P. 1
Cultura fizică - fenomen social

Cultura fizică - fenomen social

5.0

|Views: 15,208|Likes:
Published by Adriana Mateescu
Sistemul stiintelor despre cultura fizica.
Problema aparatului conceptual .
Constituirea si devenirea fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice .
Rolul culturii fizice .
Sistemul stiintelor despre cultura fizica.
Problema aparatului conceptual .
Constituirea si devenirea fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice .
Rolul culturii fizice .

More info:

Published by: Adriana Mateescu on Nov 09, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/01/2015

pdf

text

original

Referat

Cultura fizica – fenomen social

Teme dezbătute in referat:
  

Sistemul stiintelor despre cultura fizica. Problema aparatului conceptual . Constituirea si devenirea fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice . Rolul culturii fizice .

1

Practicarea exerciţiilor fizice a insotit omenirea de-a lungul întregii sale existente. Structurata ca fenomen social distinct, cu o determinare calitativa proprie, aceasta forma specifica de acţiune umana reprezintă o componenta necesara si permanenta a vieţii sociale. Exerciţiul fizic este o realitate de esenţa sociala, este practicat de om si se realizează in cadrul anumitor relaţii sociale. Pentru a trece de la empiric la stiintific, de la spontan la conştient, trebuie sa urcam de la conceperea izolata a exerciţiului fizic la fenomenul social de practicare a exerciţiilor fizice. Procesul de practicare a exerciţiilor fizice comporta relaţii variate, interferenţe si determinări cu multiple fenomene sociale, in primul rând cu cultura, suprastructura, educaţia si altele. O problema deosebita se refera la locul pe care-l ocupa activitatea desfasurata prin exerciţiul fizic in ansamblul culturii, spre care din laturile acesteia tindem sa o încadram, spre cultura materiala sau cultura spirituala? Practicarea exerciţiilor fizice prezintă in mod evident elemente materiale, dar exerciţiile fizice nu pot fi concepute fara cuceririle si participarea sufletului uman in aceasta activitate. Este neîndoielnic ca sportivul, de pilda, nu depune numai un efort fizic, nu este un agregat, un pachet de nervi si muşchi. El se manifesta ca atare pe baza unui ideal, participa cu întreaga sa fiinţa spirituala, este biciuit de voinţa de a învinge, mistuit de emoţia concursului si satisfăcut de victorie. Si nu numai el; spectacolul traieste aceeaşi drama, si uneori mult mai intens decât in sala de spectacol, pentru ca pe teren este o drama reala si nu un “mimesis”.

2

I. SISTEMUL STIINTELOR DESPRE CULTURA FIZICA

Practicarea exerciţiilor fizice intr-o forma sau alta este o permanenta sociala. La început, fenomenul a existat ca realitate in sine – a luat naştere oarecum in mod spontan, a coexistat si a interactionat cu celelalte laturi ale vieţii sociale in limitele determinismului, fara sa constituie o preocupare speciala pentru cugetare, fara sa devină obiect al acesteia. Practicarea exerciţiilor fizice in cadrul unui fenomen social determinat apare ca o realitate deosebit de complexa. In esenţa si mişcarea sa, el manifesta elemente, momente, particulalitati biologice si sociale, fiziologice si psihice, practic-obiective si spiritual - teoretice, se realizează in forme variate, începând de la educaţia copilului mic si terminând cu exerciţiile fizice practicate de adult, sau de la cultura fizica medicala pana la antrenamentul sportiv etc. Data fiind aceasta situaţie, fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice nu este obiectul unei singure stiinte. Sistemul stiintelor privitoare la educaţia fizica si sport se întinde pe o gama destul de larga – la o extrema, cercetarea se realizează din planul stiintei mecanice, pentru ca la polul opus sa pătrundă in perimetrul generalizărilor largi de ordin filozofic. Sistemul stiintelor cu privire la educaţia fizica si sport are in centrul preocupărilor sale omul, atât ca obiect de studiu, cat si ca scop. Privit ca obiect al cercetării stiintifice, omul prezintă o tripla ipostaza: biologica, psihologica si sociala. Domeniul sistemului de stiinte care explorează educaţia fizica si sportul nu are in vedere omul in general, omul privit in mod abstract. Stiintele respective sunt orientate către practicantul exerciţiilor fizice, urmăresc procesele biomecanice, biofizice sau biochimice structurate ca efort specific, si anume ca exerciţiu fizic. Prin locul ocupat in cadrul sistemului de stiinte orientate spre educaţie fizica si sport, biomecanica, biofizica si biochimia raportate la practicarea exerciţiilor fizice ar putea constitui un prim nivel al acestui edificiu si, ca atare, le-am putea denumi stiinte prebiologice sau infrabiologice. Cel de- al doilea nivel al sistemului este cel al stiintelor biologice propriu-zise, care, întrucât se refera la om, le vom numi si stiinte antropologice. Vom face distincţie intre stiintele antropologice generale – anatomia, fiziologia, disciplinele medicale si altele – si ramurile specializate pentru studierea organismului uman in condiţiile efortului manifestat sub forma exerciţiului fizic.
3

