaţi de un arbitru care este înălţimea la care începe concursul şi înălţimile succesive la care se va ridica ştacheta. înălţimea maximă la care va putea fi ridicată. după terminarea fiecărui tur. dacă nici în acest caz nu se rezolvă egalitatea.puţin 10cm. După fiecare tur de câte trei încercări.

După modalitatea de eliberare a obiectului şi forţa care este aplicată avem următoarea clasificare a aruncărilor: tip împingere (aruncarea greutăţii) tip lansare (aruncarea discului. de forţă 5. Înălţimea de eliberare 4. 4. Tehnica este adaptată la cerinţele regulamentului competiţional care se referă la modul de priză a obiectului. Efortul final de aruncare 71 . de viteză b. STRUCTURA MOTRICĂ A ARUNCĂRILOR 1. Rezistenţa aerului B. Viteza iniţială de proiecţie 2.G. Descrieţi săritura în înălţime cu păşire. FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA ARUNCĂRII 1. Unghiul de lansare 3. BAZELE GENERALE ALE TEHNICII ARUNCĂRILOR În atletism performanţele probelor de aruncări sunt determinate de forma şi dimensiunile obiectelor proiectate la o distanţă cât mai mare. Comparaţi cele două variante ale săriturii dorsale (flop) a. de mişcări preliminare la dimensiunile spaţiului de elan. TEHNICA ÎN PROBELE DE ARUNCĂRI 1. modul de eliberare a obiectului.2. Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire ventrală? 3. Elanul 2.G. Care sunt caracteristicile tehnice ale săriturii cu rostogolire dorsală şi avantajele în raport cu C. Comparaţi tehnicile – rostogolire ventrală şi rostogolire dorsală 6. aruncarea ciocanului) tip azvârlire (aruncarea suliţei şi a mingii mici de oină) SCHEMĂ TEHNICĂ A.

se pot anula între ele scăzând eficienţa mişcărilor urmărite în aruncare. unghiul de proiecţie înălţimea de la care este proiectat (Ho) rezistenţa aerului (forţa portantă) acceleraţia gravitaţională (G) 1. Dacă un număr dat de forţe acţionează cu intensitate maximă. trunchiului şi braţelor. Practic aceasta se realizează atunci când în mişcarea de aruncare este angrenată întreaga masă musculară a picioarelor. Distanţa de zbor a obiectului depinde de următorii factori: viteza iniţială de proiecţie (Vo). La aruncări este foarte important ca numărul forţelor angajate să fie cât mai mare.compunerea forţelor .drumul (traiectoria) de acţiune a forţelor. pe o anumită traiectorie.intensitatea forţelor. Pentru aceasta compunerea forţelor (coordonarea lor) trebuie să se efectueze într-o anumită ordine (tehnica fiecărei probe indică această ordine). . Dar coordonarea forţelor trebuie “organizată” pentru că dacă ele acţionează haotic se pot stânjeni. .numărul forţelor care acţionează în fazele de accelerare a vitezei. întrucât în acest mod numărul forţelor este proporţional cu cel al grupelor musculare angrenate în mişcare. la terminarea acţiunii vom avea: 72 .Scopul urmărit de atlet în aruncări este de a proiecta un obiect de forme şi dimensiuni determinate la o distanţă cât mai mare folosindu-se de mijloace permise de regulamentul de concurs. Viteza iniţială de proiecţie (Vo) Viteza de eliberare (Vo) este factorul cu ponderea cea mai mare în realizarea distanţei de aruncare Valoarea Vo este determinată de următorii factori (agenţi): .

Orice întrerupere sau semiîntrerupere face ca efortul precedent să devină iar efortul care urmează să fie evident îngreunat. Valorile acestor forţe rezultă din: .compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni succesive. . Pentru obţinerea celei mai ridicate viteze iniţiale tehnica raţională cere atletului să execute o serie de acţiuni care să asigure obiectului de aruncat o mişcare continuu accelerată pînă în momentul lansării lui. combinată cu .o viteză iniţială a obiectului maximă în cazul când forţele acţionează simultan. dacă forţele intră în acţiune în ordinea descrescândă a intensităţilor (mai întâi forţele cele mai mari. Micşorarea vitezei în timpul executării mişcării de aruncare este contraindicată deoarece duce la contracţii musculare mai lente şi nu se realizează transferul de forţe eficient.compunerea acţiunii forţelor rezultate din acţiuni simultane. pe tot parcursul şi pe aceeaşi direcţie. Între forţele simultane şi active trebuie să se asigure o durată cît mai lungă de acţionare pe o traiectorie de accelerare cu lungime optimă care să asigure un transfer activ şi eficace de forţă asupra obiectului. Acţiunea simultană a forţelor pe o singură direcţie are o mare importanţă întrucât în acest caz ele se compun pe aceeaşi linie. pe fracţiuni de parcurs. 73 . Foarte important pentru practică este faptul că mişcarea de aruncare odată începută trebuie să se execute în mod armonios şi continuu până la terminarea ei. rezultanta fiind mai mică. Valoarea vitezei iniţiale poate fi mărită şi în cazul angrenării succesive.o viteză iniţială minimă dacă forţele acţionează succesiv numai pe o fracţiune de parcurs. încât forţele acţionează simultan şi se compun conform regulei paralelogramului de forţe. apoi cele mai mici).

Această diferenţă de nivel (Ho) are o influenţă asupra performanţei mai mare la aruncarea greutăţii decât la celelalte probe (vezi referiri la cap. îndeosebi când obiectul prezintă anumite calităţi aerodinamice (disc. Cînd toţi ceilalţi factori care determină lungimea aruncării sunt egali obiectul va avea un zbor mai lung sau mai scurt proporţional cu înălţimea de eliberare mai mare sau mai mică. "înălţimea de eliberare". Inălţimea de eliberare (Ho) Obiectul trebuie să părăsească mâna aruncătorului la o înălţime de sol cât mai mare. 2. În condiţiile normale de concurs aerul prin rezistenţa pe care o pune obiectului în zbor modifică traiectoria acestuia. suliţă). În practică unghiul optim de lansare este mai mic de 45° din cauză că punctul de eliberare a obiectului (Ho) nu asigură înălţimea de eliberare optimă a obiectului. La aruncarea discului. situaţie care are influenţă şi asupra unghiului de lansare. unghiul cel mai favorabil pentru atingerea unei distanţe cât mai lungi de aruncare (toate celelalte condiţiuni fiind egale) este cel de 45°. Acest fapt este valabil pentru un obiect aruncat în vid. iar la aruncarea greutăţii 74 . Teoretic.1. Unghiul de lansare Unghiul de lansare este format din direcţia vectorului de lansare Vo şi orizontală şi el influenţează direct lungimea aruncării la toate probele. ciocanului şi suliţei unghiul de eliberare poate să fie mai mic (din cauza lungimii mari a distanţei de aruncare şi a înălţimii de eliberare ).

Astfel discul opune cea mai mică secţiune atunci când diametrul lui se găseşte în acelaşi plan cu traiectoria zborului. 75 .(distanţa de aruncare redusă şi înălţimea punctului de eliberare mare) unghiul de eliberare este necesar să fie mai mare. frânându-l. Rezistenţa opusă de aer este direct proporţională cu mărirea suprafeţei secţiunii dominante. Rezistenţa aerului În timpul zborului obiectul aruncat întâmpină o rezistenţă din partea aerului pe care trebuie să-l străbată. fapt ce crează premize favorabile pentru o acţiune musculară mai eficace în efortul de aruncare (braţul aruncător va acţiona mai aproape de linia perpendiculară pe planul pieptului). Aruncătorii înalţi au un avantaj asupra celor scunzi întrucât ei pot obţine cu mai multă uşurinţă unghiul cel mai favorabil de lansare. apropiat de 45°. provoacă scurtarea distanţei de aruncare. secţiunea dominantă cea mai mică la suliţă este dată de suprafaţa cercului format de manşonul suliţei. la aruncarea greutăţii şi ciocanului forma sferică a obiectelor va prezenta invariabil aceeaşi secţiune dominantă. 3. Acţiunea rezistenţei aerului se exercită asupra secţiunii dominante a obiectului (prin acţiune dominantă se înţelege suprafaţa care rezultă din proiecţia obiectului pe un plan perpendicular tangent traiectoriei zborului). Obiectele de aruncare pot opune aerului diferite secţiuni dominante. Această rezistenţă este opusă direct sensului de mişcare al obiectului şi în consecinţă.

76 . datorită calităţilor lor aerodinamice în timpul zborului. dintr-un anumit loc. de a asigura ajungerea aruncătorului într-o poziţie favorabilă în vederea efectuării cu eficacitate maximă a efortului final de aruncare. spre direcţia de aruncare a obiectului. În concluzie. numită forţă portantă. Structura elanului este determinată de tehnica tipurilor de aruncare. Aruncările atletice cuprind două faze principale care se succed în aceeaşi ordine: elanul. Unghiul de atac. putem spune că unghiul de atac variază în raport de tăria şi direcţia vântului ajutător influenţând lungimea aruncării. ca regulă generală. considerat ca fiind diferenţa dintre unghiul de lansare şi unghiul de înclinaţie a obiectului (unghiul de înclinaţie este format din axa longitudinală a suliţei sau a discului şi orizontală) împreună cu forţa şi direcţia vântului vor determina un anume punct de aplicare a forţei de ridicare (portante) a obiectului (la disc mai avantajos este ca direcţia vântului să fie contrară direcţiei de aruncare. care poate prelungi traiectoria. Astfel distingem: elanuri rectilinii sub formă de săltare (la aruncările de tip împingere). Scopul mişcărilor care alcătuiesc elanul este dublu: de a asigura o viteză optimă obiectului ce urmează a fi aruncat. 1. deoarece un unghi de înclinaţie optim poate să lungească timpul de acţionare al forţei portante. utilizează rezistenţa aerului pentru a obţine o forţă dirijată de jos în sus. Elanul Elanul este faza care cuprinde ansamblul de acţiuni motrice rezultate din deplasarea aruncătorului. de forma obiectului şi de unele prevederi regulamentare ale aruncării. efortul final sau aruncarea propriu-zisă.Discul şi suliţa.

elanuri rectilinii sub formă de piruetă. cu o nouă viteză de accelerare imprimată de atlet în efortul final al aruncării. mijlocind astfel o participare activă a grupelor musculare în acţiunea de accelerare a mişcărilor. Eficacitatea elanului este obţinută în următoarele condiţii: momentele fără sprijin pe sol să fie cât mai scurte. de aceea elanul trebuie realizat prin deplasări razante şi din ce în ce mai repede. Efortul final cuprinde trei forme principale de mişcare: de ridicare. în comparaţie cu trenul superior.elanuri rectilinii sub formă de alergare (la aruncările de tip azvîrlire). de rotaţie. în care masa corpului şi a obiectului trec de poziţia joasă (de pretensionare). În general viteza cea mai potrivită este aceea în care aruncătorul poate să controleze încă mişcările pe care le efectuează în efortul final. ciocan) este mai mare decât la cele de tip împingere şi azvârlire. de translaţie. cuplate cu forţele de eliberare ale obiectului. prin înaintare şi torsionare. sub formă de translaţie (la aruncările de tip lansare şi de tip împingere). mărirea vitezei obiectului de aruncat la sfârşitul fazei de elan depinde de tipul de aruncare. în care masa corpului şi a obiectului se deplasează de pe piciorul drept pe piciorul stâng. 77 . în poziţia înaltă. - 2. umerii şi braţele). la aruncările de tip lansare (disc. Efortul final de aruncare Scopul principal al efortului final constă din: compunerea vitezei dobândită de obiect în faza elanului. în care axa bazinului şi axa umerilor se rotesc de la dreapta spre stânga. Cuplarea forţelor în momentul în care picioarele şi şoldurile devansează trenul superior (bustul. este mai rapidă. . Astfel. crează o tensiune preliminară favorabilă musculaturii care va participa în fazele efortului de aruncare.deplasarea trenului inferior. . De aici deducem că elanul are contribuţii diferite în realizarea performanţei sportive. Se remarcă următoarele aspecte: viteza de execuţie a elanului este în strânsă legătură cu posibilităţile aruncătorului de a grefa efortul final de aruncare pe o anumită viteză prealabilă.

