Sunteți pe pagina 1din 7

PSIHODRAMA

Ce înseamnă psihodrama ?

Este o metodă de psihoterapie care explorează prin acţiune problemele individului.


Se aseamănă cu teatrul. Este prin excelenţă o metodă de lucru în grup. În grupul de psihodramă
fiecare persoană devine agent terapeutic pentru cealaltă. Se desfăşoară într-un loc special
amenajat, dotat cu o scenă, obiecte de recuzită, lumini colorate, un balcon.

În psihodramă oamenii află ce înseamnă să înveţi prin a face. Grupul are o atmosferă
prietenoasă şi stimulatoare care îndeamnă persoana să se exprime prin a pune în scenă diferite
dimensiuni ale vieţii sale. Dând viaţa pe scena situaţiilor problematice, psihodrama facilitează
stabilirea unui echilibru mai armonios între exigenţele intrapsihice şi cerinţele realităţii, prin
redescoperirea şi antrenarea resurselor de spontaneitate şi creativitate ale persoanei. Omul
devine actorul propriei vieţi, un scenariu care se scrie în vivo. Scena înlocuieşte divanul şi devine
spaţiul în care se pun în acţiune conţinuturile lumii interne. Aici individul se întâlneşte cu
resursele, îndoielile, dorinţele, blocajele şi visele sale pe care le explorează într-un cadru
securizant.

Psihodrama intervine în mod esenţial asupra relaţiilor; prin tehnicile sale specifice metodelor de
acţiune (dublul, inversiunea de rol, oglinda, solilocviul, sociometria), ea produce o restructurare a
modurilor disfuncţionale de "a fi" în raport cu ceilalţi, provoacă persoana să descopere răspunsuri
noi la o anume situaţie şi să devină o fiinţă autonomă şi spontană.

Dicţionar de psihodramă

ATOM SOCIAL
Atomul social este unitatea socială ulterior indivizibilă la care un individ participă pentru a-şi
satisface propria nevoie de expansiune afectivă. Fiecare individ poate să se recunoască într-un
număr indefinit de atomi sociali, după cum indefinite sunt şi criteriile după care pot fi specificaţi
atomii sociali cărora le aparţin. Poate fi vorba despre familie, de locul de muncă, de clubul
sportiv, de grupul parohial, de amicii de week-end şi aşa mai departe. Miliarde de atomi sociali
se încrucişează, se intersectează şi se multiplică în cursul unei vieţi umane; fiecare din noi e
protagonistul şi artizanul formării, creşterii, multiplicării, dizolvării şi renaşterii tuturor atomilor
sociali care se compun şi se descompun în caleidoscopul universului uman. Se poate spune că
un atom social a ajuns la o structură semnificativă pentru un individ dat, când între acesta şi
celelalte persoane prezente în aceeaşi unitate socială s-au stabilit relaţii emoţionale reciproce.
Un atom social nu e o simplă construcţie a minţii: e o reţea reală de energie care radiază de la
fiecare individ şi se reîntoarce la acesta într-o continuă mişcare determinată de forţe mutuale
de atracţie şi respingere prezente în fiecare moment al existenţei sale.
CREATIVITATE
Creativitatea constituie cea mai înaltă formă de inteligenţă pe care o cunoaşte omul şi
reprezintă o forţă care cuprinde întreg universul, prin care acesta apare în continuă evoluţie.
Creativitatea e ceva nedefinit în stare potenţială, dar care se defineşte în actul concret: aşadar
ceea ce există e doar actul concret, a cărui caracteristica e aceea de a furniza răspunsuri
adecvate la situaţii noi sau răspunsuri noi la situaţii deja experimentate. În fiecare act
creativitatea se regăseşte de la un grad maxim (act vital, original, nou) la un grad zero (act
automat, reflex, repetitiv). În univers cunoaştem creativitate biologică, care e cauza evoluţiei
speciilor. La om sunt evidente forme de creativitate cum ar fi cea religioasă (din punct de