Omul nu este numai fiinţa, un organism, care poate fi cercetat exclusiv ca o realitate biologica, ci o fiinţa cugetătoare, volitiva, frământata de afecte si emoţii. Esenţa sa este biologica, dar si psihica. Elevul care executa un exerciţiu fizic, sportivul care se antrenează in vederea insusirii unui procedeu etc. nu sunt un pachet de muşchi si nervi, ci subiecţi activi care urmăresc anumite scopuri, tremura pentru realizarea unei execuţii cat mai apropiate de perfecţiune, se bucura de rezultate. Manifestările lor in planul miscarii nu sunt de domeniul dresajului, ci sunt insotite in permanenta de o gama întreaga de procese psihice. In consecinţa, mişcarea fizica nu poate fi elucidata in profunzime daca este analizata numai prin prisma stiintelor trecute in revista. Acestea, procedând analitic, o sectioneaza in direcţii variate pentru a-I evidenţia numai unele din particulalitatile caracterizante. Ele fac abstracţie de elementul ideal, de latura psihologica, subiectiva, prin care mişcarea fizica se realizează ca activitate specific umana. Substratul biologic, precum si latura psihologica specifice omului sunt posibile numai in baza socialului. De aceea, înainte de toate, omul este o fiinţa sociala. Activitatea specifica pe care o desfasoara este încadrata si ea in tesatuta ansamblului social, este structurata ca atare si îl determina pe individ sa reacţioneze ca fiinţa sociala. Edificiul stiintelor care studiază educaţia fizica nu se va încheia, el trebuie inaltat prin ansamblul stiintelor sociale. Nivelul stiintelor sociale integrate sistemului de stiinte care studiază educaţia fizica si sportul nu este deloc omogen; stiintele sunt directionate variat. Stiinta este prin excelenta modalitatea prin care omul se raportează teoretic la lumea reala. Dar orice stiinta are in ultima instanţa o finalitate paraxiologica. In consecinţa, nivelul disciplinelor sociale integrate sistemului care studiază cultura fizica se va “ dispersa “ pe o arie la extremele căreia ne găsim in domeniul abordării teoretice si al atitudinii practice. Daca disciplinele metodice se situează in imediata vecinătate a practicii, servind-o in mod nemijlocit, pedagogia, teoria educaţiei fizice etc. sunt cu predilecţie de ordin teoretic. Atât unele, cat si altele vor interactiona in mod diferenţiat, cu arsenalul de cunostinte specifice celorlalte niveluri ale sistemului. Educatia fizica poate fi studiata ca un proces social particular, menire ce revine sectorului de stiinte sociale trecute in revista mai sus, iar pe de alta parte, ca realitate sociala integrata in ansamblul vietii sociale, sarcina care revine sociologiei culturii fizice. Educatul si educatorul, de pilda, interactioneaza pe dimensiunile educatiei fizice si au statuturi si roluri corespunzatoare acestor dimensiuni. Dar educatia fizica nu este un proces artificial, o realitate autonoma fata de ansamblul social determinat,ci este
4

implantata, integrata si legata prin mii de fire de acest ansamblu. In consecinţa, educatorul si educatul interactioneaza ca membri ai unor colectivitati si comunitati umane, reproduc in raporturile lor concrete legitatile si particulalitatile acestor grupuri. Aceleaşi situaţii prezintă si sportul de performanta. Care este valoare exerciţiului fizic sau, daca el reprezintă o valoare, ce importanta are fenomenul practicării exerciţiilor fizice pentru fiinţa umana in structura destinului acestuia spre ce ideal trebuie dirijata o asemenea activitate si alte asemenea probleme reprezintă întrebări care depasesc interesul stiintific propriu-zis, impunând abordarea filozofica. Sistemul stiintelor trebuie sa includă, aşadar, in structura sa, cercetarea si meditaţia filozofica. Practicarea exerciţiilor fizice in etapa contemporana este insotita dirijata si optimizata in permanenta de cercetarea stiintifica. Dar paralel cu aparatul conceptual stiintific continua sa fiinteze un intreg cortegiu de idei de domeniul constiintei comune. Exerciţiul fizic, indiferent de forma pe care o îmbracă, nu ramane numai in atenţia specialistului, a cercetătorului. A devenit deja un loc comun ,de pilda, afirmaţia ca “ toata lumea se pricepe la fotbal “.

5

II. PROBLEMA APARATULUI CONCEPTUAL

Abordarea stiintifica a procesului de practicare a exerciţiilor fizice implica in mod necesar constituirea treptata si sistematica a limbajului stiintific. Construirea limbajului stiintific nu are loc independent si in opoziţie cu limba naturala ci porneşte de la aceasta si se bazează pe ea. Sesizând contradicţia dintre valoarea unitatilor lingvistice folosite in limba comuna si cerinţele pa care le incuba limbajul stiintific, specialiştii au procedat la abordarea sistematica a termenilor cu care se operează in sistemul stiintelor privitoare la fenomenul social al exerciţiilor fizice, in vederea elaborării limbajului stiintific. La un prim contact cu fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice uimeşte nespus de mult varietatea activitatilor care s-ar încadra in acelaşi proces social. Ce poate fi mai contradictoriu decât practicarea exerciţiilor fizice de către un deficient fizic in cadrul culturii fizice medicale si practicarea exerciţiilor fizice de către performeri in activitatea sportiv - competiţionala ? Diversitatea calitativa a elementelor reunite in acelaşi fenomen social a creat in limba comuna o serie de noţiuni care se întretaie, se suprapun sau se exclud reciproc. Noţiunile de educaţie fizica, activitati fizice, sporturi, activitati in cadrul naturii, gimnastica acoperă realitati diverse. Totuşi in limba de toate zilele nu se face o distincţie evidenta intre ele. Situaţia se repeta oarecum si in cazul lucrărilor lexicale. Astfel in “Dicţionarul limbii romane literare contemporane” editat intre 1955 si 1957, ‘ educaţia fizica ‘, ‘gimnastica’ si ‘sportul’ sunt definite cam in acelaşi mod. “Cultura fizica “ este menţionata numai ca expresie, ea nu are deci, valoare de noţiune, nu este o categorie de sine stătătoare. “Dicţionarul limbii romane moderne” mentioneaza numai “educaţia fizica”, iar “gimnastica” si “sportul” sunt privite oarecum ca sinonime. ”Cultura fizica” nu este altceva decât rezultatul activitatilor sportive si gimnasticii asupra corpului omenesc, precum si stiinta despre dezvoltarea armonioasa a fizicului uman. “Dicţionarul enciclopedic roman” apărut in anii 1962-1966, tratează problemele mai nuanţat. “educaţia fizica” este privita ca proces pedagogic, lucru care nu se afirma in cazul celorlalte concepte corelative. “Cultura fizica “ are drept scop dezvoltarea armonioasa a aptitudinilor fizice si spirituale ale oamenilor.