Deviaţia unghiului rezultată din direcţia vectorului din ultima parte a elanului. Forţele care intră mai întâi în acţiune sunt cele produse de contracţia maselor musculare mari din regiunea picioarelor bazinului şi a şalelor. 7. cu direcţia vectorului din prima parte a fazei efortului final. Efectul acestor forţe creşte atunci cînd atletul reuşeşte să “depăşească” obiectul (trenul superior rămâne în urmă faţă de trenul inferior). 4. 6. Nominalizaţi cerinţele generale ale efortului final de aruncare. Factorii determinanţi în lungimea aruncării. În acest mod musculatura respectivă începe acţiunea motoare pe baza unei tensiuni rezistente prealabile. 3. Descrieţi formele principale de mişcare în efortul final al aruncării. Mişcarea de aruncare propriu-zisă începe din poziţii în care corpul se află în sprijin pe un singur picior îndoit. Axa verticală de rotaţie se schimbă din planul exterior spre planul median al corpului odată cu mişcarea de ridicare-translaţie.Caracteristica esenţială a efortului final constă în aceea că toate grupele musculare mari ale corpului intră în contracţii maxime într-o anumită succesiune de timp şi spaţiu dând mişcării finale caracterul exploziv. AUTOEVALUARE 1. Cerinţele generale ale efortului final sunt următoarele: 1. 5. 5. Timpul de acţiune în sprijin pe un singur picior (dreptul) trebuie să fie cât mai redus şi atletul să caute trecerea cât mai rapidă în sprijin bilateral pentru a-şi asigura condiţiile necesare accelerării maxime a mişcării. 2. ARUNCAREA MINGII DE OINĂ (MINGEA MICA) 78 . În acest moment viteza obiectului atinge valoarea maximă şi este eliberat în mod activ. să fie cât mai redusă. Viteza acumulată de obiect în faza anterioară (elan) nu trebuie micşorată prin vreo pauză înainte de începerea efortului final. Traiectoria obiectului aflat sub influenţa musculaturii dinamice nu trebuie alungită spre înainte în defavoarea unghiului optim şi a înălţimii maxime (optime de lansare). 2. 3. 6. Influenţa unghiului de lansare asupra performanţei (lungimii aruncării). Factorii care determină Vo (iniţială) de proiecţie. 4. Rolul rezistenţei aerului în aruncare Structura elanului determinată de tehnica tipurilor de aruncare.

cu cotul înainte şi 79 . celălalt sprijinit înapoi. cu sens dinapoi spre înainte. Aruncarea mingii de oină presupune o acţiune de tip azvârlire. 2. Poziţia iniţială După fixarea prizei. policele susţine mingea lateral opus celorlalte falange .efortul final – de aruncare. act motric natural şi accesibilităţii. al mijlociului şi al inelarului. puţin înapoi faţă de stângul. Poziţia de plecare este stînd cu faţa spre direcţia de plecare.elanul (elanul preliminar şi paşii specifici de aruncare). unde forţele declanşează o tracţiune. 3. procedeul cu patru paşi specifici. pe direcţie liniară. care se aşază pe minge. . controlând cu vârful solul şi duce braţul drept sus. 6.pregătirea (priza şi poziţia iniţială). la nivelul capului şi uşor în faţă. procedeu accesibil începătorilor şi elevilor. ea fiind cuprinsă şi în cadrul activităţii de educaţie fizică şcolară. Azvârlirea. Aruncarea mingii de oină se desfăşoară în următoarele faze tehnice: . greutatea corpului repartizată pe piciorul drept.2. atletul se aşază cu piciorul stâng înainte pe toată talpa. PRIZA SI POZIŢIA DE PLECARE ELANUL EFORTUL FINAL RESTABILIREA DUPĂ ARUNCARE Priza mingii mici este efectuată cu toate degetele uşor depărtate. cu ajutorul degetului mare. braţul este îndoit cu cotul orientat spre înainte. Este prezentă în programa de educaţie fizică a elevilor şi a metodicii de învăţare tehnica punctând acţiuni asemănătoare aruncării suliţei. arătătorului. .SCHEMA TEHNICĂ 1. 4.Pregătirea Priza sau ţinerea mingii poate aplica două prize în funcţie de mărimea (volumul) mingii: ţinută pe rădăcina degetelor. . Această aruncare este probă de concurs pentru micii atleţii de categoria “copii I” şi “copii II” în cadrul poliatloanelor. Mingea este ţinută deasupra unărului drept. este cel mai frecvent procedeu de aruncare. Tehnica aruncării mingii de oină Descriem aruncare a mingii de oină. al arătătorului şi al mijlociului cât şi cu degetului mare.1. plecarea este favorizată printr-o derulare de la vîrf la călcîi a piciorului stîng şi trecerea greutăţii spre înainte. cu trunchiul drept şi relaxat.

iar pasul 4 este de „blocaj” sau de „aruncare”.Efortul final Este cea mai importantă fază. pasul 3 este „încrucişat”. compusă din 4 paşi specifici tehnicii de aruncare. concomitent cu începerea ducerii mingii înapoi. C. pasul fiind “veriga” de legătură a elanului cu “efortul” de aruncare. iar braţul cu mingea se menţine întins. pasul de aruncare. se execută cu piciorul stâng.G. care este mai lung (2-2. sau pasul de blocaj este executat cu piciorul stâng. reduse ca amplitudine. el fiind suportul pe care se desfăşoară efortul final. în acest timp. urmărindu-se o accelerare gradată. Paşii specifici încep la semnul de control. pasul încrucişat. Deşi efortul de aruncare cuprinde mai multe acţiuni ale segmentelor corpului. . se crează o viteză suplimentară.00m.20m) se execută cu piciorul drept.50-2. . când are loc “marea accelerare” a braţului cu mingea. . de 1. cu care se încrucişează. Prin acest pas se urmăreşte devansarea (depăşirea) trenului superior. formând un unghi de 30-35º cu verticala.mingea deasupra umărului. începând cu grupele musculare mari. mişcări bazate pe contracţii musculare “în val”. peste piciorul stâng. pe fondul cărora se execută anumite mişcări ritmice şi precise. cu palma în supinaţie. Prin mişcările executate în efortul de aruncare. iar braţul opus relaxat înainte. pasul se execută “razant” şi suficient de lung (1.al treilea pas.al patrulea pas. până la un semn de control. fiind determinat şi de forţa de impulsie a piciorului stâng. se execută cu piciorul drept.G. al corpului coboară cu 5-6 cm.80-2. fapt ce relaxează centura scapulo-humerală. iar braţul liber (stângul) este adus îndoit în faţa pieptului. braţul cu mingea începe să se ducă înapoi.primul pas. pe pasul 1 şi 2 se duce înapoi braţul aruncător. în scopul relaxării. astfel că. fapt ce permite întinderea completă a braţului cu mingea.al doilea pas. Poziţia corpului este verticală. atletul ajungând cu axa umerilor paralelă cu direcţia de aruncare. Elanul preliminar Se execută între două semne de control şi constă dintr-o alergare liberă. la care aruncătorul (dreptaci) ajunge cu piciorul stâng: .10m). . are loc şi răsucirea uşoară a axei umerilor spre dreapta. trunchiul se înclină spre înapoi. la eliberare mingea atinge o viteză foarte mare. Paşii specifici de aruncare a mingii de oină .Elanul Lungimea totală a elanului este în jur de 20 m şi se desfăşoară sub formă unei alergării accelerate (elanul preliminar) şi a unei suite de paşi specifici de aruncare (paşii de aruncare). datorită vitezei 80 . Paşii specifici de aruncare se desfăşoară sub forma unei alergării aciclice. printr-o pendulare activă a coapsei. mingea rămâne deasupra umărului executând mişcări oscilatorii.

Precizări regulamentare în aruncarea mingii de oină Proba face parte din componenţa poliatloanelor specifice categoriei de vârstă. 6. se asigură şi intrarea aruncătorului în “arc întins”. contactul cu solul se ia pe călcâi. 81 . Greutatea mingii de oină folosită în concurs este de 120-150 grame. Sprijinul unilateral După executarea pasului încrucişat. regulamentul impune aruncarea la distanţă a acestei mingi pe deasupra capului.2. Aşezarea piciorului stâng se face foarte rapid. moment care precede tracţiunea finală (azvârlirea). Urmează extensia explozivă a antebraţului pe braţ şi biciuirea mâinii şi a degetelor. Cea mai lungă aruncare. fapt ce impune unele precizări de respectat. Sprijinul bilateral (pasul de blocaj) Reprezintă pasul final. Lungimea aruncării este măsurată de la zona de aterizare a mingii.G. semiflexat şi coborând C. la care este angrenată şi rotarea şoldului drept. el apare ca o unică şi continuă mişcare. al corpului. este reţinută pentru întocmirea clasamentului şi acordarea punctajului. unde se produce un sistem foarte complex de acţiuni în scopul obţinerii eficienţei maxime a braţului drept.G. soluţia optimă efectuării unei mişcări de azvârlire cu eficienţă mare. prin grupare pe piciorul drept. tehnica fiind cea de azvârlire.de execuţie imprimată de aruncător.1. Astfel. la marginea pistei de elan cota de citire pe ruletă. Toate cele trei aruncări sunt măsurate şi înregistrate până la finalul competiţiei. fapt ce favorizează rotarea şoldului drept. trecând dreptul înainte. respectiv cota “0” a ruletei. TEHNICA ÎN ARUNCAREA GREUTĂŢII Este cea mai simplă probă dintre aruncări deoarece se bazează pe angrenarea forţelor de împingere şi învingerea inerţiei masei greutăţii precum şi faptul că traiectoria descrisă de obiect este în raport cu direcţia aruncării folosindu-se capacitatea dinamică a atletului. rezervată copiilor. dintre cele trei încercari. atletul ajunge în sprijin pe piciorul drept. acest picior se aşază lateral-stânga faţă de direcţia de aruncare (la 20-30cm). care preia şi continuă activ mişcarea: rotarea genunchiului (fără tendinţa de ridicare). ajungându-se foarte repede pe toată talpa. Sectorul din care se practică proba este cel specific aruncării suliţei. contribuind la extensia corpului şi realizarea “arcului întins”. Oprirea inerţiei se realizează printr-o schimbare rapidă a picioarelor. Sectorul de aruncare a mingii de oină Fiecare participant are dreptul la trei aruncări neconsecutive. propulsând bazinul înainte.

