II.

PUTEREA POLITICĂ

Parcurgând această temă veţi cunoaşte:

 Ce este puterea politică în raport cu puterea socială.
 Care este relaţia dintre puterea politică, legitimitate şi libertatea politică.
 Caracteristicile fundamentale ale puterii politice.
1. Definiţia puterii politice
Societatea umană constitue un organism deosebit de complex şi mobil. Modul prin care
societatea se autoreglează şi se asigură desfăşurarea tuturor activităţilor îl constituie puterea.
Prin putere socială se înţelege capacitatea pe care o are sau o dobândeşte un om sau un grup
de oameni de a-şi impune voinţa altora în vederea efectuării unor activităţi privind dirijarea
societăţii spre anumite scopuri. Puterea este o relaţie socială caracteristică oricărei comunităţi
umane, elementul prin care se realizează dezvoltarea socială. Ca element de organizare şi reglare
a vieţii sociale, puterea fixează scopurile activităţii umane, mijloacele pentru realizarea acestor
scopuri.
Puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea şi
funcţionarea vieţii sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri de oameni de a-şi impune
voinţa în organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii.
M.Weber dă următoarea definiţie puterii: ,,puterea este şansa de a face să triumfe în sânul
unei relaţii sociale propria voinţă, chiar în ciuda rezistenţelor”. Această definiţie antrenează trei
consecinţe: a) realizarea puterii necesită prezenţa a cel puţin două persoane; b) puterea nu este de
esenţă abstractă, ea este o practică socială; c) exercitarea puterii este o sursă de comportament.
Robert Dahl definea stfel acest lucru: ,,A exercită o putere asupra lui B în măsura în care obţine
de la B o acţiune pe care ultimul nu ar fi efectuat-o altfel”. Exercitarea puterii antrenează deci o
anumită responsabilitate.
Puterea politică poate fi definită după Georges Balandier, prin efectele sale: ,,Proprie oricărei
societăţi, ea are funcţia de a o apăra contra propriilor sale slăbiciuni şi imperfecţiuni […]
Rezultă, pentru orice societate, dn necesitatea de a lupta contra entropiei, care ameninţă cu
dezordinea”.
Trăsăturile specifice ale puterii politice sunt:
 asigură organizarea şi conducerea societăţii;
 deţine capacitatea, asigurată prin forţă, de a coordona celelalte forme ale puterii;
 se exercită, de regulă, în baza unui sistem legislativ.
2. Funcţiile puterii politice
Pentru realizarea rolului său în societate puterea politică îndeplineşte mai multe funcţii:
 funcţia decizională. Principala activitate a unei autorităţi politice constă în luarea de
decizii. Acestea se traduc în mod oficial prin legi, decrete sau reglementări. Elaborând şi
aplicând asemenea hotărâri puterea politică îşi manifestă capacitatea de a arbitra între interese
antagoniste şi de a coordona multiplele dimensiuni ale vieţii în societate.
 funcţia organizatorică. Constă în capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice cele
mai adecvate şi de a mobiliza grupurile sociale pentru a acţiona în conformitate cu programul
adoptat.
 funcţia ideologică. Propagarea valorilor programatice în scopul atragerii de noi adepţi.
 funcţia coercitivă. Constă în aplicarea diferitor mijloace de constrângere pentru a determina
pe cetăţeni să acţioneze în conformitate cu deciziile adoptate.
 funcţia de control. Se urmăreşte modul în care linia stabilită este respectată şi a măsurilor ce
se impun, conform legii.
 funcţia de pregătire a specialiştilor pentru organizarea vieţii sociale în conformitate cu
voinţa puterii politice.
3. Originea puterii politice
Puterea ia naştere odată cu procesul de dezvoltare a societăţii, fiind în acelaşi timp şi o
condiţie indispensabilă a existenţei ei. Ca formă diriguitoare ea a apărut datorită activităţii
forţelor sociale şi într-o măsură oarecare se supune acestor forţe, e controlată de ele şi fără
susţinerea lor ea nu poate exista. Ea este necesară în organizarea societăţii, în menţinerea unităţii
şi stabilitîţii ei.
La originea puterii politice există conflictele şi tensiunile care traversează orice societate
umană şi care trebuie să găseascăo metodă de rezolvare. Există trei surse universale de conflicte
care au loc în societate: a) deosebirile dintre sexe; b) opoziţia dintre cei bogaţi şi cei săraci; c)
ameninţarea prezumtivă venită din exterior.
Aceste conflicte devin obiectul unor proceduri de ordonare, neexistând nici o societate unde
regulile sunt automat respectate. În acest mod, apar instanţe şi activităţi specializate al căror scop
este de a asigura echilibrul social. Sarcina puterii nu este de a face să dispară inegalităţile, ci de a
face astfel încât ele să devină suportabile, deci acceptabile.
4. Dominaţia politică
Dominaţia politică, după M.Weber este o îmbinare a două elemente: pe de o parte, o
legitimitate care îi asigură stabilitatea şi, pe de altă parte, o autoritate care îi conferă o formă.
Să examinăm în continuare aceste componente ale dominaţiei politice.
Autoritatea politică este capacitatea puterii de a-şi impune voinţa sa în societate prin diverse
mijloace pentru a-i asigura stabilitatea şi funcţionalitatea. Autoritatea politică este o ipostază a
puterii politice, reprezentând modalitatea concretă de manifestare a ei.
Cuvântul ,,autoritate” provine de la latinescul ,,auctoritas”ce înseamnă forţă de convingere.
Deci, autoritatea politică este ipostaza puterii bazată pe forţa argumentelor. Stabilitatea societăţii