6

In schimb, in “ Dicţionarul de pedagogie contemporana” lipseşte “cultura fizica”, iar la termenul “ educaţie fizica” suntem trimişi la “ sport si educaţie “ unde luam cunostinta despre raporturile care se găsesc intre exerciţiile fizice si educaţie, si nu ce este “sportul” sau “educaţia fizica”. Specialiştii din tara noastră in domeniul teoriei practicării exerciţiilor fizice au acordat un inteles timpuriu problemelor de terminologie, a căror soluţionare are valoare atât pentru teorie, cat si pentru practica. Comisia romana si-a încheiat o prima faza de lucru prin elaborare volumului “Terminologia educaţiei fizice si sportului”. Lucrarea reprezintă un prim pas pe direcţia constituirii limbajului stiintific al sistemului de discipline care studiază fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice. Cartea este un studiu stiintific, întrucât autorii nu s-au mulţumit sa alcătuiască o lista alfabetica de termeni, pe care sa-I definească relativ autonom unii fata de alţii, ci au încercat o grupare logica, analiza lor prin prisma corelaţiilor, a coordonărilor si subordonărilor.

7

III. CONSTITUIREA SI DEVENIREA FENOMENULUI DE PRACTICARE A EXERCITIILOR FIZICE

Nucleul fenomenului de care ne ocupam este exerciţiul fizic, conceput aici in totalitatea formelor sale de existenta. El se manifesta in toate planurile – in cultura fizica medicala, gimnastica de producţie, educaţia fizica desfasurata in cadrul instituţiei şcolare, pregătirea militară, antrenamentul sportiv, competiţie, activitate recreativa etc. El reprezintă intr – un anumit sens elementul de legătura, de sudura a componentelor eterogene ce fac parte din acelaşi fenomen social. Prezent inca de la originea fenomenului social, exerciţiul fizic se generalizează, se raspandeste in arii variate de manifestare. Fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice nu este un dat, ci un proces social, o realitate concreta in devenire, care se constituie treptat in fiecare formaţiune social – economica. El apare, cu multitudinea laturilor si a elementelor componente, ca un produs al societatii de-a lungul întregii sale existente. In mişcarea sa istorica, fenomenul a cunoscut prefaceri continue, restructurări profunde, imbogatindu-se cu fiecare noua etapa.

• Exerciţiul fizic nu creează o realitate din nou, ci actioneaza asupra unei realitati existente – structura biologica specific umana, care este rezultatul unui întreg proces de evoluţie, determinat de condiţiile naturale si sociale. Transformările pe care le-a suferit corpul omenesc in devenirea sa nu au avut rolul, in primul rând, ca omul sa fie mai bine adaptat condiţiilor de mediu, ci de a răspunde mai adecvat cerinţelor procesului de munca, vieţii sociale in general. Poziţia verticala, restructurarea membrelor si in special a celor anterioare, conformaţia coloanei vertebrale, evoluţia aparatului fonator si îndeosebi dezvoltarea sistemului nervos sunt rodul condiţiilor sociale si, in primul rand, al muncii. Munca – scrie Engels – “este prima condiţie de baza a vieţii omeneşti in genere, si anume in asemenea măsura încât, intru-un sens, trebuie sa spunem ca ea l-a creat chiar pe om insusi”.

8

Organismul omului in ansamblul sau apare, in ultima instanţa, ca un rezultat al muncii si o condiţie a sa. “ Mana – scrie Engels - nu este numai organul muncii, ea este totodată si produsul ei”.