I.translaţie) C. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR Deosebim trei părţi (faze) A. ELANUL .cu elan liniar . EFORTUL FINANL DE ARUNCARE .Poziţia iniţială . elanul circular favorizînd creşterea vitezei. PREGĂTIREA .Sprijinul bilateral şi împingerea finală II.Săltarea (alunecare . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR A. Pregătirea B.Priza .Impulsia şi avântarea (balansul) . ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR În prezent există două procedee tehnice de aruncare a greutăţii: .Cumpăna (pretensionare a piciorului de impulsie) şi gruparea B. Efortul final de aruncare Se pot distinge momentele care intră în componenţa fiecăreia din aceste faze: 82 .Sprijinul unilateral . SCHEMĂ TEHNICĂ I. Elanul C.cu elan circular ultimul fiind mai avantajos din punct de vedere teoretic.Proba a devenit mai simplă odată cu introducerea tehnicii O’Brien (cu spatele) şi în momentul actual adaptarea elanului cu piruetă de la aruncarea discului.

PREGĂTIREA 1. Cotul va fi sub nivelul umerilor ca să asigure relaxarea mâinii. Piciorul stâng controlează solul cu vârful. mijlociul şi inelarul sunt răsfirate pe greutate. Presiunea greutăţii va fi sinţită la baza degetelor (nu spre vârful acestora). Priza trebuie să fie fermă dar suficient de degajată. în unele cazuri şi cel mic. Priza (ţinerea greutăţii) Sunt trei moduri de a ţine greutatea.cele trei degete. sunt apropiate şi aşezate pe greutate.A. După fixarea degetelor mâna se flexează din articulaţia pumnului sub presiunea greutăţii şi este dusă în dreapta gâtului sub bărbie în spaţiul clavicular. iar degetul mare şi cel mic se află în lateral. Pendularea (balans cumpănă) şi gruparea (pretensionarea) 83 .degetele arătătorul.depărtate egal între ele. . trunchiul este în uşoară extensie. în funcţie de aşezarea degetelor (arătător. antebraţului şi braţului. . sus relaxat. iar cel mic îndoit se află sub greutate. cel mare se află în lateral (o folosesc mai ales fetele). Poziţia iniţială Aruncătorul stă pe toată talpa piciorului drept cu spatele în direcţia de aruncare la marginea posterioară a cercului. mijlociu şi inelar) pe greutate: cele trei degete sunt răsfirate lejer pe greutate . iar braţul stâng semiîntins este dus oblic.

Impulsia se face printr-o extensie energică din articulaţia genunchiului. cu evitarea ridicării excesive a C. 100°. În această fază are loc şi o derulare de pe pingea pe călcâi care poate fi completă când piciorul se întinde total şi incomplet când piciorul rămâne în uşoară flexie la nivelul genunchiului. Acţiunea se realizează printr-o împingere în sol efectuată de piciorul drept. axa umerilor este paralelă cu solul şi perpendiculară pe direcţia de aruncare. (centrul de greutate al corpului). unghiul format de trunchi şi coapsa piciorului drept este în jurul a 50°. ELANUL 1. În faza următoare piciorul stâng coboară flexându-se până când genunchiul acestuia ajunge în apropierea piciorului de sprijin (drept).G.G. Caracteristici ale grupării: greutatea se află în punctul cel mai de jos al traiectoriei sale. Concomitent în această acţiune se produce şi flexia piciorului de sprijin (drept) care preia vizibil sub presiune greutatea sistemului aruncător – greutate. Impulsia şi avântarea În această fază se produce prima acceleraţie. Caracteristici ale fazei de impulsie-avântare: 84 . unghiul format între coapsa şi gamba piciorului de sprijin este de cca.Din poziţia de plecare iniţială aruncătorul apleacă trunchiul şi pendulează înapoi – sus piciorul stâng. susţinută de avântarea piciorului stâng pe direcţia elanului. Se realizează “gruparea” din care începe acţiunea de impulsie pe diametrul cercului în direcţia de aruncare. 10 cm faţă de dreptul. mâna stângă cu rol de echilibrare “atârnă” semiflexată în jos. B. genunchiul piciorului stâng se află la cca. obţinând pentru un moment o cumpănă.

35-45 cm. Caracteristici ale săltării razante: traiectoria greutăţii se ridică în continuare faţă de faza impulsiei cu cca.1520°. În timpul săltării acceleraţia vitezei sistemului aruncător-greutate realizată prin impulsie începe să scadă. piciorul drept execută o mişcare de rotaţie spre interior. piciorul stâng este avântat spre direcţia de aruncare. De aceea săltarea trebuie să aibă loc într-un timp cât mai scurt. să fie razantă (aproape de sol) pentru a reduce la maximum oscilaţiile pe verticală. Se ţine cont că în mişcarea de înaintare a apicioarelor corpul tinde către o poziţie mai ridicată. pe piciorul drept. greutatea mai parcurge un drum de cca. Aruncătorul urmăreşte trimiterea picioarelor înainte şi menţinerea greutăţii la distanţă realizând astfel şi o pretensionare a corpului. Reluarea contactului cu solul are loc pe pingea. Săltarea (translaţie-alunecare) Începe la terminarea derulării şi ţine până la reluarea contactului cu solul. greutatea parcurge un drum de 70-90 cm. 60°. axa umerilor rămâne paralelă cu solul iar bustul se ridică progresiv. axa umerilor se menţine perpendiculară pe direcţia elanului. ceea ce duce la oscilaţii pe verticală cu influenţă negativă. unghiul traiectoriei pe care se mişcă greutatea creşte cu 15-25°.- direcţia de impulsie se face sub un unghi de cca. 2. 85 .

2. 1. EFORTUL FINAL DE ARUNCARE Acum are loc al doilea moment de accelerare a greutăţii (primul a avut loc în faza de impulsie). 90°. axa bazinului este paralelă cu direcţia de aruncare. Piciorul drept continuă acţiunea de impulsie concomitent cu rotarea genunchiului şi a şoldului în 86 . Sprijinul unilateral Se realizează pe pingeaua piciorului drept care aterizează pe sol răsucit spre interior. unghiul dintre trunchi şi coapsa piciorului este de cca. Sprijinul unilateral se termină odată cu aşezarea piciorului stâng pe sol.C. mîna stângă acoperă pieptul fiind un “control” al poziţiei închise. Caracteristici ale sprijinului unilateral axa umerilor se menţine relativ perpendiculară pe direcţia de aruncare şi formează cu axa bazinului un unghi de cca. în direcţia aruncării. Sprijinul bilateral În această fază are loc “marea accelerare” cca. Începutul efortului se realizează din sprijin unilateral când se produce tranziţia de la săltare la efortul de aruncare. Acum are loc şi o mişcare complexă de ridicare-rotare-înaintare. 90°. 80-85% din viteza iniţială a greutăţii. laba piciorului drept formează un unghi de 120° cu direcţia de aruncare. Din această poziţie începe impulsia spre direcţia de aruncare.

Oprirea inerţiei La finalul efortului de aruncare se execută o schimbare rapidă a picioarelor şi se coboară centrul de greutate (semigrupare pe piciorul drept) pentru a stopa inerţia masei corpului aflată în mişcare. Greutatea rămâne lipită de gât pînă când atletul “simte” tranziţia (trecerea) corpului pe piciorul stâng. iar dreptul va fi dus înainte.timp ce piciorul stâng printr-o acţiune de “blocare” contribuie la creşterea substanţială a accelerării mişcărilor executate de partea dreaptă. Bustul se ridică şi se roteşte treptat dar în mare “viteză”. 87 . Piciorul stâng va fi tras razant înapoi. Schimbarea picioarelor se face în clipa când greutatea a părăsit mâna aruncătorului. Contactul cu solul se face cât posibil aproape simultan cu amândouă picioarele. evitând astfel depăşirea (ieşirea din cerc). urmează ridicarea umărului drept şi apoi întinderea foarte energică a braţului aruncător. în timp ce braţul stâng “deschide” pieptul. lângă prag prin săritură.

Aruncarea integrala Variante tehnice II. Poziţia iniţială şi sprijinul bilateral sunt identice cu cele de la TEHNICA ARUNCĂRII DISCULUI. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN CIRCULAR Această tehnică. ARUNCAREA GREUTĂŢII CU ELAN LINIAR ŞI SĂLTARE LATERALĂ 88 . Prizele de greutate sunt aceleaşi – descrise la TEHNICA ARUNCĂRII CU ELAN LINIAR. bazată pe un elan circular. permite o creştere a vitezei obiectului mai mare decât în tehnica clasică (cu elan liniar) fapt care îi conferă perspectiva de viitor. III. Este o tehnică folosită în actualuitate de aruncători de valoare mondială.

Atletul trebuie să întârzie rotaţia până când greutatea se va afla pe piciorul stâng. Aproape instantaneu se ajunge într-o poziţie în care piciorul drept este adus sub corp şi puternic flexat iar piciorul stâng este aşezat depărtat şi bine întins pentru a asigura blocarea şi sprijinul care să asigure urcarea centrului de greutate într-o poziţie verticală avansată favorizând rotirea umerilor şi lansarea bilei dintr-o poziţie cu o înălţime cât mai mare.În acest procedeu se foloseşte tehnica elanului liniar în care poziţia de plecare este laterală cu sprijin pe piciorul drept (în cazul dreptacelor). braţul drept este împins puternic în sus imprimând bilei acceleraţia finală. uşor flexat iar piciorul stâng execută o balansare laterală cu uşoară încrucişare a piciorului drept şi avântare lateral înainte urmat de impulsia puternică a piciorului drept. 89 .

ieşind prin partea posterioară a cercului.135m.21-1. lăsată de obiect (cota “0”). Măsurarea lungimii aruncării greutăţii Aruncările sunt valabile dacă obiectul cade în interiorul sectorului de aterizare. format în spaţiul delimitat de un unghi de 34. Sectorul de aruncare poate fi iarbă. Cea mai lungă aruncare. primii 8 atleţi au dreptul la trei încercări suplimentare. Sfera din metal (greutatea) cu care se execută aruncarea este netedă şi cântăreşte 7. 90 . care are vârful în centrul cercului. Măsurarea fiecărei aruncări se efectuează imediat după efectuare. zgură sau orice material pe care obiectul lasă o urmă. călcarea sau atingerea cu orice parte a corpului a părţii superioare a opritoarei.Prevederile regulamentului de concurs Aruncările se efectuează dintr-un cerc betonat având un diametru de 2. Fiecare concurent are dreptul la 3 încercări. Cercul pentru aruncarea greutăţii Ordinea în care se desfăşoară aruncările este stabilită prin tragere la sorţi. dar trecând banda ruletei prin centrul cercului. după un tur de trei aruncări. este luată în considerare în alcătuirea clasamentului final. respectiv 4kg la femei. până la marginea internă a circumferinţei cercului. incluzându-le şi pe cele suplimentare.23m. concurentul îşi începe aruncarea dintr-o poziţie statică şi părăseşte cercul după ce sfera a atins sectorul de aterizare.260kg la bărbaţi. de la urma cea mai apropiată de cerc. a solului sau a părţii superioare a cercului de metal se va considera o greşeală. Greutatea este eliberată în sectorul de aruncare.92º. Timpul acordat efectuării unei încercări este de 1 minut. în jumătatea dinainte a cercului este plasată o opritoare (prag) care măsoară 1.