1
vedere istoric prezentă drept capacitate de a propune noi norme şi interpretări vieţii umane),
cea artistică şi aşa mai departe. Dar există şi creativitatea mai puţin evidentă a actelor din viata
cotidiană: actul creativ, de fapt, nu e doar acela al geniului; fiecare persoană, chiar dacă cu
intensităţi diferite, produce acte creative. Moreno vede tocmai în această entitate, universal
prezentă la om, elementul pe care se bazează creşterea individului şi a societăţii: viitorul unei
culturi depinde de creativitatea oamenilor.
DUBLU
Vorbim despre funcţia de dublu când, în interacţiunea dintre A şi B, polaritatea A îi oferă lui B
stimuli care determină în acesta o dinamică mentală orientată spre discurs interior şi dialog cu
sine însuşi. Rezultă că rolul lui A este al celui care-l provoacă pe B să exploreze înăuntrul său,
din ce în ce mai profund, în căutarea de sentimente, imagini, senzaţii, rămase până acum
închise în intimitatea sa. Relaţia care exprimă funcţia de dublu este aceea care, în istoria
evolutivă individuală, apare prima: mama este dublu în raport cu copilul; ea e cea care "citind"
nevoile copilului poate să dea un răspuns adecvat acestuia. Dar "nevoia de dublu" nu se
epuizează în zorii vieţii noastre: de-a lungul întregii noastre existenţe ne trezim în situaţii
relaţionale în care e necesar să stimulăm sau să ne fie stimulată auto-observarea şi auto-
recunoaşterea. Funcţia de dublu se desfăşoară în situaţii încărcate de acea atmosferă
empatică care favorizează disponibilitatea la deschidere interpersonală şi la reciprocitate în
comunicare. O persoană reuşeşte să fie dublu pentru alta datorită capacităţii sale de
identificare, în timp ce fiecare poate fi dublu pentru sine în măsura în care e capabil de
introspecţie.

GRUP
Psihodrama constituie un instrument de intervenţie adecvat pentru grupurile mici: într-o sesiune
vedem reunite între 3 şi 12 persoane. Participanţii la grup urmează să fie activaţi de
psihodramatist/director într-o secvenţă de activităţi care face să circule energie, cunoştinţe, emoţii
reciproce ( tele pozitiv ). Directorul, prin intermediul consemnelor sale, propune activităţi capabile să
creeze secvenţe de acţiuni care să provoace acel sentiment de încredere, acea dorinţă de intimitate,
acel curaj de a experimenta roluri temute sau necunoscute, care sunt premisa pentru a intra în
experienţa psihodramatică; el ajuta grupul să intre în sentimente cu polaritate pozitivă, care
eliberează spontaneitatea şi dorinţa de expansiune afectivă. Eventualele conflicte, tensiuni, suferinţe
urmează să fie focalizate asupra singurului individ care le poate înfrunta psihodramatic, şi anume
protagonistul. Grupul de psihodramă se configurează astfel ca o realitate psihologică "sui generis",
în măsura în care se caracterizează - din punctul de vedere al trăirii - ca o situaţie care oferă
privilegiul unei stări de bine, redirecţionând aspectele de suferinţă la dimensiunea lor intrapsihică
individuală, care va fi înfruntată în acel moment al muncii cu protagonistul. Astfel grupul se
defineşte, prin experienţa fiecăruia din componenţii săi, ca o lume auxiliară în care membrii îşi oferă
reciproc experienţe de susţinere, contribuind în acest fel la nutrirea, întărirea şi restabilirea sinelui
fiecăruia.
ÎNTÂLNIRE
Pentru Moreno un Eu si un Tu stabilesc un raport adevărat de reciprocitate doar atunci când fiecare
din cei doi reuşeşte să se imagineze şi să se simtă în pielea celuilalt. Astfel, ei realizează întâlnirea,
aşadar starea de a fi împreună, regăsirea, cea de a fi în contact fizic, a se vedea şi observa, a
împărtăşi, a iubi, a înţelege, a se cunoaşte intuitiv prin intermediul liniştii sau al mişcării, al
cuvântului sau al gestului. Acest mod de a concepe poziţia unei persoane în raport cu alta a găsit o
formulare poetică din 1914, când tânarul Moreno publica la Viena lucrarea "Invitaţie la o întâlnire".
Aceasta contine versurile intitulate "Motto", a căror parte centrală exprimă clar concepţia moreniana
referitor la întâlnire: O întâlnire în doi: ochi în ochi, rând pe rând. Şi când îmi vei fi alături îţi voi lua
ochii şi îi voi pune în locul alor mei şi tu îmi vei lua ochii şi-i vei pune în locul alor tăi, atunci eu te voi
privi cu ochii tăi şi tu mă vei privi cu ai mei.