Născuta in condiţii determinate, educaţia fizica reprezintă o noua realitate sociala. Ea exista alături de cealaltă realitate – producţia materiala. Dezvoltarea fizica a individului uman apare cercetătorului ca rezultat in principal a doua forme de activitate:munca si educaţia fizica. Întrucât cele doua activitati coincid parţial in privinţa “efectului” , unii autori au procedat la ştergerea oricărei graniţe intre munca productiva si acţiunea educativa.” La început, inca înainte de construirea comunei primitive gentilice – se afirma in manualul apărut sub redacţia lui A.D.Novikov si L.P.Matveev – educaţia fizica se realiza nemijlocit chiar in procesul muncii”. Este incontestabil ca intre munca si educaţia fizica exista o tesatura întreaga de relaţii – educaţia fizica isi are originea in procesul de producţie si se desfasoara in vederea sporirii eficientei lui, si una si alta sunt activitati fizice, atât una cat si cealaltă contribuie la dezvoltarea componentei biologice a fiinţei umane. • Analiza situaţiei economico- sociale a comunitatilor primitive indreptateste orientarea cercetarii in primul rând spre practicarea exerciţiului fizic ca modalitate a educaţiei fizice. In aceasta ipostaza, el apare ca o necesitate cu efecte profunde si variate pentru fiinţa umana. Comunitatile studiate de etnografi etalează in fata cercetătorului o gama nesfarsita de jocuri, dansuri, întreceri etc., care nu sunt practicate in vederea pregătirii pentru munca sau pentru războaie si deci nu fac parte din domeniul educaţiei fizice. Practicarea exerciţiilor fizice sub formele amintite nu reprezintă o necesitate stringenta ca in cazul educaţiei fizice. Existenta lor nu constituie un inel necesar in sistemul producţiei materiale care ocupa aproape întreaga sfera de activitate a comunitatilor primitive. Ele apar

9

pentru primitivi ca un lux pe care si-l permite in anumite momente, când se simte eliberat de procesul de producţie. • Multe din exerciţiile fizice întâlnite la popoarele primitive sunt executate in cadrul ritualurilor mistico – religioase, altele constituie elemente integrate in reprezentările dramatice, fapt care dovedeşte varietatea formelor pe care le îmbracă practicare lor, iar pe de alta parte, intervenţia altor vieţi sociale, de data aceasta de domeniul constiintei sociale, in evoluţia fenomenului. • Născute in locuri izolate si in forme diverse, exerciţiile fizice au migrat de la o comunitate umana la alta, si-au incrucisat traiectoriile, s-au înfruntat, excluzându-se unele pe altele sau contopindu-se in forme noi. Astfel, din efortul milenar al omenirii primitive s-a ridicat edificiul de practicare a exerciţiilor fizice care va insoti istoria in tot decursul ei. Exerciţiile fizice de tip formativ au in vedere numai oamenii liberi, dar , de fapt, ele sunt accesibile numai exploratorilor, stăpânilor de sclavi. Născute in sânul producţiei si create de omul muncii in societatea libera de exploatare, ele isi continua existenta intr-o forma in care sunt puse in serviciul nemuncitorilor. Educaţia fizica de tip sclavagist cunoaşte o serie de elemente si particulalitati noi, care nu numai ca o diferentiaza de treapta anterioara, dar, totodată, evidentiaza superioritatea ei fata de aceasta. Educaţia fizica de tip sclavagist se desfasoara in instituţii mai mult sau mai puţin evoluate, precum şcolile egiptene, chinezeşti, palestrele greceşti etc. Educaţia tinerilor din familiile bogate se desfasura sub îndrumarea unor sclavi. Institutionalizarea fenomenului educativ in special trecerea lui in preocupările statului determina specializarea unor membri ai societatii, liberi de data aceasta, ca de pilda, pedotribii si gimnaştii la greci. Educaţia fizica de tip sclavagist va moşteni o întreaga gama de exercitii fizice creare in sânul etapei precedente.

10

Un element nou pe linia progresiva a fenomenului educativ, legat de împrejurările amintite, consta in încercarea reuşita, intr-o anumita privinţa, de a organiza exerciţiile fizice in cadrul unui sistem. Găsindu-ne in plina trecere spre constiinta teoretica, asistam la procesul de sistematizare a ideilor privitoare la educaţia fizica, la apariţia unor concepţii închegate, care sa calauzeasca practica educativa. Forma cea mai avansata este ilustrata de Grecia, unde educaţia fizica este subordonata ideii despre dezvoltarea armonioasa a fiinţei umane (Kalo – Kagathis ). Societatea sclavagista dezvolta intr-o măsura foarte larga educaţia fizica de tip militar. Devenit fenomen social permanent, iar pentru unele popoare caracteristic, războiul face din pregătirea fizica o necesitate sociala. O alta forma pe care o îmbracă exerciţiul fizic are in vedere îngrijirea si recuperarea sanatatii. Trăgându-si originile din practicile empirice ale popoarelor primitive, gimnastica terapeutica se desprinde ca o latura distincta de celelalte forme ale educaţiei fizice. • Castigandu-si o autonomie tot mai mare fata de producţie, exerciţiile fizice desfasurate in scop recreativ se diversifica, îmbracă forme noi. Procesul de dezvoltare insa nu este posibil fara contribuţia muncii, el este numai relativ independent fata de aceasta. Numai o anumita “ abundenta” de bunuri asigura libertatea practicării exerciţiilor recreative sau distractive. •

Condiţiile economico – sociale instaurate de sclavagism au stimulat evoluţia practicării exerciţiilor fizice pe un drum care a dus la apariţia unei realitati sociale noi – agonistica. Apariţia activitatilor competiţionale este marcata de transformarea întrecerilor ocazionale in manifestări cu o anumita periodicitate, care presupune reguli speciale si implica ierarhizarea valorilor. Pentru desfasurarea acestor activitati se impune necesitatea unei pregătiri speciale – antrenamentul. Cel care participa la competiţie nu este un ins oarecare, el primeşte o determinare sociala noua – este concurent.
11