Însuşirea tehnicii unui exerciţiu de atletism. general aplicabilă. de a introduce subiectul în tehnica exerciţiului şi reprezintă prima etapă de formare a deprinderii motrice speciale. impune înţelegerea de către subiecţii. este metoda practică. conform căreia se desfăşoară învăţarea tehnicii probelor de atletism. 2. Variantele şi caracteristicile elanului în aruncarea greutăţii (elan liniar şi elan circular).Situaţii de aruncări nereuşite AUTOEVALUARE 1. 3. metoda exersării. cu teme din atletism. . iar elevii recepţionează (observă 91 .Între cele 3 etape există unitate şi interdependenţă. Fazele elanului liniar şi caracteristicile fazei de impulsie-avântare şi ale săltării razante. ▪ Etapa a II-a – Fundamentală are scopul de a învăţa începătorul execuţia tehnică propriu-zisă a exerciţiului de atletism si de a consolida executia tehnica. se numeşte: schema tip de învăţare a tehnicii. a ceea ce trebuie însuşit. concretizat în activitatea de predare de către profesor şi activitatea de însuşire de către elev. .În etapa I-a – rolul principal îl are profesorul. Aruncarea cu elan circular (avantaje şi dezavantaje) METODICA PREDĂRII TEHNICII PROBELOR DE ATLETISM ŞI DEZVOLTAREA/EDUCAREA CALITĂŢILOR BIOMOTRICE METODE DE INSTRUIRE ÎN ATLETISM Metoda de bază a instruirii. separarea fiind de ordin metodic. Schema tip de învăţare urmează o succesiune formată din 3 etape: ▪ Etapa I-a – Pregătitoare are scopul de a iniţia. iar forma unitară. care transmite informaţii. Efortul final şi oprirea inerţiei. în lecţia de educaţie fizică. 4. ▪ Etapa a III-a – Finală are scopul de a perfecţiona execuţia tehnică a exerciţiului atletic. prin prezentarea şi reprezentarea corectă a execuţiei tehnice.

efortul final – împingerea la aruncarea greutăţii. .aruncarea mingii de oină (NU azvârlirea mingii de oină). . ritmul şi amplitudinea mişcărilor. .crearea unei imagini. . corecte. asupra tehnicii exerciţiului atletic propus spre învăţare. . care nu au şi o componentă de periculozitate. → La sfârşitul etapei a I-a. . naţionale. reprezentări motrice.pe baza I şi II sistem de semnalizare). mai aproape de locul de bătaie şi zbor. . desene. la feminin.alergarea de (peste) garduri (NU sărituri peste garduri). .demonstraţia este efectuată de profesor sau de o persoană care execută foarte corect. la juniori) şi personalităţi internaţionale sau naţionale care s-au evidenţiat în proba respectivă.În etapele a II-a şi a III-a – rolul principal.demonstraţia se efectuează în limitele vitezei unei execuţii corecte. film. ▪ explicarea. corect exerciţiul. Obiective: . mai ales dacă exerciţiul nu este complicat). completează. ▪ demonstrarea exerciţiului propus spre învăţare → formarea imaginii motrice: .profesorul informează subiecţii despre proba atletică de concurs. activ îl are subiectul. ETAPA I Etapa este numită şi pregătitoare sau de introducere în tehnica exerciţiului. la alergarea de garduri.profesorul denumeşte exact.numărul execuţiilor de încercare este de 2-4. profesorul poate cere subiecţilor să reproducă exerciţiul propus spre învăţare (prin „execuţii de încercare”. masculin. descrierea şi ilustrarea exerciţiului propus spre învăţare → întregesc. . proba.„exerciţiile de încercare” se admit la probele mai simple.reproducerea de încercare este motivată de nevoia de activitate a subiectului şi de nevoia profesorului de a aprecia puterea de înţelegere şi redare a subiecţilor.săritura în înălţime cu răsturnare dorsală (NU săritura în înălţime cu răsturnare pe spate). . care acţionează. .profesorul explică şi descrie exerciţiul sau faze ale exerciţiului. necesare activităţii ulterioare.profesorul poate folosi pentru întregirea imaginii motrice materiale ilustrative: fotografii.profesorul foloseşte cuvinte. cu o exprimare corespunzătoare nivelului de înţelegere al subiecţilor (elevi/studenţi). . elevii urmăresc demonstarţia dintr-o poziţie perpendiculară pe direcţia elanului. procedeul tehnic propus spre învăţare: Exemplu: .demonstraţii speciale: . Exemplu: bătaia la săritura în lungime. fără intervenţia cu precizări sau corectări a profesorului. imaginea execuţiei motrice: . fără nici o tranziţie.indicarea planului de învăţare şi a mijloacelor utilizate. în legătură cu rezultate (recorduri mondiale.profesorul specifică unele aspecte de bază din regulamentul probei.demonstraţia respectă integral viteza. Exemplu: la sărituri. termeni simpli. accentuându-le pe cele determinante în eficienţa tehnică. Conţinut: ▪ enunţarea exerciţiului → informare general: . . pentru descrierea execuţiei tehnice. concişi.exerciţiul integral sau părţi din el. la alergări. .subiecţii urmăresc demonstraţiile din unghiuri de observaţie optime. . care întăresc execuţia tehnică. . profesorul orientează atenţia elevilor asupra ritmului paşilor şi a execuţiei tehnice a pasului peste obstacol.demonstraţie cu viteze reduse pentru observarea elementelor de bază . „biciuirea” finală la aruncarea mingei de oină.profesorul precizează fazele exerciţiului. cât mai precise. stabilite de profesor. respectiv exersează. 92 .demonstraţia iniţială (integrală) a exerciţiului: .

introducerea cerinţelor de regulament. . . prin sprijin indirect pe sol (prin prăjină). .exerciţiul executat global. în faza de impulsie (perioada sprijin). rotare). ulterior. .„succesiunea obligatorie a unor mişcări cu structură definită”.pentru alergările de garduri: succesiuni de „unităţi ritmice”. .exerciţiul executat global.pentru alergări: succesiunea mişcărilor ciclice.focalizarea atenţiei asupra unor faze (sarcini parţiale) din execuţia globală: concentrarea execuţiei asupra aterizării la săritura în lungime. aterizare. aterizare. 93 . . în care alternează alergarea cu trecerea peste un obstacol = alergare cu ritm de 3 sau mai mulţi paşi. care măresc dificultatea execuţiei.pentru săritura în lungime: bătaia orientată în unghi favorabil (unghiul de desprindere 20-24º). .pentru alergări de garduri: pasul peste gard. . folosind o greutate mai uşoară (decât cea de concurs). → însuşirea mecanismul de bază: . de învăţare a tehnicii propriu-zise.însuşirea verigii principale. .mărirea amplitudinii mişcărilor şi precizarea ritmului de execuţie. . . .Condiţii de mărire treptată a gradului de dificultate a exerciţiului: . . cu toate detaliile tehnice.ETAPA a II-a Etapa este numită şi fundamentală sau de formare. . prin sprijin alternativ (de pe un picior pe celălalt). . .pentru aruncări: efortul final de tip azvârlire (prin tracţiune liniară).exerciţiul executat global.însuşirea mecanismului de bază (baza tehnicii). bătaie pe un picior.intensificarea vitezei de execuţie şi a efortului depus.pentru sărituri în lungime/înălţime: elan.execuţii în condiţii normale de exerciţiu – probă de atletism. . de tip lansare (prin tracţiune curbilinie). cu accent asupra verigii de bază. de tip împingere (prin presiune). . săritură în înălţime cu elan 3 paşi. zbor. efort final (de azvârlire.efort redus: aruncări cu elan. date de paşii de alergare. → metoda fundamentală de instruire este metoda exersării – globală şi parţială (fragmentată) ▪ exersarea globală – impune ca exerciţiul efectuat global să fie simplu. respectiv de însuşire a „profilul brut al execuţiei tehnice”. fără detalii (urmând ca.însuşirea întregului exerciţiu Conţinut: .uşurarea unor condiţii de execuţie: săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor.pentru aruncări: elan (de alergare.pentru alergări: impulsia activă sub un unghi ascuţit. determinant al execuţiei celorlalte elemente şi eficienţei execuţiei exerciţiului”: Exemplu: de verigi de bază . → veriga de bază – „elementul tehnic de bază. peste ştachetă joasă.„fazele exerciţiului. apoi asupra altor verigi. Obiective: . zbor peste ştachetă. împingere sau lansare).Condiţii de simplificare: . să-i fie adăugate detaliile tehnice): . dar complicând condiţiile de execuţie tehnică. cu bătaie pe o cutie (ladă). . aflate în interdependenţă” Exemplu: mecanism de bază: .verificarea gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii. .însuşire altor verigi ale exerciţiului. dar simplu.pentru săritura cu prăjina: elan.reducerea amplitudinii mişcărilor. bătaie pe un picior. . săltare.

pasul alergător accelerat (alergarea accelerată). iar apoi. prin studiu comparativ al propriei execuţii.stabilirea particularităţilor individuale ale tehnicii. . în cursul demonstrării şi explicării pasului alergător de accelerare se referă la caracteristicile creşterii treptate a vitezei. . se urmăreşte corectitudinea şi eficienţa mişcărilor. Exerciţiile folosite pentru învăţarea tehnicii pasului alergător de accelerare se bazează exclusiv pe alergări în care viteza de deplasare reprezintă variaţii. concomitent cu dezvoltarea calităţilor motrice necesare susţinerii alergării.pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză).execuţii globale cu toate detaliile tehnice.„execuţii de studiu” – cu multe repetări şi focalizarea atenţiei asupra elementului tehnic care suportă perfecţionare.execuţii parţiale (fragmentate) ale unor elemente tehnice. . accelerarea şi lansarea de la start.. Pasul alergător de accelerare (alergarea accelerată) Elementele asupra cărora se va atrage atenţia elevilor. Exemplu: repetarea aruncării suliţei. cu toate detaliile tehnice. de realizare a (profilului cizelat al execuţiei tehnice). când aceasta a ajuns la valoarea ei normală (strâns legată de viteza atinsă în acel moment).startul.stabilirea căilor de perfecţionare a tehnicii. Sisteme de acţionare: Exerciţii fundamentale 94 . Exemplu: dezvoltarea forţei explozive. . Important este ca predarea tehnicii alergării de viteză să fie precedată de etapa însuşirii exerciţiilor din şcoala alergării. prin mărirea – de asemenea treptată a frecvenţei. uneori mai line. . METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ALERGĂRI ALERGAREA DE VITEZĂ În procesul predării tehnicii alergării de viteză. .ameliorarea calităţilor motrice dominante în exerciţiul (proba) de atletism. . Obiective: .execuţii de studiu – prin care se urmăreşte ameliorarea tehnicii. .exerciţiul executat în întregime. a coordonării la probele de aruncări. a vitezei de execuţie. ca deprindere specifică aletismului. în cadrul celor 4 paşi specifici de aruncare. . ETAPA A III-A Etapa este numită etapa de perfecţionare a execuţiei tehnice. În predarea tehnicii alergării de viteză se va respecta următoarea succesiune a instruirii: . Această creştere trebuie realizată la început prin lungirea treptată a paşilor. → elaborarea profilului cizelat al tehnicii: . .aprecierea execuţiei tehnice comparativ cu modelul tehnic.compararea tehnicii individuale cu modelele. alteori mai bruşte.analiza gradului de stăpânire a tehnicii. care influenţează clar execuţia tehnică şi randamentul sportiv. .stabilirea sarcinilor în vederea realizării performanţelor superioare la proba atletică de concurs. → evaluarea capacităţii de performanţă – prin probe de control specifice şi mai ales în concursuri.execuţie parţială a exerciţiului şi exerciţii suplimentare. care suportă perfecţionare. cu atenţia orientată spre execuţia pasului încrucişat. Conţinut: .