este legată în mod direct de forţa puterii. Forţa puterii politice este mai mare cu cât autoritatea
politică se realizează, mai ales, prin convingere, prin adeziunea maselor la activitatea puterii
politice.
Puterea care nu i-a în consideraţie forţa argumentelor şi se bazează doar pe argumentul forţei
îşi pierde treptat autoritatea, fapt ce duce la declinul său.
Legitimitatea politică face puterea acceptabilă, necesară în accepţiunea acelora care sunt
subordonaţi comandamentelor sale.
E necesară o precizare referitoare la noţiunile de ,,legalitate” şi ,, legitimitate”. Legalitatea
este definită de conformitatea faţă de regulile de drept în vigoare. Legitimitatea este o noţiune ce
desemnează un ansamblu de credinţe şi reprezentări mentale care valorizează anumite calităţi pe
care puterea politică trebuie să la posede pentru a fi acceptată. Astfel, adeziunea la valorile
democratice se bazează pe legitimitatea autorităţilor reieşite din alegeri populare şi, prin
extensie, pe aceea a deciziilor luate de ele.
Natura reprezentărilor mentale a fundamentelor puterii variază în funcţie de societate.
M.Weber evidenţia trei tipuri de legitimitate:
Legitimitatea tradiţională. Puterea tradiţională se bazează pe cutumele transmise în timp.
Şefii legitimi îşi deţin puterea în virtutea demnităţii personale care le este conferită prin tradiţie.
Acest tip de dominaţie politică corespunde societăţilor patriarhale şi monarhice.
Legitimitatea legal-raţională. Pentru formele moderne de organizare socială şi politică, în
care s-a impus tehnica birocratică a diviziunii muncii este caracteristică natura impersonală a
relaţiilor de putere. Accesul la putere şi exercitarea ei trebuie să respecte nişte proceduri stricte,
fixate de legile şi reglementările impersonale stabilite raţional. În acest tip de organizare politică,
legitimitatea se bazează pe credinţa în raţionalitatea actelor de putere şi respectarea normelor
legale. Această formă de legitimitate este caracteristică statului modern de tip occidental.
Legitimitatea carismatică. În vocabularul religios, charisma este darul extraordinar de la
Dumnezeu, făcut unui om sau unui grup, în scopul de a lucra pentru binele general al bisericii.
Acest terman e reluat de M.Weber pentru a desemna puterea exercitată de către un om asupra
supuşilor săi, în virtutea unor calităţi exepţionale, a eroismului său a altor particularităţi
exemplare care îl desemnează ca conducător. Dominaţia carismatică nu se poate perpetua
deoarece ea nu durează decât atâta vreme cât are ,,valoare” farmecul personal al conducătorului.
E necesar de menţionat că tipurile de dominaţie enumerate nu se regăsesc decât foarte rar în
stare pură.
 Legitimitatea puterii trebuie să se realizeze în permanenţă prin acţiuni care să probeze
valoarea ei dată de consensul dintre aceasta şi cetăţeni. Consensul reflectă existenţa unei virtuale
unanimităţi de opinii în legătură cu modul de acţiune al puterii, de regulă, în problemele
fundamentale.
4.1 Resursele dominaţiei politice. Exercitarea unei anumite dominaţii presupune capacitatea
de a mobiliza un anumit număr de mijloace de acţiune, care să poată constrânge
comportamentele celorlalţi. Aceste mijloace sunt:
Producţia şi schimbul de mărfuri. O societate trebuie să se intereseze de problema satisfacerii
nevoilor materiale a membrilor săi. Principalele resurse capabile să fie mobilizate în acest sector
sunt banii, ştiinţele tehnice, calităţile de expertiză, competenţa şi ceea ce numim capacitatea
distributivă, adică posibilitatea de a distribui posturi, slujbe, privilegii, avansări, în scopul cel
mai adesea de a construi reţele de clientelă.
Mijloacele de comunicaţie. Întreaga societate posedă instituţiile sale producătoare de valori,
credinţe şi norme sociale. Aceste instanţe îndeplinesc un rol de definire şi de difuzare a ştiinţelor
legitime. Fiecare societate acordă în această sarcină, în funcţie de istoria şi de trăsăturile sale
culturale, o influenţă mai mult sau mai puţin inegală Bisericii, şcolii sau mediilor de informare.
Principalele resurse înglobează nu numai organele de presă sau de radiodifuziune, dar şi un
capital de notorietate savant construit în jurul meritelor individului.
Monopolul coerciţiei. Statul de drept obligă societăţile să centralizeze utilizarea legitimă a
constrângerii. În ciuda unei scăderi de necontestat a violenţei sociale în democraţiile pluraliste,
acesta păstrează o reală importanţă ca resursă a dominaţiei politice. Mai ales prin control şi
utilizarea forţelor armate şi de poliţie, care oferă oportunitatea de a defini graniţele,
indestructibile, ale ordinii publice.

Termeni - cheie: autoritate, caracteristicile puterii, constrângere, cooperare, dominare, forţă,

influenţă, legitimitate, putere, putere politică, putere socială.
Întrebări de verificare:
1. Ce este puterea politică în raport cu puterea socială?
2. Prezentaţi caracteristicile puterii politice.
3. Care sunt funcţiile îndeplinite de puterea politică?
4. Ce este legitimitatea?
5. Enumeraţi mijloacele dominaţiei politice.
Bibliografie:
1. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte teorii. Chişinău, 2000, p.44.
2. Hastings M. Abordarea ştiinţei politice. Iaşi, 2000, p.23.
3. Măgureanu V. Studii de sociologie politică. Bucureşti, 1997.
4. Popescu T. Politologie. Chişinău, 1998, p.32.
5. Vâlsan C., ş.a. Politologie. Bucureşti, 1992, p.44.