Pentru el se creează o noţiune, cea de atlet, spre a-l desemna si delimita de ceilalţi oameni care practica exerciţiile fizice intr-o forma sau alta. Originea cuvântului se gaseste in “athlos”, care înseamnă munca, lupta. Evident atletul nu munceşte in producţie si nici nu lupta in război. Activitatea lui este deosebita de a oamenilor muncii sau a războinicilor. Dar aceasta activitate nu poate fi confundata nici cu cea desfasurata in cadrul educaţiei fizice, care are in vedere pregătirea pentru munca prin dezvoltarea armonioasa a corpului, si nici cu energia cheltuita din pura gratuitate, in scop recreativ sau ca divertisment. Ea este totusi o munca, o pregătire intensa, iar succesul activitatii nu poate fi asigurat decât printr-o lupta încordata. Evoluţia activitatilor competiţionale a determinat intr-o măsura tot mai mare specializarea unui grup de oameni care sa conducă procesul de pregătire a atleţilor – antrenorii. O alta particulalitate se refera la faptul ca exerciţiul fizic se manifesta ca “expresie a unei colectivitati umane”. El nu este practicat ca act in sine, nu este o activitate care interesează exclusiv pe practicant si care se reduce la trăirile acestuia, ci o modalitate specifica prin care o anumita comunitate încearcă sa se afirme prin reprezentanţii săi in raport cu alte comunitati. Legat de aceasta particulalitate asistam la crearea unui public care participa cu regulalitate la desfasurarea întrecerilor, care aspira odată cu atletul care il reprezintă, traieste beatitudinea victoriei campionilor si încearcă amărăciunea cu cei invinsi. Activitatea competiţionala capata o mare amploare, marcata in special de şirul luminos al Olimpiadelor, care au atins culmi mai înalte decât cele ale Olimpului, pe care si-ar fi avut salasul zeii. Ecourile au ajuns pana in zilele noastre si au prins viata intr-una din cele mai mari sărbători ale fenomenului – Olimpiadele moderne. După o perioada glorioasa, spiritul olimpic se stinge treptat, pentru a face loc altor interese si mobiluri. Se inradacineaza si se generalizează tot mai mult microbul profesionalismului, care va măcina dinăuntru fenomenul competiţional. Atletul nu mai este glorificat ca învingător, ca erou, ci devine un mijloc pentru satisfacerea gusturilor nu rareori pervertite ale publicului. Tocmai de aceea se recurge tot mai mult la sclavi – excluşi pana acum de la practicarea exerciţiilor fizice – care sunt puşi sa se producă in fata unui public ce se descompune. Activitatea competiţionala se rostogoleşte, in degenerarea ei, de pe culmile atinse de Olimpiade in arenele din circurile si amfiteatrele romane. Ajuns in etapa sclavagista a dezvoltării sociale, fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice isi menţine in linii mari evoluţia in ceea ce priveşte diferenţierile interne. De – acum înainte exerciţiile fizice se vor

12

structura in cele trei sectoare existente : educaţia fizica, exerciţiile fizice cu scop recreativ – distractiv si activitatea competiţionala. Educaţia fizica de tip feudal se restructurează in funcţie de noile comandamente sociale. Întemeiata pe terenul relaţiilor economice specifice noii orânduiri, ea este orientata spre reprezentanţii clasei feudale, trebuind sa contribuie la formarea unui adevărat senior care isi desfasoara viata intr-un cerc închis si a cărui activitate se subordonează unui anumit ritual, începând cu bunele maniere fata de femeie si terminând cu partidele de vanatoare. Dar accentul principal va cădea pe pregătirea de război. Cu timpul, in fazele următoare ale dezvoltării feudalismului, necesitatea pregătirii fizice apare si pentru celelalte clase si grupuri sociale : clerici, oraseni, tarani. In conformitate cu noile imperative sociale, educaţia fizica se va extinde, cuprinzând si aceste grupuri. A fost nevoie sa treacă o perioada îndelungata pana când gândirea înaintata, si anume in timpul Renaşterii, a formulat ideea potrivit căreia educaţia fizica trebuie sa servească in primul rând fiinţa umana. Umaniştii au privit educaţia fizica in general ca un mijloc necesar in complexul de masuri care sa duca la formarea omului complet. Apariţia si dezvoltarea relaţiilor economice specifice capitalismului au determinat restructurări in natura interna a fenomenului educativ si implicit a educaţiei fizice. Exerciţiile fizice practicate in scop recreativ iau o mare dezvoltare in orânduirile ce au urmat sclavagismului. Generalizarea lor merge pana la cuprinderea tuturor paturilor sociale. In funcţie, in primul rând, de condiţiile social – economice ale claselor si de raporturile existente intre ele, dar si de particularitatile popoarelor, ale asezarilor umane si chiar geografice, jocurile extraeducationale se prezintă intr-o gama foarte variata, se diferentiaza de la un grup social la altul, se modifica si evoluează prin trecerea lor de la o pătura sociala la alta. Indiferent de forma concreta pe care o îmbracă, daca presupune întrecere sau nu, daca se realizează in grupuri mari sau mici ,ele se desfasoara pentru plăcerea dezinteresata a participanţilor. Cu toata opoziţia bisericii fata de jocuri, acestea vor cunoaşte o mare dezvoltare, ca urmare a condiţiilor social-economice pe care le instaurează feudalismul comparativ cu sclavagismul. Capitalismul, ultima societate bazata pe exploatare , se caracterizează printr-o dezvoltare puternica a forţelor de producţie. Productivitatea muncii atinge indici din ce in ce mai mari, fapt care determina schimbări in raportul dintre timpul de munca si timpul liber. In condiţiile societatii burgheze extinderea activitatilor recreative este rodul luptei duse de masele muncitoare si al iniţiativei lor organizatorice, in orânduirea care urmează, in socialism, progresul acesta cade direct,
13