. alergare liberă.alergare accelerată. . Se execută individual dar şi în perechi sau cu 4-6 elevi aşezaţi în linie. v. frecvenţa în jocul de glezne creşte treptat. .accelerări bruşte efectuate din poziţii înalte. Pe primii 10m se va aborda o viteză redusă. în acelaşi mod ca la jocul de glezne. 75% . .starturi din picioare. vizând intrarea şi ieşirea din turnantă.alergare cu creşterea treptată a vitezei. Distanţele de lucru 40-60m. apoi din ce în ce mai lungi.trecere în alergare accelerată din alergare cu joc de glezne. v. astfel se execută 5-6 schimbări de viteză ajungându-se şi la 90-95% din posibilităţile maxime ale executanţilor. după următoarea schemă. apoi pe 40-60m.alergare accelerată în linie dreaptă la început pe 20-30m. etc. . în linie dreaptă pornindu-se de la început cu viteză maximă. apoi pe perechi. cu atingerea vitezei maxime după 30-40-50-60m . max. Creşterea vitezei se face lent şi treptat cu semnal si fara semnal. . în finalul ultimilor 10m viteza de alergare este în jur de 75% din posibilităţi. .alergare cu creşteri treptate. Distanţa repetărilor este de 20-30m.alergare cu accelerare. Se măreşte şi se micşorează viteza în tempouri şi pe distanţe prestabilite. în linie dreaptă cu atingerea vitezei indicate (după exersări 95 . Se indică aplecarea trunchiului spre interiorul turnantei şi acţiunea amplă a braţului exterior. Exerciţii fundamentale: . accelerare. medie 25% 10 m v. în preajma a 25% din posibilităţi.alergare accelerată în turnantă. . Pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză) Însuşirea unei tehnici corecte în alergarea de viteză se realizează relativ uşor dacă elevii au pregătire fizică suficientă.alergare în teren variat. 100% 10 m .alergare accelerată. Exerciţii suplimentare: .alergare cu genunchii sus şi trecere în alergare accelerată.. mare 50% 10 m 10 m v. de angrenare. dar şi pe grupe de 4-5 executanţi aşezaţi în linie. care sunt grupate în şcoala alergării. atingerea vitezei maxime urmată de o alergare liberă fără efort. în linie dreaptă pe 20-30m. pe următorii 10m se măreşte viteza la 50% din posibilităţi. obţinută pe baza jocurilor de alergare şi a alergărilor sub formă de joc. fără marcaje. în turnantă. . medie 50% 10 m v. prin dezechilibrarea bruscă înainte. distanţa (30m) va fi segmentată în trei porţiuni de câte 10m.alergare cu accelerare pe 20-30m.alergare accelerată în turnantă. în linie dreaptă şi cu atingerea vitezei maxime la sfârşitul accelerării. accelerare. .exerciţiul de mai sus este repetat în continuare. fără pauze. Viteza nu depăşeşte la început 80-90% din posibilităţile maxime. de pe loc. . alergătorul este obligat să execute o alergare cu paşi scurtaţi şi rapizi.acelaşi exerciţiu efectuat pe culoare. lucrându-se individual. mare 75% 10 m v.alergare cu creşterea treptată a vitezei. după aceeşi schemă pe distanţa de 60m (segmente de 20m). individual. Se execută individual apoi pe grupe mici în linie. . Ulterior se poate ajunge la 95-100%. oprirea din alergare (decelerarea) se efectuează pe o distanţă mai mare. pentru a creşte căderea înainte. pe aceleaşi distanţă. Distanţa de alergare 100-150m. mai mari de viteză. până la maximum. apoi se trece în alergare accelerată cu pasul din ce în ce mai lung. max.

Exerciţiile se efectuează la început individual. Exerciţii fundamentale: . educarea aşteptării şi controlul reacţiei de execuţie. Exerciţiul mai poartă denumirea de alergare cu start lansat şi treptat se va executa între repere (linii) bine precizate. . Se efectuează în scopul determinării celei mai potrivite lungimi a pasului. plecare de voie cu 80-85% din posibilitati.starturi de jos cu viteză maximă cu alergare liberă la sfârşitul distanţei.repetate. cu plecarea de la linie. Sistemul de acţionare: 96 . Deplasarea se efectuează cu viteză maximă şi dacă este nevoie cronometrează alergarea. Distanţa de menţinere a vitezei atinse în accelerare poate creşte la 30. . . . precum: stând şi stând depărtat prin dezechilibrare înainte.starturi de jos cu rezistenta opusa de partener care alearga cu spatele si se sprijina cu palmele pe umerii alergatorului.alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă). . Se poate introduce şi controlul vitezei de deplasare cu ajutorul cronometrului. viteză maximă) şi menţinerea ei pe o distanţă de 10-20m. capul. în vederea însuşirii particularităţilor tehnicii alergării pe turnantă. menţionându-se avantajele plecării de jos pentru creşterea rapidă a vitezei care este esenţială în sprint. 40. executarea mişcării corecte a braţelor în ritmuri diferite.starturi de jos pe sub o ştachetă sau un reper orizontal dispus la înălţimea de 1. apoi in blocul din spate. pe pante foarte puţin înclinate. fixarea piciorului in blocul din fata.plecări rapide. acelaşi exerciţiu cu blocuri de start. Startul de jos Ca punct de plecare în explicaţiile privitoare la startul de jos se va face apel la cunoştinţele pe care elevii le au deja despre startul din picioare. din poziţii iniţiale diferite. .aşezare liberă în poziţia “pe locuri” (fără blocuri de plecare).starturi de jos la comandă. . retragerea bratelor inapoia liniei de plecare.stând. . fixarea pozitiei „Gata”. ulterior cu menţinerea vitezei pe 10-20m. ghemuit. . în linie dreaptă pe distanţe de 5-10m. trecere în poziţia “gata”. la comandă pe turnantă. distanţa de lansare 20-30m. .alergare cu trunchiul.exceptând primul exerciţiu celelalte se vor executa şi pe turnantă. . Exerciţii suplimentare: pentru consolidare-perfectionare . pentru îmbunătăţirea.asezarea in pozitie libera „pe locuri”. iar pe de altă parte. fandat. .alergare la vale şi la deal. culcat facial şi dorsal.starturi de jos la comanda in grup sub forma de concurs pe 20-30m. urmată de încetinirea vitezei şi de oprirea alergării.starturi de jos. .alergare cu genunchii sus la diferite înălţimi. trasate la anumite distanţe. aşezat. cu pauze diferite între comanda „gata” şi comanda de plecare (pocnetul). Sosirea În cursul exersării este neapărat necesar ca firul întins între cei doi stâlpi să existe în mod concret. cu spatele la direcţia de alergare etc.alergare cu fixarea unei poziţii orizontale. Exerciţii introductive: . el orientând executanţi în alegerea momentului în care debutează aplecarea trunchiului.5m la distanţă de 68m. . în vederea aprecierii poziţiei corecte prin exagerarea acestor atitudini. pe de o parte a plecării prompte. efectuând în acelaşi timp corectările necesare.starturi de jos cu alergare pe semne trasate pe pistă. cu revenire şi reluare a comenzilor. 50m. apoi pe serii.starturi de jos cu plecare in pasi sariti . apoi cu accelerare pe 20-30m şi atenţia îndreptată asupra lansării de la start. Exerciţii suplimentare: . braţele în atitudini evident greşite. sprijin pe brate inainte.starturi de jos la comandă. în scopul reglării sau lungirii paşilor de lansare. libere şi la comandă.alergări pe linia culoarului şi examinarea urmelor. faţă de linia de plecare. .

. .pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat). însă parcursul se prelungeşte la 150-300 m. . treptat expiraţia va fi mai lungă. pentru a putea fi observaţi cu mai multă uşurinţă. 5 paşi expiraţie şi 4 inspiraţie cu 6 expiraţie şi alte variante. Atenţia va fi îndreptată asupra atitudinii drepte a trunchiului. peste şi după linia de sosire (5-6 m. pendularea gambei înapoi să se execute nestingherit.alergare cu start lansat şi trecere liberă peste linia de sosire. .. 97 .alergare cu pas lansat şi cu aplecarea trunchiului peste linia de sosire.stând depărtat plecări prin dezechilibrare. 4 expiraţie.acelaşi exerciţiu având un picior sprijinit înainte.sistem de acţionare: .sistem de acţionare: Exerciţii fundamentale: .alergare pe linia marcată a culoarului cu atenţia îndreptată asupra punerii tălpilor paralel cu axa alergării: în cazul alergării cu pantofi cu cuie şi pe o pistă de zgură. asupra poziţiei braţelor (îndoite din coate la unghi drept) şi contactului elastic cu solul.alergarea în pluton (tactică elementară). Forma de executare este aceeaşi. care trebuie să dureze atâta timp până când cadenţa devine insuportabilă şi trecerea în alergare apare ca o uşurare. . respectă următoarea succesiune metodică a elementelor de însuşit: . . se poate alege şi alergarea individuală. 100. . ALERGAREA DE SEMIFOND-FOND Predarea tehnicii probelor de alergări care implică rezistenţa de alergare. alternându-se tempourile reduse cu cele maxime. aşezaţi în coloană prin flanc câte unul. organizate prin flanc câte unul. apoi a coapselor.alergări cu avântarea exagerată a gambelor înainte şi înapoi. secondată de formarea ritmului respirator. 3 paşi inspiraţie. . trasate la anumite distanţe. pe toată talpa. În timpul mersului cu pasul întins frecvenţa creşte. Exerciţii suplimentare: . 150m.percepţia spaţio-temporală.sistem de acţionare: .alergare cu fixarea unei linii orizontale (linie de sosire) care în cazul unei alergări corecte va rămâne nemişcată în câmpul vizual. acelaşi exerciţiu cu efectuarea unui număr maxim de paşi. se vor putea face aprecieri asupra lungimii paşilor. alergare uşoară şi odihnă activă. urmat de trecere în alergare uşoară. fiind urmat de o derulare completă a labei piciorului. . 3 expiraţie.aceleaşi exerciţii ca mai sus.alergare în tempo moderat pe distanţa de 100-150 m. iar contactul cu solul să se facă pe pingea sau deodată pe toată talpa.exersarea pe loc. cu executarea unui număr minim de paşi (se va executa alergarea sărită). se va continua alergarea în viteză.). Lungimea alergării depăşeşte cu mult pe aceea a mersului cu pasul întins. Exerciţiul se poate executa în cerc sau în linie dreaptă câte unul sau câte doi. . . pe pingea.mers obişnuit şi mers cu pasul întins din ce în ce mai rapid. .alergări pe distanţe de 80.aşezarea în poziţie a startului de sus şi plecare liberă. adică grupe mici. Startul de sus şi lansarea după start . alternări de mers obişnuit şi mers cu pasul întins.alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă).startul de sus cu lansarea după start. 4 paşi inspiraţie. importanţei împingerii şi a modului în care se efectuează contact cu solul. . din mers a ritmurilor de respiraţie prin numărare în gând: 3 paşi inspiraţie. din alergare în temp moderat şi în temp de cursă. după care se trece în alergare. Pasul trebuie să fie relaxat. . Ritmul respirator . Pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat) . Se efectuează pe grupe de 6-10 elevi.alergări cu aterizări diferite: pe călcâi.aceleaşi exerciţii de respiraţie din alergare uşoară. convenabile. efectuată pe ultimul pas de alergare.