2
INVERSIUNE DE ROL
Datorită inversiunii de rol protagonistul joacă o parte a celuilalt, obligându-se astfel să-şi menţină
eul-oservator decentrat în mod constant în raport cu eul-actor, făcându-l pe acesta din urmă să nu
acţioneze într-un mod oarecare, ci în conformitate cu ceea ce i-a fost semnalat. Acesta, cînd este
cufundat în acţiune, nu va putea evita acţiuni noi şi spontane de care observatorul său va deveni
conştient, tezaurizându-le. Bogăţia acestei funcţii izvorăşte practic din capacitatea sa de a face eul
observator să culeagă "noi adevăruri", acţionând şi depăşind în mod natural blocaje emotive şi
prejudecăţi cognitive, chiar deja cristalizate.
EU AUXILIAR
Se cheamă eu auxiliar fiecare membru al grupului care a fost ales de protagonist să joace o parte
din reprezentaţia psihodramatică care se desfăşoară şi care, de aceea, a fost scos din auditoriu şi
urcat pe scenă ca actor. Acest actor întrupează, în aici şi acum-ul psihodramatic, fantasmele
aparţinând lumii protagonistului şi relaţiilor sau aspectelor acestuia (ex.: o teamă, o dorinţă, un ideal,
o suferinţă fizică…) cât şi alţi semnificativi (persoane sau alte realităţi personificate) din viaţa sa
reală. Datorită întruchipării realizate de eul auxiliar, protagonistul poate întâlni în afara sa aceste
fantasme devenite acum distincte şi tangibile. Aşadar, în primul rând, favorizează o conştientizare
mai clară a existenţei lor, a caracteristicilor lor, a valenţelor lor şi a pregnantei emotive pentru
protagonist; în al doilea rând face ca acesta să se relaţioneze experimentând noi echilibre şi noi
modalităţi, mai funcţionale pentru economia să internă şi mai adaptate la realitatea externă.

PROTAGONIST
Moreno scrie astfel despre protagonist : " Acestuia i se cere să fie el însuşi pe scenă, să reprezinte
propria lume privată. El trebuie sa fie el însuşi, nu un actor, dat fiind faptul că un actor este
constrâns să-şi sacrifice propria lume pentru rolurile impuse de autorul operei ce urmează sa fie
jucată. Subiectul, când este suficient de încălzit pentru ceea ce trebuie să facă, reuşeşte să
furnizeze cu relativă uşurinţă - prin intermediul acţiunii - o dare de seamă din viaţa sa cotidiană, dat
fiind ca nimeni nu e mai competent decât el însuşi să se reprezinte. El trebuie să acţioneze liber, pe
măsură ce conţinuturile i se înfăţişează în minte: de aceea e indispensabil ca el să fie aşezat într-un
context de libertate de exprimare, de spontaneitate. O importanţă deosebită revine reprezentării
scenice: aceasta ajută subiectul să depăşească nivelul exprimării prevalent verbale, incorporând
nivelul acţiunii. Sunt forme diverse de reprezentare: a pune în acţiune un rol doar imaginat, a
reproduce o scenă întâmplată, a trăi o problemă actuală presantă, a exprima aspecte creative
proprii, a le experimenta chiar în viziunea unei situaţii viitoare, şi aşa mai departe…Procesul de
pregătire al protagonistului pentru reprezentarea psihodramatică urmează să fie stimulat cu
numeroase tehnici, al căror scop nu e cel de a transforma protagonistul într-un actor, ci mai degrabă
de a-l stimula pe acesta să fie pe scenă ceea ce este cu adevărat şi mai adânc si mai explicit decât
apare în viata cotidiană ".
PSIHODRAMATISTUL (DIRECTORUL)
Psihodramatistul (numit si director de psihodramă) este - în cadrul sesiunii psihodramatice -
terapeutul, iniţiatorul acţiunii, regizorul reprezentării şi analistul materialului emoţional care apare.
Termenul de director se referă la rolul activ ce caracterizează prezenţa sa în timpul unei sesiuni de
lucru. El participă cu toată personalitatea să în relaţiile cu membrii grupului, arătându-şi
disponibilitatea în a se face "cunoscut" în umanitatea sa specifică, evitând atitudinea neutră
prezentă în alte forme de psihoterapie, atitudine care provoacă activarea fantasmelor transferenţiale
din partea membrilor grupului. Directorul favorizează crearea unei experienţe relaţionale directe,
imediate, plină de emoţii, într-o formă pozitivă de raport interpersonal. Pentru a fi eficient, directorul
trebuie să-şi elibereze propria spontaneitate şi să simtă tele faţă de protagonist şi membrii grupului.
SCAUNUL AUXILIAR