deşi pentru început nu in întregime, in grija societatii. O serie de instituţii de stat, obstesti sau mixte au in atribuţiile lor coordonarea procesului de desfasurare a exerciţiilor fizice in scop recreativ. In etapa următoarea a istoriei, întrecerile sportive vor lua o mare dezvoltare, manifestata in organizare, aria de cuprindere, ridicarea performantelor.

14

IV. Rolul culturii fizice

Cultura fizica reprezintă o componenta a organismului social, un fenomen fara de care societatea nu poate fi conceputa. Mase tot mai largi de oameni sunt atrase in sfera sa de acţiune. Ea intervine tot mai activ, in forme variate, in viata oamenilor. Definind fiinţa umana, Marx arata ca “esenţa umana nu este o abstracţie inerenta individului izolat. In realitatea ei, ea este ansamblul relaţiilor sociale." In tesatura constituita de ansamblul proceselor sociale in care isi desfasoara existenta omul, cultura fizica – parte componenta a ansamblului – se gaseste in relaţie directa cu latura biologica a individualitatii umane. Stratul biologic al speciei este un produs istoric, determinat de condiţiile concrete de existenta sociala. Exerciţiul fizic nu creează din nou, ci actioneaza asupra unei realitati existente; el creează prin adăugare, realitatea supusa acţiunii lui se reetajeaza. Relatiile dintre fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice si componenta biologica a omului sunt deosebit de complexe. Realitatea nemijlocita prin care fiinteaza aceste relaţii, exerciţiul fizic, îmbracă cele mai variate forme. El poate fi practicat in cele mai diverse modalitati. Poate fi structurat ca mijloc pentru dezvoltarea personalitatii sau in vederea recastigarii sanatatii, poate fi realizat din pura gratuitate sau pentru obţinerea performantei, pentru pregătirea militară sau pentru cucerirea spaţiului extraterestru – pregătirea astronauţilor. Cultura fizica medicala se orientează către cazurile care se abat de la manifestarea si dezvoltarea normala a organismului. In consecinţa, spre deosebire de celelalte forme la care prevalează elementul constructiv – întărirea sanatatii – pe baza căreia se brodează valorile specifice – cultura fizica medicala trebuie sa reconstruiască, contribuind la recastigarea sanatatii. Ea uzează de arsenalul de exerciţii fizice speciale pentru a reduce organismul pe cat posibil in stare normala. Scopul acţiunii de data aceasta nu este, in principal, de prevenire, ci terapeutic. Cultura fizica medicala urmareste restabilirea potentelor organismului prin corectarea deficientelor, insanatosirea organelor si sistemelor bolnave, pentru ca, pe aceasta baza, sa se treacă la celelalte forme, care sa asigure sarcina dezvoltării fizice. Dar cultura fizica medicala nu se rezuma numai la mijloace terapeutice. Sfera sa de activitate este mai larga; intr-un anumit sens, cultura fizica medicala are in vedere si prevenirea, preîntâmpinarea agravării unor stari de fapt existente, limitând procesul de accentuare a deficientelor. Ea are sarcina de a veghea la dezvoltarea normala a
15

organismului in perioade când acesta se gaseste in condiţii speciale, cum sunt graviditatea, batranetea, practicarea unor profesiuni cu efecte esentialmente negative pentru organism si de a interveni activ si raţional. Cultura fizica de masa cunoaşte o varietate nesfarsita de forme si mijloace de realizare. Este, am putea spune, compartimentul cel mai diversificat al fenomenului, foarte eterogen in ceea ce priveşte elementele sale si centrifug prin influenta realizata. Ea are menire de a-I atrage pe oamenii muncii la manifestările cultural – sportive, de a-I antrena in practicarea sporturilor, a concursurilor de masa si a altor forme de exerciţii fizice. Ea participa ca element component in structurarea timpului liber. Totodată, cultura fizica de masa constituie o modalitate specifica prin care se tinde spre atingerea măiestriei sportive. Atrăgând mase tot mai largi in jurul sau, ea este pentru sportul de performanta ceea ce este activitatea de amatori pentru cultura artistica, am spune, grafiata cu majuscule : “ sportul de masa formează baza singura a sportului de performanta “. Cultura fizica de masa indeplineste cerinţa dezvoltarii calitatilor fizice sau a castigarii de noi deprinderi motrice. Chiar mai mult : deşi orientata înspre componenta biologica a individualitatii, acţiunea exercitata de formele exerciţiului fizic are rezonanta in sferele de influenta ce cad in seama altor fenomene sociale. Diapazonul efectelor nu se reduce numai la reacţia organismului; el cuprinde in egala măsura si viata spirituala a individului. Practicarea exerciţiilor fizice face sa vibreze coarde ce ţin de domeniul artei sau moralei, implica participarea stiintei. Formele particulare ale fenomenului răspund unor cerinţe speciale, fapt pentru care sarcinile lor sunt diferenţiate. Tinand seama de limitele istorice si neuitand acţiunea negativa a procesului de înstrăinare care cuprinde intr-o anumita măsura si cultura fizica, putem spune ca domeniile sale înconjoară fiinţa umana, ocrotind-o si sprijinind-o asemenea zidurilor, bastioanelor si contraforturilor unei fortarete. Si după cum construcţia acestora, organizarea lor, poziţia, forma, orientarea sunt diferite, potrivit naturii cerinţelor, tot aşa fronturile culturii fizice sunt deosebite : ele sunt structurate in funcţie de ceea ce trebuie sa apere si mai ales de ceea ce trebuie sa cucerească. Fiinţa care se gaseste la adăpostul lor este omul, dar nu omul in general, ci copilul sau adultul, omul muncii sau omul in timpul sau liber, sportivul sau deficientul fizic, militarul sau cosmonautul. Funcţia specifica si fundamentala a culturii fizice consta in elaborarea unui ansamblu de mijloace si condiţii care, puse in acţiune, determina optimizarea procesului de dezvoltare a fizicului uman. Ca fenomen cultural, ea interactioneaza cu fiinţa umana prin planul componentei biologice a acesteia, pe care, valorificând-o in modalitati variate, o perfectioneaza continuu.
16