. în măsuri variate. vizează: . Elevii sunt aşezaţi prin flanc câte unul. la început.00 sec 34.00 sec Tempo/200 m 36.alergare în pluton: un alergător rămâne în urmă la 10-12m. . .00 sec Distanţe şi tempouri de alergare .00 sec 17. . Alergarea în pluton: sistem de acţionare: . ca mijloc 98 . „mai repede” etc. a oboselii care alterează (uneori în mod considerabil) aprecierea duratei timpului sau a vitezei de alergare. apoi încearcă să reintre în pluton. interzicându-se „tăierea” drumului sau părăsirea poziţiei ocupate în pluton în momentul intrării în turnantă..00 sec 51. timpul este fixat în prealabil şi anunţat celui care va alerga şi care se va strădui să-l respecte.alergare pe linia dreaptă. apoi în turnantă. Tempoul poate fi controlat şi cel care aleargă avertizat: „prea încet”. între ei respectându-se un interval mai mare (2-3m).alergare în pluton: după 300-400m se execută finişul. care va fi treptat micşorat în cursul aceleiaşi alergări.alergare individuală în tempo uniform. până când se va ajunge la un interval atât de apropiat încât „călcăturile” să se efectueze „pas în pas”. Percepţia spaţio-temporală: sistem de acţionare.00 sec Tempo/500m 1:50. 6-10 alergători.00 sec Tempo/200m 37. prin fiecare alergător este liber să aprecieze momentul de începere pentru câştigarea alergării. în turnantă (5-6 alergători) încercând să alerge cât mai aproape de bordura inferioară a pistei. a deprinderii de alergare în teren variat. într-un timp prestabilit şi de a aprecia la rândul lor. pe distanţa de 150-200m.00 sec Temop/30 0 54. pe distanţe diferite şi în timpi prestabiliţi: tempoul în toate aceste alergări este controlat cu ajutorul cronometrului. Ordinea de evadare din pluton este prestabilită şi anunţată de profesor.alergare în grup pe linie dreaptă cu încercări de evadare din pluton.acelaşi exerciţiu. apoi câte trei sau patru elevi „pas în pas”. la sfârşitul distanţei alergătorului va trebui să spună timpul întrebuinţat pentru parcurgerea distanţei. în pluton strâns.00 sec Tempo/400m 74.formarea la elevi sau altă categorie de începători.alergare câte doi. ALERGAREA DE CROS (TEREN VARIAT) Scopul însuşirii acestei alergări. urmând ca tempoul să fie menţinut pe parcursul exersării. „Simţul tempoului” se dobândeşte printr-o practică îndelungată. . dificultăţile fiind cauzate de apariţia. pe o distanţă anumită.starturi la comandă pe grupe mici (3-5 alergători) în linie dreaptă. dezvoltându-li-se capacitatea de a parcurge o distanţă dată.alergare în coloană cu viteză uniformă. . accelerând treptat alergarea pentru a reintra în grup.00 sec Tempo/300m 60.alergare individuală în tempo uniform pe o distanţă dată (ca mai sus). . Se pune problema iniţierii începătorilor. timpul întrebuinţat după parcurgerea unei distanţe anumite: Tempo/100 m 18.

alergare cu ritm de trei paşi peste linii trasate pe sol la 6-7m.alergare în linie şerpuită printre obstacole joase. Metodologia recomandă ca în însuşirea exerciţiilor din şcoala alergării să se abordeze învăţarea alergării ritmate. .formaţie de 6-10 elevi. la vale) pe distanţe de 100. cât şi efectuarea finişului. . pământ. cu purtarea unei mingi umplute în braţe. .sistem de acţionare: Exerciţii introductive: .alergare cu trecere peste diferite obstacole naturale şi improvizate. pe distanţe de 100-200m – formaţie de 6-10 elevi. cât şi relieful traseului. urmărind efectuarea unui pas scurt. cu accelerări ce pregătesc trecerea obstacolelor şi aplicarea unei tehnici optime în abordarea obstacolelor. întrucât săltarea cuprinde şi ea o anumită distanţă. .alergare cu ritm de trei paşi peste obstacole joase: bastoane. astfel dificultatea alergării creşte în mod considerabil.alergare peste obstacole joase (30-40cm). Învăţarea alergării de cros se realizează după însuşirea alergărilor lungi pe teren plat şi a mecanismului de bază. pe distanţe de 200-300m. mingi. .acelaşi exerciţiu cu ieşiri şi depăşiri ale grupului. . deoarece menţinerea echilibrului dinamic al corpului este mai greu de realizat din cauza excluderii braţelor din mecanismul de echilibrare.alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm).alergare la vale pe pante line şi lungi.800m individual. urmărind contactul pe sol cu toată talpa şi reluare incompletă a piciorului.formaţie de 6-10 elevi.alergare cu ritm de trei paşi peste zone de 30-40cm. urmărind menţinerea constantă a tempoului. . prin aplicarea păşirii sau a călcării acestora. ALERGAREA DE GARDURI Alergarea peste garduri este o probă complexă. . cu controlul poziţiei trunchiului (înclinat înainte) şi a contactului cu solul (pe pingea).alergare în tempo adaptat reliefului traseului (la deal. nisip.individual.alergare în tempo adaptat naturii solului (sol moale.alergare peste obstacole joase (40-50 cm. . evitând manevre periculoase. . .). perechi sau grupuri de 4-6 elevi. se pot organiza individual sau sub formă de ştafetă. .alergare în teren pe care variază atât natura solului.utilizarea ca mijloc de pregătire pentru alergătorii specializaţi în probele de fond. Intervalul dintre două obstacole vecine va fi ceva mai mare decât cel obişnuit. pentru a evita afundarea în sol . . de preferinţă mingi medicinale – cu săltare prealabilă. . pe distanţe de 200-300m . aşezate la intervale regulate. 99 . respectiv alergarea în teren variat.alergare pe teren plat. pe distanţe 300400m – individual. perechi sau grupuri de 4-6 elevi. sol dur) pe distanţe de 100-1000m .alergare la deal pe pante line şi lungi. cu înălţare treptată a gardurilor până la 40-50cm şi mărirea distanţei dintre garduri. Alergarea cu ritm de 3 paşi (mecanismul de bază) . . . pe distanţe cât mai lungi – în perechi sau formaţi de 4-6-10 elevi.sistem de acţionare Exerciţii fundamentale. frunze. perechi sau grupuri de 4-6 elevi.alergare pe teren moale.alergare peste obstacole foarte joase (20-30cm.de dezvoltare a rezistenţei aerobe. peste garduri joase. ca mecanism de bază al alergării de garduri. arătură. intervalul dintre două obstacole fiind astfel stabilit încât să oblige parcurgerea intervalului dintre două obstacole succesive în trei paşi de alergare.alergare rapidă cu ritm de trei paşi. pe distanţe de 200-300m . Pasul peste gard (veriga de bază) . urmărind controlul poziţiei trunchiului (înclinat înapoi) şi a contactului cu solul (pe călcâie). egale pe o distanţă de 30-40 m.formaţie de 6-10 elevi.). acoperit cu iarbă. . ..

a. (exerciţiul se utilizează permanent în lecţiile cu temă din alergarea de garduri). fără /cu gard) şi din deplasare (mers. 100 . cu ajutorul unui partener. din alergare uşoară cu 5 paşi între garduri. .j. a.aşezarea pe sol în poziţie de trecere a gardului. alergare uşoară. din: mers cu sprijinul mâinilor pe stighia gardului.. .exersare globală peste un şir de 3-5 garduri care pot fi „încălecate”. alergare cu genunchi sus.g.exersarea acţiunii piciorului remorcat din stând (la perete fără gard) şi cu gard (aşezat lateral cu stighia înclinată şi apoi paralelă cu solul).g. .s. alergare uşoară).. se exersează acţiunea braţelor în alergare.exersare a acţiunii piciorului de atac pe lângă şirul de garduri din: mers. .exersarea acţiunii piciorului de atac din stând (la perete..

alergare cu start de jos liber peste trei garduri. la interval de 1-1.alergare peste 3-5 garduri cu start de jos la comandă. Băţul este transmis de la coada şirului.alergare uşoară. Acest lucru se face prin exersare pe loc. ca fiecare subiect să înveţe atât transmiterea. cu apropierea aducătorului de primitor. ALERGAREA DE ŞTAFETĂ Pentru începători. alergare uşoară.5m cu oferirea băţului la semnalul profesorului. . alergare cu genunchi sus. transmiterea băţului.alergare cu start de jos liber peste primul gard. . iar aducătorul va accelera pentru a-l ajunge pe primitor. din mers şi din alergare. transmiterea băţului între executanţi. aşteptând ca aducătorul să-i aşeze băţul în mână. .exersare a acţiunii piciorului remorcat pe lângă şirul de garduri din: mers. . Se va insista.alergare cu start de jos liber peste două garduri. distanţa între cei doi va fi de 10-15m. primitorul pendulează braţele şi la semnalul sonor al profesorului întinde braţul drept înapoi. transmiteri ale băţului la semnalul profesorului.stând în şir la distanţă de 1m. . . Se recomandă aşezarea în trepte pentru observarea poziţiei mâinilor în momentul schimbului. 101 . se recomandă tehnica schimbului de aceeaşi parte (exterior). în cea stângă.alergare cu start din picioare cu trei pasi intre garduri la inaltime regulamentara cu distanta conform regulamentului.mers în coloană câte unul. care pleacă şi el în alergare uşoară.alergare cu start din picioare cu trei paşi între garduri joase cu distanta sub limita regulamentului. . cât şi primirea băţului. .acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului. . .. .alergare peste garduri cu start de jos la comandă câte 2-3 sprinteri sub forma de concurs peste 5 garduri . . se insistă pe trecerea imediată a băţului din mâna dreaptă. Sistemul de acţionare: .acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului.alergare uşoară în coloană câte unul.