3
În psihodramă se vorbeşte de scaunul auxiliar atunci când se foloseşte un scaun ca element
"auxiliar" pentru protagonist, ajutându-l într-un mod specific în dezvoltarea acţiunii sale
psihodramatice. Scaunul ocupă un spaţiu bine definit pe scenă, care va fi ocupat: de un interlocutor
imaginar în cazul "scaunului gol" sau de protagonist în cazul "scaunului înalt". Vom vedea în ce
constau aceste două tehnici psihodramatice bazate pe utilizarea scaunului ca instrument auxiliar
special. Scaunul gol se foloseşte când protagonistul trebuie să spună lucruri spre un altul pe care şi-
l imaginează că ocupa spaţiul oferit de scaun. Elementul concret, dar gol, reprezentat prin scaun,
ajută protagonistul în umplerea spaţiului cu tot ceea ce el vede în cel imaginat: este un spaţiu unde
pot fi aduse percepţii, proiecţii, temeri, dorinţe ale protagonistului. Poate fi fotoliul în care tatăl îşi
citeşte ziarul, leagănul copilului, scaunul şefului, locul de la masă ocupat de tată, mamă sau soţ.
Scaunul gol poate fi folosit şi pentru întâlniri cu persoane moarte sau niciodata născute (de ex. fiul
dorit, dar niciodată avut), dar şi pentru cei prezenţi şi semnificativi în lumea intrapsihică a
protagonistului. Tehnica scaunului gol are valoare simbolică atât pentru obiecte, cât şi pentru locuri
din viaţa cotidiană şi este folosită deseori în reprezentaţiile teatrale pentru simbolizarea prezenţei
unor persoane semnificative, dispărute sau aflate la distanţă. Scaunul înalt este folosit atunci când
protagonistul trăieşte sentimente de inferioritate şi/sau de subordonare faţă de o anumită persoană,
ambient sau situaţie. Din punct de vedere tehnic se aşează un scaun pe o masă sau pe un plan mai
înalt decât cel al scenei: pe acesta protagonistul experimentează - poate pentru prima dată în viaţa
sa - un raport "de sus în jos" cu persoane care în realitate trăiesc ca "superiori", "undeva sus,
"deasupra". Această tehnică foloseşte simbolismul spaţial pe care îl întâlnim chiar şi în realitatea
cotidiană. Ne întâlnim cu expresii ca: "a fi cu un nivel mai sus", "a urca scara socială", "a te uita de
sus în jos", "a cădea de sus" etc; sau cu spaţii ca tronul regal, centrul puterii, sediul judecătorului,
altarul, catedra s.a.m.d. A fi sus din punct de vedere spaţial conduce la apariţia unor trăiri
asemănătoare şi în planul vieţii psihice, afective, sociale. Valoarea simbolică a localizarilor "sus" şi
"jos" e bine reprezentată chiar în structura spaţiului terapeutic al teatrului de psihodramă: există
planuri diferite ale scenei şi mai ales balconul. Dar, în timp ce în balcon sunt aduse persoane din
afara spaţiului în care are loc acţiunea psihodramatică, şi asta pentru a se crea o desprindere a
protagonistului din momentul pe care-l traieşte (şi vede astfel lucrurile din afară, dintr-un punct de
vedere extern şi global), scaunul înalt îl ţine pe protagonist în "aici şi acum", devenind el însuşi
creatorul propriilor alegeri si trăiri.
SEMIREALITATEA
Metodologia psihodramatică prevede stabilirea pe scenă a unei realităţi ce se naşte din interioritatea
noastră şi care se numeşte semirealitate: este doar o parte realitate pentru că este fictivă în
construirea sa obiectivă (scena jucată), dar adevărată în emoţiile care apar.
Semirealitatea este construită ca un joc, după reguli consimţite. Ea va fi pe măsura capacităţilor de
răspuns ale persoanelor implicate într-un mod ce favorizează un comportament spontan, adică
inventat atunci şi acolo, dar adecvat.
SESIUNEA DE PSIHODRAMA
Sesiunea de psihodramă este o unitate de timp în cadrul căreia se dezvoltă o activitate
psihodramatică, unitară şi completă. Durata sa este prestabilită prin contract: timpul necesar este
stabilit doar de psihodramatist, pe baza exigenţelor grupului şi a stilului său de lucru. Cu un grup de
adulţi “normali”, timpul mediu este de două ore, iar cu grupurile speciale (ex: copii, adulţi cu tulburări
grave) durata se reduce în funcţie de capacitatea de atenţie a participanţilor.
O sesiune psihodramatică este împărţită în mod obişnuit în trei părţi: timpul grupului, timpul
protagonistului, timpul participării. În fiecare din aceste faze, directorul activează între membrii
grupului, interacţiuni în care individul se află atât în condiţia de realitate, cât şi în cea de
semirealitate, dezvoltând roluri care îl fac să fie creatorul propriei existenţe.