In devenirea lui istorica si individuala, organismul uman se supraetajează succesiv si simultan prin acţiunea concurenta a mai multor planuri : biologic, social in ansamblu si al culturii fizice. Sportul de performanta nu vizează in primul rând dezvoltarea componentei biologice, ci victoria. Funcţia este oarecum mascata de scopul imediat – victoria, performanta. Ea se realizează insa inevitabil. Dezvoltarea fizica a sportivului este baza si condiţia statutului si rolului sau de sportiv. Acţiunea culturii fizice nu se rezuma numai la dezvoltare fizicului uman. Educaţia fizica, antrenamentul sportiv si activitatea competiţionala, exerciţiile practicate in scop recreativ nu sunt numai mijloace puse exclusiv in slujba fizicului, a componentei biologice. Amatorul de turism, sportivul consacrat sau elevul care asteapta cu nerăbdare ora de educaţie fizica nu ar pune atâta suflet in aceste activitati daca ele ar fi subordonate numai funcţiei privind dezvoltarea fizicului. Prin natura originii si a existentei sale, cultura fizica satisface o funcţie mult mai profunda, mult mai generala, care actioneaza in permanenta si pentru majoritatea omenirii : ea contribuie la formarea gustului specific pentru mişcare, pentru exerciţiul fizic, indiferent de modalitatile concrete pe care le îmbracă acesta. Pe de o parte are loc formarea gustului pentru practicarea exerciţiilor fizice, iar pe de alta, formarea gustului pentru a participa ca spectator la desfasurarea activitatilor sportive si, in primul rând, la competiţiile de înalta măiestrie sportiva. Pentru a contura si mai bine aceasta funcţie, trebuie sa precizam ca, educând, formând gustul pentru mişcare, cultura fizica satisface acest gust, răspunde cerinţei spirituale formate de insasi aceasta activitate. Tocmai acest fapt explica atractivitatea, natura reconfortanta a elementelor sale, fie ca sunt practicate sau privite. Practicarea jocurilor, a întrecerilor a dus la descoperirea laturilor estetice, morale ale acestora, a reliefat placera resimţita in timpul realizării lor, a format spiritul uman capabil sa sesizeze măiestria miscarii, perfecţiunea lui. Ceea ce spune Marx, referind-se la arta, are valoare si pentru actul de cultura fizica. “ Omul – scrie el – se afirma in lumea obiectuala nu numai prin gândire, ci si cu toate simţurile sale.” Si, continuând, precizează : “ Abia prin bogatia obiectual desfasurata a fiinţei umane se formează sau in parte se si creează pentru prima oara bogatia simţurilor umane subiective : o ureche muzicala, un ochi care pricepe frumuseţea formei , pe scurt, simţuri capabile de desfătări omeneşti si care se afirma ca forte esenţiale umane.” Ca fenomen social integrat in sistemul vieţii sociale si in care fiinţa umana isi desfasoara o parte a existentei si esenţei sale, cultura fizica