cu aterizare pe piciorul de avântare. . în contextul relaţiei – lung – scurt – săritură cu 1 ½ paşi bătaie liberă fara prag. 9-11 paşi. sărituri peste diferite obiecte. aterizare in groapa ajutat de parteneri. în exteriorul spaţiului de schimb. în condiţii de întrecere. .alergare cu schimburi complete.atârnat la bara fixă sau inele. pe saltele sau în groapa de nisip.sărituri în condiţii de întrecere. cu efort mare şi maxim. 13-15 paşi.elan de 5-7 paşi. . Succesiunea predării săriturii în lungime cu 2 ½ paşi în zbor: .elan de 5-7 paşi. Înălţimea obstacolului 40-60-80-100 cm. bătaie liberă. .. de pe loc si din mers. Succesiunea predării săriturii în lungime cu 1 ½ paşi în zbor: .batai si desprinderi de pe podium (lada de gimnastica). aterizare pe ambele picioare. cu elan etalonat de 13-15 paşi. cu aceeaşi localizare. .învăţarea şi consolidarea fazei de zbor specifice. .sărituri integrale. imitarea mişcărilor de păşire în aer.mers cu imitarea mişcărilor de “păşire”.învăţarea şi consolidarea unui elan optim vârstei şi nivelului de pregătire al subiectului. sărituri pe diferite obiecte (se preferă lada de gimnastică). sector de bataie ½ m. 13-15 paşi.elan de 5-7 paşi.invatarea bataii corecte. 102 . 9-11 paşi. săritură cu 1 ½ paşi. .învăţarea şi consolidarea bătăii pe trecere. în tempo maxim. formarea unei bătăi eficiente. 9-11 paşi. . .alergare accelerată. progresiv. 13-15 paşi.învăţarea şi consolidarea unei aterizări eficiente. .acelaşi exerciţiu fără semnalul profesorului. .sprijin pe umerii a doi colegi. .din alergare accelerată. în funcţie de aceste criterii. . schimburi în zonă. pe piciorul de avântare. în vederea valorificării superioare a vitezei obţinute pe elan. în funcţie de vârsta şi nivelul de pregătire. materializată într-o săritură cât mai lungă.alergare cu transmiteri ale băţului în zona de schimb (20m). . .sărituri cu elan de 9-11 paşi. . 13-15 paşi. utilizând şi cei 10m regulamentari.alergare cu schimburi complete. executate amplu şi cu localizare la nivelul articulaţiei şoldului. 13-15 paşi..elan de 5-7 paşi. având marcate locurile paşilor de bătaie (penultimul şi ultimul pas).elan de 9-11 paşi. fără grabă. accelerând înainte de apropierea de primitor. De asemenea şi lungimea elanului va creşte. imitarea mişcărilor de păşire în aer. cu viteze tot mai mari.elan de 9-11 paşi. 9-11 paşi.alergare cu schimburi complete. 13-15 paşi – etalonat – cu 1 ½ paşi în zbor. . apoi de 5 paşi de alergare cu aterizare pe piciorul de avântare. precedate de 3. aterizare pe ambele picioare. bătaie liberă zbor şi aterizare în poziţia “fandat”. pentru exersarea ritmului paşilor de bătaie. aterizare. pe distanţe de 25-30 m. . bătaie liberă şi desprindere în “pas sărit”. cu aterizare pe piciorul de bataie si continuarea alergarii in groapa cu 3-5 pasi elan. cu plecarea primitorului la semnalul profesorului. .bătăi şi desprinderi repetate. . . cu tendinţa realizării unui zbor cât mai lung. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE SĂRITURI SĂRITURA ÎN LUNGIME CU 1 ½ ŞI 2 ½ PAŞI ÎN ZBOR Săritura în lungime are ca scop principal. . Sarcini: . Înălţimea obstacolului 40-60 cm. în această etapă. Coborârea de pe obstacol se realizează pe piciorul de bătaie cu continuarea alergării.

- elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea activă a piciorului de avântare şi continuarea alergării în groapa cu nisip; - acelaşi dar cu trecere peste un obstacol (ştachetă, gard), cu înălţime variabilă în funcţie de vârstă şi pregătire, plasat la o distanţă care să determine flexarea din genunchi a piciorului de bătaie, în timpul pendulării spre înainte; - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea piciorului de avântare, concomitent cu pendularea înainte a piciorului de bătaie, aterizarea în fandat, cu piciorul de bătaie în faţă; - acelaşi, dar cu trecerea peste un obstacol (ştachetă, gard); - elan de 9-11 paşi şi 13-15 paşi, săritură cu 2 paşi în aer, cu atingerea unui obiect atarnat deasupra spatiului de aterizare. - elan scurt, piciorul de avântare pendulează în jos şi înapoi, lovind cu călcâiul o minge aşezată în spate pe o bancă de gimnastică, în acest timp piciorul de bătaie pendulează spre înainte, în prima parte flexat din genunchi, apoi se extinde şi se aterizează pe acest picior; - elan de 9-11 paşi, aterizare peste un semn pentru a ridica gambele inainte de contactul cu nisipul. - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, săritura cu 2 ½ paşi. Greşeli şi indicaţii metodice: - Desprinderea trebuie efectuată spre înainte nu în sus. - La bătaie se insistă pe ridicarea aproape de orizontală a coapsei piciorului de atac şi extinderea completă a piciorului de impulsie. - Se insistă pe proiectarea bazinului spre înainte. - Pentru lungirea fazei de zbor se vor folosi bătăi pe o suprafaţă înălţată, iar aterizarea se va întârzia cât mai mult. - Bătaia se va efectua pe toată talpa, în mod activ, prin aşa numita “aşezare bătută”. Se va insista pe “epuizarea” acţiunilor de avântare şi impulsie, iar mişcările, fără a fi tărăgănate în timp, nu trebuie să fie pripite. - Se vor folosi toate cele trei tipuri de elanuri: mici, medii şi mari, în funcţie de stăpânirea tehnicii. - Se vor efectua sărituri globale în lungime cu 1 ½ paşi în zbor cu accent diferit: pe menţinerea poziţiei de “pas sărit”, pe alăturarea piciorului de impulsie lângă cel de avântare doar în ultimul moment, pe acţiunea de aterizare, cu marcarea tuturor celor trei faze menţionate. - În cadrul elanului se va accentua: stabilirea poziţiei iniţiale de plecare în elan, alergare liberă şi relaxată cu trunchiul în poziţie verticală sau uşor aplecat în faţă, stabilirea vitezei optime şi creşterea treptată a acesteia, ritmul general al elanului şi mai ales a ultimilor trei paşi, aşezarea activă a piciorului pe prag. - La săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor se vor avea în vedere următoarele: piciorul care pendulează spre jos şi înapoi să efectueze mişcarea cu pârghie lungă (extins din genunchi), iar piciorul din spate, care pendulează înainte şi în sus, să efectueze mişcare cu pârghie scurtă (flexat din genunchi). Se vor pune accente diferite pe bătaie, zbor sau aterizare. - Perfecţionarea săriturilor în lungime vizează atât precizia bătăi, cât şi viteza pe elan, o dată cu perfecţionarea diferitelor faze ale săriturii.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU PĂŞIRE Săritura în înălţime cu păşire, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea paşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular; - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă); - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă). Predarea păşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular:

103

- stând cu faţa spre o linie marcată pe sol sau peste un obstacol jos, păşire simplă (bătaie cu un picior şi aterizare cu piciorul celălalt); - acelaşi exerciţiu dar cu păşire dublă (bataie şi aterizare pe acelaşi picior cu pendularea activă a piciorului de atac); - exerciţiile anterioare din elan perpendicular cu un pas, cu treecerea peste o ştachetă aflată la înălţime joasă; - aceleaşi exerciţii cu 3 paşi de elan; - exerciţiile anterioare cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista pe blocarea bătăii şi înălţarea C.G.G. al corpului. - Piciorul de avântare, în cazul păşirii duble, va pendula energic înapoi după ce va trece de obstacol sau ştachetă (fără a dărâma ştacheta). Predarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă): - stând lateral faţă de ştachetă aproximativ 30 0, trecerea acesteia de pe loc prin păşire (piciorul de bătaie se află în exteriorul sectorului de aterizare); - acelaşi exerciţiu precedat de un pas de elan; - acelaşi exerciţiu precedat de trei paşi de alergare; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire simplă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca piciorul de bătaie să se afle sub acelaşi unghi faţă de ştachetă în momentul bătăii (aproximativ 300). - Se corectează alergarea pe elan (eventualele abateri de la direcţia linieară); - Se pune accentul încă de la primele sărituri pe ridicarea atacului întins din articulaţia genunchiului şi se corectează eventualele deficienţe tehnice de trecere a ştachetei. Predarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă): - stând lateral faţă de obstacol sau ştacheta joasă, trecerea specifică cu păşire dublă, de pe loc (piciorul de bătaie se află în interiorul zonei de aterizare şi întreg corpul este orientat lateral 30 0 faţă de ştachetă); - acelaşi exerciţiu cu un pas de elan; - acelaşi exerciţiu cu trei paşi de elan; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire dublă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista încă de la început pe întoarcerea specifică spre piciorul de bătaie. - Se pune accentul pe strecurarea peste ştachetă a piciorului de bătaie cand se atinge înălţimea de zbor maximă. - Se corectează eventualele greşeli în alergarea pe elan.

SĂRITURA ÎN INĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE VENTRALĂ
Pas saltat cu piciorul de avantare intins Atac cu piciorul intins la spaliere de pe loc si din saritura Imitarea sariturii globale peste o linie trasata pe sol sau stacheta culcata pe sol, cu accent pe blocaj, avantare, invaluire, evitarea cu remorca, rostogolire. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, sprijinita oblic pe sol, pe partea piciorului de atac, rostogolire pe saltea de gimnastica. Cu elan de 3 pasi, trecere peste stacheta, la inaltime joasa. Cu elan de 5 pasi idem. Cu elan de 7 pasi, trecere peste stacheta la inaltimi succesive.