SOCIOMETRIA
Sociometria este un ansamblu de tehnici prin care forţele de atracţie (tele pozitiv) şi cele de
respingere (tele negativ) devin reprezentabile (perceptibile într-un mod definit) între membrii

4
grupului. Vorbim de sociometria grafică şi de sociometria de acţiune. Modurile în care tehnica
sociometriei se poate structura sunt atâtea câte sociometristul ştie să inventeze. Iată câteva
exemplificări referitoare la sociometria grafică şi la cea de acţiune.
SOCIOMETRIA GRAFICA
Se poate cere membrilor grupului să deseneze schematic un atom social specific, asemănător celui
prezentat mai înainte. Acest atom social se poate referi la grupul de psihodramă, la cel familial, de
muncă, cel al prietenilor din adolescenţă ş.a.m.d.
SOCIOMETRIA DE ACTIUNE
În acest caz se foloseşte metodologia de acţiune pentru a se evidenţia cum, în cadrul grupului de
psihodramă, membrul P este perceput de colegi, astfel încât P se va localiza în centrul scenei, iar
ceilalţi se localizează la o anumită distanţă faţă de el, cu o anumită postură (eventual ei pot exprima
şi un mesaj verbal) pentru a se arată cum se simt ei în raport cu P. Dacă vrem să evidenţiem cum P
îşi percepe colegii, el se va localiza în centrul scenei şi tot el îi va localiza pe ceilalţi, indicându-le
atitudinea, postura şi cuvintele. Acest tip de tehnică poate fi aplicat şi în cadrul unui atom social din
semirealitate.
SOLILOCVIUL
În solilocviu, individul exprimă liber ceea ce îi trece prin minte, ca şi cum ar vorbi cu sine însusi. În
această verbalizare solitară, gândurile apar şi se structurează fara să urmarească regulile logicii sau
exigenţele unei povestiri; acestea sunt conectate şi reglate doar de fluxul variabil şi imprevizibil al
emoţiilor.
OGLINDA
Vorbim de oglindă atunci când avem o interacţiune capabilă să producă o dinamică mentală prin
care individul reuşeşte să afle aspecte despre sine din imaginile relative construite de ceilalţi asupra
lui. Dacă în cazul dublului, individul îşi îmbogăţeşte reprezentarea despre sine prin orientarea
atenţiei asupra lumii sale interne, în cel al oglinzii individul priveşte în afara sa, pentru a constata
cum este perceput de ceilalţi. Aceste două surse de cunoaştere converg într-un mod determinant
spre construirea imaginii de sine. În timp ce funcţia de dublu acţionează din momentul naşterii, cea
de oglindă apare ulterior, odată cu maturizarea structurilor cognitive, necesare în formarea
experienţei asupra lumii interne şi a celei externe. Funcţia de oglindă devine operaţională odată cu
intrarea copilului în cel de-al doilea univers.
Funcţia de oglindă se activează şi în cadrul unui grup, unde comportamentul fiecăruia exprimă şi
percepţia pe care aceştia o au asupra celorlalţi. În cadrul unei sesiuni de psihodramă, timpul
reprezintă faza cea mai oportună pentru a pune în joc acest tip de funcţie.
SPONTANEITATEA
Spontaneitatea este cunoscută de către noi prin manifestările sale. Ea se dezvăluie individului prin
percepţia intimă de a-şi simţi vie disponibilitatea în mobilizarea propriilor energii intelectuale,
afective, fizice, în vederea stabilirii unui raport adecvat (ce ţine cont atât de exigenţele intrapsihice,
cât şi de cele ambientale) cu realitatea “inventând” răspunsuri adaptate la situaţie. Spontaneitatea
este premergătoare oricărei experienţe creative: are funcţie de catalizator care dezvoltă creativitatea
potenţială a individului, transformând-o în ceva operativ. Moreno s-a exprimat astfel: “Spontaneitatea
acţionează în prezent, în «aici şi acum»; aceasta stimulează individul spre un răspuns adecvat la o
situaţie nouă sau un răspuns nou la o situaţie deja cunoscută.”
În actul concret, spontaneitatea şi creativitatea sunt intim legate. Dacă lipseşte starea de
spontaneitate, creativitatea rămâne inertă, ascunsă, într-o entitate potenţială. Actul lipsit de
spontaneitate e actul mecanic, repetitiv, stereotip; acte de acest tip sunt proprii maşinii, robotului,
computerului. Spontaneitatea există în toate existenţele vii şi este elementul care a permis evoluţia
vieţii de la formele primordiale la cele mai evoluate. Manifestările sale sunt cele mai evidente la om:
de la nou-născutul care, lipsit de deprinderi, descoperă moduri satisfăcătoare de a se plasa în lume,
la savantul care formulează ipoteze de cercetare. Toată această spontaneitate, prezentă difuz la

5
nou-născuţi, apare doar ocazional la majoritatea persoanelor adulte.
Spontaneitatea stimulează transformarea realităţii, ruperea schemelor şi evitarea cristalizărilor;
conduce la confruntarea cu riscurile schimbării. Din acest motiv se află în opoziţie cu tendinţa la
conservarea securizantă, prezentă în orice organism, atât individual, cât şi social (organismul social
este organizat într-un mod în care este privilegiat comportamentul stereotip şi previzibil, faţă de cel
spontan, căutându-se astfel garantarea puterii asupra individului şi supravieţuirea). Dar omul, de-a
lungul istoriei sale, prin experienţele adecvate de “încălzire” a vitalităţii sale, a energiei psihice şi
fizice, este în permanenţă conectat la starea de spontaneitate. Omul poate fi ajutat să prindă contact
cu propria spontaneitate, fără să o simtă ca o forţă explozivă şi periculoasă, ci ca o stare pozitivă, în
care poate să trăiască fără a se pierde.
TEATRUL DE PSIHODRAMĂ
Scena este locul în care persoanele îşi exprimă propriile conţinuturi mentale prin reprezentaţia
teatrală. Ea este partea centrală într-un teatru de psihodramă, adică acel spaţiu construit special
pentru exprimarea spontană a lumii interne.
În psihoterapiile verbale, locul este adeseori neutru pentru a nu interfera cu procesul terapeutic,
focalizat pe relaţia pacient-terapeut; în psihodramă, unde elementul central este acţiunea întregii
persoane, care experimentează în mod unitar diverse dimensiuni de a trăi, e nevoie de un spaţiu
special în care persoanele pot deveni active, atât psihic, cât şi corporal. Se poate spune că un teatru
de psihodramă este cu atât mai funcţional cu cât ajută mai mult pe orice persoană să se simtă
protagonist sau, oricum, parte importantă din viaţa grupului, şi datorită percepţiei unui ambient
conţinător şi securizant.
O caracteristică a teatrului de psihodramă este de a se prezenta ca un ambient “diferenţiat”, un loc
capabil să creeze o detaşare netă de ambientul obişnuit al vieţii şi să predispună individul la
integrarea într-o situaţie psihodramatică. Această “detaşare” e spaţial determinată printr-o trecere
bine definită care semnalează diferenţa dintre a fi “înăuntrul” şi “în afara” spaţiului terapeutic.
Ritualul intrării într-un loc special are drept scop stimularea asumării unui rol şi acest lucru nu se
întâmplă doar în psihodramă (biserică, teatru).
Teatrul de psihodramă este împărţit în două părţi: una reprezintă auditoriul, unde se află membrii
grupului atunci când protagonistul îşi dezvoltă psihodrama; alta conţine scena şi balconul, unde
acţionează protagonistul, condus de director şi ajutat de eu-rile auxiliare. Aceste două părţi sunt
aranjate într-un mod în care trecerea de la una la alta să poată avea loc imediat; adică orice
membru din auditoriu să poată ajunge în scenă ca şi eu auxiliar, alter ego sau dublu. În acelaşi timp,
cele două părţi sunt net diferenţiate, pentru a fi perceptibilă trecerea de la rolul de spectator la cel de
actor şi invers.
Spaţiul acţiunii permite mişcarea în ritmuri diferite, pentru un anumit număr de indivizi (într-o scenă
psihodramatică, numărul mediu este de 4-5). Corpul poate să aibă poziţii diferite: în picioare, întins,
ghemuit etc., după cum este nevoie în reprezentarea situaţiilor de viaţă. Pentru aceasta există
puncte de contact moi şi curate, igienice. Mocheta constituie unul dintre materialele adecvate
acestui scop şi se află pe toate planurile de contact (pardoseală, balcon, perete etc.). Forma ideală
pentru scenă este cercul: nu există “în faţă”, “în spate”, unghiuri, nu există zone care să privilegieze
sau să defavorizeze, nu există puncte de început şi de sfârşit. Cercul este optim şi pentru
efectuarea reprezentaţiilor sociometrice.
În crearea spaţiului terapeutic se ţine cont de semnificaţia psihologică a localizării individului în
situaţii spaţiale diferite (înainte sau înapoi, afară sau înăuntru, sus sau jos, deasupra sau dedesubt).
A fi înaintea cuiva are o semnificaţie subiectivă diferită de aceea de a fi înapoi; a fi înăuntrul scenei
are o semnificaţie diferită de aceea de a fi în afara ei; a fi sus, în balcon, are o semnificaţie diferită
de aceea de a fi jos, pe scenă. Pentru acest motiv, teatrul de psihodramă nu e organizat pe un
singur plan orizontal şi are “nivele” diferite unde persoana se poate afla. Mişcându-se de la un nivel
la altul, persoana îşi schimbă punctul de vedere şi percepţia asupra realităţii. De exemplu, din
balcon, ea poate să vadă mai global şi detaşat ceea ce se întâmplă pe scenă. Teatrul de
psihodramă mai are şi o altă caracteristică importantă în crearea atmosferei de “aici şi acum”:
izolarea de interferenţele acustice şi luminoase ale lumii externe. Astfel, teatrul nu are ferestre, iar
lumina este artificială, stimulii auditivi şi vizuali neadecvaţi reprezentării putând să blocheze
spontaneitatea protagonistului. Directorul controlează intensitatea luminii, de la obscuritate la

6
strălucire, în sintonie cu tonalitatea emoţională a scenei. Lumina are de obicei diverse culori, fiecare
dintre ele fiind corelată cu o atmosferă specifică: culoarea albă dă sentimentul realităţii, al
tangibilului; galbenul este spaţiul, căldura, bucuria, deschiderea; roşul este excitaţia, tensiunea,
agresivitatea; albastrul este depresia, tristeţea, introspecţia, intimitatea; verdele potoleşte lucrurile şi
relaxează.
Din spaţiul terapeutic mai fac parte şi obiecte necesare scenelor reprezentate: scaune, perne,
saltele, materiale rigide, moi, rotunde, ascuţite etc. Acestea pot avea funcţia pe care le-o atribuie
protagonistul.
TELE
Moreno foloseşte termenul pentru a indica “unitatea sociogenică ce facilitează transmiterea eredităţii
noastre sociale”. El reprezintă structura primară a comunicării interpersonale, fiind cimentul care ţine
unit orice grup, şi este principalul instrument în procesul terapeutic şi în întâlnirea dintre persoane.
Tele se naşte din organizarea fiziologică, legată de procesele afective, şi are o funcţie socială:
această organizare este bazată pe două tensiuni originare, cea de atracţie spre celălalt, şi cea de
respingere a celuilalt.
Tele se constituie drept cea mai simplă unitate de sentiment, transmisă de la un individ la altul. El
este expresia tendinţei naturale a fiinţei umane de a se pune în relaţie emoţională cu altele.
Calitatea emoţiilor care există în această legătură invizibilă dă caracteristica atracţiei sau respingerii
într-o gradualitate diferită, de la maxim spre minim, până la indiferenţă (ce exprimă absenţa de tele).
O relaţie de atracţie presupune un tele pozitiv, iar una de respingere – unul negativ.
Termenul tele cuprinde ceea ce se exprimă în mod obişnuit prin cuvinte diverse: empatie reciprocă,
comunicare emoţională în dublu sens, sensibilitate faţă de o persoană care trăieşte emoţii variate,
căldură afectivă, punte afectivă.

Domenii de aplicabilitate ale psihodramei


1. Psihodrama terapeutică oferă posibilitati de interventie in domeniul clinic ca si terapie preventiva,
suportiva si in situatii de criza. Specificul metodei permite interventia pe o gama variata de
simptomatologie si diagnostic.
Punerea pe scena a starilor interioare face posibila descoperirea si prelucrarea conflictelor si
traumelor psihice. Retrairea acestor experiente uitate, prelucrarea lor prin actiunea psihodramatica
conduce pacientul in procesul de insanatosire. Psihodrama se foloseste ca:
• tehnica terapeutica independenta, in grup sau individuala (monodrama),
• tehnica potentatoare sau mod de lucru intr-o abordare terapeutica eclectica.
Fiind o metoda orientata spre actiune, beneficiul terapeutic este bine interiorizat, usor transportabil
in cotidian, cu efect de lunga durata.

2. Psihodrama pedagogica asigura aplicabilitatea conceptiei si metodelor psihodramatice in


domeniul educatiei (copii, tineri, adulti) si in domenii specifice asistentei sociale. Prin activarea
creativitatii si a spontaneitatii procesul educational câstiga in eficienta si calitate.

3. Psihodrama organizationala ofera organizatiilor metode pentru a descoperi si activa competentele


individuale si profesionale, contribuind la un management mai eficient al resurselor umane. Tot mai
multe organizatii recunosc faptul ca flexibilitatea si angajamentul colaboratorilor, sunt decisive in
dezvoltarea pe termen lung si succesul organizatiei.

4. Psihodrama in teatru aduce un plus de calitate in congruenta si autenticitatea personalitatii prin


punerea pe scena a dinamicii personale. Libertatea de actiune astfel dobândita confera un plus de
expresivitate si bogatie actului artistic.

5. Bibliodrama aplica conceptia si tehnicile psihodramatice in pedagogia teologica.