17

implineste si o funcţie comuna, pe care o întâlnim si la alte fenomene – integrarea sociala a individului. Funcţia specifica fundamentala a culturii fizice consta, cum am aratat, in optimizarea dezvoltării biologice a fiinţei umane. Procesul complex de interacţiune dintre formele concrete ale practicării exerciţiilor fizice si individualitatea umana in planul existentei acesteia ca specie biologica se structurează ca realitate sociala si are, in ultima instanţa, efecte cu implicaţii sociale in privinţa componentei biologice sau nemijlocit sociale in raport cu celelalte laturi ale personalitatii umane. Procesul integrării, realizat prin practicarea exerciţiilor fizice, se manifesta bivalent. Pe de o parte, individul este antrenat pe linia existentei sale ca o specie biologica in sfera de acţiune a unei realitati sociale – cultura fizica – si prin aceasta, respectiv pe de alta parte, are loc integrarea stratului biologic al fiinţei umane in circuitul de ansamblu al vieţii sociale, valorificarea lui in planul social, deci ridicarea sa la un nivel superior. Integrarea realizata prin dezvoltarea fizicului are implicaţii multiple si pentru latura intelectuala, pentru desfasurarea individualitatii ca fiinţa spirituala. Cercetările de psihologie, in special cele efectuate de H. Walon, au demonstrat ca constiinta “ eului “ este legata de dezvoltarea corpului, ca realitatea concreta a acestuia constituie prima temelie a personalitatii. Practicând exerciţiul fizic, individul se proiectează in acesta si are putinţa de a se evalua in permanenta mai mult sau mai puţin corect. Ilustrativ in aceasta privinţa este faptul ştiut ca infirmii fizici au numeroase complexe, carenţe ce ţin de domeniul componentei psihice. Analiza locului exerciţiului fizic in procesul de integrare nu poate avansa decât pe poziţia evidenţierii acţiunilor sale pozitive in acest proces. Din unele cercetări efectuate rezulta ca “ aproape fiecare al doilea copil … intra in şcoala cu tulburări cronice. Creşterea tulburărilor înregistrate pe o perioada de 4 ani era de cca 10% in landul Nordheim – Westfalen, care este foarte industrializat… Procentul de tulburari de boli cronice la tineretul încadrat in procesul de producţie este de cca 50% “. In acest context, medicina, economia, politica, pedagogia, sociologia etc. insista cu tot mai multa consecventa pentru practicarea exerciţiilor fizice ca mijloc profilactic, eficient, educativ, evident in ultima instanţa ca mijloc de integrare, ca modalitate specifica a societatii de a lupta împotriva efectelor provocate de ea. Privita din acest punct de vedere, funcţia de integrare releva valoarea compensatorie a exerciţiului fizic in raport cu viata moderna. Desfasurarea exerciţiilor fizice reprezintă un efort prin care ne opunem acţiunii dezintegratoare exercitata de domenii si activitati sociale distincte, o reacţie fata de uzura nervoasa, de oboseala psihica si fizica provocata de societatea contemporana si se constituie

18

intr-un sistem social determinat, ca o modalitate de reintegrare a individului in circuitul social. Practicarea exerciţiilor fizice de către individ exprima, pe lângă o serie întreaga de valenţe cu rol integrativ , si o forma specifica prin care acesta are posibilitatea directa si empirica sa-si autoverifice potentele bio- fizice, sa procedeze , cu alte cuvinte, la încercarea forţelor proprii, oarecum experimental, înainte si in afara organismului social din care face parte sau in care urmează sa se integreze. In forme superioare de organizare a exerciţiilor fizice, prin fixarea unor scări de valori evidente, comparaţii si confruntări, individul isi da seama de locul sau in raport cu ceilalţi semeni, de progresele realizate, de posibilitatile de care dispune, precum si de aprecierea pe care o fac cei din jur referitor la persoana sa. “…Sportul devine un instrument si o metoda a comunicaţiilor de masa care permite fiecăruia sa supună unui examen propria sa identificare cu colectivitatea prezenta din care face parte, cat si poziţia acestei colectivitati in lume.” In cazul acestei forme de activitate , constituirea constiintei de sine se realizează relativ mai repede si mai aproape de valoarea reala a individului decât in alte activitatii. Am putea spune odată cu Durkheim, ca principala regula a practicării exerciţiilor fizice este “ distinge-te pe tine însuti”. P. Vialar merge pana la a considera ca “ singura condiţie umana cu adevărat suportabila este condiţia sportiva”. Astfel, ca fenomen social, activitatea de educaţie fizica, sport presupune in structura ei o serie de laturi si momente pe care le vom întâlni pentru orice alta activitate umana. Practicând exerciţiile fizice, individul desfasoara aceasta activitate in genere in anumite grupuri( echipa, clasa, prieteni ), interactioneaza ca fiinţa sociala ( relaţii morale ), si deci este conştient (relaţii interpsihologice ), capata un anumit statut, joaca un rol determinat etc. el isi pune in valoare esenţa sa sociala. Virtual, exerciţiul fizic poate reuni, poate apropia orice indivizi : pe cei tineri cu adulţi, pe subalterni cu superiori, pe oamenii muncii fizice cu reprezentanţi ai muncii intelectuale, pe cel de o naţionalitate cu cel de alta. Potrivit din aceasta perspectiva, el apare mai degrabă ca pretext al procesului de socializare. Cultura fizica indeplineste aşadar un rol complex, actionand convergent spre individ, pe care il realizează ca membru al unei colectivitati, ca subiect care trebuie sa acţioneze intr-o societate data. Valorile culturii fizice sunt cuceriri ale geniului uman, produse ale unui efort istoric prin care omul s-a inaltat pe o anumita direcţie a esentialitatii sale. Si, totuşi, fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice a cunoscut in evoluţia sa un drum sinuos, pe care nu a pasit necondiţionat si multilateral ascensional întreaga omenire. Integrat funcţional in mişcarea societatilor,
19

el a urmat fagasul general al devenirii istorice, cu consecinţele negative sau pozitive ale acesteia in raport cu fiinţa umana. Cultura fizica reprezintă o cucerire mareata a geniului uman, o realitate sociala datorita căreia, alături de alte domenii ale culturii , omul paseste treapta cu treapta spre perfecţiune. Bibliografie:
Florian Georgescu, Cultura fizica- fenomen social, ed. a II a, editura sport- turism , 1976. Teoria educaţiei fizice ( sub redactarea lui A.Novikov ),Ed. U.C.F.P.,p.32 Fr.Engels, Dialectica naturii, ESPLP, 1954, p.168.

20

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->