104

-

Cu elan etalonat, trecere peste stacheta la inaltimi succesive. Cu elan etalonat, cu atac la stacheta, la inaltime peste 1,80m, aterizare cat mai apropriata de locul de bataie. Cu elan intreg etalonat, sarituri sub forma de concurs.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea elanului şi a bătăii; - învăţarea aterizării şi a trecerii ştachetei; - elaborarea formei globale; - perfecţionarea tehnicii. Învăţarea elanului şi a bătăii: - succesiune de paşi săltaţi, consecutiv numai de pe piciorul de bătaie, avântarea cu piciorul de atac în diagonală spre cel de bătaie şi cu ambele braţe; - stând, avântarea piciorului de atac în diagonală şi cu ambele braţe, pivotare de 90 0 spre piciorul de impulsie care, dintr-o poziţie uşor flexată, se extinde şi se ridică pe vârf; - acelaşi exerciţiu, dar cu desprindere şi aterizare în acelaşi punct de pe loc, apoi cu elan de un pas, cu proiectarea în faţă a bazinului şi aşezarea rapidă pe sol a piciorului de impulsie; - alergare pe un cerc cu raza de 10-15 m, bătaie şi desprindere, întoarcere cu 90 0 spre piciorul de impulsie, aterizare pe locul desprinderii; sensul alergării spre partea piciorului de “bătaie” (de regulă spre stânga). La început bătaia se face la semnal, apoi după 3-5-7 paşi de alergare; - acelaşi exerciţiu, dar alergarea se face pe un traseu în formă de 8, bătaia făcându-se la vârful buclei, unde sensul alergării este cel necesar (stânga sau dreapta, după caz); - elan de 3-5 paşi, pe un traseu curb cu raza de 8-10 m, bătaie, întoarcere cu 90 0, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei; - elan de 3-5 paşi rectiliniar, urmat de încă 3-5 paşi efectuaţi pe un traseu curb, aceeaşi rază, bătaie, întoarcere cu 900, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca în momentul bătăii, cele trei acţiuni bătaie, atac, braţe să se sincronizeze. - În momentul bătăii C.G.G. al corpului să nu se deplaseze prea mult spre înainte, având ca efect diminuarea înălţării. - În alergarea pe elan, se urmăreşte înclinarea corespunzătoare spre interiorul arcului de cerc. Învăţarea aterizării şi a zborului: - stând, cu spatele la locul de aterizare (saltea), desprindere de pe ambele picioare spre în sus şi înapoi, aterizare pe spate, regiunea toracală, cu corpul în poziţie de “L” (echer); - stând, avântarea cu ambele braţe şi desprindere de pe ambele picioare, cu trecere în extensie pronunţată la nivel lombar şi coxofemural; - acelaşi exerciţiu, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor, cu ambele braţe cu priză la nivelul şoldului, sau cu un singur braţ cu priza la ceafa executantului; - stând, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor cu ambele braţe, cu priză la nivelul şoldului, avântare cu braţele şi piciorul de atac îndoit din genunchi, desprindere cu trecere în extensie pronunţată; - stând cu spatele, avântare cu ambele braţe, desprindere de pe ambele picioare, aterizare pe saltea, pe spate, cu gambele flexate şi atârnând la marginea saltelei; - acelaşi exerciţiu, pe saltele supraînălţate şi cu desprindere de pe lada de gimnastică şi apoi de pe trambulina elastică;

105

elanului preliminar. .Se insistă pe lucrul corect deasupra ştachetei. fie pe extinderea gambelor pe coapse. musculatura articulaţiei coxo-femurale trebuie să fie blocată.stând depărtat. cu faţa spre direcţia aruncării. dar azvârlirea devine mai dificilă în condiţiile execuţiei cu elan. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: . .prizei.perfecţionarea bătăii. 106 . Abordarea metodică a predării se realizează după însuşirea exerciţiilor de aruncări tip azvârlire cu mingea medicinală (cu ambele braţe şi cu un braţ) şi urmăreşte însuşirea: .Acţiunea braţelor şi umerilor trebuie să fie “în sus şi înapoi” şi nu direct înapoi. . tipice acestui procedeu. de pe ambele picioare. .Pe măsura învăţării se va proceda la înălţarea ştachetei şi evident la schimbarea locului de bătaie. ca mijloc al educaţiei fizice şcolare şi inclusă ca probă în atletism la concursurile pentru copii.sărituri în înălţime cu “păşire” cu elan de “răsturnare dorsală”. ladă şi trambulină elastică. Elaborarea formei globale: .aruncării de pe loc.La aterizarea în poziţia “L”. consolidând deprinderea de aruncare tip azvârlire. pentru a se evita rabatarea picioarelor peste faţa săritorului.sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan mijlociu 7-9 paşi (fază de accelerare + curba de impulsie). .În tot timpul învăţării se menţin exerciţiile pentru întărirea musculară şi îmbunătăţirea mobilităţii coloanei. METODICA PREDĂRII PROBELOR DE ARUNCĂRI ARUNCAREA MINGII DE OINĂ Aruncarea mingii de oină. .sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan complet. fiind un exerciţiu accesibil..elan minim 3-5 paşi (pe curba de impulsie). .săritură “flop”. . . reprezintă etapa care precede însuşirea aruncării suliţei. cu bătaie. stabilirea numărului de paşi de accelerare precum şi ai curbei de impulsie: 3 sau 5).perfecţionarea alergării pe elan. azvârlirea mingii. . în condiţiile unor elanuri tot mai rapide. . Greşeli şi indicaţii metodice: . a preciziei şi ritmului paşilor de bătaie (introducerea paşilor preliminari.Se va pune accent fie pe poziţia de “punte”. Ca formă de execuţie pare simplă.La început se vor utiliza înălţimi mici. Greşeli şi indicaţii metodice: . Perfecţionarea tehnicii: . . progresiv pe bancă. evitarea ştachetei şi trecerea în poziţia “L”.sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală . peste ştachetă. în condiţii de elan mic şi în condiţii de elan de concurs. . la faza aruncării de pe loc.Se va urmări lucrul corect al braţului opus piciorului de bătaie şi al capului.perfecţionarea trecerii ştachetei.aruncării cu paşi specifici. .

aruncări cu săltare liniară din cerc. . Aruncarea cu elan .. . . 2.135m) apar dificultăţi în desfăşurarea acţiunilor. .aruncare cu 4 paşi specifici. rotând în prealabil umerii spre dreapta. sub formă de concurs.aruncarea greutăţii fără elan.. 2005.învăţarea aruncării cu elan. cu angrenarea picioarelor prin flexia şi extensia acestora. . ARUNCAREA GREUTĂŢII La prima vedere. Revista EFS. respectiv după însuşirea aruncării tip împingere (cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ) şi respectă succesiunea metodică prin: . T.acelaşi exerciţiu. aruncări cu 4 paşi specifici.Predarea atletismului în lecţiile de educaţie fizică şcolară.stând depărtat.acelaşi exerciţiu. cu latura stângă spre direcţia de aruncare. . . efectuate din cerc. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: . . cu latura stângă spre direcţia de aruncare braţul drept înapoi întins. precedaţi de 3-5 paşi de mers. .aruncări cu elan sub formă de concurs.săltări razante. trebuie să urmeze după etapa de iniţiere. cu piciorul stâng înainte.stând depărtat cu trunchiul jumătate întors spre direcţia de aruncare.aruncări cu elan complet.stând depărtat. . edit Presa Universitara Clujana.acelaşi exerciţiu executat din alergare uşoară.sistemul de acţionare: . simulând şi efortul final. împingeri cu o mînă de la umăr.stând depărtat. având spatele orientat spre direcţia elanului efectuate în afara cercului. Aruncarea cu elan preliminar . . mai ales că acestea trebuie să se desfăşoare în viteză maximă. executat din alergare uşoară. cu greutatea sprijinită lângă gât. azvârlirea mingii. cu faţa spre direcţia aruncării. Cluj-Napoca. .stând depărtat. împingeri ale greutăţii cu 2 mâini de la piept. fără obiect.acelaşi exerciţiu. Alexei Mircea – Atletism Tehnica Probelor. . . împingeri cu o mână de la umăr.acelaşi exerciţiu. Ardelean. dar având în vedere faptul că elanul se desfăşoară pe un spaţiu foarte restrâns (2. împingerea greutăţii cu o mână de la umăr. .sistemul de acţionare: . respectând cele 2 semne de control. executând pasul încrucişat cu desprindere de pe sol. Bucureşti. nr.din mers. azvârlire cu 2 paşi de mers: dreptul peste stângul (pas încrucişat) şi aşezarea stângului.stând cu spatele spre direcţia de aruncare. cu latura stângă spre direcţia de aruncare. aruncarea pare simplă. .sistemul de acţionare: . Învăţarea tehnicii aruncării greutăţii. cu faţa spre direcţia aruncării..săltări razante pe piciorul drept. .acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept. azvârlirea mingii. BIBLIOGRAFIE 1.învăţarea aruncării de pe loc.aruncări sub formă de concurs. . împingere cu o mână de la umăr. . 8-12/1978 şi 1-7/1979 107 .stând depărtat.acelaşi exerciţiu.stând depărtat. . .acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept. Aruncarea cu paşi specifici . .

Atletism. Editura Tehnoprint Grup.Atletism Tehnica probelor. Gh. Gevat... Editura Ovidius University Press. Sabău. Metodică.. . ANEFS. Editura Tehnoplast.. Nechita F. Petrescu. C. Raţă. D.Instruirea programată în atletism. . Bucureşti. E. 10. – Atletism Curs de bază pentru studenţii Colegiului Universitar de Educaţie Fizică şi Sport. 2003. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine.. Piteşti. Gârleanu. 1995 22. D.FRA.. 2001 108 . Didactică şi Pedagogică. 1974 26. edit. Metodica predării exerciţiilor .. – Atletism. Stoica. Univ. Editura Fundaţiei România de Mâine. F. . Nicu. D. edit. Tatu. 2002 9. şi colab. 2000 12.. Bucureşti.. 2002 17. 2000 16. 2002 11. A. Terminologia Educaţiei fizice şi Sportului. – Istoria exerciţiilor fizice. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine.Atletism . 6.. Bucureşti.. 2002 19.. Bucureşti. Alexandrescu. Plocon.Ed. 1999. T. Editura Alexandru 27. – Atletism. Bucureşti. 1983 23. T.Lecţii de atletism. – Tehnica probelor atletice. E. Bucureşti.. Larion. – Atletismul pentru toti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Editura Alma Mater. Tatu. Barbu. Scurt C. Nechita Florentina – Proiectarea didactica a lectiei de atletism in invatamantul preuniversitar si universitar. 2001 24. .. Cibu Mihaila.. Petrescu. . Ionescu-Bondoc D. . Ariile curriculare de educaţie fizică şi sport pe cicluri de învăţământ . 1994 25. Braşov. – Atletism. L. . Bucureşti. Bucureşti. . ANEFS.C. Bucureşti. 2002 21. T.Metodica predării exerciţiilor de atletism în lecţia de educaţie fizică... Nicu. Tatu. I.. 1995 7. T. Lecţii practice de iniţiere... Mihăilescu. 2005 15. Editura Omnia Uni. Univ. Constanţa. T.. 2001 18. Stănescu..Metodica predării exerciţiilor de atletism . Transilvania Brasov. I. – Aspecte tehnice şi metodice ale antrenamentului în probele de viteză . 2000 5.3. Sabău. Editura Fundaţiei România de Mâine. E. Rugină.C.. Regulamentul concursurilor de atletism. Regulament..Atletism Tehnică. Ardelean. Editura ANEFS. C. Bucureşti. Editura Printech.Atletism – curs pentru studenţii anilor I şi II. Bucureşti. Neamtu M. . T. Universitatea Ecologică.. N. Bucureşti.. Transilvania Brasov. Sabău. Bucureşti. E. 2003 8. – Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România.. A. Ed. Ionescu –Bondoc Dragos. A.. T. Bacău. 2001 4. . M. 2003 14. 2008. Todea.Curs de atletism.. Roman. I. Mihăilescu. 2002 13. Sabău. .. G. 1999 20. S. Bucureşti. Editura Aramis. Tatu.tehnica probelor. Bucureşti. M. – Metodica educaţiei fizice şi sportive . Editura Universităţii. D.. Gheorghe. Editura Stadion. Plocon.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful