Sunteți pe pagina 1din 109

UNIVERSITATEA DIN BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢĂ A MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII


STUDII DE MASTERAT
PSIHOLOGIA SPORTULUI DE PERFORMANŢĂ

PSIHOPEDAGOGIA SPORTULUI DE
PERFORMANŢĂ
(note –de curs)

AUTOR PROF. UNIV. DR. RAŢĂ GLORIA

2005-2006
BACĂU
CUPRINS

1. INTRODUCERE ÎN PSIHOPEDAGOGIE SPORTIVĂ………………………………….4


2. ANTRENAMENTUL ŞI PERFORMANŢA SPORTIVĂ…………………………..……...7
2.1. Concepte (antrenament, performanţă, sportiv, antrenor, competiţie)………………7
2.2. Clasificarea activităţilor sportive de performanţă………………………………...12
2.3. Caracteristicile activităţii de performanţă…………………………………………14
2.4. Exerciţii aplicative ………………………………………………………………..19
Bibliografie……………………………………………………………………………20
3. PRINCIPIILE PEDAGOGICE SPECIFICE PERFORMANŢEI SPORTIVE…………21
3.1. Definiţia şi clasificarea principiilor……………………………………………….21
3.2. Principiul periodizării antrenamentului…………………………………………..23
3.3. Principiul efortului continuu….…………………………………………………..24
3.4. Principiul multilateralităţii pregătirii……………………………………...……...25
3.5. Principiul individualizării pregătirii………………………………………………26
3.6. Principiul specializării aprofundate a pregătirii…………………………………..28
3.7. Principiul adaptării organismului la eforturi ridicate şi maxime...……………….30
3.8. Exerciţii aplicative ……………………………………………………..…...……32
Bibliografie……………………………………………………………………………33
4. PSIHOPEDAGOGICĂ PREDĂRII…………………………………………………….….34
4.1. Predarea - activitate psihopedagogică…………………………………………….34
4.2. Predarea – proces bilateral………………………………………………...………37
4.2.1 Comunicarea în antrenamentul sportiv…………………………………...…38
4.2.1.1 Comunicarea operaţie a predării………………………………...…...38
4.2.1.1 Comunicarea pozitiv şi negativ………………………….……...…...42
4.2.2. Ascultarea - operaţie a predării……............………………………………………..46
4.3. Stilurile de predare………………………………………………………………..48
4.4. Dinamica procesului de predare în antrenamentul sportiv……………………..53
4.4.1. Metodologia procesului de predare în antrenamentul sportiv…………….53
4.4.2. Planificarea conţinuturilor de predare……………...………………….….55
4.4.3. Organizarea predării …………….………………………………………..58
4.4.4. Conducerea lecţiei…………………………………………………………61
4.4.5. Evaluarea predării…………………...………………………...…………..63
2
4.4.6. Reglarea celor patru operaţii ale procesului de predare-învăţare………....65
4.5. Exerciţii aplicative ……………………………………………………..…...……67
Bibliografie……………………………………………………………………………68
5. PSIHOPEDAGOGIA PROIECTĂRII ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV…….……..69
5.1. Proiectarea antrenamentului sportiv – generalităţi…………….………………….69
5.2. Etapele proiectării antrenamentului sportiv………………………………………72
5.3. Metodologia proiectării antrenamentului………………………………………….81
5.3.1. Consideraţii privind proiectarea antrenamentului…………………………..81
5.3.2. Periodizarea antrenamentului…………………...…………………………..82
5.3.3. Documentele proiectării antrenamentului sportiv…………………………..84
5.3.3.1. Planul anual de pregătire / Macrociclul……………………………..85
5.3.3.2. Planul de etapă / Mezociclul………………………………...………89
5.3.3.3. Ciclul săptămânal de pregătire / Microciclul ……….…………………..91
5.3.3.4. Planul de lecţie………………………………………………………...94
5.5. Exerciţii aplicative ……………………………………………………..…...…103
Bibliografie……………………………………………………………………………68

3
1. INTRODUCERE ÎN PSIHOPEDAGOGIA SPORTIVĂ

„Performanţa sportivă este munca de ieri,


rezultatul de azi şi sacrificiul de mâine”

Evoluţia tehnico-ştiinţifică, care face din ştiinţă, într-o măsură tot mai mare, o forţă
nemijlocită de producţie, a deschis largi posibilităţi omului, în direcţia afirmării prin sport.
Reprezentând o valoare deosebită, care-şi pune într-o măsură apreciabilă pecetea asupra
fizionomiei spirituale a omului, a personalităţii sale, sportul de performanţă constituie în prezent
obiectul de studiu al diferitelor discipline ştiinţifice : filozofie, sociologie, economie, psihologie,
pedagogie, biologie, biochimie, medicină etc.

În epoca noastră, sportul de performanţă a devenit o problemă socială, psihologică,


pedagogică şi culturală, care priveşte, în aceeaşi măsură, societatea şi individul. Priveşte
societatea, întrucât mersul său înainte şi progresul omenirii depinde de modalitatea de înţelegere
a relaţiilor sociale internaţionale, pe care sportul pune o amprentă puternică; priveşte individul,
deoarece dezvoltarea lui fizică, psihică, afectivă şi morală este influenţată de timpul folosit în
vederea construcţiei propriei persoane. În prezent sportul de performanţă se transformă
realmente într-o unitate de măsură a bogăţiei sociale şi reprezintă un mijloc eficient pentru
dezvoltarea armonioasă a personalităţii şi pentru asigurarea resurselor financiare.
În ultimii 50 de ani sportul a cunoscut o puternică dezvoltare, în ceea ce priveşte
performanţa, bazele sportive, echipamentul, aparatura şi instalaţiile, organizarea structurală,
competiţiile, managementul şi nu în ultimul rând cercetarea ştiinţifică.
Progresele tehnice şi economice fac posibilă o ridicare substanţială a nivelului de trai şi
creează în consecinţă o posibilitate reală de afirmare a individului, apt astăzi de a participa la o
varietate de activităţi sportive în afara orelor de muncă. Este un fapt evident şi, în acelaşi timp,
deosebit de important, că omul zilelor noastre nu-şi mai limitează activitatea doar la producţie, şi
că are la dispoziţie ore de răgaz cărora le dă întrebuinţarea dorită.
Dezvoltarea impetuoasă a ştiinţei şi tehnicii, face ca ritmul acumulării de noi
cunoştinţe, ritmul de dezvoltare a personalităţii să devină alert. Uzura morală şi ştiinţifică a ceea
ce s-a dobândit la un moment dat în şcoală era foarte rapidă de aceea s-a impus cu acuitate
apariţia unei multitudini de posibilităţi de afirmare sportivă. Acum sportul nu mai este ceea ce a

4
fost cu 100 de ani în urmă, el a devenit o adevărată industrie de obţinere a performanţei sportive,
o adevărată economie ce s-a răspândit într-un ritm alert pe întregul glob pământesc. Deci
adaptarea antrenorului la cerinţele mereu noi ale performanţei necesită o instruire permanentă în
conformitate cu noile informaţii apărute.
Cuantumul de cunoştinţe dat de învăţământul superior şi dobândit în experienţa practică
din procesul de antrenament devine insuficient pentru a acoperi fluxul imens de informaţii
datorat noilor descoperiri şi noilor evoluţii. Consecinţele ce decurg din această constatare privesc
deopotrivă federaţiile/cluburile, antrenorul şi sportivul. Federaţiile/cluburile, pentru că acestea
au nevoie de performanţă şi asigură material şi financiar, pentru obţinerea performanţei,
antrenorii pentru că aceştia conduc procesul de creare şi dezvoltare şi sportivi pentru că ei sunt
cei care produc performanţa şi beneficiază de ea. Deci adaptarea antrenorului la cerinţele mereu
noi ale performanţei pe care o practică, necesită o instruire permanentă în conformitate cu noile
informaţii apărute, cu noile cercetări realizate, dar şi cu noile opinii, concepţii emise, susţinute.
Din punct de vedere al sistemului contemporan de valori ale societăţii, formarea omului
înseamnă în primul rând o activitate psihopedagogică înţeleasă într-un sistem de raporturi cu
lumea înconjurătoare (fenomene, evenimente, obiecte), cu grupul social din care face parte, cu
propriul organism şi propria activitate.

Procesul de instruire, specific antrenamentului sportiv, este tratat ca proces cu


caracteristici, abordări, metodologii, conţinuturi, forme de organizare etc., specifice.
Psihopedagogia sportivă, ca latură a educaţiei ce stă la baza instruirii specifice antrenamentului
sportiv, este o abordare nouă, care începe să fie prezentată în literatura de specialitate ca ramură
nouă la graniţa dintre pedagogie şi psihologie.

Între reperele psihopedagogice, specifice procesului de instruire şcolară, Stoica, M.,


1996, pag. 150, include „stadiile dezvoltării intelectuale, mecanismul formării structurilor
psihice, motivaţia învăţării, experienţa anterioară a elevilor, activitatea de redescoperire a
cunoştinţelor şi factorii succesului şcolar”. Făcând o analogie cu antrenamentul sportiv putem
sublinia că reperele psihopedagogice specifice sportului de performanţă se concretizează în:
 stadiile dezvoltării performanţei sportive;
 mecanismul formării deprinderilor motrice şi dezvoltării aptitudinilor
psihomotrice specifice performanţei sportive;
 motivaţia practicării sportului de performanţă;
 predispoziţiile psihice şi fizice pentru un anumit sport;
 activitatea de pregătire sportivă propriu-zisă;

5
 factorii succesului performanţial.
Paul Popescu-Neveanu în „Dicţionarul de psihologie” 1978 prezintă psihologia ca fiind
”ştiinţa ce studiază psihicul şi comportamentul uman” iar pedagogia ca „ştiinţă şi teorie a
procesului instructiv educativ”. Plecând de la aceste considerente putem sublinia faptul că
„psihologia sportului este ramură a psihologiei aplicate în domeniul sportului având ca obiect
principal de studiu adaptarea omului, în planul proceselor psihice, la exigenţele sportului de
performanţă, iar pedagogia sportului de performanţă se ocupă de realizarea procesului instructiv
educativ specific obţinerii performanţei sportive.
În Dicţionarul de terminologie a educaţiei fizice şi sportului, apărut în 1974, la pag.
225, este prezentat termenul „pedagogia mişcării”, termen ce aparţine domeniului pedagogiei
şi care „studiază legile şi principiile procesului instructiv-educativ în învăţarea şi perfecţionarea
actelor motrice”. Ca disciplină, ce orientează procesul instructiv-educativ pedagogia mişcării
„constituie baza principalelor ramuri ale pedagogiei educaţiei fizice şi sportului”. În acelaşi
dicţionar la pagina 189, este prezentat termenul de „psihologia mişcării”, ca termen ce aparţine
domeniului psihologiei „care studiază fenomenele subiective ale actelor motrice – motivaţia,
dirijarea conştientă, şi voluntară, gândirea imaginaţia mişcării. Studiul psihologic diferenţiat al
actelor motrice constituie baza principalelor ramuri ale psihologiei activităţilor corporale
(psihologia educaţiei fizice, psihologia sportului), oferind elemente fundamentale pentru
activitatea pedagogică a domeniului”.
Am putea delimita psihopedagogia sportului de performanţă ca fiind ramură de graniţă
dintre psihologie şi pedagogie şi poate fi definită ca ramură a psihologiei şi pedagogiei ce se
ocupă de formarea personalităţii umane capabilă să realizeze performanţe sportive de înalt nivel.
Concepte
Psihologia Pedagogia
Psihologia este ştiinţa ce studiază Pedagogia este ştiinţa şi teoria ce
psihicul şi comportamentul uman. direcţionează procesul instructiv educativ.
Psihologia sportului este ramură a Pedagogia sportului este ramură a
psihologiei aplicate în domeniul sportului pedagogiei aplicată, în domeniul sportului
având ca obiect de studiu principal de performanţă ce se ocupă de procesul
adaptarea omului în planul proceselor instructiv educativ specific activităţilor de
psihice la exigenţele sportului de obţinere a performanţei sportive.
performanţă.
Psihopedagogia sportului de performanţă poate fi definită ca fiind ramură a psihologiei şi
pedagogiei aplicată în sportul de performanţă ce se ocupă de procesul de adaptare şi de
formare al personalităţii umane, capabilă să realizeze performanţe sportive de certă valoare.

6
Fundamentarea teoretică a metodologiei de instruire, specifică procesului de
antrenament a devenit posibilă datorită etapei actuale de dezvoltare a ştiinţei pedagogice şi
implicit a ştiinţei sportului. În prezent există nu numai necesitatea acută de a rezolva sarcina
optimizării procesului de antrenament, dar există şi posibilităţi pentru aceasta. Una dintre
posibilităţi este dată atât de potenţialul de idei acumulate de ştiinţele pedagogice în legătură cu
procesul instructiv-educativ în ansamblul său, potenţial cu aplicabilitate în procesul de formare şi
obţinerea performanţei sportive, cât şi de potenţialul de idei specific sportului de performanţă
prezentat de marii specialişti ca: Ardelean T., Bompa T., Epuran M., Dragnea A., Colibaba-
Evuleţ, D., Nicu A., Demeter A., Firea E., Mitra G., şi Mogoş Al, Matveev N., Platonov N.V.,
Manno. R., Tscheine P., Verchoşanschi I,.Waineck J., etc.
Scopul antrenamentului sportiv este, ca prin activităţi motrice diverse să contribuie la
dezvoltarea somatică a sportivului , la formarea lui psihică şi intelectuală precum şi la adaptarea
şi integrarea acestuia în societate.
Supleţea este o aptitudine psihomotrică ce implică mobilitatea articulară şi elasticitatea
musculară. Este considerată ca fiind o calitate a aparatului musculo-articular care condiţionează
eficienţa diferitelor acţiuni motrice, asociindu-se de obicei cu o bună performanţă motrică.

Bibliografie:
1. * * *, 1974 , Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Edit.
Stadion, pag. 427.

7
2. ANTRENAMENTUL ŞI PERFORMANŢA SPORTIVĂ

2.1. Concepte (antrenament, sport, performanţă, sportiv, antrenor, competiţie)

Abordarea conceptuală a câtorva noţiuni cu care se operează în acest curs este concisă, uşor
de reţinut şi de explicat. Nu se încearcă să se realizeze o disecaţie privind modalitatea de
prezentare a acestor concepte de către marii specialişti ai domeniului, ci se urmăreşte o înţelegere
uşoară, clară care să asigure aceeaşi percepere din partea tuturor cursanţilor.
Antrenamentul sportiv organizat şi desfăşurat în scopul obţinerii de performanţă este o
activitate specific umană, delimitată de componenta anatomică, fiziologică, psihologică, afectivă,
estetică şi socială.
Valoarea deosebită a performanţelor sportive impune perfecţionarea continuă a tuturor
laturilor pregătirii sportivilor şi a creat în jurul ei o ştiinţă a sportului, a antrenamentului.
Valoarea ridicată, alături de posibilitatea de creşterea viitoare a performanţelor, depinde direct
atât de temeinicia şi corectitudinea muncii depuse de sportiv, cât şi de seriozitatea abordării
pregătirii de către antrenor ajutat de echipa managerială din instituţie. Ştiinţa antrenamentului
sportiv, ca orice ştiinţă de sine stătătoare, operează cu o serie de noţiuni specifice activităţii
sportive de performanţă. Face parte din categoria ştiinţelor întrucât are obiect propriu de
cercetare şi studiu reprezentat de ramuri, probe, discipline sportive în care se urmăreşte obţinerea
de performanţe sportive şi are concepte şi noţiuni proprii, clasificate, acceptate aproape în
unanimitate de specialiştii domeniului folosite în conteste diferite şi asemănătoare. Totodată
foloseşte metode de cercetare împrumutate din statistică, matematică, pedagogie, psihologie,
sociologie etc., cu ajutorul cărora reuşeşte să explice în mod ştiinţific transformările corpului
uman sub influenţa practicării exerciţiilor fizice, respectând legităţi şi cerinţe adaptate
specificului activităţii, concretizate în principii, reguli, norme, cerinţe determinate de relaţiile
dintre obiectivele urmărite şi disponibilităţile sportivului. Fiind o ştiinţă dispune de un sistem
larg de cunoştinţe şi date de specialitate cu care operează în activitatea practică şi teoretică, şi are
ipoteze de cercetare cu rol de îmbunătăţire a eficienţei muncii desfăşurate. Ştiinţa
antrenamentului nu se raportează doar la omul care se antrenează, ci şi la condiţiile externe
performanţei sportive (instalaţii, materiale, echipament, factori geografici şi meteorologici, stare
de sănătate etc. Este considerată ca ştiinţa multidisciplinară întrucât împrumută cunoştinţe,
informaţii din: pedagogie, psihologie, fiziologie, biomecanică, medicină, sociologie, filozofie,

8
informatică, informaţia şi politica sportului, teoria antrenamentului, instalaţii şi echipamentul
sportiv, jurnalism sportiv.
Procesul instructiv-educativ este dirijat prin intermediul psihopedagogiei antrenamentului
ce reprezintă o ştiinţă pedagogică aplicată ce dezbate problemele legate de obiectivele,
principiile, metodele, programarea şi evaluarea procesului de antrenament, dar şi o teorie a
competiţiei sportive.
Pentru înţelegerea mai uşoară a procesului de antrenament sportiv încercăm să definim
doar câteva noţiuni
Antrenamentul este acţiunea ce constă în activitatea teoretică şi practică ce urmăreşte
adaptarea organismului uman în vederea obţinerii rezultatelor sportive de performanţă. Conform
dicţionarului de „Terminologia educaţiei fizice şi sportului”, 1974, pag. 132, este considerat ca
fiind „proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat de adaptare a organismului
omenesc la eforturile fizice şi psihice intense în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din
formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice”.
Antrenamentul sportiv este prezentat de Dragnea A., ca fiind ”o idee generală despre
caracteristicile esenţiale ale antrenamentului sportiv, o abstractizare şi generalizare a
experienţelor acumulate în timp.”.
Poate fi înţeles ca o grupare de acţiuni efectuate într-o lecţie sau într-o succesiune de lecţii
pentru a produce efecte precise ce determină manifestarea performanţei concretizată în rezultat
sportiv sau poate fi înţeles ca ansamblul acţiunilor practice şi teoretice realizate în scopul
producerii performanţei sportive. Antrenamentul sportiv are la bază un plan de antrenament ce
cuprinde obiectivele (finale, intermediare şi imediate), conţinuturile, metodele, sistemele de
acţionare (mijloace/exerciţii) şi probele de control .
Sport este un termen des folosit în activitatea sportivă pe care Epuran M., în 2005, pag. 39,
îl consideră ca „incluzând activităţi fizice, exerciţii (fizice) şi jocuri, referitoare la orice mod de
angajare, de la sportul recreativ, pentru toţi, la sportul elitelor”. Iar în Enciclopedia educaţiei
fizice şi sportului din România, 2002, pag. 355, este definit ca fiind „activitatea motrică de
întrecere sau de loissir, spontană sau organizată, în care se valorifică intensiv mişcările naturale
şi formele de practicare a exerciţiilor fizice, a jocurilor dinamice şi tradiţionale, în vederea
obţinerii de către individ sau de către colectiv (echipă, echipaj), a perfecţionării potenţialului
morfofuncţional, psihic şi tehnic (dobândit), concretizat într-un record, într-o depăşire proprie
sau a potenţialului de concurs (de întrecere).
Performanţa “este valoarea unei acţiuni”, care poate fi individuală şi colectivă, exprimată
prin numere, cifre şi calificative. Conform opiniei lui Popescu- Neveanu, P., prezentată în

9
Dicţionarul de psihologie, 1978, pag. 531, performanţa sportivă reprezintă un „rezultat valoros
individual sau colectiv, obţinut într-o competiţie sportivă şi exprimată în cifre absolute după
sistemul baremurilor oficiale sau prin locul ocupat prin clasament” , şi chiar prin obligaţia
respectării prevederilor regulamentare. În sport, ea reprezintă de fapt indici măsurabili cantitativ
cu ajutorul unităţilor de măsură: metrul/kilometrul şi secunda/minutul/ora, număr de repetări,
scor, puncte, impresie artistică, etc. Este greu de obţinut, întrucât ea reprezintă modul de
realizare al deprinderilor şi priceperilor motrice cu indicii superiori de viteză, rezistenţă, forţă,
coordonare, supleţe, armonie, ritm etc., în condiţii impuse de regulamente. Obţinerea
performanţei sportive reprezintă obiectivul principal al activităţii de pregătire şi participare la
competiţii. Realizarea performanţei sportive este un act complex ce implică factorii somatici,
funcţionali, psihologici, afectivi şi sociali.
O precizare clară a factorilor ce determină manifestarea performanţei sportive Cei „patru
A”ai performanţei enumeraţi de Epuran , 1990: aptitudini, atitudini, antrenament, ambianţă.
Epuran împarte atitudinile pentru sport în
• „atitudini de tip cognitiv – se manifestă în procesele perceptive ca stări ale aşteptare
şi prevedere:
• atitudini evaluative ce cuprind pe lângă aspectele de mai sus pe cele privitoare la
întreaga activitate sportivă şi nesportivă a sportivului, a echipe, a grupei;
• atitudinile din structura caracterului – reprezentate de manifestarea faţă de scietate,
faţă de muncă, faţă de semeni, faţă de sine:;
• atitudinile de tip efector – operaţional, sunt predispoziţii, preferinţe de a reacţiona la
situaţii-stimul, fiind dependente de experienţa sportivului, şi de montajele
perceptive şi preferiţele interpretative – decizionale:
• atitudini precompetiţionale – dispunere, anticipare, angrenare-modelare, aplicare-
adaptare, analiză;
• motivaţia ca premisă produsă de atitudini.
Sportivul este un cuvânt vechi, dar şi nou: cel vechi îl “desemnează pe cel care se
pregăteşte să obţină victorii şi premii în luptă”, iar cel nou are înţelesul de persoană ce se
pregăteşte într-un sport, împrumutând specificaţia în funcţie de sportul practicat (exemplu: în
atletism = atlet, în gimnastică = gimnast, în handbal = handbalist etc.). Reprezintă instrumentul
prin intermediul căruia se obţine performanţa sportivă.
Rezultatul sportiv se obţine cu mare greutate. Pentru ca un sportiv să poată să se
pregătească şi să obţină rezultate deosebite este necesar să respecte şi să realizeze următoarele
sarcini:

10
• să prezinte predispoziţii psihologice, motrice şi aptitudinale pentru marea performanţă;
• să fie respectuos, ordonat, harnic şi receptiv la indicaţiile antrenorului;
• să se aprecieze corect din punct de vedere biologic, fiziologic, motric, psihologic;
• să asimileze cunoştinţele tehnice, tactice, de regulament, specifice probei/postului sau
ramurii sportive;
• să cunoască tipurile de efort şi legităţile antrenamentului sportiv;
• să înveţe să se controleze, să se stăpânească, să lupte în situaţiile dificile ce apar în
antrenament şi în concurs;
• să aibă interese şi motivaţii pentru practicarea sportului de performanţă..
Antrenorul după dicţionarul „Terminologia educaţiei fizice şi sportului”, 1974, pag. 408,
este „persoana calificată în conducerea pregătirii sportivilor”, competentă, care dirijează sportivii
în antrenamente şi îi călăuzeşte în competiţie. El trebuie să posede cunoştinţe tehnice, tactice şi
de regulament, specifice ramurii/disciplinei şi probei sportive şi multe cunoştinţe privind
pedagogia procesului de pregătire. Cunoştinţele necesare unui antrenor, în momentul începerii
instruirii unui grup de sportivi, fie de începători, avansaţi sau de performanţă, trebuie să fie
foarte multe şi din domenii variate, cum ar fi:
*0 cunoştinţe din domeniul anatomiei şi fiziologiei, întrucât corpul omenesc este
format din milioane de celule şi poate fi comparat cu o maşină vie, extrem de complicată, cu
mare capacitate de perfecţionare, datorită capacităţii de adaptare a celulei;
*1 cunoştinţe din biomecanică, pentru a putea analiza tehnicile specifice
procedeelor şi elementelor de execuţie, pentru a le putea modifica astfel încât sportivii să rezolve
acea modificare şi îmbunătăţire a performanţei, de care sunt capabili şi pe care o doresc, pentru a
cunoaşte şi înţelege forţele ce contribuie la realizarea mişcării;
*2 cunoştinţe din biochimie, pentru a putea cunoaşte şi înţelege tainele reacţiilor de
la nivelul muşchilor, de a cunoaşte reacţiile de producere a energiei ce contribuie la realizarea
mişcării;
*3 cunoştinţe din psihologie, pentru a-i ajuta pe sportivi să-şi dezvolte sistemul de
gândire şi capacităţile mentale, întrucât performanţa nu se poate realiza în afara participării
nervoase;
*4 cunoştinţe din teoria antrenamentului privind evoluţia permanentă a
performanţelor, a tehnicilor, a tacticilor, cum se obţine forma sportivă şi condiţia fizică, care sunt
legităţile şi principiile antrenamentului, pentru că acum se formează priceperile motrice, se
dezvoltă aptitudinile psihomotrice, cum se face despre programarea şi periodizarea

11
antrenamentului, cum se realizează selecţia sportivă, ca de altfel cunoştinţe despre odihnă,
oboseală şi refacere, despre organizarea şi desfăşurarea lecţiilor de antrenament;
*5 cunoştinţe despre creşterea şi dezvoltarea omului, despre modificările ce apar
pe parcurs, despre aspectele dezvoltării psihice, funcţionale şi diferenţele de sex;
*6 cunoştinţe despre alimentaţia sportivilor, întrucât efortul din timpul
antrenamentului este deosebit de intens şi un mare consumator de substanţe energetice ce trebuie
recuperate printr-o alimentaţie adecvată;
*7 cunoştinţe de igienă, pentru a putea folosi factorii igienici şi de mediu, factorii
de călire şi de altitudine în obţinerea performanţelor;
*8 cunoştinţe din medicină sportivă, pentru a fi capabil să asigure prim ajutor şi să
prevină accidentele, să nu facă rău omului în dezvoltare şi în momentul apariţiei traumatismelor;
*9 cunoştinţe de organizare şi administrare atât a fondurilor cât şi a materialelor
şi bazelor sportive;
*10 cunoştinţe de filozofie, pentru că nimic nu e mai potrivit pentru antrenamentul
sportiv decât o teorie filozofică bine dezvoltată şi adaptată la condiţiilor de viaţă şi de
antrenament.
Munca unui antrenor este o activitate complexă, care cuprinde un mare număr de sarcini şi
funcţii, unele mai plăcute decât altele, dar toate la fel de importante şi de necesare.
Cei care îşi asumă responsabilitatea de a fi antrenori trebuie să îndeplinească următoarele
funcţii:
*11 de profesor, care transmite cunoştinţe şi tehnici de lucru;
*12 de antrenor, care se preocupă de îmbunătăţirea condiţiei fizice şi motrice;
*13 de student, care are capacitatea de a studia, voinţa de a asculta şi dobândi noi
cunoştinţe;
*14 de conducător, care programează şi adaptează procesul de pregătire;
*15 de instructor, care organizează şi conduce activităţile practice;
*16 de creator de disciplină, care creează şi găseşte modalităţi noi de practicare;
*17 de motivator, care creează motivaţia clară şi pozitivă pentru practicarea sportului;
*18 de prieten, care susţine la bine şi la rău;
*19 de om de ştiinţă, care creează, analizează, evaluează şi rezolvă ipoteze;
*20 de agent de publicitate, care lucrează cu mass-media;
*21 de consilier care oferă sfaturi şi recomandări, orientează activitatea şi
performanţa.

12
Meseria de antrenor, ca toate celelalte meserii, cere ştiinţă şi pasiune, sacrificii şi dăruirea
unei părţi din sufletul tău copiilor şi sportivilor pe parcursul deplasărilor şi tuturor activităţilor
cerute de performanţă, dar şi suportarea eşecurilor, a restricţiilor venite din partea semenilor.
Antrenorul nu trebuie să uite sau să neglijeze faptul că are sarcina de a ajuta sportivul să se
realizeze în plan sportiv şi social. El trebuie să fie un om pragmatic, înzestrat cu o clarviziune de
excepţie. Aşa cum subliniază Colibaba-Evuleţ, D. ‚n 1998, pag. 23, clarviziunea „presupune
profunzimea de înţelegere a unui fenomen (situaţie, faptă, problemă, obiectiv, conjunctură etc.)
şi luarea celei mai potrivite decizii (măsuri) pentru ameliorarea lui în viitor” iar pragmatismul
„se distinge prin capacitatea de a alege întotdeauna numai soluţiile utile (avantajoase, eficiente)
în rezolvarea tuturor problemelor care revin antrenorului”.
Competiţia este o confruntare angajată pe baza principiului egalităţii şanselor între
indivizi, grupuri, echipe sau naţiuni pentru o miză abstractă, simbolică sau materială, care nu
poate fi obţinută decât de una din părţile angajate. Noţiunea de competiţie este întâlnită în toate
domeniile vieţii publice sau private atunci când este vorba de a compara performanţele sportive
cu cele de avere, putere, consideraţie, frumuseţe etc.
Competiţia are la bază “regula sau regulamentul” care descrie comportamentele sau
acţiunile permise sau nu şi determină consecinţele infracţiunilor. Ea poate avea o valoare
abstractă atunci când predomină compararea rezultatelor (clasament), o valoare simbolică atunci
când rezultatul şi desfăşurarea primesc o semnificaţie particulară (cupa mărţişor) şi o valoare
materială atunci când ea este răsplătită sub diferite forme materiale (cadouri, prime). În
„Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România”, competiţia sportivă este definită ca
fiind „un sistem de concursuri periodice sau ocazionale, desfăşurate după un calendar sportiv şi
după un regulament special întocmit”.
D. Hare, în 1986, subliniază importanţa deosebită a competiţiei în formarea performanţei
sportive şi o consideră ca reprezentând pentru sportiv şi antrenor, „un obiectiv şi un mijloc de
pregătire şi o formă de realizare”.
Antrenamentul şi competiţia, conform lui Lehman, 1994, şi Thieβ , 1994 formează un
întreg, idee susţinută şi de Hotz, care, în acelaşi an, subliniază faptul că „antrenamentul serveşte
la dezvoltarea competiţiei şi la realizarea performanţei sportive”. Matveev, 1982, Thiess şi Rasch
în 1978, Schnabel, şi Grosser/Bruggemann/Zintl, 1986, consideră competiţia sportivă ca fiind o
caracteristică esenţială a sportului, în care diferite persoane se compară în mod individual şi
colectiv cu scopul de a realiza o victorie asupra adversarului pe baza respectării necondiţionate a
regulilor.

13
2.2. Clasificarea activităţilor sportive de performanţă
Activităţile sportive în care se urmăreşte obţinerea de performanţe sportive sunt diverse şi
se diferenţiază între ele atât prin tehnicile de execuţie, regulamente, tactici, sistem competiţional,
spaţiu de desfăşurare, bază materială, cât şi prin sistemul de abordare a procesului de pregătire.
Originea şi evoluţia lor ca sporturi de performanţă este diferită unele fiind
considerate tradiţionale şi olimpice, altele fiind considerate moderne şi
neolimpice. Au apărut ca rezultat al modificării şi creării de noi exerciţii a
căror invenţie a fost determinată de instinctul de conservare manifestat în
lupta pentru existenţă, dar şi de setea de creaţie, înnoire şi afirmare. Cu
timpul exerciţiile au devenit probe, discipline, ramuri sportive însoţite de
regulamente de desfăşurare şi sisteme competiţionale diverse.
Analiza clasificării sporturilor este bine prezentată de M. Epuran în
„Psihologia sportului de performanţă”, 2001, analiză realizată din punct de
vedere psihologic, pedagogic, sociologic, situaţional, psihosociologic. Din
punct de vedere pedagogic Ministerul Tineretului Sportului şi Loisirului din
Franţa, în 1967, (citat de Epuran M. 2001, pag. 80- 89) prezintă trei categorii
de activităţi sportive astfel :
A. Sporturi ce presupun „ Stăpânire a mediului: atletism, nataţie,
confruntarea cu obstacolele, sporturi în aer liber (escaladă, canotaj,
schi, patinaj), exerciţii utilitar aplicative”;
B. Sporturi ce presupun „stăpânirea corpului: sporturi, gimnice, dans,
activităţi de expresie, culturism, gimnastică acrobatică, haltere”;
C. Sporturi pentru „ameliorarea calităţilor psihologice şi a raporturilor cu
ceilalţi: jocuri senzomotorii, (pre-sportive), sporturi de luptă, sporturi
colective”.
Interesantă şi aproape de practica sportivă este şi structurarea făcută
de B. Cratty (citat de Epuran M. 2001, pag. 80- 89), care împarte activităţile
sportive după tipul de solicitare şi de stres caracteristic fiecărui sport,
subliniind prin aceasta şi necesitatea selecţionării sportivilor în funcţie de
tipul de personalitate. Din acest punct de vedere, sugestivă este tipologia
prezentată de literatura est - europeană care grupează sporturile în:
A. Sporturi în care domină „ coordonarea ochi-mână, stabilitatea şi
ochirea”. Sunt sporturi în care creşterea solicitărilor se realizează o
dată cu avansarea în procesul de pregătire şi o dată cu creşterea

14
nivelului competiţiilor. Crescând solicitarea, anxiosul, emotivul, care
se descarcă agresiv nu poate face performanţă, întrucât nu poate să
se controleze fizice emoţional şi fizic în situaţii de stres prelungit;
B. Sporturi în care domină „exprimarea artistică, adresa precisă, cu
varietate de deprinderi subordonate (subrutine), în care întregul corp
este folosit”;
C. Sporturi în care domină „ mobilizarea totală a energiei – rezistenţa,
anduranţa, forţă-putere, în care este necesară o bună activare”;
D. Sporturi în care domină „ anticiparea mişcărilor altora”, care la
rândul lor se pot împărţi în:
a) „sporturi cu plasă, care nu permit agresiunea directă, care
solicită anticiparea şi integrarea mişcărilor proprii în sistem;
b) sporturi cu posibilă agresiune – reacţii la ce intenţionează să facă
şi la ce face adversarul;
c) sporturi cu efort paralel – golf, bowling – învingerea unui obstacol
şi a adversarului;
d) sporturi cu pericol de moarte sau accident (subiectivă)”.
În ceea ce priveşte sporturile individuale acestea pot fi clasificate astfel:
A . După caracterul acţiunilor:
- executate liber: alergări de viteză, rezistenţă, marş, gimnastică - solul etc.;
- executate cu obiecte: aruncări – atletism, probe - gimnastică ritmică, popice etc. ;
- executate la/cu materiale/aparate, instalaţii speciale: atletism – sărituri, canotaj,
caiac – canoe, ciclism, haltere, tir, gimnastică – sărituri, paralele, inele etc.;
B . După condiţii de desfăşurare:
- în aer liber: alergări, sărituri, schi, sanie, bob, pentatlon modern
- în medii special amenajate: înot, sărituri în apă patinaj artistic, patinaj viteză,
popice, yahting etc. ;
C . După tipul efortului:
- cu eforturi moderate: alergări de semifond, fond, marş, schi alpin, combinata
nordică etc.;
- cu eforturi maxime: alergări de viteză, săriturile din atletism, gimnastică, haltere,
patinaj, schi, etc.
Sporturile de echipă au la bază lupta între 2 şi mai multe persoane şi
sunt prezente în literatura de specialitate ca jocuri sportive. De multe ori se

15
întâmplă, mai ales în jocurile sportive, ca performanţa sau rezultatul sportiv să depindă şi de
subiectivitatea arbitriilor care nu reuşesc să sesizeze, să semnalizeze întotdeauna abaterile de la
regulament ale sportivilor.
O interesantă clasificare, a jocurilor a fost realizată, în 1973, de L., Teodorescu care le
grupează după criterii:
*caracterul acţiunilor în:
- individuale;
- colective.
* segmentul cu care se joacă :
- cu mâna direct (handbal, baschet, volei);
- cu mâna cu instrument (badminton, tenis);
- cu piciorul (fotbal);
- mixte (rugby).
*cu deplasare: aparatul locomotor, mijloace de locomoţie;
*cu luptă pentru minge;
- cu contact direct cu adversarul;
- cu contact indirect (volei, tenis etc.).
H Dobler, face o sistematizare a jocurilor în 1989 (menţionată de Colibaba E., 1998) şi
acceptată în mare parte. Această sistematizare grupează jocurile după cele patru criterii, astfel:
A. Gupa „jocurilor sportive cu tragere la ţintă” (coş, poartă), în care se urmăresc atât
acţiuni tehnice, tactice de marcare a ţintei cât şi de stopare a acţiunilor adversarului.
Aceste acţiuni presupun:
- contact corporal permis (handbal, hochei, fotbal american, rugby, polo pe apă)
- fără contact corporal (baschet, hochei în sală bandy, polo călare, hochei pe patine cu
rotile);
B. „ jocuri cu retur” presupun disputarea mingii, a fluturaşului peste un fileu, o sfoară şi
care se joacă 1X1 (individual – tenis de câmp, badminton etc. ), 2X2, (dublu – tenis de
masă, badminton etc.), 3X3 (triplu – tenis cu piciorul, beach - volei), 5X5 (baschet),
7X7 (handbal), etc.
C. „Jocuri cu lovirea (percutarea) mingii”, sunt jocuri ce implică prinderea mingii după ce
a fost lovită – baseball, cricket, raum (asemănător baschetului).
D. „Jocuri de conducere a mingii la ţintă prin percutări, împingeri şi loviri” – biliard, golf
etc.

16
Cu toate diferenţele ce există între sporturi, ele pot fi structurate în sporturi individuale şi
sporturi colective. În fiecare dintre aceste două mari categorii intră sporturi complexe şi mai
puţin complexe, dar care se caracterizează prin modalităţi de abordare diferită cu aspecte
comune. Performanţa sportivă, în funcţie de caz, poate fi rezultatul muncii şi implicării proprii
aşa cum este în sporturile individuale, poate depinde de membrii echipei şi de arbitru, dar şi de
adversar aşa cum se întâmplă în jocurile sportive.

2.3. Caracteristicile activităţilor de performanţă


Activităţile de performanţă individuală sau pe echipe s-au dezvoltat ca sisteme de
exerciţii ce s-au structurat pe ramuri, discipline sau probe sportive cu
caracter competiţional, cu obiectiv prioritar obţinerea de performanţă
sportivă. Ele au caracter istoric, întrucât au apărut în etape istorice diferite şi
au evoluat în mod diferit, unele foarte rapid, altele există din timpurile
antice, au devenit cu timpul sporturi incluse în sisteme competiţionale de
mică anvergură (naţionale – oina) sau mare anvergură (olimpice – atletismul,
gimnastica fotbalul etc.).
Sunt sporturi cărora li s-a construit baze sportive speciale, instalaţii,
materiale şi echipamente specifice.
Marea majoritate a sporturilor sunt considerate discipline sportive cu
caracter ştiinţific, ce fac parte din marea familie a ştiinţei în general şi a
ştiinţei sportului în particular. Ştiinţa specifică fiecărui sport individual este
formată dintr-o parte teoretică ce prezintă aspectele tehnice, metodice şi de
regulament, şi o parte practică, ambele au evoluând într-o strânsă legătură.
Sporturile de performanţă se află într-un sistem de relaţii ştiinţifice cu:
fiziologia, anatomia, biochimia, biomecanica, psihologia, metodica, teoria
antrenamentului sportiv, managementul şi marketingul etc.
Ştiinţa şi tehnica au devenit în ultimul timp o rampă de lansare a
sporturilor şi au contribuit direct la :
• creşterea nivelului tehnicii sportive;
• perfecţionarea metodicii de pregătire;
• creşterea calităţii antrenamentului;
• stabilirea gradului de solicitare (V, I);
• creşterea calităţii bazelor materiale, a instalaţiilor, a materialelor şi
echipamentului sportiv;
17
• la răspândirea rapidă a documentaţiei şi ştiinţei sportive.
Ele au un caracter evolutiv dat de numărul elementelor şi procedeelor
care s-au înmulţit de la o etapă istorică la alta, de evoluţia terenurilor de
sport şi a spaţiilor de desfăşurare, amenajate în aer liber sau în săli
prevăzute cu instalaţii şi materiale specifice din ce în ce mai sofisticate sau
de evoluţia concepţiilor privitoare la vârsta de începere a practicării, precum
şi a celor privitoare la restricţia practicării anumitor sporturi de către femei.
Azi în lumea sporturilor nu se mai vorbeşte de probe, discipline, ramuri
specializate numai pentru femei sau numai pentru bărbaţi. Au rămas doar
câteva excepţii, exemplu polo pentru bărbaţi, gimnastica ritmică pentru
femei.
Activităţile sportive de performanţă au o mare importanţă în întărirea
stării de sănătate, în prevenirea şi vindecarea bolilor, în stimularea activităţii
funcţionale a organismului în dezvoltarea omului din punct de vedere motric,
psihic, estetic, moral, volitiv, afectiv şi social.
Sporturile individuale au la bază întrecerea individuală. Folosirea în
cadrul unor competiţii a clasamentelor pe echipe (pe cluburi, pe ţări), cum
este la gimnastică, atletism are drept scop angrenarea unui număr cât mai
mare de sportivi în competiţii sub acelaşi steag şi realizarea unei coeziuni
sufleteşti între aceştia, a unei conlucrări şi unui spectacol determinat de
lupta dintre echipe. Fiecare sport individual are la bază un sistem de reguli şi
organizare proprie, între probe nefiind condiţionări de clasament sau de alt
tip. Întrecerile în sporturile individuale se desfăşoară pe baza unui
regulament şi au scopuri diferite, de câştigare a unui titlu, a unei medalii, de
ocuparea a unui loc într-un clasament, de realizare a unei performanţe
sportive, de câştigare a unui premiu (material sau financiar).
În 1975, L. Teodorescu pune în discuţie caracteristicile principale ale
jocurilor, caracteristici ce au fost structurate de Colibaba E, în 1998, astfel :
• „existenţa unui obiect (minge, balon oval, puc, bile);
• caracterul de întrecere complex (individual şi mai ales colectiv);
• reguli de joc unitare şi obligatorii, preluate după regulamentul
internaţional;
• arbitraj oficial – neutru, delimitarea duratei de joc (timp, prelungiri);

18
• precizarea criteriilor de apreciere (puncte, goluri, transformări,
setaveraje, averaje, punctaveraje etc.);
• standardizarea inventarului de joc, a aparaturii tehnice şi a
dimensiunilor terenului;
• tehnica şi tactica specifică pentru fiecare joc sportiv în parte;
• sistemul competiţional bine determinat:
• frumuseţea spectacolului sportiv;
• structura motrică particulară pentru fiecare joc sportiv în parte, care
provoacă solicitări fizice şi psihice diferenţiate;
• management sportiv specific;
• teorie şi metodică generală valabilă pentru toate jocurile sportive şi
specifică pentru fiecare joc sportiv în parte;
• implementarea cercetării ştiinţifice;
• utilizarea cu preponderenţă în activitatea de loisir;
• lansarea conceptului metodic de pregătire prin „joc sau metoda
ludică” ce intră în corelaţie cu metodele clasice de antrenament”.
Jocurile sportive au un pronunţat caracter de întrecere de tip stadial,
clasamentul valorii se stabileşte prin acumularea de puncte achiziţionate în
mod etapizat, în runde. Clasamentele se fac în ordine ierarhică în funcţie de
locurile ocupate, de victoriile realizate şi de punctele acumulate. Folosirea în
cadrul competiţiilor, a clasamentelor pe echipe (pe cluburi, pe ţări), are scop
de cuprindere a unui număr cât mai mare de sportivi în competiţii pentru
acelaşi obiectiv reprezentat de întrecere, confruntare. Cu acest prilej se
realizează şi o legătură prietenească între componenţii echipei şi chiar între
adversari. Întrecerile se desfăşoară pe bază de regulamente şi au scopuri
diferite, de câştigare etapizată a unor puncte, de câştigare a unui titlu, a
unei medalii în clasamentul final, de câştigare a unui premiu (spiritual,
material sau financiar).
Sportul de performanţă este o activitate plăcută şi utilă ce se
caracterizează prin:
• greutatea execuţiei mişcărilor;
• armonia şi graţia acţiunilor ce derivă una din alta;
• forţa şi supleţea actelor motrice;

19
• coordonarea şi mobilitatea sarcinilor;
• respectarea regulilor şi regulamentelor;
• solicitarea voinţei de acţiune;
• solicitarea perseverenţei muncii;
• posibilitatea de a învinge pe alţii;
• posibilitatea de a te învinge singur;
• participarea afectivă la execuţia probelor, ramurilor;
• participarea memoriei la execuţia mişcărilor;
• posibilitatea de învingere a naturii şi a greutăţilor;
• respectul adversarilor;
• respectul celor care înving şi al celor care pierd.

Exerciţii aplicative

1.1. Obiectivele operaţionale:


1. Să cunoască termenii prezentaţi antrenamentul şi performanţa sportivă;
2. Să cunoască clasificarea sporturilor şi să prezinte cel puţin 2;
3. Să cunoască caracteristicile sporturilor şi să le prezinte la cel puţin 2 diferite;

1.2. Structura aplicaţiilor practice

1. Faceţi pentru un început o listă de clasificarea sporturilor şi a caracteristicilor motrice a


acestora pe tipuri de sporturi.
2. Căutaţi să evidenţiaţi caracteristicile motrice comune unor probe sportive, unor ramuri,
discipline sportive .
3. Întocmiţi o listă a sporturilor şi elaboraţi o schemă de clasificare a acestora.
4. Completaţi următorul tabel cu principalele caracteristici ale celor două tipuri de
sporturi
Întrebări Sporturi individuale Jocuri sportive
Care sunt caracteristicile
grupelor mari de sporturi?

Care este implicarea fizică


şi psihică în cadrul
grupelor mari de sporturi?

Ce efecte produc în plan


psihologic şi fizic
sporturile?

20
Cum grupaţi probele,
sporturile din interiorul
cele două mari grupe de
sporturi?

5. Notaţi avantajele şi dezavantajele implicării sportivilor în activitatea de performanţă


Avantaje Dezavantaje
1 1

2 2

3 3

4 4

5 5

6. Realizaţi aceeaşi analiză în cazul sportului de întreţinere

Avantaje Dezavantaje
1 1

2 2

3 3

4 4

7. Elaboraţi un test de verificare a cunoştinţelor folosindu-vă de următorul tabel:

Obiectivul Conţinutul itemului Rezolvare prin selectarea Punctaj


operaţional unui răspuns după doi item
autori
1. Să cunoască Prezentarea a cel puţin doi 0- 10 p
termenii specifici termeni, alţii decât cei
antrenamentului şi prezentaţi
performanţei
sportive
2. Să cunoască cel Prezentarea a cel puţin două 0- 10 p
puţin 2 clasificări a clasificări
sporturilor

21
3. Să cunoască Prezentarea a caracteristicilor 0- 10 p
caracteristicile cel puţin a două grupe de
sporturilor sporturi/probe sportive
diferite

BIBLIOGRAFIE:

1. ***ENCICLOPEDIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI DIN ROMÂNIA,


Bucureşti, Edit. Aramis, 2002
2. BOMPA, T., Dezvoltarea calităţilor biomotrice – periodizare , Bucureşti, Edit. Ex
Ponto, 2001
3. COLIBABA , D-E., Jocuri sportive teorie şi metodică, Bucureşti, Edit. Aladin, 1993
4. DOBLER, H., SCHNABEL, G., THEIS, G., Grundbegriffe der Sportspielle, Berlin,
Sportverlag,1989
5. EPURAN M. HOLDENICI, I., TONIŢA, Psiholgia sportului de performanţă – teorie
practică , Bucureşti Edit FEST, 2001
6. EPURAN M., 2005Elemente de psihosociologia activităţilor corporale – Sporturi şi
jocuri, Bucureşti , Edit RENAISSANCE.
7. POPESCU- NEVEANU, P., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Edit Albatros, 1978
8. TEODORESCU, L., Antrenamentul calitativ, concepte şi strategii metodologice,
Simpozion ştiinţific internaţional, Rezumatul comunicărilor M28, 5-7 X, Bucureşti, 1973
9. *** Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Edit Stadion,1974

3 . PRINCIPIILE PSIHOPEDAGOGICE SPECIFICE OBŢINERII PERFORMANŢEI


SPORTIVE

3. 1. Definiţia şi clasificarea principiilor

Principiul de antrenament reprezintă norma, cerinţa, teza cu caracter fundamental după care
este dirijat procesul instructiv-educativ de obţinere a performanţelor sportive. Principiile
antrenamentului sportiv sunt împrumutate din Pedagogie, dar adaptate la specificul activităţii
sportive de performanţă.
O serie de teoreticieni, antrenori, pedagogi, psihologi prezintă în mod cu totul diferit
structurarea principiilor de antrenament. Astfel specialistului german Ditrich Harre consideră
în1973, că obţinerea performanţei sportive este influenţată de promovarea următoarelor principii
de antrenament:
 principiul periodizării şi structurării ciclice a efortului;

22
 principiul efortului continuu;
 principiul accesibilităţi;
 principiul participării conştiente şi active;
 principiul sistematizării;
 principiul intuiţiei;
 principiul individualizării;
 însuşirii temeinice şi continue.
În 1990, Jürgen Weinek, subliniază faptul că “principiul structurii antrenamentului,
descoperă toţi factorii propriu-zişi ai antrenamentului. Aceasta implică la fel de bine
conţinuturile şi metodele organizării sale. Aceste principii presupun un număr cert de acţiuni
obligatorii din partea sportivului şi a antrenorului pentru ca să realizeze o ameliorare a
performanţei”. În această direcţie, el găseşte pentru antrenamentul sportiv şapte principii: al
stimulării eficacităţii încărcăturii de antrenament, al creşterii încărcăturii de antrenament, al
continuităţii încărcăturii de antrenament, al periodicităţii încărcăturii antrenamentului, al variaţiei
încărcăturii de antrenament, al succesiunii judicioase încărcăturii de antrenament şi cel al
conducerii specifice procesului de adaptare.
De asemenea P.J.R. Thomson, în 1991, consideră că activitatea de pregătire se realizează
pe baza respectării „legile fundamentalelor” care domină procesul de evoluţie al omului şi
anume: legea supraîncărcării, legea reversibilităţii, legea specificităţii, în timp ce, în 1992,
Renato Manno, subliniază faptul că “aptitudinile motrice nu se dezvoltă, iar abilităţile motrice
nu se învaţă decât dacă metodele propuse sunt adecvate posibilităţilor practicanţilor şi dacă sunt
însoţite de toate indicaţiile necesare punerii lor concrete în practică, inclusiv de activitatea de
organizare optimă a materialului şi terenului de antrenament”. Conform concepţiei acestuia,
procesul de antrenament se desfăşoară pe baza unor ,,principii pedagogice”, în care include
principiul conştientizării, al clarităţii, al accesibilităţii, al rezolvabilităţii şi sistematizării.
Antrenamentul, specific sporturilor individuale este unul mai dur în comparaţie cu jocurile
sportive, de aceea supunerea cerinţelor, principiilor este considerată un factor esenţial în
pregătirea atleţilor, gimnaştilor, înotătorilor etc. Duritatea şi temeinicia pregătirii este impusă de
faptul că în sporturile individuale sportivul nu se poate sprijini, în competiţie, decât pe el însuşi.
Competiţia sporturilor individuale exclude posibilitatea primirii unui ajutor extern aşa cum este
în sporturile colective unde jucătorii se pot ajuta între ei, iar slaba eficienţă a unuia, la un
moment dat, este suplinită de ceilalţi coechipieri.
Performanţa sportivă reprezintă rezultatul adaptărilor organismului la efort, dar aceste
adaptări, care produc performanţa maximă posibilă, pentru un individ, nu pot fi realizate în afara

23
respectării „canoanelor” antrenamentului. Rolul determinant în cadrul şedinţelor de antrenament,
în conducerea, dirijarea şi îndrumarea activităţii desfăşurate îi revine antrenorului, instructorului
sau profesorului.
În acord cu concepţiilor prezentate, considerăm ca indispensabile practicării sportului de
performanţă următoarele principii: periodizării, al continuităţii, al multilateralităţii pregătirii, al
individualizării, al specializării aprofundate a pregătirii şi cel al adaptării organismului la eforturi
ridicate şi maxime

3.2. Principiul periodizării antrenamentului


Procesul de antrenament este un proces continuu de lungă durată, care necesită o împărţire
pe cicluri, etape, perioade, în scopul realizării unei evaluări a lucrului efectuat în funcţie de
eficienţa produsă de acesta.
Promovarea, în cadrul procesului de pregătire, a programării pe porţiuni distincte de timp -
etapă, perioadă, an- este o abordare ce permite reluarea pregătirii la un nivel mai ridicat decât
început. Programarea şi planificarea antrenamentului se realizează sub forma programelor
individuale sau colective, ce abordează componentele procesului instructiv educativ.
Periodizarea antrenamentului asigură o pregătire graduală şi o continuare ascendentă
îmbinându-se caracterele instruirii, cel liniar cu cel concentric. Caracterul liniar este dat de
apariţia permanentă de la o etapă la alta a unor elemente noi, iar caracterul concentric al instruirii
este reprezentat de reluarea elementelor însuşite anterior în scopul consolidării şi perfecţionării.
Această abordare ciclică sub formă de spirală, determinată de caracterul fazic al adaptărilor şi de
strategia obţinerii formei sportive, se realizează pe bază unei pregătiri periodice. Pe parcursul
derulării perioadei pregătitoare se urmăreşte acumularea unui bagaj larg de cunoştinţe şi a unor
deprinderi motrice pe fondul dezvoltării aptitudinilor psihomotrice. În perioada
precompetiţională se urmăreşte transformarea acumulărilor în indici superiori de execuţie a
mişcării, ca apoi în perioada competiţională să se urmărească valorificarea adaptărilor anterioare,
prin realizarea performanţelor sportive, şi la finalul perioadei de refacere, de tranziţie în care se
urmăreşte odihnirea şi relaxarea organismului.
Ciclul anual de antrenament se repetă de la an la an, dar la un nivel superior, succesiunea
microciclurilor sub forma unei spirale simbolizează creşterea capacităţii de efort ca o reacţie de
adaptare a organismului, dar şi o reluare a pregătirii pe o treaptă superioară.. Ciclicitatea este
întâlnită în interiorul perioadelor, în cadrul mezociclurilor (etape lunare sau de 5-6 săptămâni) şi
a microciclurilor săptămânale (ciclu de 6-7 zile). Caracterul ciclic determină şi succesiunea
lecţiilor şi a eforturilor în cadrul microciclurilor sub aspectul intensităţii, volumului şi duratei.

24
Dezvoltarea măiestriei sportive este un proces de lungă durată ce se desfăşoară pe mai
mulţi ani, şi are la bază acumulările cantitative şi calitative, adaptările realizate în mod periodic
de la an la an, de la un nivel scăzut la un nivel ridicat.

3.3. Principiul efortului continuu

Este un principiu, ce se impune, ca o necesitate a evoluţiei continue a performanţei o dată


cu trecerea vârstei şi creşterea obiectivelor performanţiale. Respectarea acestui principiu.
Asigură formarea şi dezvoltarea sportivilor din toate punctele de vedere. Presupune realizarea
programării conţinutului instruirii în mod continuu, pe treptele de producere a performanţei
sportive planificate de către cluburi, federaţii. Principiul efortului continuu presupune abordarea
unei succesiuni logice şi gradate a perioadelor de pregătire în funcţie de ritmul dezvoltării
psihice a elevilor şi de obiectivele urmărite. Acest lucru presupune corelarea prevederilor
programelor de pregătire aprobate de cluburi şi federaţii cu sistematizarea şi eşalonarea
mijloacelor care să asigurare continuitatea pregătirii. Transpunerea în practică a continuităţii, în
ceea ce priveşte abordarea obiectivelor periodice de pregătire/instruire, implică realizarea unei
planificări care să asigure o solicitare fizică şi psihică progresivă.
Acest principiu contribuie la realizarea obiectivelor de pregătire şi implicit a celor de
performanţă atunci când sunt respectate următoarele cerinţe:
• realizarea unei concordanţe depline între prevederile planului de pregătire şi conţinuturile
sistematizate, grupate şi eşalonate pe macrocicluri, mezocicluri, microcicluri, lecţii de
antrenament, în funcţie de obiectivele instructive şi de performanţă. Conţinuturile ce
urmează a fi abordate vor fi structurate pe obiective motrice şi aptitudinale repartizate pe
unităţi temporale.
• sprijinirea noilor achiziţii, ce urmează a fi abordate, pe cunoştinţele, deprinderile şi
priceperile însuşite şi aptitudinile realizate anterior;
• structurarea conţinutului procesului de pregătire şi obţinerea performanţei sportive în aşa
fel încât să se asigure continuitatea progresului de la o microciclu la altul, de la un
mezociclu la altul, de la un macrociclu la altul de la un an la altul, de la o categorie de
sportivi la alta.
• selecţionarea cu atenţie a sistemelor de acţionare şi o participare fără întrerupere a
sportivilor în procesul de pregătire a performanţei sportive.

25
3.4. Principiul multilateralităţii pregătirii
Pregătirea fizică multilaterală reprezintă baza pregătirii atleţilor de mare performanţă.
Conform acestui principiu, obţinerea de performanţe de înalt nivel, trebuie să acorde o atenţie
deosebită dezvoltării aptitudinilor psihomotrice (forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, mobilitate
supleţe) şi calităţilor morale şi de voinţă şi să se realizeze o cât mai bogată experienţă motrică.
Instruirea cu caracter multilateral reprezintă pregătirea de bază a copiilor şi juniorilor, întrucât la
această vârstă însuşirea deprinderilor şi realizarea priceperilor motrice se realizează mult mai
rapid. Zicala populară “ceea ce Ionuţ cel mic nu învaţă astăzi, Ion cel mare nu va putea să înveţe
mâine” este valabilă aici, şi nu se referă doar la finalitatea procesului de învăţare, ci şi la procesul
de formare. Copiii de vârstă şcolară mică de 6-10 ani se caracterizează printr-un comportament
motric deosebit ce începe să se estompeze la sfârşitul acestei perioade. Posibilitatea creşterii
motricităţii şi dezvoltării multilaterale este determinată de caracteristicile psiho-fizice ideale ale
copilului. Copiii sunt mici, uşori, subţiri, zvelţi şi posedă un bun raport forţă/pârghie, o mare
capacitate de concentrare, o mare capacitate de diferenţiere motrică şi o predispoziţie spre
captarea informaţiei. Aceste caracteristici sunt favorabile dobândirii deprinderilor motrice,
însuşiri unui număr mare de tehnici fundamentale, dar şi ataşării de o disciplină, ramură sau
probă sportivă. Antrenamentul polivalent constituie un obiectiv de bază a acestei vârste. Vârsta
şcolară mică este cea mai bună pentru învăţarea motrică, trebuie însă subordonată însuşirii
tehnicilor sportive de bază sub forma lor elementară şi dacă este posibil sub formă elaborată prin
intermediul unei practici raţionale orientate. Ceea ce nu se învaţă acum nu se va recupera mai
târziu decât foarte greu, însă cu un preţ mult prea mare. Baza coordonărilor, utile viitoarelor
performanţe înalte, este stabilită în cursul primei şi celei de-a doua perioade a vârstei şcolare.
Toate nivelurile de pregătire următoare sunt construite pe baza celor precedente.
Potrivit acestui principiu pregătirea tinerilor sportivi se realizează în următoarele direcţii:
*22 pregătirea funcţionalităţii marilor grupe musculare şi a sistemului cardio-
respirator;
*23 pregătirea aparatului osteo-articular;
*24 însuşirea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi specifice;
*25 dezvoltarea proceselor psihice, cognitive, afective, volitive;
*26 dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;
*27 dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice de forţă, viteză, rezistenţă, coordonare,
supleţe şi mobilitate;
Ponderea pregătirii multilaterale în procesul de pregătire a sportivilor diferă în funcţie de
vârstă, ea înregistrând valori mai mari la vârste mai mici şi în perioadele pregătitoare, valori ce

26
scad odată cu creşterea numărului de ani de pregătire, cu creşterea măiestriei sportive şi cu
apropierea de marile competiţii naţionale şi internaţionale. Vârsta de 7-14 ani la fete şi 10-16 ani
la băieţi, în sportul de performanţă, poate fi considerată pe drept cuvânt vârsta dezvoltării
multilaterale a tuturor aptitudinilor psihomotrice, a indicilor morfo-funcţionali pentru a crea baza
viitoarei specializări. La vârsta de 11-16 ani atât la fete cât şi la băieţi, pregătirea multilaterală se
transformă într-o pregătire multilaterală orientată în conformitate cu cerinţele sportului practicat
şi mai precis, cu cerinţele de solicitare specifice performanţei sportive.
După vârsta de 16 ani pregătirea sportivilor de performanţă şi a celor de mare performanţă
se orientează spre una specializată subordonată scopului urmărit. Pregătirea fizică multilaterală
scade din procesul antrenamentului mai ales la vârstă senioratului unde ea este folosită ca bază
de menţinere a capacităţii de efort ridicat.
Importanţa acestei orientări este determinată de necesitatea creării bazei de pregătire şi
adaptării organismului pentru efortul specific marii performanţe şi pentru specializarea
ulterioară. De subliniat este faptul că se procedează greşit de mulţi antrenori, care scurtează
durata realizării pregătirii fizice multilaterale şi aleargă după rezultate sportive de moment, fără
să urmărească realizarea unei adaptări necesare care să permită mai târziu obţinerea rezultatelor
de mare valoare şi care să se confirme o perioadă mai lungă de timp..

3.5. Principiul individualizării


Marea performanţă realizată în sporturile individuale sau sporturile de echipă este
rezultatul depunerii eforturilor şi învingerii rezistenţelor prin propriile posibilităţi. Deci
principiul individualizării este principiul despre care putem spune fără reţinere că este specific
sportului de performanţă. Afirmarea de sine, într-o activitate sportivă, este rezultatul muncii
depuse de-a lungul timpului şi transformată în posibilităţi de manifestare superioare. Subliniem
de asemenea că sportivii chiar dacă în exteriorul şi interiorul organismului lor par să fie
asemănători, dispun de particularităţi ce-i deosebeşte în evoluţia lor.
Sportivul este un individ ce se adaptează activităţii desfăşurate în funcţie de posibilităţile,
predispoziţiile şi trăsăturile proprii. Pentru sportul de performanţă, fiecare individ este selecţionat
în funcţie de aptitudinile preexistente care la rândul lor direcţionează dezvoltarea ulterioară a
capacităţilor motrice.
Individualizarea, ce modalitate de realizare a procesului de pregătire, presupune respectarea
particularităţilor individuale a sportivilor în raport cu vârsta, sexul, nivelul de pregătire, de
capacitatea de percepere, înţelegere, diferenţiere, analiză, decizie şi memorare. Sportivii
reacţionează diferit la acelaşi program de antrenament. Nu există în lume şi nu va exista un

27
program de antrenament, care să dea aceeaşi adaptare, dezvoltare şi performanţă la indivizi
diferiţi şi nici la acelaşi individ pentru stadii de pregătire diferite.
Programarea unei pregătiri individualizate necesită o bază de date obţinute de la sportivi,
date desprinse din observaţiile făcute asupra comportamentului în timpul antrenamentului, din
discuţiile purtate cu părinţii şi persoanele din jurul acestuia. Feedbackul astfel obţinut, corelat cu
datele fiziologice, psihologice şi biochimice dă posibilitatea stabilirii unor modele de pregătire
specifice fiecărui individ în parte. Stabilirea modelului individual al sportivului trebuie să ţină
seama de :
*28 caracteristicile ereditare, - în majoritatea cazurilor, sportivii moştenesc
aptitudinile fizice, motrice, mentale şi emoţionale ale părinţilor. Unele caracteristici pot fi
modificate limitat în procesul de antrenament. Dreptul fiecărui om este de a dezvolta la
maximum ceea ce a moştenit, dar nu fiecare om a moştenit aptitudinile necesare de a deveni
campion mondial şi olimpic;
*29 vârsta de dezvoltare - creşterea şi dezvoltarea tinerilor sportivi cu aceeaşi vârstă
cronologică poate fi diferită. Persoane, având aceeaşi vârstă cronologică, pot înregistra adesea o
diferenţă de 3-4 ani în vârsta lor biologică;
*30 vârsta de antrenament, - fiecare sportiv poate avea un nivel diferit în ceea ce
priveşte vechimea antrenării şi valoarea condiţiei fizice.
În ceea ce priveşte vârsta cronologică, biologică şi cea de antrenament pot apărea situaţii
diferite, precum cele din tabelul nr. 1 sau nr. 2 .
Tabelul nr. 1
Vârsta cronologică Vârsta biologică Vârsta de antrenament
9 9 2
9 11 2

Tabelul nr. 2
Vârsta cronologică Vârsta biologică Vârsta de antrenament
9 12 1
11 12 3

Aşa cum se observă şi în tabelele de mai sus sportivul poate avea aceeaşi vârstă
cronologică şi de antrenament, dar cu vârstă biologică diferită, sau poate avea aceeaşi vârstă
biologică, dar cu vârstă cronologică diferită şi de antrenament tot diferită. Se înţelege uşor şi din
acest punct de vedere de ce este bine să se respecte cu stricteţe principiul individualizării .
Totuşi, antrenorii profită adesea de faptul că unii sportivi se maturizează mai devreme şi-i
plasează întru-un sistem de pregătire în care îşi pot valorifica mai bune aptitudinile psihomotrice.

28
De cele mai multe ori aceşti sportivi nu-şi vor mai acumula toate deprinderile specifice unui
sport, ci vor fi orientaţi într-o anumită direcţie îngustă, ceea ce mai târziu va avea repercusiuni
negative. Exemplu: o handbalistă bine dezvoltată fizic, înzestrată cu aptitudini deosebite pentru
viteză, se va deplasa rapid pe teren, reuşind astfel să intercepţioneze mingea fără să fie necesar să
înveţe mai întâi schimbările de direcţie (fentele) şi deplasările în poziţie fundamentală. Mai
târziu, când avansează într-o echipă superioară, constată că nu face faţă, colegelor de echipă care
au învăţat anterior strategii ce au suplinit avantajul maturizării precoce.
Aspectul se manifestă invers în situaţia maturizării întârziate, când sunt îndepărtaţi copii
talentaţi în fazele iniţiale ale instruiri, şi fiind descoperiţi mai târziu deoarece se constată că
aceştia nu mai pot recupera ceea ce alţii au învăţat in 2-4 ani de pregătire.

3.6. Principiul specializării aprofundate a pregătirii


Întrucât sportul este diferenţiat ca structură, ca roluri îndeplinite, ca probe sportive, dar şi
ca solicitare, ca efort şi tehnica de execuţie, principiul specializării aprofundate a pregătirii îşi
găseşte aici cea mai relevantă aplicaţie. Depunerea efortului de pregătire şi a celui competiţional,
impune abordarea pregătirii în funcţie de caracteristicile disciplinei, ramurii sau probei sportive.
Realizarea specializării aprofundate înseamnă în primul rând realizarea pregătirii fizice de bază
dar şi realizarea pregătirii în funcţie de caracteristicile specifice competiţiei.
Analiza pregătirii realizată de marii campioni ai lumii scoate în evidenţă abordarea tuturor
factorilor antrenamentului, în funcţie de specificul calendarului competiţional, de obiectivul
fiecărui sportiv , de caracteristicile dominante ale acestor probe.
Specializarea aprofundată este determinată de specificul sportului sau probei sportive, ceea
ce înseamnă că orientarea pregătirii este subordonată obţinerii din partea organismului a
adaptărilor specifice efortului competiţional. Practica sportivă demonstrează că, la nivelurile
superioare ale performanţei, pregătirea multilaterală nu mai deţine ponderea aşa cum este în
pregătirea eşaloanelor de iniţiere (inferioare). Sportivii de performanţă şi mare performanţă,
având o pregătire de bază realizată pe parcursul mai multor ani, îşi orientează pregătirea pe
specificul eforturilor competiţionale cu mijloace mai puţine, dar mai bine orientate, cu metode
specifice, cu un volum de efort mai mic, însă mai ridicat ca intensitate şi complexitate.
Întrucât sportivul şi antrenorul au ca obiectiv specific obţinerea de performanţe valoroase,
antrenamentul devine şi el specific, subordonat obţinerii rezultatului. Obţinerea performanţelor
de cel mai înalt nivel este posibilă dacă solicitările din antrenament respectă specificul efortului
competiţional.
Azi în lumea sportului putem vorbi de:

29
*31 specialişti pentru fiecare sport, probă în parte;
*32 specialişti pentru selecţie şi iniţiere;
*33 specialişti de mare clasă;
*34 sportivi specializaţi într-un sport sau în una sau două probe;.
Specializarea sportivă, în concepţia noastră de antrenament, nu trebuie înţeleasă ca un
proces de unilateralitate, de îngustare a pregătirii de la o vârstă fragedă, dar nici ca o
multilateralitate excesivă, neargumentată. Antrenamentul copiilor şi juniorilor trebuie să
realizeze o pregătire polivalentă şi multilaterală, care să reprezinte o bază solidă pentru
specializarea viitoare, dar şi o bază solidă de apreciere justă a posibilităţilor de pregătire
ulterioare. Specializarea timpurie promovată într-un anumit sport, de anumiţi antrenori permite
formarea unui nivel înalt de competenţă pentru perioada respectivă. Această abordare nu va
permite tinerilor sportivi să-şi dezvolte o varietate de combinaţii a aptitudinilor psihomotrice,
care ar putea să le pună în valoare talentul şi să le scoată în evidenţă aptitudini noi cu care au fost
înzestraţi. Specializarea timpurie plasează sportivii intr-un mediu restrâns de acţiune ceea ce
produce o îngustare a procesului de conştientizare a unor anumite aspecte legate de dezvoltarea
psihică şi fizică.
Între principiul unilateralităţii şi cel al specificităţii există permanent o schimbare de raport.
Dacă în primii ani de pregătire (începători, avansaţi) predomină pregătirea multilaterală, la vârsta
juniorilor mari, a tineretului şi a seniorilor, aceasta scade în favoarea specificităţii pregătirii.
Specificitatea antrenamentului este impusă şi de specificitatea aptitudinilor preexistente ale
sportivilor cu care lucrăm, a probelor şi posturilor pentru care sunt pregătiţi.
Pentru marii sportivi de performanţă Faulkner susţine folosirea unui antrenament specific
deoarece efectul lui influenţează funcţiile şi structurile care au fost solicitate.

3.7. Principiul adaptării organismului la eforturi ridicate şi maxime


Nivelul actual al performanţelor sportive a determinat ridicarea nivelului solicitărilor
organismului prin folosirea eforturilor submaximale şi maximale, ceea ce reprezintă azi o cerinţă
de bază a obţinerii rezultatelor de nivel ridicat.
Un antrenament (o lecţie) sau procesul de antrenament este o activitate complexă prin care
se realizează pregătirea fizică, tehnică, teoretică, tactică, psihologică, socială şi artistică în scopul
obţinerii performanţei sportive. Rezultatele de nivel înalt sunt obţinute de sportivii ce prezintă
capacităţi superioare de adaptare la eforturi ridicate şi maxime, specifice sportului de înaltă
performanţă. Adaptarea organismului reprezintă un proces complex ce se realizează în timp, în

30
mod progresiv, treptat. Această adaptare, a organismul supus unui efort de o anumită intensitate
se pierde dacă intensitatea sau volumul antrenamentului nu creşte după o perioadă de timp.
Obişnuirea organismului cu eforturi intense este o cerinţă determinată de însuşi evoluţia
performanţelor sportive, evoluţie concretizată într-o suită de recorduri mondiale şi olimpice
realizate în ultimii 15 ani la toate probele, dar şi în sporturile de echipă unde viteza şi forţa de
execuţie a mişcărilor cunoaşte valori ridicate. Adaptarea organismului la eforturile intense şi
maxime, specifice antrenamentului de mare performanţă nu trebuie să fie în contradicţie cu
cerinţa pentru pregătirea treptată a organismului specifică copiilor şi juniorilor.
Concepţia veche care orienta pregătirea după intuiţia antrenorilor (folosită încă de mulţi
practicieni) a fost înlocuită treptat de concepţii noi, fundamentate ştiinţific, rezultat al
cercetărilor întreprinse de o serie de oameni preocupaţi de acest domeniu ştiinţific. Astfel
CONCONI susţine respectarea în procesul de antrenament a modului de eliberare a energiei din
timpul competiţiei şi consideră că pentru obţinerea performanţelor maxime în probele de efort
aerob, solicitările în antrenament trebuie să menţină lactacidemia în jurul cifrei de 4 mmol/l
(pragul anaerob). Rezultatele sunt nefavorabile atunci când eforturile de antrenament realizează
cifre depărtate de acest prag. LEGROS recomandă pentru pregătirea sporturilor de viteză eforturi
anaerobe şi excluderea antrenamentului pentru rezistenţă. Nu recomandă folosirea în
antrenament a alergărilor exerciţiile pe trepte întrucât prelungeşte contactul de impulsie.
SCHMITDBLEICHER recomandă ca exerciţiile cu îngreuieri să fie executate cu viteză maximă,
iar la sărituri şi alergări scurte, contactul cu solul să fie cât mai scurt. “Atletul trebuie să aibă
impresia că atinge cu tălpile o plită înroşită”.
MELEROWICZ consideră că, în procesul de antrenament, prioritate trebuie să aibă
dezvoltarea componentei principale a efortului competiţional, dezvoltarea celorlalte calităţi
făcându-se în funcţie de contribuţia acestora la realizarea performanţei.
Alegerea exerciţiilor şi eforturilor folosite în pregătirea sportivilor trebuie să ţină seama de
mecanismul de eliberare a energiei specific condiţiilor efortului competiţional, dar şi de
adaptările înregistrate de către organism.

Exerciţii aplicative

1.1. Obiectivele operaţionale


1. Să cunoască principiile ce stau la baza procesului instructiv educativ specifice
antrenamentului sportiv
2. Să cunoască cel puţin 2 concepţii de prezentare a principiilor .
3. Să cunoască interdependenţa dintre principiile antrenamentului

31
1.2. Structura aplicaţiilor practice

1. Faceţi pentru un început o listă cu principiile de antrenament găsite în literatura de


specialitate.
2. Scoateţi în evidenţă aspectele specifice fiecărui principiu în parte.
3. Întocmiţi o listă a principiilor în ordinea importanţei procesului instructiv-educativ.

Completaţi următorul tabel cu principiile desprinse din prezentările diferiţilor autori

Nr. Autorul Principiul Care sunt cerinţele esenţiale ?


crt
.

4. Prezentaţi principiile în funcţie de dominanţa în procesul instructiv educativ în funcţie


de vârstă , nivel de pregătire
Principiul Dominanţă
Vârstă Nivel de Tipul de sport
pregătire
1

..

5. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele respectării principiilor procesului instructiv-


educativ din antrenamentul sportiv.
Avantaje Dezavantaje
1 1
2 2
3 3
4 4
5 5
6 6
.. ..

BIBLIOGRAFIE:
1. ALEXE, N., Antrenamentul Sportiv, Bucureşti, Edit. Editis, 1993
2. CERGHI, I., Metode de învăţământ, Bucureşti, ediţia a II-a, Edit. D- P, 1980.
3. DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv, Bucureşti, Edit. D-P, 1996

32
4. PIERON, M., Pédagogie des activités physiques et du sport, Paris, Edition „revue
E.P.S.” 1992
5. RAŢĂ G., 1997, Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Edit. Plumb.
6. RAŢĂ, G., RAŢĂ, B.C., 2004, Didactica educaţiei fizice şi sportului, Bacău,
Edit. Alma Mater, 2004
7. SOICA , M., 1977, Pedagogie, Craiova, Edit. Gheorghe Cîrţu Alexandru.
8. SOICA , M., 2002, Pedagogei şi psihologie , Craiova, Edit. Gheorghe Cîrţu
Alexandru.
9. THOMPSON, T.J., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, Ed. CCPS,
Bucureşti, 1993.

4. PREDAREA ŞI FORMAREA CA ACTIVITĂŢI PSIHOPEDAGOGICE


4.1. PREDAREA - ACTIVITATE PSIHOPEDAGOGICĂ

33
Predarea, ca noţiune sau concept folosit în procesul de instruire, este înţeleasă ca fiind
acţiunea de transmitere sau de expunere a informaţiilor teoretice şi practice specifice activităţii
de educaţie. Înţeleasă în sensul transmiterii cunoştinţelor, predarea precede învăţarea cel puţin în
etapa de iniţiere într-o disciplină sau ramură sportivă. Ea constă în prezentarea conţinutului,
explicarea aspectelor esenţiale a noţiunilor, introducerea în tainele cunoaşterii unei discipline, a
unei activităţi. Procesul de predare este o activitate ce urmăreşte realizarea unor scopuri,
obiective şi finalităţi prestabilite impuse de comanda socială. Activitatea de predare trebuie
înţeleasă ca fiind o activitate ce are drept scop „modificarea comportamentului sportivului” prin
implicarea acestuia în acţiunea de percepţie, de cunoaştere, de simţire, de execuţie, de rezolvare
şi de implicare.
Sorin Cristea (în Dicţionar de termeni pedagogici, pagina 367) subliniază că predarea în
faza iniţială constă în ”transmiterea cunoştinţelor necesare pentru declanşarea activităţii de
învăţare a preşcolarilor, elevilor, studenţilor”, definire ce corespunde întrucâtva antrenamentului
sportiv. Numai că în acest caz, predarea are la bază “un tip de comunicare pedagogică specială
ce implică:
a)definirea conceptelor fundamentale şi operaţionale incluse în programele de
antrenament eşalonate pe categorii de vârstă şi de clasificare;
b)expunerea conţinutului (informaţii, deprinderi, strategii) în mod articulat şi coerent în
cadrul unei strategii ştiinţifice, bine delimitate;

c) expunerea conţinutului prin diferite corelaţii şi explicaţii”. Acest al treilea punct este
cel care realizează cele mai mari transformări ale comportamentului uman, întrucât dezvoltă
logica, raţionamentul, analiza, capacitatea de înţelegere a aspectelor sau situaţilor apărute.
Mai nou, predarea nu mai este înţeleasă în sensul simplu de transmitere a cunoştinţelor,
ea trebuie înţeleasă, aşa cum este definită şi în Dicţionarul de pedagogie 1979, ca fiind ca
„activitatea desfăşurată de profesor, antrenor în cadrul lecţiei spre a determina la elevi/sportivi
activitatea de învăţare, ambele activităţi fiind în interacţiune în sistemul pe care îl constituie
procesul de învăţământ şi implicit de sport de performanţă”. Practic procesul de predare în
sportul de performanţă şi mare performanţă se suprapune sau se realizează paralel cu cel de
învăţare şi evaluare. Diferit faţă de educaţia fizică, în sportul de performanţă, evaluarea este
directă şi de tip competiţional, reprezentând treapta superioară de apreciere.
Procesul de predare se realizează la toate vârstele în scopul învăţării, formării
comportamentului uman şi perfecţionării personalităţii. În antrenamentul sportiv, unde se
urmăreşte realizarea unui randament maxim posibil pentru un sportiv, în funcţie de

34
particularităţile de evoluţie a acestuia, predarea îmbracă caracteristicii speciale determinate de
caracterul sportului de performanţă. Aceste caracteristici pot fi, comparativ cu cele din
învăţământ, structurate astfel:

CARACTERISTICILE PREDĂRII
În educaţia fizică şcolară În antrenament sportiv de performanţă

Se realizează pentru colective compacte Se realizează pentru colective compacte


reprezentate de clasă cu un număr mare de reprezentate de grupe cu număr mic de
elevi. sportivi.
Este realizată la nivel mediu printr-un Se realizează la nivelul cel mai pretenţios,
număr restrâns de intervenţii. printr-un număr mare de intervenţii.
Presupune abordarea deprinderilor, Presupune abordarea deprinderilor,
priceperilor, aptitudinilor motrice într-un priceperilor, aptitudinilor motrice într-un
număr restrâns de lecţii. număr mare de lecţii şi reluare permanentă.
Urmăreşte însuşirea mecanismului de bază. Urmăreşte însuşirea şi perfecţionarea
deprinderii la rang de măiestriei .
Este dominantă ca proces în defavoarea Este redusă ca intervenţie pe parcursul unei
instruirii. lecţii în avantajul instruirii.
Ţine cont de particularităţile colectivului de Ţine cont de particularităţile fiecărui individ
elevi. în parte.

Realizarea procesului instructiv-educativ în antrenamentul sportiv presupune


transmiterea informaţiilor, cunoştinţelor privind deprinderile motrice, activitatea de învăţarea a
acestora prin exersare repetată şi evaluarea permanentă de către profesor/antrenor şi prin
intermediul competiţiilor.
Obţinerea şi structurarea performanţei sportive are la bază predarea ce presupune o
cu ajutorul
anumită succesiune a evenimentelor,
Predarea care sematerial intuitiv,
realizează implică
în mod demonstrarea,
continuu. vizualizarea,
Ea asigură o bună
observarea care determină formarea,
învăţare când urmează un anumit demers, o anumită succesiune ce poate fi reprezentată ca în
schema nr. 1:
ce prin intermediul analizatorului vizual, acustic, statico-dinamic,
percepţiei, tactil, kinestezic determină manifestarea

înţelegerii,
care prin memorare, analiză, judecată, analogie etc., ia

ce cuprind comenzi şi informaţii care se transmit prin căile eferente la


decizii,
favorizează muşchi, tendoane şi ligamente care asigură şi

determină 35
execuţia
învăţarea motrică.
permite luarea

care are ca rezultat

Schema nr. 1. Demersul predării în învăţarea motrica


Conform acestei abordări, considerată ca fiind de bază în procesul de antrenament se
poate aprecia că rolul profesorului/antrenorului este acela de a concepe modul de realizare a
instruirii pe parcursul lecţiilor, de a pregăti şi organiza activitatea, de a conduce şi valorifica
acumulările înregistrate. Cele mai semnificative determinări obiective ale acestui demers ţin de
legea unităţii senzorialului şi raţionalului, de specificul cunoaşterii, de legile pedagogice ale
învăţării etc.
Predarea ca activitate ce asigură formarea rezultatului sportiv se realizează cu ajutorul
metodelor de predare, împrumutate din procesul de învăţământ şi adaptate la specificul activităţii
de performanţă, dar şi cu ajutorul metodelor ce vizează dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice şi
a calităţilor morale şi de voinţă.
Activitatea de predare a informaţiilor, cunoştinţelor, ca parte componentă a procesului
instructiv-educativ, are la bază operaţia de comunicare şi pe cea de ascultare.
Actul instructiv-educativ ca act de creaţie şi educaţie a omului este produsul
concomitent al factori ce interrelaţionează permanent (schema nr. 2): pe de o parte profesorul ce
transmite informaţiile şi primeşte permanent informaţii, pe de altă parte sportivul ce execută ceea
ce înţelege din informaţiile primite.

Acţiunile profesorului/antrenorului
Acţiunile sportivului/elevului

demonstrează, explică săritura în lungime conform percepţiei execută

conform corectării, reia execuţia


apreciază, corectează execuţia

reapreciază, recorectează execuţia conform recorectării reia execuţia

36
Schema nr. 2. Succesiunea şi alternarea evenimentelor în predarea şi învăţarea motrică

Conform acestei abordări, considerată ca fiind de bază în procesul de antrenament se


poate aprecia că rolul profesorului/antrenorului este acela de a concepe modul de realizare a
instruirii pe parcursul lecţiilor, de a pregăti şi organiza activitatea, de a conduce şi valorifica
acumulările înregistrate. Cele mai semnificative determinări obiective ale acestui demers ţin de
legea unităţii senzorialului şi raţionalului, de specificul cunoaşterii, de legile pedagogice ale
învăţării etc. Predarea şi învăţarea ca acţiuni ce asigură dezvoltarea rezultatului sportiv, ca proces
bilateral, se realizează cu ajutorul metodelor de predare, împrumutate din procesul de învăţământ
şi adaptate la specificul activităţii de performanţă, dar şi cu ajutorul metodelor ce vizează
dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice şi a calităţilor morale şi de voinţă.
Activitatea de predare a informaţiilor, cunoştinţelor, ca parte componentă a procesului
instructiv-educativ, se produce prin operaţia de comunicare şi prin cea de ascultare.

4.2. PREDAREA - PROCES BILATERAL

Predarea este o operaţie a procesului instructiv-educativ ce se impune a fi analizată prin


prisma bilateralităţii, ca activitate ce se desfăşoară între antrenor/profesor pe de o parte şi
sportiv/elev pe de altă parte, dar şi ca bilateralitate privind comunicarea/transmiterea
informaţiilor şi ascultarea/receptarea acestora. Rezultatul comunicării şi ascultării poate fi
perceput prin înţelegere, care în sport şi educaţie fizică poate fi exprimat prin cuvinte sau prin
execuţie practică.
Abordarea procesului de predare în antrenamentul sportiv şi educaţia fizică presupune
prezentarea celor două aspecte şi anume comunicarea şi ascultarea.

cunoştinţe
urmăreşte execută
deprinderi/priceperi motrice

verifică exersează

comunică/transmite ascultă/înţelege

37
sportivul/elevul
antrenorul/profesorul
Feed-back

Schema nr. 3 Predarea - proces bilateral.

4.2.1 Comunicarea în antrenamentul sportiv


4.2.1.1. Comunicarea - operaţie a predării
 Comunicarea umană se defineşte ca fiind relaţia prin care interlocutorii se pot înţelege
şi influenţa reciproc prin intermediul schimbului continuu de informaţii, divers codificate, dar şi
ca proces de transmitere a informaţiilor în scopul formării reprezentărilor. Eficienţa procesului
de comunicare a cunoştinţelor, în formarea deprinderilor şi priceperilor, se realizează de către
antrenorul bun în situaţiile în care:
• îi face plăcere să transmită cunoştinţe;
• tratează sportivii cu multă înţelegere şi în mod egal;
• face aprecieri permanente asupra execuţiei, încurajează reuşitele şi iniţiativele pozitive;
• stârneşte interesul pentru practicarea unor ramuri, discipline sau probe sportive;
• este înţelegător cu problemele lor (sportivii socotiţi răzvrătiţi, neascultători, obraznici);
• are răbdare şi acordă timpul necesar fiecărui sportiv pentru a asigura o cât mai clară
înţelegere şi a crea o motivaţie solidă.
Comunicarea reprezintă un element de maximă importanţă pentru procesul instructiv
educativ întrucât eficienţa execuţiilor depinde atât de antrenorii care transmit informaţii cât şi de
sportivii care receptează, înţeleg şi execută ceea ce înţeleg şi ceea ce simt. Din acest punct de
vedere se pune întrebarea „dacă în timpul antrenamentului este important cum ne adresăm
sportivilor, cum transmitem cunoştinţele. ?
Antrenorul, pentru a preda în condiţii avantajoase, trebuie să creeze în incinta spaţiului în
care lucrează o atmosferă pozitivă care să favorizeze:
• relaţii sociale echilibrate în cadrul grupului, sau cu cei cu care se vine în contact;
• comportare demnă, civilizată a sportivilor în situaţii dificile apărute în realizarea
activităţilor;
• respectarea autorităţii antrenorului şi a factorilor responsabili;
• încrederea şi aprecierea reciprocă între cadrul didactic şi sportiv.
Comportamentul şi comunicarea sunt forme esenţiale de interrelaţionare şi exprimare a
personalităţii umane proprii, dar şi de influenţare pozitivă sau negativă a altor personalităţi.
38
Mijloacele utilizate sunt extrem de diverse şi nuanţate în funcţie de mesajul care se doreşte a fi
perceput şi de caracteristicile individuale. Unii autori, printre care şi E. Venzar, identifică patru
tipuri de comunicare: verbală, gestuală, acţională şi comportamentală. Alţi autori de specialitate
precizează că există doar trei: verbală realizată prin cuvânt, pro-verbală realizată prin
caracteristicile vorbirii: voce, pronunţie, intensitate, ritm, debit, intonaţie etc. şi non-verbală
realizată prin gesturi mimică.
Un element important folosit în comunicarea non-verbală este limbajul trupului care poate
da informaţii suficiente despre moralul sportivilor. Umerii căzuţi, capul plecat, privirea
încruntată, etc., sunt semne care indică o gândire negativă. Baterea, trântirea picioarelor, braţele
încrucişate, asociate cu o grimasă, sunt semne de nemulţumire caracteristice antrenorilor. Aceste
elemente pot conduce la o ineficienţă a antrenamentului. Este importantă folosirea unei gândiri
pozitive orientată pe comunicare deschisă şi pregătirea cu grijă a fiecărei etape de antrenament.
Din punct de vedere non-verbal o expresie relaxată a feţei determină un răspuns asemănător şi
poate conta mai mult decât cuvintele dojenitoare sau de nemulţumire. Se consideră că 60-80 %
din comunicarea umană este non-verbală şi 40-20 % verbală.
Comunicarea prin care o persoană (emiţător) trimite un mesaj unei alte persoane (receptor)
comportă 6 elemente:
• hotărârea/decizia de a trimite mesajul;
• codificarea mesajului de către emiţător;
• trimiterea mesajului către receptor;
• alegerea canalului prin care se transmite mesajul;
• decodificarea mesajului de către receptor;
răspunsul receptorului la mesaj
Antrenorul, pe parcursul studiilor şi activităţii, trebuie să se formeze pentru a stăpâni
tehnicile de comunicare prin limbaj verbal şi non-verbal, pe care să le folosească în situaţii
diferite, pentru a transmite sportivilor cunoştinţele, motivaţiile şi interesele necesare formării
deprinderilor şi priceperilor motrice şi realizării performanţei sportive.
Realizarea unei comunicări poate fi influenţată negativ, de o serie de aspecte:
• bagajul scăzut de experienţă al emiţătorului - concepţiile, atitudinile şi
personalitatea ce formează un cadru de referinţă în trimiterea mesajului şi poate constitui o sursă
de distorsionare a acestuia;
• deficienţe ale emiţătorului manifestate în codificarea mesajului (cum ar fi
dificultăţii în transpunerea gândirii în cuvinte, sau dificultăţi în pronunţia corectă);

39
• canalul de comunicare este bruiat de diferite zgomote inclusiv cele ale
emiţătorului sau receptorului;
• la nivelul receptorului, unde se produce decodificarea mesajului, există un bagaj
de experienţă redus şi chiar labil.
Pentru ca acţiunea de predare să-şi atingă scopul este necesar ca „cel ce transmite
informaţii” să îndeplinească anumite calităţi :
• gândurile şi sentimentele, exprimate în activitatea de predare, să fie pozitive;
• să încurajeze permanent sportivii;
• spaţiul şi resursele materiale să fie bine folosite;
• să ţină cont de diferenţierile între execuţia fetelor şi a băieţilor, dar şi de
predispoziţiile, plăcerile şi motivaţiile sportivilor;
• să asigure o disciplină impusă, dar şi acceptată;
• să imprime o cursivitate bună a antrenamentului;
• să realizeze o evaluarea permanentă a muncii sportivilor.
Cerghit, cu privire la emiţător şi receptor, face precizarea “că orice formă de comunicare s-
ar folosii, eficacitatea ei depinde de calităţile transmisiei, adică de structura logică a conţinutului,
de claritatea, precizia şi plasticitatea exprimării (demonstraţiei), aspecte care ţin în bună parte de
personalitatea profesorului, de relaţiile profesor-elev, de contextul psiho-social (al cărui rol în
procesul educaţiei fizice este deosebit de important”), calităţii valabile şi în antrenamentul
sportiv..
În altă ordine de idei, eficacitatea comunicării depinde de nivelul dezvoltării psihice a
receptorului, de participarea lui activă (esenţială în sportul de performanţă), de nivelul său
lingvistic, motiv ce presupune formarea unui vocabular adecvat antrenamentului sportiv.
Momentul optim al învăţării/instruirii se produce atunci când sportivii sesizează sensul unei
comunicării. În absenţa cunoaşterii sensului cuvintelor pot apărea diferenţe de percepere,
înţelegere şi reprezentare din partea sportivilor, şi ca urmare, execuţii incorecte.
Comunicarea reprezintă un element de maximă importanţă pentru procesul instructiv
educativ întrucât eficienţa execuţiilor depinde atât de antrenorii care transmit informaţii cât şi de
sportivii care receptează, înţeleg şi execută ceea ce înţeleg şi ceea ce simt. Din acest punct de
vedere se pune întrebarea „dacă în timpul antrenamentului este important cum ne adresăm
sportivilor, cum transmitem cunoştinţele. ?
Antrenorul, pentru a preda în condiţii avantajoase, trebuie să creeze în incinta spaţiului în
care lucrează o atmosferă pozitivă care să favorizeze:

40
• relaţii sociale echilibrate în cadrul grupului de lucru, sau cu cei cu care se vine în
contact;
• comportare demnă, civilizată a sportivilor în situaţii dificile apărute în realizarea
activităţilor;
• respectarea autorităţii antrenorului şi a factorilor responsabili;
• încrederea şi aprecierea reciprocă între cadrul didactic şi sportiv.
În ceea ce priveşte comunicarea non-verbală sau prin limbaj corporal, Dragnea, A., scoate
în evidenţă că „educarea expresivităţii corporale, prin utilizarea limbajului non-verbal se
realizează pe bază de reguli la fel de stricte ca cele ale comunicării verbale. El subliniază de
asemenea că „prin mijloace specifice se dobândeşte competenţa de execuţie şi competenţa de
creaţie”. Competenţa de execuţie presupune: parametrizarea exactă a mişcării, respectarea
amplitudinii şi supleţei, economicitate şi corectitudine în repartizarea energiei pe parcursul
desfăşurării mişcării, ritmicitatea şi fluenţa mişcărilor, coordonarea sau disocierea mişcărilor şi
chiar lipsa greşelilor. Competenţa de creaţie presupune: capacitate de imitaţie şi improvizare,
capacitate de memorare şi comunicare, capacitate de imaginare.
Dragnea A., 1999, evidenţiază că “o condiţie esenţială a formării expresivităţii corporale
o reprezintă existenţa a 15 variabile responsabile de diversitatea acţiunilor motrice în sfera
exprimării corporale, ce sunt grupate în patru clase: a) corp – spaţiu – timp (poziţiile corpului,
utilizarea segmentelor, orientarea în spaţiu şi ambi-lateralitatea, moduri de deplasare, dinamica
mişcărilor), b) accente (ritmul, scoaterea în relief a anumitor aspecte ale mişcării, realizarea
grupurilor expresive), c) mijloace de expresie (sunete, obiecte, senzaţii, emoţii degajate de
mişcare, personaje, situaţii, dans, teatru, pantomimă), d) elemente de prezentare (efecte scenice,
montarea unei manifestări artistico-motrice). Aceste variabile sunt predate în modalităţi diferite
chiar şi în cazul aceluiaşi profesor/antrenor, în funcţie de disponibilităţile de moment şi
caracteristicile conţinuturilor.
Modalitatea de transmitere a informaţiilor poate să îmbrace formă negativistă, având
repercusiuni negative, exprimate prin refuzul de a exersa sau comentarii de nemulţumire, sau
formă pozitivistă având urmări pozitive exprimate prin creşterea motivaţiei pentru exersare.
Antrenorul, pe parcursul studiilor şi activităţii, trebuie să se formeze pentru a stăpâni
tehnicile de comunicare prin limbaj verbal şi non-verbal, pe care să le folosească în situaţii
diferite, pentru a transmite sportivilor cunoştinţele, motivaţiile şi interesele necesare formării
deprinderilor şi priceperilor motrice şi realizării performanţei sportive.
Pentru sporturile în care contează performanţa individuală de tipul cine aleargă mai repede,
cine sare mai departe ori mai sus sau cine aruncă mai departe, sau cea pur tehnică gen tenis,

41
predarea se realizează direct, comuniunea dintre sportiv şi antrenor este directă, simplă în
comparaţie cu cea specifică jocurilor sportive colective dominată de subtilităţi şi intervenţii
derivate.
Un element important folosit în comunicarea non-verbală este limbajul trupului care poate
da informaţii suficiente despre moralul sportivilor şi antrenorilor . Umerii căzuţi, capul plecat,
privirea încruntată, etc., sunt semne care indică o gândire negativă. Baterea, trântirea picioarelor,
braţele încrucişate, asociate cu o grimasă, sunt semne de caracteristice nemulţumire. Aceste
manifestări produc ineficienţă şi discontinuitate în procesul de pregătire al sportivilor. Folosirea
unei gândiri pozitive orientată pe comunicare deschisă şi pregătirea cu grijă a fiecărei etape de
antrenament este sarcina fiecărui antrenor ce se respectă. Din punct de vedere non-verbal o
expresie relaxată a feţei determină un răspuns asemănător şi poate conta mai mult decât
cuvintele dojenitoare sau de nemulţumire. Se consideră că 60-80 % din comunicarea umană este
non-verbală şi 40-20 % verbală.

4.2.1.2. Comunicarea – pozitivă şi negativă

Abordarea psihopedagogică a pregătirii în sporturile individuale, în care contează


performanţa individuală (gen cine aleargă mai repede sau cine sare mai departe, mai sus) sau cea
pur tehnica (gen tenis) şi în care să faci faţă atitudinii cuiva care are aceleaşi interese şi poate
aceleaşi obiective, are la bază orientarea spre învingerea adversarului prin forţele proprii, prin
puterea de dăruire. Capacitatea de a învinge, de a câştiga de a te impune prin forţele proprii, este
cea bazată pe perseverenţă, muncă şi încredere în forţele proprii şi pe comunicarea verbală şi
nonverbală. În sporturile de echipă, în care contează performanţa colectivă, iar acţiunile proprii
depind de acţiunile coechipierilor, dar şi de cele ale adversarilor, ritualul de desfăşurare are la
bază de obicei gesturi formale. Orientarea pregătii sportivilor pentru a face faţă situaţiilor de
conlucrare este împletită cu aceea de a face faţă şi contracara acţiunile adversarului care nu va fi
un partener în disputa tehnică la concurenţă, ci va fi un adversar care va încerca „să descopere
→anihileze → descurajeze → învingă → distrugă capacităţile fizice pe care le are fiecare
echipa şi fiecare membru al acesteia, avansând formula "cine e mai bun să câştige"
Procesul psihopedagogic de transmitere a informaţiilor influenţează modalitatea de
implicare a sportivului în activitate, din această cauză, trebuie să creeze o relaţie pozitivă, atât
între antrenor şi sportivi cât şi între sportivii înşişi. În activitatea de pregătire a performanţei
umane există multe momente grele, care trebuie depăşite cu delicateţe şi răbdare şi cu multe
încurajări. Un om matur acceptă un comentariu negativ şi chiar o pedeapsă, dacă acestea nu

42
devin stereotipe şi dacă nu urmăresc să umilească persoana respectivă. Antrenorul în faţa
sportivului este un om puternic, dar el trebuie să ştie că „puterea fără caracter este un adevărat
blestem” şi nu are dreptul să facă rău atât lui cât şi sportivului.

POZITIV- în comunicare

Expresiile pozitive determină o concentrare mai mare, mai constructivă. De asemenea


transmiterea de mesaje clare despre ceea ce se doreşte, evitându-se sublinierea a ceea ce nu se
doreşte este o abordare foarte potrivită pentru antrenament atunci când se doreşte obţinerea unui
rezultat mai bun din partea sportivilor. Antrenorul chiar şi atunci când lucrurile nu merg prea
bine, dacă se doreşte obţinerea unui rezultat mai bun din partea sportivilor, trebuie să găsească
cuvinte mobilizatoare de genul: „ Cred că o pauza scurtă ar fi necesară“, „Ce crezi? vei face mai
bine data viitoare?”, „Hai, ştiu că poţi mai mult”, „Eşti mulţumit de prestaţia ta?”. Folosirea sau
acţionarea în sensul „mergi sau crapă”, des folosită în antrenamentul sportiv, este cea mai aspră
metodă şi cea mai neindicată. În activitatea de pregătire a performanţei umane există multe
momente grele, care trebuie depăşite cu delicateţe şi răbdare.
Transmiterea informaţiilor, sugestiilor prin expresii pozitive determină o concentrare mai
mare mai constructivă. O prezentare clară a ceea ce se doreşte, evitându-se sublinierea a ceea ce
nu se doreşte, este o abordare foarte potrivită pentru antrenament.
Folosirea sau acţionarea în sensul "ori mergi ori renunţi", des folosită în antrenamentul
sportiv, este cea mai aspră metodă şi cea mai neindicată. Folosirea expresiilor dure în
antrenament are efecte negative, de cele mai multe ori sedimentate în subconştientul sportivului
şi cu repercursiuni negative atât în obţinerea performanţei.
Formularea unei critici, unei corecturi presupune o atenţie crescută privind subtilităţile
limbajului verbal şi mai ales a celui non-verbal, care de foarte multe ori transmit şi ceea ce nu se
intenţionează să se puncteze prin cuvinte. Dacă răspunsul primit de la sportiv este de neatenţie,
de indiferenţă sau de neînţelegere, se insistă cu prezentarea observaţiilor într-o altă formulare.
Dacă se produce o reacţie negativă, cu un reproş, în sensul, că pretenţiile sunt foarte mari, se
încearcă să se motivez fie printr-o demonstraţie informaţională, fie printr-o demonstraţie motrică.
Dacă răspunsul din partea sportivului e pozitiv, deşi e vorba de o critică, se comentează tare şi de
bine succesul, astfel încât să realizeze o stimulare atât pentru cel care a acceptat corectarea, cât şi
pentru colegi ori partenerii lui. Atitudinea pozitivă este indicată şi în momentul unei înfrângeri, a
unei loviri, care nu este uşor de suportat şi după care trebuie să reiei pregătirea, dar şi strategia
competiţională. Educarea sportivilor în spiritul gândirii pozitiv, atât în ceea ce priveşte

43
adversarul, cât şi în ceea ce priveşte posibilităţile de reuşită, este un atu care poate creşte nu
numai eficienţa antrenamentului, ci poate uşura stresul învingerilor.
Câştigătorul e frecvent admirat şi apreciat de prieteni, şi chiar de adversari care îl întreabă
„cum de poţi face atâtea?, din ce iţi tragi energia?, ce te determină să doreşti să câştigi?. Ce simţi
când câştigi?etc. Câştigătorul poate răspunde: toate acestea sunt din pricina „neastâmpărului
ascuns”, frământărilor interne, dorinţei de afirmare şi mai ales „dorinţei de câştig” , sau ar pute
da alte răspunsuri surprinzătoare..
Atitudinea pozitivă este indicată şi în momentul unei înfrângeri, a unei loviri, care nu este
uşor de suportat şi după care trebuie să o iei de la capăt cu pregătirea, dar şi cu strategia
competiţională. Educarea sportivilor în spiritul gândirii pozitive, atât în ceea ce priveşte
adversarul, cât şi în ceea ce priveşte posibilităţile de reuşită, este un atu pozitiv care poate creşte
atât eficienţa antrenamentului, dar care poate şi uşura stresul învingerilor.
Toata viata lui, sportivul se pregăteşte pentru succes dar şi pentru a învinge un adversar,
care la rândul lui se pregăteşte pentru aceeaşi idee. E important ca adversarul sa afle de el şi să
fie obligat să recunoască valoarea, dar mai important este ca de fiecare dată să rămână şi ceva
necunoscut.

NEGATIV - în comunicare

Formularea unei critici, unei corecturi presupune o atenţie crescută privind subtilităţile
limbajului verbal şi mai ales a celui nonverbal, care de foarte multe ori transmite şi ceea ce nu
intenţionăm să punctăm prin cuvinte. Dacă răspunsul primit de la sportiv este de neatenţie, de
indiferenţă sau de neînţelegere, se insistă cu prezentarea observaţiilor printr-o altă formulare.
Dacă se produce o reacţie negativă, cu un reproş, că pretenţiile sunt foarte mari, încerc să
motivez fie printr-o demonstraţie informaţională, fie printr-o demonstraţie fizică. Daca răspunsul
din partea sportivului e pozitiv, deşi e vorba de o critică, comentez tare şi de bine succes, astfel
încât să realizeze o stimulare atât pentru cel care a acceptat corectarea, cât şi pentru colegi sau
parteneri.
Cuvinte negative de genul: “nu te străduieşti, nu vă străduiţi deloc să…”, “nu eşti/sunteţi
în stare de nimic” sau “nu poţi/puteţi să realizaţi…”, “încerc/încercăm acest lucru dar nu
ştiu/ştim dacă o să reuşesc/reuşim...” etc., nu îşi au rostul la un antrenament şi nu au un efect
pozitiv asupra stării generale de spirit al celor implicaţi în antrenamentul sportiv. Pentru psihicul
sportivului, pentru momentele grele (pentru unii dintre sportivi) este foarte important să se

44
folosească cuvinte mobilizatoare care au ca scop depăşirea posibilităţilor şi chiar a propriile
limite.
Limbajul verbal, sau non-verbal, folosit de antrenor/profesor nu trebuie să arate permanent
şi des nemulţumirea când sportivii nu reuşesc să prezinte tehnica de execuţie corectă, întrucât
această modalitate de adresare poate avea efecte negative asupra prestaţiei. Nemulţumirea poate
fi redată într-un mod stimulativ, încurajator, prin sublinieri care să accentueze modalităţile de
înţelegere şi realizare a acţiunilor motrice, a efortului în general. Sportivul trebuie educat de aşa
manieră încât să aibă „curajul „ să spună, să comunice ceea ce simte, ceea ce înţelege pentru a
realiza aceea comuniune între el/ei şi antrenor/antrenori. Antrenorul nu trebuie să fie perceput
de către sportiv ca un „dictator neînduplecat” ce nu acceptă critica convorbirea, ci trebuie să fie
perceput ca „un sprijin” pe care te poţi baza în orice moment.
Antrenorul, ca dirijor al formării performanţei sportive nu se poate transforma într-un
judecător deplin. Judecăţile critice, au importanţă deosebită, dar ele nu pot fi transformate în
obiceiuri continue. Pedepsirea prin vorbe sau din gesturi, care să ducă la corectarea unui obicei
prost, nu trebuie să sublinieze toate aspectele negative odată. O astfel de abordare este
ineficientă întrucât sportivul nu va ştii la ce să se oprească, la ce să se concentreze mai întâi.
In termeni de psihopedagogiei, un om va accepta o pedeapsă, o observaţie sau un
comentariu negativ dacă ele nu devin stereotipe şi dacă nu vizează să umilească în mod direct
persoana respectivă.
De multe ori apar neînţelegeri între sportivi şi antrenori, neînţelegeri ce se soldează cu
ruperi de conlucrări, cu despărţiri uneori dramatice. Să nu uităm că între antrenor şi sportiv se
realizează o legătură sufletească deosebit de puternică, ce poate fi asemănată cu „simţul
proprietăţii”, cu „o familie”. De cele mai multe ori când apar „despărţiri”, ce sunt provocate de
"jigniri, reproşuri, neînţelegeri, răniri, ce nu mai pot fi tolerate”. Cineva „ ne-a rănit când noi nu
puteam răspunde in nici un fel, nu ne-a înţeles în momentele grele". Acel cineva este antrenorul,
omul de lângă mine, care mă cunoaşte în momentele mele bune şi rele, cel care trebuie să
dirijeze activitate, astfel încât să creeze confortul şi dispoziţia necesară susţinerii „stresului de
antrenament şi de competiţie”, persoana care ar trebui „să găsească justificare şi explicaţie reală
pentru orice neputinţă, nerealizare, orice cedare”.
Se întâmplă deseori ca antrenorul, „omul care trebuie să ne susţină” să atribuie „ vorbe de
ocară” tocmai când se produce un rezultat bun s-au când reuşit o execuţie de excepţie.
Antrenorul, colegul de antrenament, sau adversarul provoacă (conştient sau inconştient) cu
strigăte de tipul "slăbănogule, prostule, împiedecatule, neisprăvitule" frustrări ce lasă urme şi
influenţează producerea performanţei sportive. In explicaţia pedagogică, frustrarea şi cei

45
"vinovaţi" de ea - părinţii, colegii, adversarii, antrenorul, preşedintele de club - contribuie la
nereuşită, la insucces şi uneori la ruperea relaţiilor şi retragerea din sportul de performanţă.
Activitatea sportivă de performanţă nu trebuie confundată sau transformată în „lupta pe
viaţă şi pe moarte bazată pe diminuarea capacităţilor fizice sau pe distrugerea psihică” în care ori
cedezi/mori tu, ori cedează /moare adversarul. Ea trebuie privită, înţeleasă, acceptată ca o
activitate ce are drept scop formarea personalităţii umane pentru a produce performanţă de tip
distractiv, recreativ, estetic, social. Performanţa nu trebuie să devină un ţel ce trebuie realizat
prin orice mijloace. Succesele nu trebuie considerate ca trepte ale puterii şi afirmaţiei care-ţi dau
drepturi depline şi insuccesele ca umilinţe derivate din neputinţă, din desconsiderare.
Plecând de la ideea că performanţa sportivă este munca de ieri, rezultatul de azi şi
sacrificiul de mâine, dar şi bucuria de a fi mai bun într-un anumit moment al vieţii, nu trebuie
uitat faptul că antrenamentul este un proces instructiv-educativ subordonat obţinerii rezultatelor
pentru care sportivul se antrenează şi este supus unei violenţe fizice şi psihice, care de multe ori
apare atât în procesul de dezvoltare a performanţei (pregătire) cât şi în cel competiţional. Ideea
obţinerii performanţei sportive nu trebuie privită ca un ideal de viţă, ca promovarea vanităţii
umane, mai presus de orice, şi nici ca un apendice, un condiment al C.V. cuiva, sau ca un
„rezultat de succes” şi care îţi dă drepturi depline, ci ca o modalitate de afirmare, ca o
posibilitate de existenţă, influenţată de o serie de factori, ca „o stare de bine”.
Nu „trebuie” sa ai succese în orice ai face, e inevitabil să „trebuiască” şi să obţii succese
sau cu ajutorul cuiva. In fond lumea e tot atât de mare cât era de la apariţie, dar oameni sunt mai
mulţi şi tot mai mulţi şi cantitatea de succes pe cap de locuitor ca atare devine mică. Toată viaţa
lui sportivul se pregăteşte pentru succes, dar şi pentru a învinge un adversar, care la rândul lui se
pregăteşte pentru aceiaşi idee. Este important ca adversarul să afle „că exişti ca valoare
sportivă”, să recunoască valoare, dar mai important este ca de fiecare dată să rămână şi ceva
necunoscut.
12-18 ani de sudori în sala de sport pentru a ajunge „campion olimpic” pentru aţi face o
carieră sportivă este greu de suportat fizic şi psihic. A realiza ca sportiv şi ca antrenor acest lucru
nu este uşor, cere de multe ori sacrificii pe care nu toată lumea le înţelege şi ce este mai trist nu
întotdeauna aduc bucurii şi realizări.
Acestea sunt doar câteva din aspectele care caracterizează comunicarea şi care contribuie
la ”bucuria obţinerii”performanţei sportive, dar şi la formarea acesteia.

4.2.2. Ascultarea - operaţie a predării

46
 Ascultarea este o operaţie considerată esenţială de care depinde eficienţa procesului de
predare şi evoluţia personalităţii sportivului. Capacitatea de ascultare depinde de capacitatea de
atenţie şi concentrare şi este o atitudine de care are nevoie atât sportivul cât şi profesorul, şi ea
poate fi educată prin aplicarea tehnicilor de ascultare activă. Ascultarea activă implică şi
modalitatea de prezentare prin propriile cuvinte a celor spuse de vorbitor, sau de reamintire a
informaţiilor, aşa cum au fost ele înţelese. Pentru a aprecia capacitatea de ascultare, reprezentată
de atenţia cu care se urmăreşte transmiterea informaţiilor se folosesc întrebările şi analizele
execuţiilor practice. Cei care ascultă pot avea nevoie şi de informaţii suplimentare pentru a
lămuri unele aspecte care nu au fost înţelese corect. Ascultarea activă (înţeleasă ca „ascultare
atentă”) poate fi îmbunătăţită prin folosirea mijloacelor de comunicare nonverbală, cum ar fi:
schimbarea poziţiei corpului, mimica feţei etc. În situaţiile, în care mesajul transmis este înţeles,
ascultarea activă presupune trimiterea unui feed-back despre ceea ce s-a înţeles din mesajul
primit şi mai ales din cel recepţionat. Sportivul îşi face cunoscută înţelegerea mesajului transmis,
prin reacţia pe care o manifestă. Feed-back-ul astfel transmis trebuie să fie clar, sincer, imediat şi
concis.
Îmbunătăţirea tehnicilor de ascultare, reprezentată prin creşterea capacităţii de atenţie este
o necesitate permanentă ce se realizează prin respectarea următoarelor cerinţe:
• ascultătorul trebuie să facă eforturi de a înţelege trăirile vorbitorului, aspect denumit
empatie;
• ascultarea nu este eficientă dacă evaluarea mesajului se face de către ascultător chiar în
timpul transmiterii sale de către vorbitor – aspect ce presupune deschiderea mentală;
• ascultătorul, dacă nu este suficient de pregătit, va evita discuţiile, asupra subiectului aspect
ce necesită dispoziţia mentală;
• educarea capacităţii de concentrare a atenţiei;
• vorbitorul va fi apreciat/judecat pe baza conţinutului mesajului transmis;
• studierea gesticii vorbitorului în timpul transmiterii mesajului;
• urmărirea modalităţii de transmitere a ideilor principale şi mai puţin a faptelor minore;
• folosirea unui vocabular conform capacităţii de înţelegere şi de ascultare;
• eliminarea surselor de perturbare a atenţiei;
• educarea şi punerea în practică a tehnicilor de ascultare trebuie să rămână o preocupare
permanentă;
• profesorul să ştie exact, în caz de nereuşită, cu ce să intervină pentru a o înlătura.
În antrenamentul sportiv, când transmiterea informaţiilor şi perceperea acestora, sunt
vitregite de condiţiile exterioare (aşa zisa „gălăgie”, acel „freamăt specific orei de antrenament”,
47
care se propagă pe parcursul întregii ore) e necesar ca atât modalitatea de transmitere cât şi
modalitatea de ascultare să se depună un efort substanţial de către cei doi factori - antrenorul
care transmite şi sportivul care ascultă. Între comunicare şi ascultare există o relaţie de
intercondiţionare ce influenţează schimbările comportamentale. Aşa cum se observă din schema
de mai jos, antrenorul transmite informaţii sportivului care este în acelaşi timp şi executant.
Executantul prin modul de exprimare (verbală, non-verbală, practică) produce la rândul său
informaţii pe care le preia emiţătorul/antrenorul. Acest circuit de informaţii are traseu închis.

Emiţătorul (antrenorul) şi le transmite


codează informaţiile (comunică) receptorului (sportivului) care ascultă,
decodează informaţiile şi realizează
mişcarea

mişcarea produce informaţii noi ce sunt


preluate de către

Feed-back

Schema nr. 4. Realizarea mişcării pe baza comunicării şi ascultării, în antrenament sportiv


şi educaţie fizică

4. 3. STILURILE DE PREDARE
Antrenorul poate fi văzut şi apreciat de către sportivi în mod diferit. Stilul de
comportament abordat de către fiecare cadru didactic în parte depinde de temperament, de
educaţie, de măiestria pedagogică formată , dar şi de particularităţile sportivilor.
Stilul de predare abordat, constă în modalitatea personală de realizare a predării în
conformitate cu achiziţiile ce urmează a fi realizate. Conform opiniei lui L. Vlăsceanu, L., 1984,
“stilul este asociat comportamentului şi se manifestă sub forma unor structuri de influenţă şi
acţiune cu o anumită consistenţă intimă, stabilitate relativă, fiind rezultatul permanentizării
principiilor şi normelor ce definesc activitatea formativă”.
Există afirmaţii de genul “nu-mi place atletismul / gimnastica s/ handbalul”, afirmaţii ce
sunt determinate de cele mai multe ori de instalarea unei antipatii provocate de stilul dur sau
nepotrivit de predare, de greutatea/dificultatea disciplinei abordată, de alegerea nepotrivită a
modalităţii de predare, de selecţionarea neinspirată a sistemelor de acţionare sau de
neselecţionarea sportivilor în concordanţă cu predispoziţiile şi motivaţiile personale.

48
În antrenamentul sportiv ca şi în educaţia fizică există mai multe modalităţi de manifestare
a antrenorului în procesul complex de predare – învăţare – dezvoltare/obţinere de performanţă.
Modalităţile de manifestare a antrenorului se realizează în funcţie de caracteristicile intime ale
personalităţii, dar şi în funcţie de caracteristicile sportivului / sportivilor, date de particularităţile
de vârstă, sex şi înzestrare aptitudinală ale acestuia.
Antrenorul se poate comporta în procesul pedagogic în mod diferit, încadrându-se într-un
stil de instruire care poate fi: democratic, autoritar, neglijent.
Stilul democratic, considerat ca fiind cel mai acceptabil, este un stil cooperant, afectiv, apropiat,
amabil, dar în acelaşi timp sever. Se bazează pe o colaborare desăvârşită între antrenor şi sportiv,
pe o stimulare permanentă a iniţiativei sportivilor, dar şi pe o realizare a unei motivaţii temeinice
prin aprecieri pozitive, argumentate temeinic. Acest stil de instruire are cea mai mare eficienţă
întrucât formează încrederea reciprocă între sportiv şi antrenor. Încrederea se câştigă de-a lungul
timpului, pe baza cunoaşterii şi sprijinirii reciproce, prin acomodarea antrenorului şi sportivului
cu specificul activităţii. Comunicarea conţinuturilor de instruire se realizează într-o formă
explicită, clară, scurtă, bazată în principal pe preocuparea antrenorului de a găsi modalitatea cea
mai eficientă în realizarea înţelegerii şi execuţiei corecte a mişcării combinată cu depunerea unui
efort specific. Această abordare a procesului de instruire se bazează pe capacitatea antrenorului
de a sesiza ambele posibilităţi ale instruirii: neacomodarea din cauza sportivului (lipsa
disponibilităţilor personale, nivelul scăzut al condiţiei fizice) şi neacomodarea din cauza
antrenorului (lipsa capacităţii de obiectivitate şi sociabilitate). A considera că neînsuşirea,
neformarea deprinderilor motrice şi nedezvoltarea aptitudinilor psihomotrice se datorează
întotdeauna sportivilor, nu şi a antrenorului, este o idee greşită şi acceptată de antrenorii „slabi”,
dezinteresaţi, sau fără experienţă didactică.
Instruirea din antrenamentul sportiv este o activitate complexă ce trebuie percepută ca un sistem
de acţiuni bilaterale ce presupun explicarea, demonstrarea şi execuţia unor deprinderi /priceperi
motrice (bazate pe percepţia, gândirea, judecata, memoria, analiza, dăruirea de sine, voinţa şi
motivaţia) în lupta directă cu oboseala. Instruirea trebuie percepută ca ceva plăcut, stimulativ,
uşor de înţeles şi de executat, o activitate ce schimbă comportamentul oamenilor, dar care aduce
şi satisfacţii deosebite. Analiza cauzelor neacomodării (determinate de cele mai multe ori de
indisponibilitatea şi nemotivarea sportivilor, dar şi de indisponibilitatea antrenorului), poate
îmbunătăţi procesul instruirii în sensul creşterii performanţelor sportive. Nu trebuie să se
neglijeze nici un moment faptul că instruirea trebuie să se adreseze sportivului (care poate fi:
copil, adolescent sau matur) sau grupului de sportivi din momentul respectiv, ţinând cont de
percepţia şi gradul de atenţie, gândire, judecată şi nivel de pregătire. Nu se transmit informaţii,

49
nu se predau deprinderi de dragul de a preda, ci pentru a fi înţelese, executate, învăţate, pentru a
produce modificări în comportamentul uman care să permită realizarea de performanţe sportive.
Instruirea se adresează sportivilor care suportă un efort şi o solicitare fizică şi psihică mare, de
aceea antrenorul trebuie să fie calm, receptiv, dezinvolt, plăcut, deschis, bine dispus, interesat de
ceea ce face sportivul. Antrenorul care adoptă un astfel de stil încurajează implicarea sportivilor
în procesul exersării independente şi creative, cooperează şi conlucrează cu sportivii în
organizarea situaţiilor de învăţare, se comportă ca un membru al grupului cu care lucrează, fapt
ce face să crească încrederea în el. Formarea încrederii depline în personalitatea antrenorului în
posibilităţile acestuia, de a realiza un proces instructiv de mare calitate, este o condiţie esenţială
în antrenamentul de performanţă. Antrenamentul sportiv este un proces ce se suportă cu greutate
de către sportivi şi chiar antrenori, înţelegerea şi prietenia, stimularea şi buna dispoziţie sunt
condiţii ce pot mării eficienţa.
Stilul dictatorial, socotit ca fiind neeficient, este un stil abordat în principal de antrenorii
înfumuraţi, de cei încrezuţi, dominatori şi fără predispoziţia de autoinstruire, de cei care au
impresia că totul este sub control, că sportivul nu este altceva decât „instrumentul prin care se
realizează performanţa, care nu are drept la replică”. Acest stil constă în transmiterea
cunoştinţelor în mod autoritar, distant sau ursuz şi nu permite realizarea unui dialog între sportiv
şi antrenor, nu se poate realiza o comuniune între cei doi factori. Vina neînvăţării, neprogresării,
în acest caz, este dată în totalitate asupra sportivilor care sunt consideraţi leneşi, răi, neinteresaţi,
obraznici, impertinenţi care nu sunt capabili sau nu vor să lucreze, ceea ce este fals. Antrenorul
care abordează un astfel de stil nu încurajează iniţiativele, critică, sancţionează orice abatere fără
să ţină cont de nimic, nu face parte din grupul cu care lucrează, păstrând o anumită distanţă şi
răceală faţă de sportivii cu care lucrează. Pentru acest stil de lucru, el nu este apreciat şi nici
iubit, preferat de sportivi.
Stilul neglijent, apreciat ca fiind neindicat în activitatea de performanţă, denumit şi „laissez-
faire” este stilul abordat în principal de antrenorii care au ocupat un loc de muncă pentru care nu
au chemarea specifică, nu sunt făcuţi. Aceştia sunt neinteresaţi de rezultatele muncii, s-au
încadrat din motive neprofesionale (dorinţa de a avea un loc de muncă plătit, îndemnul părinţilor
sau prietenilor) şi sunt lipsiţi de atracţia şi dragostea pentru sport, pentru sportivi, pentru
miracolul progresului şi conceperii performanţei sportive. Antrenorul care abordează un astfel de
stil, are în cadrul antrenamentelor un rol pasiv, acceptă cu uşurinţă deciziile şi sugestiile
sportivilor, nu manifestă exigenţă, nu face aprecieri pozitive sau negative privind
comportamentul elevilor, favorizează nivelul slab al pregătirii şi deci obţinerea unor rezultate sub
posibilităţile reale. În lecţiile de antrenament este preocupat mai mult de ceea ce se întâmplă în

50
jur decât ce se întâmplă cu sportivii proprii, nu-l interesează problemele specifice
antrenamentului sau problemele personale ale sportivilor.
Referitor la stadiile de formare profesională conform A., Underhill, 1991, citat de Gh.,
Dumitriu şi C., Dumitriu în 2003, pag 228, există patru etape de dezvoltare personală sau de
existenţă a profesorului, etape ce se manifestă şi în evoluţia profesională a antrenorului:
 etapa de „incompetenţă inconştientă”, în care antrenorul nu este conştient de
alternativa educaţională, de posibilităţile multiple de realizare a procesului instructiv-
educativ, de responsabilităţile ce-i revin, şi nu a şi-a găsit încă „personalitatea de
profesor sau drumul”;
 etapa de „incompetenţă conştientă,” în care antrenorul ştie, cunoaşte că există
multiple metode mai eficiente, în procesul de instruire, dar nu foloseşte, din comoditate
sau lipsă de imaginaţie, decât anumite metode. Este un aspect ce poate genera o
schimbare în modalitatea de abordare a realizării procesului de instruire, dacă acesta s-
ar strădui,s-ar trezi la realitate sau ar prinde drag de meserie „peste noapte”;
 etapa de competenţă conştientă, în care antrenorul depune eforturi, în mod
conştient, pentru a realiza o comuniune strânsă şi agreabilă cu sportivii cu care
lucrează, pentru a găsi cele mai bune şi eficiente abordări potrivite momentului şi
situaţiilor;
 etapa de competenţă inconştientă, în care antrenorul nu depune eforturi deosebite
pentru a deveni sau a se comporta ca un adevărat profesionist. Pentru această etapă,
centrarea atenţiei pe sportivi reprezintă un lucru cât se poate de normal, o modalitate de
comportare naturală, simţită din interiorul personalităţii profesionale.
Antrenorul, încă de la începutul activităţii didactice, poate să se manifeste într-una din
aceste etape, poate să treacă de la o etapă la alta şi poate să se perfecţioneze. Ca să ajungă la a
patra etapă depinde de competenţele profesionale şi idealurile fiecărui antrenor, de voinţa şi
puterea de auto convingere a fiecăruia în parte, dar şi de interiorul personalităţii.
În funcţie de stilurile prezentate şi etapele de evoluţie, antrenorul este apreciat de către
sportiv ca fiind bun şi atunci sportivul preferă să lucreze cu el sau poate fi apreciat ca
necorespunzător şi pleacă să lucreze cu alt antrenor.
Antrenorul, omul care dirijează procesul de instruire, omul care conduce procesul de
creaţie a performanţei sportive este persoana cea mai apropiată de sportivul care se străduieşte
să realizeze un rezultat sportiv de valoare.
Mentalitatea actuală a antrenorului cu privire la conduita lui didactică a suferit modificări
determinate de schimbările sociale, care au făcut din sport o afacere profitabilă, rezultatele

51
sportive fiind evaluate şi plătite în funcţie de valoare. Noua mentalitate are la bază rigoarea şi
precizia proiectării ştiinţifice, bazată pe analiza şi cunoaşterea celor mai noi rezultate ale
cercetării ştiinţifice.

4.4. DINAMICA PROCESULUI DE PREDARE ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

4.4.1. Metodologia procesului de predare în antrenamentul sportiv

Antrenamentul sportiv, considerat ca parte componentă a educaţiei are caracter


informal formal şi nonformal şi se integrează ca modalitate de rezolvare în tiparele instruirii.
Noua tendinţă a procesului de pregătire în vederea obţinerii performanţei sportive este
aceea de a transforma pregătirea de tip informativ-aplicativ, centrată pe sportiv ca obiect de
lucru, în pregătire de tip formativ-aplicativ, centrată pe sportiv ca partener al activităţii de
obţinere a rezultatelor sportive şi în acelaşi timp beneficiar al muncii şi sacrificiului depus.
Obiectivele instruirii în sportul de performanţă reprezintă formulări generale şi
specifice privind finalizările în ceea ce priveşte învăţarea deprinderilor motrice şi dezvoltarea
aptitudinilor psihomotrice la încheierea unui sezon competiţional. Aceste formulări sunt
consemnate în scris şi cuantificate în valori când este vorba de aptitudini psihomotrice sau în
precizări, când este vorba de deprinderi motrice.
Pentru fiecare sezon competiţional, perioadă, etapă de pregătire sau lecţie de
antrenament în funcţie de analiza evoluţiei anterioare se stabilesc obiectivele viitoare ce vor viza
trei aspecte:
 performanţa în termeni clari şi măsurabili (exemplu: 11”3 într-o alergare pe 100
m sau 15 marcări la coşul de baschet de la o distanţă de 5 m din 20 încercări etc.);
 precizarea condiţiilor în care se va realiza performanţa respectivă (exemplu: la
100 m startul va fi de jos, se va alerga pe pistă sintetică cu adversar, sau la baschet se va arunca
de pe loc cu adversar semiactiv);
 precizarea standardului ce influenţează evaluarea (tehnica de execuţie şi nivelul
aptitudinilor psihomotrice).
La fiecare început de sezon sau etapă, obiectivele de instruire ce urmează să fie
urmărite pe o anumită perioadă de timp, se discută cu sportivul/sportivii sau echipa respectivă.
Trebuie realizată o concordanţă între propunerile antrenorului şi dorinţele sportivilor care
realizează performanţa. Obiectivele propuse interesează in mod direct nu numai antrenorii şi
sportivii ci şi conducătorii clubului, federaţiei, membrii familiei şi celelalte persoane implicate în
obţinerea performanţei sportive etc.

52
Aşa cum s-a subliniat, predarea este înţeleasă ca fiind procesul de transmitere sau de
expunere a cunoştinţelor. În esenţă ea reprezintă toate acţiunile desfăşurate de către profesor, în
cadrul lecţiei / perioadei de pregătire, cu scopul de a „determina sportivii să muncească”.
Importantă în predare este capacitatea profesorului/antrenorului de a atrage, a captiva şi de a
sădi în mintea şi sufletul sportivilor dorinţa de învăţare şi de mişcare.
În cadrul predării în antrenamentul sportiv se disting două aspecte distincte: instruirea şi
transformarea.
Instruirea constă în transmiterea cunoştinţelor de către profesor, dar şi în efortul depus de
sportiv pentru înţelegerea, reţinerea aspectelor şi concretizarea acestora în execuţia mişcărilor.
Astfel instruirea dă un anumit sens fenomenelor şi produce transformarea comportamentului în
toate sensurile (fizic, intelectual, afectiv, emoţional, estetic şi social).
Practica sportivă a scos în evidenţă că procesul de instruire se realizează în funcţie de
particularităţile individuale, dar şi în funcţie de nivelul de pregătire dobândit şi caracteristicile
disciplinelor sportive într-o succesiune de acţiuni/activităţi ce are la bază legile evoluţii umane.
Acest proces promovează folosirea modelelor de instruire. Metodele alese în realizarea instruiri
pot fi verbale şi practice, clasice şi moderne, pentru învăţarea, consolidarea, perfecţionarea,
evaluarea deprinderilor, a priceperilor motrice sau pentru dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice,
pentru predare, învăţare sau proiectare. Ele sunt multiple, au efecte diferite şi sunt alese de
obicei de către profesor, rar şi prin consultarea sportivilor, şi observarea efectelor produse de
folosirea lor.
Stilul pedagogic abordat de către fiecare antrenor, se bazează pe folosirea „aşa zisei
„metodologii standard”, ceea ce permite realizarea individualizării pregătirii, aspect specific
antrenamentului sportiv. Metodologia standard presupune promovarea în activitatea de predare a
unei „succesiuni de acţiuni / activităţi ” astfel selecţionate încât să contribuie la realizarea
temelor şi obiectivelor perioadei/etapei de pregătire sau lecţiei de antrenament, succesiune ce nu
poate fi schimbată indiferent de etapă, tip de lecţie, nivel de pregătire, sex, vârstă etc. Folosirea
metodologiei standard necesită, din partea celui care efectuează procesul de instruire, o
prezentare detaliată a demersului de pregătire, dar şi o structurare şi raţionalizare a
instrumentelor şi momentelor de pregătire.
Eficienţa şi valoarea pedagogică a profesorului/antrenorului depinde de nivelul pregătirii
proprii în ceea ce priveşte cunoştinţele şi tehnicile execuţie, de specialitate, de cunoştinţele
pedagogice, psihologice, metodice generale şi specifice, de capacităţile de selecţionare şi
cântărire a acţiunilor şi de motivaţiile şi predispoziţiile pentru acest tip de activitate, fapt ce
rezultă din modalitatea de structurare şi elaborare a metodologiei standard.. În procesul de

53
producere a performanţei sportive această eficienţă, poate creşte prin folosirea acestei
metodologii, dar aplicarea ei impune respectarea următoarelor cerinţe:
• formularea clară a obiectivelor ce trebuie realizate;
• cunoaşterea/ prefigurarea rezultatelor aşteptate;
• exersarea repetată în situaţii identice pentru formarea stereotipului dinamic specific
deprinderilor;
• exersarea repetată în situaţii variate pentru formarea priceperilor şi manifestarea
măiestriei sportive;
• intervenţia permanentă pentru stimularea şi încurajarea execuţiei în scopul creşterii
motivaţiei şi formării interesului.
• analiza şi alegerea continuă a soluţiilor mai puţin costisitoare din punct de vedere
biomecanic, biochimic, bioenergetic, bioafectiv şi bioformativ.
Metodologia standard stabilită reprezintă pentru procesul instructiv-educativ, din
antrenamentul sportiv: un sistem de referinţă, un sistem de asamblare a obiectivelor, un sistem
de motivaţie, un sistem de sens, un sistem de gestiune şi un sistem individualizat
Dinamica procesului de predare prin metodologia standard constituie:

Un sistem de referinţă ce scoate în evidenţă nivelul de realizare al achiziţiilor

în care obiectivul intermediar reprezintă o treaptă în


Un sistem de asamblare a obiectivelor
realizarea obiectivului final

Un sistem de motivaţie în care progresivitatea creează motivaţia pozitivă în


procesul de predare-învăţare

Un sistem de sens
în care activitatea este structurată pe zone conţinând o
parte sau tot specificul activităţii

Un sistem de gestiune bazat pe evidenţa achiziţiilor, cunoştinţelor anterioare şi


care permite individualizarea
54
Un sistem individualizat în care activitatea de predare-învăţare este organizată în
funcţie de particularităţile individuale
Realizarea procesului de predare, având la bază folosirea metodologiei de predare standard,
la scară miniaturizată (proiect de lecţie), presupune abordarea în ordine cronologică a cinci
activităţi/ operaţii şi anume:
A. planificarea conţinuturilor de predare a lecţiilor;
B. organizarea predării;
C. conducerea predării;
D. evaluarea predării;
E. reglarea celor patru operaţii anterioare.
Această abordare poate fi reprezentată schematic astfel:

PREDAREA

Planificarea
Organizarea
Conducerea

Evaluarea

Reglarea

Fig. nr. 5. Reprezentarea schematică a operaţiilor predării

4.4.2. Planificarea conţinuturilor de predare

Eficienţa procesului de predare-învăţare depinde de modul cum profesorul/antrenorul


ştie să îşi planifice, pregătească, să structureze şi să expună conţinutul învăţării, dezvoltării.
Planificarea şi structurarea conţinutului predării, presupune alegerea unei succesiuni
metodice de activităţi sau sisteme de acţionare care să asigure realizarea procesului de învăţare a
exerciţiilor, a cunoştinţelor de formare a deprinderilor şi priceperilor motrice, dar şi de
dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice şi de educare a calităţilor morale şi de voinţă. Stabilirea

55
succesiunii metodice (vezi fig. nr. 6) a acţiunilor, a exerciţiilor, nu se realizează la întâmplare, ci
se impune respectare următoarele cerinţe:
• stabilirea clară a obiectivelor (finale, intermediare, operaţionale) în funcţie de
posibilităţile de evoluţie a sportivilor;
• alegerea mijloacelor şi a metodelor pentru perioada, etapa, sezonul competiţional sau
pentru lecţie;
• stabilirea testelor intermediare, finale de evaluare a activităţilor desfăşurate şi
progreselor realizate;
• elaborarea unei succesiunii standard de acţiuni şi de mijloace de pregătire;
• formarea capacităţii de autoevaluare;
• respectarea individualizării în procesul predării.
Proiectarea predării

stabilirea teste de
evaluare succesiunea
obiectivelor de acţiuni autoevaluarea

finale finale durată


pregătirii
transformărilor
intermediare calendar - de verificare - rezultatelor
intermediare competiţiona - de rezultat
l
anuală
operaţionale operaţionale sezon
Eşalonarea perioadă
pregătirii etapă
ciclu
lecţie

alegerea
exerciţiilor - struct. principală
- struct. reglatorie
Fig. nr. 6. Reprezentarea schematică activităţilor implicate în predare
Stabilirea clară a obiectivelor finale, intermediare şi operaţionale ca primă o cerinţă
trasează direcţia de acţiune a procesului de pregătire, contribuie la eficientizarea procesului de
pregătire şi formare a motivaţie. Obiectivele constituie câştigurile sportivilor, în urma
participării la pregătirea respectivă. Au o formulare tipică, de exemplu: să înveţe corect mişcarea
de deplasare a braţelor în timpul alergării de viteză, să îşi îmbunătăţească viteza de reacţie, să se
recreeze, să crească capacitatea de efort, să se integreze in jocul echipei etc. Planificarea
acţiunilor fiecărei secvenţe a lecţiei la întâmplare, fără să concorde, cu realizarea temelor şi
obiectivelor pregătirii, este o greşeală ce influenţează procesul de producere a performanţei

56
sportive. Rezultatul unei astfel de activităţi/ lecţii este şi el aleator şi neeficient. La începutul
unei etape de pregătire, obiectivele finale şi intermediare sunt propuse de profesor şi stabilite de
comun acord cu sportivii, pe baza unei bune cunoaşteri a posibilităţilor acestora, dar şi a
cunoaşterii condiţiilor materiale ale clubului şi ale federaţiei.
Obiectivele intermediare sunt întotdeauna subordonate obiectivelor finale. Pentru
realizarea fiecărui tip de obiectiv, profesorul/antrenorul îşi stabileşte timpul necesar de realizare,
timp ce depinde şi de posibilităţile sportivilor. Obiectivele se propun de către profesor şi sunt
comunicate sportivilor înainte de începerea pregătirii. Acestea se realizează în etape, iar
succesiunea folosirii mijloacelor este specifică etapelor, succesiune ce trebuie să asigure
realizarea cât mai rapidă şi temeinică a obiectivelor.
Stabilirea testelor de evaluare finală şi intermediară este necesară în scopul urmăririi
eficienţei procesului instructiv educativ şi măsoară performanţa sportiva individuală sau
colectivă ca aceasta să se realizeze cu ajutorul testelor intermediare şi finale, cu posibilităţi reale
de măsurare a performanţelor individuale.
Aceste teste sunt specifice fiecărui nivel de pregătire dar şi sportului practicat şi vor
îndeplinii următoarele cerinţe:
• să fie simple şi clar explicate;
• să reprezinte puncte de apreciere;
• să scoată în evidenţă eficienţa exerciţiilor standard;
• să fie măsurabile;
• să fie concepute sub formă de performanţă finală7intermediară şi operaţională;
• să fie apropiate de forma competiţională sau de tehnica deprinderii, a probei sau a
ramurii sportive.
Elaborarea succesiunii standard de acţiuni şi exerciţi se realizează după stabilirea
obiectivelor şi testelor de evaluare (finale, intermediare şi operaţionale). Eşalonarea acţiunilor şi
a exerciţiilor într-o succesiune standard va asigura realizarea obiective. Această activitate
cuprinde două operaţii: stabilirea acţiunilor şi alegerea exerciţiilor (de bază - cu cea mai mare
eficienţă şi de rezervă).
Alegerea succesiunii standard a acţiunilor de pregătire vizează stabilirea duratei, a
calendarului competiţional sau eşalonarea anuală, pe sezon competiţional ori perioadă
(macrociclu), etapă (mezociclu), ciclu săptămânal (microciclu) şi lecţie.
Alegerea exerciţiilor, cu cea mai mare eficienţă, sub forma unei succesiuni standard, în
procesul predării, este o activitate ce necesită multă atenţie. În procesul de predare pot apărea
greşeli reprezentate fie prin folosirea unui număr mare de exerciţii în învăţare a unor tehnici

57
simple, fie prin alegerea unei succesiuni metodice greoaie. În acest context, procesul de predare-
învăţare devine obositor, plictisitor şi îngreuiat. Alegerea unei succesiuni metodice clare, precise
şi eficiente presupune:
• inventarierea tuturor exerciţiilor ce conduc la realizarea obiectivelor;
• gruparea exerciţiile in funcţie de contribuţia la realizarea obiectivelor şi eliminarea
exerciţiilor cu eficienţă scăzută;
• alegerea unui număr suficient de exerciţii necesar învăţării ca urmare a complexităţii
tehnicii. Între aceste exerciţii trebuie să existe anumite coerenţă care să ducă la însuşirea unei
anumite tehnici;
• alegerea, din multitudinea exerciţiilor, a variantelor de execuţie cu eficienţă rapidă în
însuşirea tehnicii adecvate;
• alegerea, din multitudinea exerciţiilor folosite în învăţare – educare – formare, pe cele
cu obiective precise şi imediate;
• alegerea, din multitudinea exerciţiilor folosite în învăţare – educare – formare, pe cele
care realizează într-un timp scurt o stăpânire parţială sau completă a tehnicii.
Alegerea unei succesiuni standard de rezervă se impune pentru cazul în care apar dificultăţi
de învăţare. Se recurge la folosirea unor exerciţii ajutătoare sau de rezervă, care să asigure
eficienţa procesului de predare învăţare în situaţiile când acesta nu se obţine după prima
succesiune standard. Această operaţie presupune la rândul ei respectarea următoarelor cerinţe:
• inventarierea tuturor exerciţiilor care pot duce la realizarea obiectivului urmărit;
• gruparea exerciţiilor pentru realizarea obiectivelor şi eliminarea exerciţiilor care nu au
eficienţă crescută;
• alegerea unui număr de cel mult 10 exerciţii de rezervă, ce pot duce la realizarea
obiectivului.;
• stabilirea pentru fiecare grupă de exerciţii a exerciţiului etalon;
• verificarea eficienţei exerciţiilor standard faţă de obiectivul ales;
• transformarea exerciţiului standard în performanţă măsurabilă;
• eşalonarea succesiunii finale a exerciţiilor standard de rezervă.
Formarea capacităţii de autoevaluare are la bază întocmirea fişelor de evidenţă, de
control, a nivelului de pregătire. Fişele de evidenţă sunt completate de către sportiv şi profesor şi
cuprind: exerciţiile standard, testele de nivel, testul de validare a eficienţei exerciţiilor standard.
Întocmirea fişei de evidenţă (de nivel) reprezintă un stimulent pentru sportiv, constituie oglinda
a ceea ce a realizat atât ca muncă, cât şi ca progres, dar este şi o oglindă ce prezintă obiectivele

58
pe etape de învăţare/pregătire. Fişa de control reprezintă testul de validare a eficienţei exerciţiilor
standard folosite, raportată la sportiv. Ea permite sportivului să se autoevalueze, să-şi cunoască
permanent nivelul la care se situează, progresul, dar şi regresul sau stagnările.
Organizarea predării se realizează în funcţie de nivelul atins la un moment dat de către
elevi. Fişa de control a nivelului momentului reprezintă instrumentul principal în procesul de
apreciere al învăţării.
4.4.3. Organizarea predării
Organizarea (managementul) predării se reduce practic la acţiunile ce urmează să se
desfăşoare în scopul realizării unei lecţii de antrenament, acţiuni structurate în două sensuri:
• în sens larg, constă în organizarea transmiterii (comunicării) cunoştinţelor care
presupune realizarea întregii activităţi de proiectare, aplicare, evaluare a execuţiei şi
cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motrice, deci tot ceea ce gândeşte şi execută
profesorul împreună cu un anumit colectiv de sportivi ;
• în sens restrâns, constă în organizarea grupei/echipei şi presupune conducerea
operaţională – manevrarea instalaţiilor, a materialelor şi manevrarea colectivului.
Eficienţa procesului de predare-învăţare - dezvoltare, depinde în mare măsură de modul de
organizare a colectivului de sportivi, dar şi de modul de organizare a materialului didactic
necesar susţinerii lecţiei.
După ce s-a efectuat o bună pregătire a lecţiei, descrisă anterior, urmează realizarea unei
organizări care să permită execuţia, cu cea mai mare eficienţă a standardelor alese.

Procesul de organizare a lecţiei

presupune cunoaşterea

Organizarea Organizarea
materialelor colectivului

Schema. nr. 7. Reprezentarea schematică a organizării lecţiei

Calitatea şi eficienţa predării pot fi complet anihilate de greşelile de organizare. Lucrul


dezorganizat nu are eficienţă, iar colectivul este greu de stăpânit. Volumul de lucru, ca şi
corectitudinea execuţiei, depinde de organizarea judicioasă a atelierelor, a materialelor, a
numărului de sportivi dintr-o grupă, a sarcinilor acestora. Numărul de repetări reprezintă unul

59
dintre factorii ce influenţează învăţarea, de aceea cu cât un sportiv reuşeşte să execute mai multe
repetări cu atât el învaţă mai repede şi mai multe, dar îşi dezvoltă şi aptitudinile psihomotrice şi
calităţile psihice.
Organizarea procesului de predare-învăţare şi pregătire, în lecţiile de antrenament sportiv
s, presupune realizarea unor operaţii:
• alegerea formei ideale de organizare a lecţiei;
• învăţarea punerii în practică a organizării materialelor şi a spaţiului de lucru;
• învăţarea punerii în practică a organizării sportivilor.
a) Alegerea formei ideale de organizare a lecţiei depinde de:
• numărul sportivilor;
• omogenitatea valorii performanţiale a acestora;
• nivelul de pregătire;
• locul de desfăşurare;
• temele abordare;
• dotarea materială;
• motivaţia pentru care se pregăteşte.
În acest sens, indicat este să se lucreze cu un număr mic de sportivi, în ritm propriu, pe
ateliere, pentru degrevarea profesorului de sarcina de dirijare permanentă a execuţiei, ceea ce
permite creşterea posibilităţilor de supraveghere şi corectare.
Organizarea colectivului de sportivi este mult mai greoaie când se lucrează cu un număr
mare, ea necesitând o bună împărţire pe grupe valorice, pe ateliere, cu un număr eficient de
repetări, cu sarcini precise, şi cu posibilităţi de urmărire permanentă. Organizarea este mult mai
eficientă, când se lucrează cu un număr restrâns de sportivi, care au aproximativ acelaşi nivel de
pregătire şi execută aceleaşi exerciţii. O bună organizare a colectivului de sportivi, permite
extinderea timpului de lucru efectiv, realizarea unui volum de lucru şi a unei densităţi de muncă
mare, dar şi o dirijare şi supraveghere permanentă.
Organizare pe grupe mici, pe perechi permite realizarea unui volum de muncă eficient şi
execuţia mişcărilor în ritm propriu de învăţare şi pregătire. Lucrul pe ateliere eliberează
profesorul/antrenorul de sarcina de dirijare permanentă a execuţiei. Profesorii /antrenorii pot
deveni mai eficienţi având posibilitatea:
• de a urmări permanent toate grupele;
• de a interveni acolo unde apar greşeli;
• de a dirija atelierele la care apar dezorganizări;

60
• de a stimula participarea sportivilor la activitate;
• de a corecta şi dirija pe fiecare sportiv în parte.
Pentru ca atelierele să funcţioneze şi profesorul să fie astfel eliberat de o parte din muncă,
se vor împărţi sarcini precise de execuţie. În cadrul lucrului pe ateliere, toţi sportivii unui
colectiv lucrează în ritm propriu, iar profesorului/antrenorului îi revine sarcina de a trece de la un
atelier la altul, de a face corectările de rigoare, de a observa, evalua şi îndruma execuţia, de a
schimba atelierele între ele.
Practica a demonstrat, că cea mai eficientă formă de instruire este cea individuală în care
antrenorul lucrează cu un singur sportiv.
b) Învăţarea punerii în practică a organizării materialelor şi a spaţiului de lucru
Se recomandă ca spaţiile de desfăşurare a activităţilor să fie flexibile, adaptate nevoilor
concrete, cerute de acţiunile organizate. Este indicat ca spaţiile să fie astfel amenajate încât să
asigure posibilitatea lucrului individual, dar şi pe perechi şi grupuri mai mici.
Spaţiul şi resursele materiale trebuie să corespundă scopurilor urmărite şi parametrilor
situaţionali, concreţi ai colectivului de elevi (vârstă, sex, mediu geografic, cultural, religios, şi de
origine). Nu trebuie neglijată nici latura estetică a aranjamentului spaţiului de lucru fizic şi nici
manevrabilitatea materialelor didactice.
În procesul de organizare a lecţiei intră şi procesul de organizare a materialului didactic, a
spaţiului existent şi necesar procesului de învăţare, dar şi procesul de verificare a funcţionalităţii
materialelor şi instalaţiilor. Organizarea materialului necesar desfăşurării procesului de predare-
învăţare a deprinderilor motrice trebuie să se realizeze într-un timp cât mai scurt, într-un mod cât
mai organizat şi mai eficient.
Pentru a câştiga timp în organizarea materialelor, dispunerea acestora poate fi păstrată pe
perioada unei succesiuni de lecţii, atunci când se lucrează cu grupe ce au aceleaşi obiective de
realizat şi pentru care s-a ales aceeaşi succesiune standard. În organizarea atelierelor, pentru a
câştiga timp, se stimulează şi participarea elevilor.
Organizarea materialelor în lecţie necesită respectarea a 5 reguli de bază:
• pregătirea dinainte a materialului didactic;
• verificarea instalaţiilor şi materialelor înainte şi în timpul lecţiilor, pentru a evita
posibilitatea apariţiei accidentelor;
• notarea şi fixarea semnelor de instalare a materialelor;
• alegerea celui mai eficient mod de organizare;
• folosirea lucrului pe ateliere cât mai des;
c) Învăţarea punerii în practică a organizării sportivilor

61
Punerea în practică a organizării, elevilor presupune:
• împărţirea grupei de sportivi în funcţie de valoarea execuţiei, de gradul de pregătire şi de
număr;
• alegerea celui mai rapid mod de deplasare la atelierul din care face parte, dar şi de la un
atelier la altul;
• prezentarea cât mai clară şi mai scurtă a execuţiei ce urmează a fi efectuată;
Organizarea activităţii colectivului de sportivi se poate schimba pe parcursul desfăşurării
lecţiei, în funcţie de obiectivele urmărite şi de posibilităţile materiale disponibile, sub formă
frontală, pe grupe valorice sau individuală.
Comportamentul profesorului şi al sportivilor în metodologia educaţională utilizată este
determinat de rolul asumat şi de stările “eului”. Profesorul poate să prezinte în funcţie de
educaţia şi înţelegerea de care dispune:
• un comportament directiv, atractiv, care să menţină interesul sportivilor pentru
practicarea exerciţiilor fizice;
• un comportament stimulativ ce încurajează creativitatea şi iniţiativa;
• un comportament închistat bazat pe folosirea unei metodologii sărace, monotone, care
plictiseşte şi oboseşte sportivii (este un exemplu negativ);
• un comportament de amiciţie, colegialitate, prietenie şi de dirijor şi conducător al
activităţii;
• o capacitate de cunoaştere şi de respectare a diferenţelor esenţiale dintre sportivi în ceea
ce priveşte dimensiunea afectivă, cognitivă, motrică şi socială;
• o capacitate de acceptare a sugestiilor şi criticilor sportivilor şi de modelare astfel încât
să nu genereze stări conflictuale.
Sportivii educaţi în spiritul respectării personalităţii umane, respectă regulile din
convingere şi motivaţie sau din conformism. În evoluţia vârstelor, apar perioade în care
predomină stările afective pozitive sau negative, indiferenţa sau expansiunile, motivaţia sau
delăsarea.
4.4.4. Conducerea lecţiei
Conducerea (derularea) şi dirijarea exerciţiilor presupune organizarea lecţiei încât să
permită realizarea:
• unui volum suficient de lucru în funcţie de posibilităţile sportivului;
• adaptarea exerciţiilor în funcţie de particularităţile fiecărui elev în parte;
• asigurarea unui timp maxim de intervenţii corective;

62
• alegerea celei mai bune forme de organizare pentru colectiv;
• instrucţiunile de organizare trebuie să elibereze profesorul de problemele de organizare.
Antrenorul îşi alege, în funcţie de modul de gândire, indicaţiile de conducere şi dirijare a
exerciţiilor, care se referă la:
• modalitatea de începere a execuţiei (exemplu ”pleci din poziţia depărtat lateral”);
• modalitatea de terminare a execuţiei (exemplu “termini în poziţia ghemuit”);
• sublinieri ce privesc securitatea organismului propriu şi a coechipierilor (exemplu “ai
grijă să nu execuţi bătaia pe marginea gropii, pentru că poţi să faci o luxaţie a gleznei”);
• momentul cel mai potrivit pentru a face corectările şi a da explicaţiile suplimentare (nu
în timpul execuţiei, ci imediat după execuţie);
• execuţiile reuşite şi nereuşite (aprecierea şi dezaprobarea, neaprecierea).
Dacă fazele anterioare (planificarea şi organizarea) au fost realizate în mod corespunzător,
eficienţa lecţiei depinde în cea mai mare măsură de modul de conducere. Conducerea lecţiei
reprezintă faza centrală, adică faza în care se realizează execuţia exerciţiilor şi mijloacelor
planificate.
Pentru ca într-o lecţie profesorul / antrenorul să realizeze obiectivele, el trebuie să
cunoască bine:
• modalitatea de prezentare a exerciţiului şi momentele de intervenţie cu explicaţii;
• realizarea clară a explicaţiilor care să stimuleze capacitatea de înţelegere a elevului;
• locul din care poate fi urmărit şi ascultat, dar şi locul de unde poate supraveghea în mod
continuu execuţiile sportivilor;
• cel mai potrivit moment în care poate să intervină pentru a face corectările şi a da
explicaţii suplimentare;
• modalitatea de a sublinia execuţiile reuşite, dar şi motivul care ar contribuit la aceste
reuşite;
• modalitatea de a sublinia execuţiile nereuşite, motivul acestora, dar şi modalitatea de a le
îndrepta.
În ceea ce priveşte modalitatea de prezentare a unui exerciţiu, aşa cum s-a arătat anterior,
aceasta trebuie să cuprindă indicaţii privind obiectivul ce trebuie realizat, modalitatea de
începere, cea de finalizare şi acţiunile de securitate.
În procesul de conducere al lecţiilor se întâlnesc 7 greşeli tipice:
• prezentarea unui număr prea mare de cunoştinţe în expunerea exerciţiilor sau descrierea
cu lux de amănunte a acestora;

63
• prezentarea unor cunoştinţe prea tehnice sau prea ştiinţifice;
• plasarea nepotrivită faţă de grup sau de sportivul cu care se lucrează;
• alegerea greşită a momentului intervenţiei cu o nouă informaţie pozitivă sau negativă;
• nesublinierea eşecului şi a cauzelor ce au produs eşecul;
• neintervenţia cu o modalitate de a îndepărta eşecul;
• nerealizarea bilanţului la sfârşitul lecţiei.

4.4.5. Evaluarea lecţiei

În cazul când pregătirea, organizarea şi conducerea lecţiei au avut loc, urmează procesul de
evaluare a acesteia. Evaluarea lecţiei se face pe baza analizei eficienţei muncii realizate de către
sportiv, dar şi de către profesor. Această apreciere presupune confirmarea reuşitei în urma
folosirii exerciţiilor standard planificate. Pentru acest lucru profesorul/antrenorul trebuie să ştie
să descopere reperele, cauzele apariţiei greşelilor, să recunoască greşelile şi să găsească
posibilităţile de îndreptare ale acestora. Reperele unei execuţii corecte permit controlul mişcării.
Ele trebuie observate de către profesor, dar şi percepute de către sportiv.
În procesul de predare, profesorul/profesorul trebuie să formeze sportivului percepţia
reperelor, ce condiţionează execuţia corectă. Aceste repere reprezintă de fapt secretele,
(chichiţele) execuţiei corecte, reprezintă informaţia precisă, amănuntul pe care
profesorul/antrenorul ştie să-l recunoască şi de care depinde realizarea execuţiei mişcării corecte.
Reperele sunt uşor recunoscute de către profesor/antrenor, dar mai puţin percepute de către
sportivi. Sportivii trebuie să înveţe să le recunoască, să le simtă şi să le folosească. Reperele
sportivilor pot fi de natură externă (văz, auz) şi de natură internă (kinestezică).
Procesul de învăţare începe având la bază sprijinul reperelor externe şi se termină, prin
însuşirea şi controlul cu ajutorul reperelor interne. Profesorul/antrenorul apreciază execuţia
sportivilor cu ajutorul reperelor externe.
Evaluarea eficienţei procesului de predare-învăţare are la bază metoda sau testul
„tacomot.” Metoda sau testul TACOMOT, are la bază cunoaşterea sportivilor prin reacţia:
afectivă, cognitivă şi motrică.
Angajarea sportivului în procesul de învăţare, adică de execuţie motrică şi de înţelegere
intelectuală, presupune participarea acestuia în cele trei dimensiuni ale fiinţei umane prezentate
anterior. Cunoaşterea reacţiei sportivului în cele trei dimensiuni reprezintă reperul important în
realizarea evaluării cauzelor succesului, dar şi a eşecului.

64
Dimensiunea afectivă (emoţii, inhibiţie, semne agresive, nemulţumire) influenţează apariţia
eşecului atunci când sportivul este emoţionat de ceva negativ, emoţii ce pun stăpânire pe el şi îi
inhibă execuţia. Aceste emoţii inhibitorii pot fi apreciate, după reperele externe prezentate de
manifestările sportivului. Aceste manifestări se descoperă prin: căutarea
profesorului/antrenorului cu privirea, faţă crispată, rigiditate în execuţie, semne agresive de
nemulţumire, amplitudine scăzută a mişcărilor etc. Aceste manifestări inhibitorii, se corectează
prin:
• ajutorul dat direct de profesor/antrenor;
• succesiune a execuţiei schimbată;
• creştere a motivaţiei prin încurajare.
Dimensiunea cognitivă determină realizarea altei execuţii decât cea aşteptată, atunci când
sportivul nu a înţeles explicaţia sau nu a înţeles ceea ce i se cere. Neînţelegerea se poate
manifesta prin realizarea unei execuţii ce nu corespunde cu aceea care ar trebui efectuată şi ca
urmare se obţine un alt rezultat. Aceste neînţelegeri se pot descoperi prin reformularea
instrucţiunilor către sportiv, prin chestionarea acestora. Neînţelegerile se pot corecta prin:
• explicaţii pe înţelesul executantului;
• demonstraţii cu accentuarea diferitelor repere, prin analogie/comparaţie.
Dimensiunea motrică determină apariţia eşecului atunci când sportivul nu corespunde din
punct de vedere al dezvoltării senzorio-motrice, pentru o execuţie corectă. Practic, sportivul nu
face faţă procesului de învăţare întrucât exerciţiul este, ori prea greu, ori prea complex. Această
lipsă se poate manifesta prin semne de oboseală, prin reacţii şi acţiuni întârziate, printr-o
coordonare proastă, ori prin direcţii de execuţie greşită, cu traiectorii şi amplitudini
necorespunzătoare. Aceste neajunsuri se pot descoperi uşor prin urmărirea execuţiei mişcărilor.
Evaluarea cauzelor eşecului în cele trei dimensiuni ajută la îndepărtarea acestora şi la
creşterea eficienţei procesului de învăţare şi de reuşită. Această operaţie necesită o mare atenţie
în timpul lecţiilor şi o muncă susţinută de reglare a activităţii în timpul şi după execuţie, prin
înlăturarea cauzelor sau factorilor ce provoacă eşecul.
În procesul de predare-învăţare evaluarea reprezintă:
• o cerinţă obligatorie a devenirii unui profesor de calitate;
• un ajutor în formarea capacităţii de a recunoaşte eficienţa unui exerciţiu cu scopul
identificării eşecurilor şi cauzelor acestora;
• posibilitatea de control a mişcării, pe baza cunoaşterii reperelor ce duc la reuşită;
• modalitatea de verificare a sesizării reperelor externe şi formării a celor interne.

65
Testul TACOMOT (testul dimensiunii afective, cognitive şi motrice) permite identificarea
rapidă şi corectă a cauzelor eşecului sau succesului. În caz de eşec, înseamnă că alegerea căi de
predare-învăţare nu a fost cea mai potrivită şi se impune găsirea soluţiilor pentru remedierea
cauzelor.

4.4.5. Reglarea celor patru operaţii ale procesului de predare - învăţare


Procesul de predare-învăţare realizat printr-o succesiune de operaţii prezentate anterior se
poate îmbunătăţi atunci când intervine şi cea de-a cincia operaţie, cea de reglare a celor
anterioare.
Reglarea are la bază analiza cantitativă şi calitativă a fiecărei operaţii anterioare, găsirea
greşelilor şi îndepărtarea acestora.
Profesorii/antrenorii neexperimentaţi greşesc în:
• consideraţia că ei au totdeauna dreptate, sunt fără cusur şi sportivii sunt totdeauna de
vină;
• folosirea unei explicaţii prea lungi ce produce plictiseală şi pierdere de timp;
• intervenţia prea deasă şi prea bombastică, fără explicaţii simple şi concrete;
• organizarea nepotrivită a atelierelor şi nesupravegherea permanentă a acestora.
Reglarea procesului de predare-învăţare presupune realizarea unor fişe de reglare atât a
activităţii profesorului/antrenorului, cât şi a activităţii sportivului. Operaţia de reglare se instituie
imediat când apare un eşec, şi se realizează prin corectarea individuală sau imediat ce
profesorul/antrenorul simte că sportivii nu mai resimt plăcere în procesul de pregătire.
Eşecul poate fi uşor remediat când cauzele acestuia sunt determinate de:
• organizarea necorespunzătoare a colectivului sau a materialului didactic;
• conducerea sau prezentarea exerciţiilor neclară;
• evaluarea incorectă a eficienţei exerciţiilor;
• alegerea în neconcordanţă a exerciţiilor cu obiectivul urmărit.
Reglarea celor patru operaţii specifice procesului de predare-învăţare (planificarea, organizarea,
conducerea, evaluarea) ajută profesorul/antrenorul să-şi îmbunătăţească măiestria pedagogică.
Un proces de predare-învăţare este considerat pozitiv atunci când:
• sportivul lucrează 80 % din timpul alocat lecţiei;
• profesorul/antrenorul alocă 20 % din timpul lecţiei intervenţiilor individuale şi descoperă
foarte repede cauza eşecului şi cum poate fi evitat;
• fiecare sportiv este ajutat să lucreze în ritm propriu;

66
• profesorul/antrenorul realizează cel puţin 2-3 minute supravegherea asupra colectivului
fără intervenţie;
• observaţiile sunt bine recepţionate;
• eşecurile sunt corectate imediat după execuţie;
• sportivii nu ignoră intervenţia profesorului/antrenorului;
• profesorul /antrenorul stabileşte imediat şi cu multă uşurinţă nivelul de însuşire al
sportivilor;
• profesorul /antrenorul descoperă imediat cauza eşecului;
• succesiunea de învăţare este una bine gândită şi analizată, nu una copiată la întâmplare
de la un profesor /antrenor “binevoitor”;
• profesorul /antrenorul ştie exact, în caz de eşec, cu ce să intervină pentru a-l înlătura.
Exerciţii aplicative

1.1. Obiectivele operaţionale:


1. Să definească termenii prezentaţi în predare;
2. Să schiţeze metodologia procesului de predare;
3. Să prezinte legătura dintre comunicare şi predare.

1.2. Structura aplicaţiilor practice

1. Definiţi şi caracterizaţi pentru început predarea ca proces bilateral;


2. Evidenţiaţi operaţiile predării şi subliniaţi legătura dintre ele;
3. Realizaţi un model al predării care v-ar avantaja.

4. Completaţi următorul tabel cu principiile caracteristici ale stilurilor de predare.

Democratic Dictatorial Neglijent

5. Notaţi caracteristicile comunicării şi ascultării.

Comunicarea Ascultarea
1

6. Completaţi cele 5 reguli de bază ale organizării materialelor în lecţie.

67
Regulile
1. Pregătirea …………….materialului didactic;
2. Verificarea instalaţiilor şi materialelor ………………..lecţiilor, pentru a evita posibilitatea
apariţiei accidentelor;
3. Notarea şi fixarea ………………………….. de instalare a materialelor;
4. Alegerea celui mai ………………………… mod de organizare;
5. Folosirea lucrului …………………………cât mai des.

7. Prezentaţi aspectele reacţiei sportivului prin dimensiunea afectivă cognitivă şi motrică.

Dimensiunea cognitivă Dimensiunea motrică Dimensiunea afectivă

Bibliografie:
1. BOMPA, T., 2001, Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv , Bucureşti, Edit. EX PONTO
2. BOMPA, T., 2003, Totul despre pregătirea tinerilor campioni , Bucureşti, Edit. EX PONTO
3. BURCEL, L., 2004, Relaţia personalitate – Anxietate la sportivii de performanţă şi nesportivi:
studiu comparativ,Bucureşti ,volumul Educaţie prin sport , mişcare pentru sănătate, CŞSR.
4. CALU, S., RABOLU, A., 2004, Evaluarea comportamentului antrenorului în sportul de
performanţă – modalitate de creştere a eficienţei profesionale – studiu de caz ,Bucureşti, volumul
Educaţie prin sport , mişcare pentru sănătate, CŞSR.
5. CCPS – 1998, Învăţare, Bucureşti, Sportul la copii şi juniori 110.
6. CERGHIT, I., şi colab. ,1991, Didactica, Bucureşti, Ed. Did. Şi Ped.,.
7. CÎRSTEA, Gh., 2000, Teoria şi Metodica Educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed An-da.
8. COLIBABA-EVULEŢ, D BOTA, I., Jocuri sportive – teorie şi metodică,Edit. Eladin, Bucureşti,
1998
9. COSMOVICI, A., 1995, Învăţarea şcolară. Psihopedagogie, Iaşi,Ed. Spiru Haret.
10. CRISTEA, S., 1996, Pedagogie generală – Managementul educaţiei, Buc., Ed. Did. Şi Ped.
11. DRAGNEA, A., 2000, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Edit. Cartea şcolii.
12. DRAGNEA, A., BOTA AURA, 2000, Teoria activităţilor motrice, Buc., Ed. Did. Şi Ped.,
13. DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, EditDidactică şi pedagogică,
1999
14. FARCAŞ, V., Didactica educaţiei Fizice, Edit. Universităţii “Petru Maior”, Tg. Mureş, 2003.
15. FIDLER, P., 1994, Metodica educaţiei fizice şi sportive, Iaşi, Edit. Universitatea Al. I. Cuza.
16. FIREA E., - “Metodica Educaţiei fizice Şcolare” Edit. Ped. , Buc.1984.
17. HERCZEG, L., 1996, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Timişoara, Edit. Minton.
18. HOMENKOV, L.S., Atletism, Ed. Stadion, Bucureşti, 1977
19. IANUŞI, M., 1995, Procesul de învăţământ. Psihopedagogie”, Iaşi, Edit. Spiru Haret.
20. IONESCU, M., RADU, I., 2004 Didactica modernă Edit. Dacia, Cluj-Napoca.
21. JINGA, I., NEGRET. I., 1994, Învăţarea eficientă, Buc., Edit. Editis,
22. MACAVEI, E., 2001, Pedagogie teoria educaţiei, Bucureşti, Edit. Aramis .
23. MANO. R., - 1997, Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, CCPS, nr.371-374.
24. MARTENS, M., 1999, Ghidul antrenorului în psihologia sportului, Bucureşti , CCPS.
25. MORARIU, I., 1998, Psihologia creativităţii, Bucureşti, Edit. Victor.
26. MTS CCPS., 1997, Metode de predare prin exerciţii standard, vol. I. Bucureşti, Sportul pentru
copii şi juniori 106-107.
27. MTS şi CCPS, 2000, Antrenamentul autogen pentru copii, Bucureşti, CCPS

68
28. NECULAU, A., şi COZMA, T., 1994, Psihopedagogie, Iaşi, Edit. Spiru Haret.
29. RAŢĂ G., 1997, Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Edit. Plumb.
30. RAŢĂ, G., 2002, Atletism – tehnică, metodică şi regulament, Bacău Edit Alma Mater.
31. RAŢĂ, G., RAŢĂ, B.C., 1999, Aptitudinile motrice de bază, Bacău, Edit. Plumb.
32. RAŢĂ, G., RAŢĂ, B.C., 2004, Didactica educaţiei fizice şcolare, Bacău, Edit. Alma Mater, 2004
33. RAŢĂ, G., RAŢĂ, B.C., 2004, Didactica educaţiei fizice şi sportului, Bacău, Edit. Alma Mater,
2004
34. SCHMOLINSKY, G., 1973, Bazele ştiinţifice ale antrenamentului sportiv”, Bucureşti, vol. XIV,
CCPS
35. SOICA , M., 1977, Pedagogie, Craiova, Edit. Gheorghe Cîrţu Alexandru.
36. SOICA , M., 2002, Pedagogei şi psihologie , Craiova, Edit. Gheorghe Cîrţu Alexandru.
37. ŞCHIOPU, U., VERZA, E., 1981, Psihologia vârstelor, Bucureşti, Edit. D-P,
38. THOMPSON, T.J., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, Ed. CCPS, Bucureşti, 1993.
39. TUDOR, V., 1999, Capacităţile condiţionale, coordinative şi intermadiare, Bucureşti, Edit, R.A.I.
40. ULRICH, J., KRAMPEL, R., HAAG, R., MULLER, H., 1995, Alergări, – Leichtathletik 1, 2, 3
41. VERZEA, E., Dimensiunea interdependenţei dintre personalitate, comportament şi comunicare,
Rev. de Psihologie, serie nouă, 3 Tom38, 1992
42. WEINECK, J., “Manual d’entraînament sportif”, edition 4e,ED. Vigot, Paris, 1997.
43. WILMORE, J.H., COSTILL, D. L. “Physiologie du sport et de l’exercice
physique”, De Boeck Université s.a. 1998 pour la traduction et l’adaptation française
paris, Bruxeleles.

5. PROIECTAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

5.1. PROIECTAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV - GENERALITĂŢI

Proiectarea antrenamentului sportiv este o activitate ce prefigurează evenimentele care


urmează a fi efectuate în scopul obţinerii performanţei sportive, pe scurt reprezintă o concepere a
perspectivei realizării performanţei. Indiferent de disciplina sportivă, marea performanţă sau
chiar simplul proces de învăţare, de dezvoltare şi de educare nu se poate realiza sau obţine fără o
planificare bazată pe o gândire metodică, pe o dirijare corectă a efortului. Proiectarea este
rezultatul gândirii metodice creatoare a antrenorului, care dirijează efortul prin conţinutul
pregătirii. Se cunoaşte din experienţă că procesul de aplicare a proiectelor de instruire întâmpină
pe parcursul evoluţiei o serie de piedici, de obstacole care determină ajustarea unor modificări.
Acest fapt nu poate minimaliza importanţa elaborării proiectelor ce stau la baza desfăşurării
procesului de instruire.
Organizarea şi planificarea acţiunilor, specifice antrenamentului sportiv, constituie nu
numai o modalitate conceptuală ce direcţionează activitatea, ci şi cheia de realizare a succeselor,
dar ea trebuie să ţină cont în primul rând de sportivul care este un om, o personalitate.
Structurarea previzionată a procesului de producere a performanţei sportive depinde, în mare

69
măsură, de capacitatea şi modul de înţelegere a antrenamentului sportiv de către
antrenor/profesor.
Prezentarea acestei probleme o punem in discuţie plecând de la răspunsul la întrebarea
„Ce loc ocupă proiectarea activităţii în procesul de formare a performanţei sportive?”.
În antrenamentul sportiv, proiectarea didactică este considerată ca fiind demersul
desfăşurat de profesor/antrenor ce constă în anticiparea, previzionarea, eşalonarea etapelor şi
acţiunilor concrete care contribuie la realizarea performanţei sportive. Creşterea eficienţei
procesului de instruire ca şi valorificarea la cote maxime a potenţialului tehnic, fizic, tactic şi
psihologic al sportivului/echipei, implică promovarea unui demers instrucţional care să asigure
continuitatea pregătirii şi dezvoltării performanţei sportive. În procesul de formare a
performanţei sportive, proiectarea didactică a antrenamentului sportiv ocupă un loc central de
direcţionare şi prefigurare fără de care obţinerea performanţei sportive de mare valoare este
imposibilă sau poate fi aleatorie.
Ideile proiectării sunt împrumutate din alte sectoare de activitate şi în principal din
economie şi industrie, au fost preluate şi adaptate de ştiinţele fundamentale ele educaţiei şi
implicit de educaţia fizică şi antrenamentul sportiv. Promovarea unei proiectării didactice
ştiinţifice ca activitate managerială a profesorului/antrenorului reprezintă o necesitate
determinată pe de o parte de explozia performanţelor şi de tendinţa de supremaţie pe piaţa
mondială a sportului, pe de altă parte de dorinţa profesorilor/antrenorilor de a găsi calea cea mai
sigură, directă şi eficientă în realizarea obiectivelor a performanţelor.
Conform lui Sorin Cristea, în Dicţionarul de pedagogie pag. 385, proiectarea didactică
reprezintă „activitatea de structurare a acţiunilor şi operaţiilor care asigură funcţionalitatea
sistemului şi a procesului de învăţământ la nivel general, specific/intermediar şi
corect/operaţional conform finalităţilor elaborate în termeni de politică a educaţiei.
Ca noţiune specifică procesului instructiv-educativ, proiectarea didactică apare şi sub
denumirea de desing instrucţional, care presupune descrierea, elaborarea unui cadru operaţional
al antrenamentului, ce constă în stabilirea/structurarea activităţilor pe etape, operaţiuni,
demersuri, metodologii în scopul formării performanţei sportive. Acest demers are caracter
teoretic reprezentat de o structură standard de acţiuni ce implică activitatea
profesorului/antrenorului, şi un caracter praxiologic, reprezentat de o structură standard de
acţiuni practice ce implică activitatea sportivului.
Din punct de vedere psihopedagogic, antrenamentul sportiv este activitatea ce se bazează
pe împletirea acţiunii a cel puţin două personalităţi diferite, în ideea de a construi, a zidi
performanţa sportivă. Performanţa sportivă ca rezultat, într-o accepţie la scară restrictivă, este

70
produsă de sportivul care execută şi suportă direct efortul fizic şi psihic şi de antrenorul care
transmite dar şi suportă solicitarea psihică şi fizică.
Marea artă a antrenorului constă în „a-i face, a-i determina” pe sportivi „să creadă în ei”,
„să execute cu convingere” ceea ce acesta consideră că este bine, dar şi în a împleti ceea ce
consideră el cu ceea ce poate şi doreşte sportivul. Pentru aceasta antrenorul are la dispoziţie o
serie de instrumente, proceduri metodice, prin intermediul cărora stimulează participarea
sportivilor în procesul de afirmare şi promovare. Aceste instrumente sunt folosite în funcţie de
particularităţile de vârstă şi urmăresc atragerea, conştientizarea, activarea şi accelerarea instruirii
în scopul formării motivaţiilor, intereselor specifice sportului de performanţă. O primă mare
realizare a antrenorului în procesul de antrenament, care-i dă siguranţa îndeplinirii obiectivelor
instrucţionale este formarea convingerii pentru practicarea sportului de performanţă, convingere
ce” mijeşte de ziuă” în momentul în care viitorul sportiv s-a deplasat la primul său antrenament.
Primele antrenamente, alături de prezentarea primelor proiecte privind posibilităţile de integrare
în activitatea sportivă de performanţă, au o importanţă covârşitoare în transformarea
personalităţii copilului, întrucât îi schimbă regimul deja format de viaţă. Micul sportiv, începător
în activitatea de performanţă, începe să –şi creeze un nou mod de viaţă” influenţat de obiective
apropiate şi depărtate, care sunt pentru el stimulative, motivaţionale, capabile să-i stârnească
interesul, şi să-i provoace satisfacţie şi bucurie. Atragerea copiilor/tinerilor către sportul de
performanţă este o activitate ce presupune acţiuni specifice, eşalonate în timp, în funcţie de
înţelegerea şi maturizarea psihică.
Proiectarea procesului de antrenament presupune mai întâi elaborarea unei proiectări
centrale şi realizarea unei proiectări specifice.
Înainte de a prezenta etapele proiectării pedagogice în sportul de performanţă se
impune elaborarea unui răspuns la întrebarea „ De ce este nevoie de o proiectare didactică
centrală şi de una specifică?”.
Proiectarea centrală este o proiectare generalizată, elaborată de câtre federaţiile sportive
ce presupune : 1 stabilirea calendarului competiţional (de la cele mai mici categorii la cele mai
avansate) naţional şi internaţional; stabilirea perioadelor de lucru centralizate, stabilirea
obiectivelor de performanţă naţionale şi internaţionale, stabilirea responsabilităţilor pe cluburi şi
antrenori;
Proiectarea specifică este proiectarea realizată de către fiecare antrenor în parte, pentru
sportivii de care răspunde, în funcţie de vârsta şi posibilităţile acestora.
Răspunsul nu este greu de găsit dacă se ţine cont de faptul că direcţia de evoluţie a
performanţelor sportive este trasată de către A.N.S. (Agenţia Naţională de Sport) şi de către
conducerile cluburilor, iar modalitatea şi responsabilitatea de realizare este asigurată de antrenor
71
împreună cu echipa instructivă (medic, psiholog, masor, etc.). O importanţă deosebită în procesul
instructiv educativ, ce determină crearea performanţei sportive, o are asigurarea continuităţii,
fapt ce determină schimbarea comportamentului prin intermediul eforturilor psihice şi fizice. Dar
toate acestea nu se pot îndeplini sau mai precis spus nu se pot realiza decât cu o muncă bine
programată şi planificată a factorilor direcţi responsabili (A.N.S., federaţiile de specialitate,
cluburi, antrenori), care să asigure continuitatea necesară în realizarea transformării umane.
Proiectarea este o activitate specifică antrenorului conştient de scopurile urmărite şi de
necesitatea unei eficienţe maxime în tot ceea ce face. În antrenamentul sportiv, importanţa
proiectării este deosebit de mare, în obţinerea performanţei maxime la data planificată.

5.2. ETAPELE PROIECTĂRII ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Obţinerea performanţei sportive are la bază integrarea componentelor ce asigură


dinamica producerii adaptărilor organismului într-un proces coerent, continuu şi unitar. În acest
sens Jinga, I., şi Negreţ, I. (1982, pag 198), avansează ideea unui aşa zis „algoritm procedural”,
prin intermediul căruia direcţionează procesul instructiv-educativ, algoritm ce îşi găseşte
aplicabilitate şi în antrenamentul sportiv şi care constă în „ ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi
face?, cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut a fost făcut?. Concretizând la antrenamentul sportiv
Colibaba-Evuleţ, 1998, (pag. 117), consideră că procesul de proiectarea didactică, necesită
respectarea a cinci repere ce constituie condiţiile care asigură posibilitatea obţinerii performanţei
sportive:
„a) performanţele maxime realizate până în prezent (cine, când şi cât?) şi prognoza
creşterii lor în perspectivă;
b) condiţiile în care se produc aceste performanţe (resurse cheltuite, disponibilităţi,
organizarea, conducerea şi controlul procesului de producţie etc.);
c) tehnologia şi strategia de producţie utilizată;
e) criteriile de evaluare a calităţii şi eficienţei producţiei realizate”.
Stăpânirea acestor repere permite elaborarea proiectării activităţi, ce presupune, conform
aceluiaşi autor, „parcurgerea riguroasă a etapelor” prezentate în schema nr. 8

72
Obiective prospective propuse
EI

E II Resurse necesare pentru realizarea obiectivelor propuse

E III Strategii de acţionare în stare să realizeze obiectivele propuse

Organizarea şi conducerea procesului de instruire


E IV

EV Evaluarea (controlul) calităţii şi eficienţei procesului de


antrenament

Schema nr. 8 Etapele elaborării proiectului ştiinţific după Colibaba-Evuleţ D, 1998

Realizarea fiecărei etape presupune elaborarea a cel puţin o întrebare şi formularea a cel
puţin un răspuns concret şi analitic.

Etapa I – Stabilirea obiectivelor

Este etapa de previziune şi dimensionare a finalităţilor şi obiectivelor finale, intermediare


şi operaţionale a procesului instructiv-educativ, până la nivelul de bază ce asigură transpunerea
în practică a activităţilor, pentru disciplina/proba sportivă practicată de echipe/sportivi.
Ce sunt obiectivele şi ce reprezintă ele pentru procesul de antrenament?
Obiectivele reprezintă finalităţi ce urmează a fi realizate. Aceste finalităţi pot fi de ordin
cantitativ (cât se lucrează = parametrii volumului de efort), calitativ (cum se lucrează =
parametrii intensităţii efortului) şi evaluativ (ce se obţine = parametrii rezultatului/performanţei).
Metodologia activităţii de producerea performanţei sportive, pe bază de obiective,
desfăşurate cu sportivii se axează pe:
 o cunoaşterea temeinică a trăsăturilor de specificitate a sportivilor, rezultate din
derularea mecanismelor intelectuale, fiziologice, biochimice şi psihologice care
determină modalitatea de mişcare;
 elaborarea unor modele de lucru, care, pornind de la trăsăturile enumerate, să
asigure unitatea, temeinicia şi continuitatea activităţilor de pregătire şi obţinere a
performanţei sportive.

73
O astfel de metodologie are caracter operaţional, anticipativ, constructiv şi formativ.
Altfel spus, sportivul cu aptitudini, pentru un anumit sport, trebuie antrenat permanent, acţionând
în zona proximei dezvoltării şi fiind supus sistematic influenţelor formative, educative.
Plecând de la analiza evoluţiei activităţii de pregătire şi a rezultatelor înregistrate anterior
profesorul/antrenorul, printr-un act de creaţie, proiectează strategia activităţii. Proiectarea
activităţii presupune în primul rând stabilirea obiectivelor privind indicatorii de pregătire şi
obiectivele cu valorile performanţiale. Valorile performanţelor constituie rezultatul adaptărilor
înregistrate de către fiecare sportiv în parte, în funcţie de modalităţile de implicare, de motivaţie
şi de prestaţia depusă, concretizate în timp, distanţă, număr de repetări, scor, greutate etc.
Proiectarea activităţii de pregătire are caracter ciclic/fazic imprimat de succesiunea
zilelor, săptămânilor, lunilor, sezoanelor competiţionale, anilor, ciclurilor olimpice şi contribuie
la realizarea formei sportive şi implicit la realizarea performanţei. Obţinerea performanţei
sportive depinde de intrarea în forma sportivă, considerată ca stare de antrenament a
organismului ce se manifestă prin potenţial fizic, motric şi psihic propice obiectivului propus.
Rezultatul sportiv este produsul unui proces de pregătire, ce urmăreşte îndeplinirea ciclică a unor
obiective şi adaptări interioare, adaptări ce permit efectuarea efortului cu indici ridicaţi de viteză,
forţă, rezistenţă, coordonare, sincronizare, eficienţă.
Colibaba-Evuleţ D, 1998, pag 133, subliniind complexitatea procesului instructiv
educativ specific antrenamentului sportiv sistematizează obiectivele după:
• criteriul comportamental în: „psihice, intelectuale, afective, volitive, trăsături de caracter, de
personalitate şi de atitudini, capacităţi perceptive, psihomotrice, psihosociale, motrice ş.a”.
• criteriul gradului de complexitate şi necesarul de timp spre a fi realizate în: „finale (OF),
intermediare (OI) şi operaţionale (OOp)”.
Obiectivele finale vizează posibilităţile maxime la care pot ajunge sportivii de-a lungul
carierei sportive sau la sfârşitul anului sportiv sau sezon competiţional (macrociclu). Ele
reprezintă pronosticuri, privind procesul de pregătire şi evoluţia performanţei şi constituie
totalitatea acumulărilor cantitative şi calitative realizate de-a lungul timpului ce permit obţinerea
performanţei sportive.
Obiectivele intermediare reprezintă finalităţile stadiale ce contribuie la realizarea
obiectivelor finale. Se stabilesc pentru perioade de timp bine definite; etape de pregătire
(mezociclu) sau cicluri săptămânale (microciclu). Ele vizează atât laturile pregătirii cât şi indicii
performanţiali, vizează fie pregătirea formei sportive, fie manifestarea performanţelor sportive.
Obiectivele operaţionale reprezentate de finalităţile privind procesul instructiv educativ,
realizat în cadrul fiecărei lecţii de antrenament în parte, constau în comportamente cognitive,

74
motrice, afective, estetice şi sociale observabile. Ele reprezintă achiziţii înregistrate la sfârşitul
fiecărei lecţii ce contribuie la formarea personalităţii, la modificarea comportamentului şi la
integrarea sportivului în activitate şi în societate.
Într-o explicaţie eligibilă obiectivele operaţionale constituie temelia ce asigură baza de
susţinere a performanţei sportive iar obiectivele intermediare, ca rezultate cumulative al
obiectivelor operaţionale reprezintă pilonii de susţinere ai obiectivelor finale reprezentate în
esenţa lor prin rezultate sportive măsurabile.
Între aceste trei tipuri de obiective există un raport de subordonare, în care obiectivele
operaţionale reprezintă trepte necesare în construcţia obiectivelor intermediare, care la rândul lor
reprezintă trepte în construirea obiectivelor finale.

Obiective finale

Obiectiv intermediare

Obiective operaţionale

Cognitive Motrice Sociale Afective Estetice

Fig. nr. 5 Eşalonarea şi dependenţa obiectivelor.

Stabilirea concretă a obiectivelor de pregătire şi de performanţă, ca demers ştiinţific în


Obiective finale
realizarea scopului (participarea în competiţii şi obţinerea de rezultate superioare) are o deosebită
- maxime-
importanţă în realizarea finalităţilor, dar şi în derularea optimă a întregului sistem de pregătire.
Ţelul procesului
Obiectiv final de pregătire
Obiectiv sportivă, adică
final de obţinere
Obiectiv final a rezultatului
Obiectivsportiv
final va fi cel de
an I pregătire an II pregătire an III pregătire an pregătire ...n
formare a sportivului prin intermediul cunoaşterii si instruirii motrice, a asimilării informaţiilor şi
deprinderilor de mişcare specifice sportului practicat, a dezvoltării aptitudinilor psihice şi
motrice, dar şiSezon/macrociclul Obiective intermediare
a raporturilor sportiv-performanţă, performanţă-sportiv într-un cadru social.

mezociclu Obiective intermediare

microciclu Obiective intermediare


Plan de lecţie

Obiective operaţionale

cognitive motrice afective estetice sociale


75
Schema nr. 5 Raportarea şi dependenţa obiectivelor la structura antrenamentului.
Cumularea îndeplinirii obiectivele operaţionale (vezi schema nr. 2 ) de la sfârşitul fiecărei
lecţii de antrenament asigură realizarea obiectivelor intermediare specifice microciclului,
mezociclului, macrociclului, care asigură obţinerea obiectivelor finale anuale, şi obţinerea
obiectivelor finale maxime, în funcţie de posibilităţile de evoluţie ale sportivilor.
În macrostructura antrenamentului sportiv, reprezentată de un an competiţional,
performanţa sportivă, ca obiectiv final, este produsă în esenţa ei prin intermediul multitudinii de
obiective intermediare îndeplinite cu ajutorul exerciţiilor fizice structurate în microsecvenţe, ce
se repetă în mod ciclic în cadrul perioadelor de pregătire.

Obţinerea Valorificarea
Pregătirea formei sportive formei sportive Ieşirea
formei sportive din formă

Obiective
intermediare de pregătire de verificare finale refacere
Perioada
pregătitoare precompetiţională competiţională de tranziţie

Schema nr. 6 Raportarea obiectivelor,a formei sportive şi a perioadelor de pregătire la


structura antrenamentului.
Formarea şi obţinerea performanţei sportive, ca obiectiv final, intermediar şi operaţional
este caracteristica esenţială a sportului de performanţă. Performanţa înseamnă obţinerea de valori
eşalonate pe sporturi, ramuri, probe sportive, pe nivele de pregătire, pe vârste, pe sexe. Obţinerea
performanţei sportive necesită stadii speciale de pregătire, este impusă şi produsă de ciclicitatea
competiţiilor, ceea ce presupune şi ciclicitatea proiectării didactice şi inclusiv ciclicitatea
realizării obiectivelor.

Etapa a II-a - stabilirea resurselor pentru realizarea obiectivelor propuse

În etapa a II-a se stabilesc resursele ce contribuie la realizare obiectivelor propuse.


Acestea sunt:
 resurse umane (antrenori, sportivi şi provenienţa lor), necesare desfăşurării
procesului instructiv-educativ:
 resurse de spaţiu reprezentate de locul în care urmează să se desfăşoare
activitatea (bazele sportive amenajate, improvizate în localitatea habituală, la mare,
munte, într-o staţiune etc.);

76
 resurse materiale (număr de materiale şi echipamente sportive necesare, şi felul
acestora);
 resurse temporale necesare realizării fiecărui obiectiv în parte (durata sezonului
competiţional, a perioadelor, a etapelor, a ciclurilor de pregătire, a lecţiilor, a
cantonamentelor şi semicantonamentelor, a abordării unui anumit aspect/temă într-o
oră), strategiile de abordare a procesului instructiv-educativ;
 resurse financiare necesare ce poate asigura cheltuielile cu închirierea spaţiilor,
plata utilităţilor, a personalului de pregătire şi adiacent, a materialului şi a
echipamentului sportiv etc.;
 controlul medical periodic şi asistenţa medicală permanentă;
 resurse medicamentoase (vitamine, susţinătoare de efort etc.) necesare realizării
efortului şi refacerii;
 resurse de conţinut (cunoştinţe, deprinderi şi priceperi, aptitudini psihomotrice
ce urmează a fi abordate);
Stabilirea şi alegerea acestor resurse se va face în concordanţă cu obiectivele prefigurate,
în funcţie de vârsta, valoarea sportivilor, în funcţie de stadiile de pregătire, dar şi în funcţie de
posibilităţile clubului/federaţiei.

Etapa a III-a – stabilirea strategiei de realizare a obiectivele propuse

Obiectivele de performanţă sunt reprezentate de locuri, de rezultate şi sunt realizate


având la bază proiectarea activităţilor în funcţie de calendarul competiţional. Realizarea
obiectivelor este influenţată de încărcătura fizică şi psihică la care este supus sportivul pe
parcursul etapelor prin intermediul metodelor, principiilor, mijloacelor şi materialelor folosite.
Metodele de instruire se aleg în funcţie de vârsta sportivilor, de nivelul lor de pregătire,
de obiectivele operaţionale, de conţinuturile abordate. Alegerea metodelor, în scopul formării
performanţelor presupune, cunoaşterea posibilităţilor informative şi formative a fiecărei metode
de antrenament în parte, metode ce ajută la înţelegerea activităţilor care urmează a fi învăţate, la
însuşirea tehnicilor de execuţie, ori la educarea/dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice în funcţie
de particularităţile sportivilor. Respectarea principiilor ce stau la baza procesului de
antrenament, concomitent cu selecţionarea celor mai potrivite mijloace (sisteme de acţionare )
produce cele mai reale şi eficiente conexiuni şi efecte ce duc la adaptări specifice, necesare
formării performanţei. În ceea ce priveşte mijloacele de antrenament, în alegerea acestora se va
ţine cont de aptitudinile psiohomotrice ce caracterizează sportul/proba sportivă. Nu se planifică

77
alergare pe teren variat pentru probele de aruncări, de sărituri, de haltere, de badminton, sau
haltere pentru alergătorii de maraton ori pentru gimnastele de la ritmică modernă etc.
Materialele didactice sunt selecţionate în funcţie de vârsta şi posibilităţile sportivilor pe de o
parte, şi în funcţie de caracteristicile sportului şi posibilităţile financiare pe de altă parte.
Această etapă se concretizează în activitatea de conturare a strategiilor didactice şi de
încadrare a conţinuturilor şi mijloacelor, într-o structură ce corespunde documentului de
planificare întocmit (plan anual de antrenament/macrociclu, plan de etapă/mezociclu, ciclu
săptămânal/microciclu, planul de lecţie).

Strategia de realizare a obiectivelor

Metode de Mijloace de instruire Materiale didactice


Principii de instruire
instruire

Fig. nr. 6 Strategia de realizare a obiectivelor de performanţă

Etapa a IV-a - organizarea şi conducerea procesului de antrenament

Desfăşurarea procesului de antrenament necesită, în cazul mai multor sportivi sau a unuia
singur şi organizarea în timpul exersării , şi conducerea lecţiei.
Organizarea şi dirijarea grupului de sportivi, este influenţată de numărul acestora, de
tematica abordată, de spaţiul în care se desfăşoară, de numărul de materiale didactice. O dată cu
transmiterea informaţiilor privind sarcinile de execuţie, antrenorul/profesorul transmite şi
informaţii cu privire la organizarea şi dirijare grupului de sportivi în toate momentele lecţiei. De
obicei, în antrenamentul sportiv se lucrează pe perechi, pe grupe sau individual, în funcţie de
caracteristicile sportului/probei sportive şi de modalitatea de disputare a competiţiei. În cazul în
care se lucrează pe perechi sau grupe, o condiţie esenţială a formării acestora este de a fi cât mai
omogene. Omogenitatea asigură posibilitatea de a lucra la valorile maxime, dar şi de a organiza
în orice moment întreceri, minicompetiţii şi competiţii. Alcătuirea perechilor, grupelor necesită o
bună cunoaştere a valorii, a nivelului, a tipului de comportament, a capacităţilor de înţelegere,
asimilare, adaptare, cooperare şi progres, a posibilităţilor de evoluţie şi de colaborare.
Conducerea lecţiei de antrenament presupune din partea antrenorului/profesorului
realizarea acţiunilor de transmitere a informaţiilor, de observare, de apreciere, de creare, de

78
manevrare şi de conducere, de comandă şi de plasament faţă de sportivi. Dezvoltarea
aptitudinilor psihomotrice, formarea priceperilor şi obişnuinţelor constituie un proces lent şi
invizibil prin intermediul căruia ia naştere performanţa sportivă ca rezultat al antrenamentului.
Transmiterea informaţiilor (prin explicaţii, descrieri, indicaţii etc.) privind deprinderile motrice
ale cerinţelor, regulilor ce trebuie respectate sau urmate, se face prin modalităţi diferite şi
formează o bună percepere şi înţelegere concomitent cu formarea motivaţiei şi interesului pentru
practicarea sportului de performanţă.
Observarea/urmărirea cu privirea a execuţiilor sportivilor permite descoperirea greşelilor
şi implicit a modalităţilor de intervenţie. Important pentru fiecare antrenor este formarea
capacităţii de a urmării cu atenţie mişcarea, a memora şi analiza execuţia, a descoperi abaterile
intenţionate sau neintenţionate pentru a putea formula corecturile şi indicaţiile metodice
necesare. Sesizarea şi corectarea greşelilor se realizează prin modalităţi multiple: prin reluarea
demonstraţiei subliniindu-se momentele esenţiale în executarea actului motric, şi prin executarea
mişcărilor şi imitarea greşelilor comise de sportivi pentru a fi percepute, înţelese. De asemenea
se face şi prin folosirea unor exerciţii suplimentare, a unor reglatori metodici (ca : semnale
auditive, vizuale pentru a marca anumite momente importante ale execuţiei, prin folosirea
ajutorului şi asigurării date de antrenor/profesor sau colegi.
Aprecierea execuţiei sportivilor prin calificative, laudă, apreciere şi dezapreciere
comparativă, va ajuta în mod substanţial la însuşirea mişcărilor şi eliminarea greşelilor.
Crearea condiţiilor de aplicare a elementelor însuşite în activităţi globale şi de întrecere,
(parcursuri aplicative, jocuri, combinaţii de elemente, procedee tehnice, probe) dă posibilitatea
consolidării şi perfecţionării deprinderilor motrice, formării capacităţii de generalizare şi de
afirmare.
Manevrarea sau dirijarea acţiunii sportivilor se realizează prin intermediul exerciţiilor de
front şi formaţii, se pot face la comandă sau liber. Se recomandă ca încă de la începutul integrării
în activitatea sportivă de performanţă să se formeze capacitatea de autoorganizare şi
autoconducere, prin implicarea sportivilor în conducerea exerciţiilor, organizarea echipelor,
arbitraj, ţinerea scorului, conducerea activităţii unei grupe.
Comanda folosită în scopul angrenării grupului sau sportivului în efectuarea acţiunilor
dirijate este energică, clară, fermă, mobilizatoare, dar plăcută şi se adaptează în funcţie de
condiţiile în care se desfăşoară activitatea. Tonul, ca şi întreaga atitudine a antrenorului sau
profesorului, trebuie să fie vioi, dinamic, optimist, vesel, prietenos să creeze sportivilor plăcerea
execuţiei. Comanda are o parte pregătitoare, care „pregăteşte sau atenţionează asupra execuţiei
numită şi prevestitoare şi una decizională, care “ordonă execuţia numită şi săvârşitoare.

79
Alături de comandă, modulaţia vocii înlătură monotonia. Atitudinea corectă, voiciunea,
buna dispoziţie, afişată de antrenor/profesor, trezeşte interesul, motivaţia sportivilor şi plăcerea
de lucru. Plasamentul antrenorului/profesorulu, pe parcursul întregii lecţii de antrenament va fi
astfel încât să supravegheze toate acţiunile, să fie văzut şi auzit de sportivi. În afara aspectelor
prezentate o mare importanţă în buna desfăşurare a antrenamentului o are privirea ce trebuie să
cuprindă tot grupul, dar şi ţinuta, care din punct de vedere vestimentar, corporal şi
comportamental trebuie să fie ireproşabilă. Un antrenor/profesor bun, de valoare este un exemplu
pentru sportivii săi, trebuie să dea dovadă de educaţie şi bună creştere, să creeze pe parcursul
antrenamentelor o atmosferă plăcută, deschisă, să respecte sportivii, să colaboreze cu ei şi
totodată să manifeste exigenţă.

Etapa a V-a - evaluarea (controlul) calităţii şi eficienţei procesului de antrenament

Această etapă presupune stabilirea strategiilor de evaluare prin consemnarea datelor, a


modalităţii de evaluare, a indicatorilor urmăriţi, a modalităţii de înregistrare a evaluării. Specifică
sportului de performanţă este pe de o parte evaluarea procesului de pregătire, pe de altă parte
evaluarea performanţelor ca rezultat al progreselor, acumulărilor şi adaptărilor înregistrate. Aşa
cum sublinia Cârstea, Gh., în 2000, evaluarea reprezintă o „componentă stabilă a oricărui proces
instructiv-educativ şi se realizează cu rigoare numai pe temeiul obiectivelor propuse, care pot
constitui în acelaşi timp repere pentru autoevaluare”. Antrenorul are posibilitate de a aprecia
implicarea sportivului în antrenament numai după raportarea la îndeplinirea obiectivelor propuse.
R., EBEL, citat de V., De Landsheere şi G., De Landsheere, 1979, afirmă că „atunci când
cineva consideră că educaţia poate conduce la obţinerea unui produs important, trebuie verificată
maniera în care acesta a fost definit. În cazul în care este posibilă definirea în termeni
operaţionali, înseamnă că produsul este măsurabil”. Indiferent de natura obiectivului fie el de
performanţă, fie el de indicatori de pregătire (kilometri, secunde, kilograme, număr de repetări),
sportivii ce au urmat o instruire în vederea îndeplinirii acestuia şi au ajuns la o finalitate vor avea
o performanţă diferită de a altor sportivii.
Evaluarea, în antrenamentul sportiv, este concentrată pe elaborarea unui sistem de
metode şi tehnici de evaluare, care să fie în concordanţă cu obiectivele şi conţinuturile fixate.

5.3. METODOLOGIA PROIECTĂRII ANTRENAMENTULUI

5.3.1. Consideraţii privind proiectarea antrenamentului

80
Se cunoaşte din experienţă că proiectarea antrenamentului este o previzionare a activităţii
de pregătire şi a rezultatelor competiţionale, o dezvoltare graduală a modului de înţelegere a
antrenamentului sportiv. Proiectarea antrenamentului sportiv nu are înţelesul restrictiv din
economie, administraţie, ea presupune răspunderea directă a antrenorului/profesorului privind
programarea eşalonarea acţiunilor, inovarea şi crearea situaţiilor necesare obţinerii rezultatelor
sportive.
Realizarea proiectării propriu-zise reprezintă conceperea de „modele de pregătire”, ce
constau în aşternerea pe hârtie a tuturor aspectelor componente şi reprezentarea grafică sau
liniară a activităţii ce urmează să se desfăşoare pe parcursul unei macrostructuri reprezentată de
un an de pregătire, de un sezon competiţional, a unei mezostructuri reprezentată de o etapă de
pregătire sau un ciclu săptămânal, sau a unei microstructuri reprezentată de lecţii de antrenament.
Proiectarea activităţii de pregătire a performanţei sportive, prin elaborarea de modele, este
un act de creaţie care, alături de o predare stimulativă, o învăţare cointeresată şi o evaluare
corectă, contribuie la formarea şi schimbarea comportamentelor umane, la formarea unor
personalităţi sportive ce ştiu să învingă greutăţile şi să se descurce în viaţă. Este o activitate
realizată de către fiecare profesor/antrenor în parte în funcţie de sportivul, grupa de sportivi
echipa pe care o conduce, în conformitate cu cerinţele şi obiectivele clubului sau ale federaţiei.
Eşalonarea procesului de antrenament, prin integrarea elementelor sale componente într-un
proces coerent ce poate să asigure unitatea performanţială, este un proces nu numai de
construcţie ci şi un proces de concepţie în care sunt prezentate într-o succesiune raţională
interacţiunile diferitelor conţinuturi legate de practica propriu-zisă şi de fazele dezvoltării sale
structurate pe durate periodice de timp. În cadrul acestor durate de timp, organizarea
antrenamentului este structurată pe unităţi de instruire înlănţuite, în cadrul cărora se urmăreşte
realizarea adaptărilor prin alternarea fazelor de lucru intens cu faze de refacere obligatorie.
Procesul de pregătire a sportivilor, indiferent de vârstă şi nivel, este o problemă de lungă durată,
în care cerinţele de creştere a încărcăturii constituie trepte de creştere şi de obţinere a
performanţei sportive ce se sprijină pe legităţile (fiziologice, biochimice, psihologice, mecanice)
dezvoltării umane.
Profesorul/antrenorul elaborează documentele de proiectare reprezentate de modelele ce
asigură continuitatea desfăşurării procesului instructiv-educativ şi îndeplinirea obiectivelor de
pregătire şi de performanţă, pentru fiecare sportiv şi grupă, în parte. Elaborarea documentelor, ca
acte de concepţie specifice fiecărui sport, probă sportivă, sportiv, grupă sau echipă, necesită
respectarea şi îmbinarea într-o ordine logică a componentelor procesului de antrenament. Aceste
componente vizează: pregătirea fizică generală şi specifică şi, implicit, nivelul de dezvoltare al

81
aptitudinilor psihomotrice, pregătire tehnică ca şi nivelul de tehnică generală şi specifică,
pregătire psihologică şi implicit nivelul de rezistenţă la efort, stres şi emoţii, şi pregătire tactică
şi capacitatea de înţelegere a rezolvării execuţiilor în funcţie de situaţiile apărute. Toate sunt
posibile doar prin respectarea unui anumit raport dintre volum, intensitate şi complexitate în
funcţie de perioada, etapa, ciclul săptămânal de pregătire. Fiecare componentă este prevăzută în
toate documentele de proiectare, într-o cantitate mai mare sau mai mică.
Aşa cum subliniază A. Dragnea, 1996, pag 295, „structura antrenamentului sportiv este
determinată în mare măsură de principiile ce stau la baza sa: caracterul ciclic; continuitatea;
dinamica efortului; relaţia dintre pregătirea generală şi specifică etc.”. Proiectarea activităţii de
performanţă, ca şi desfăşurarea însăşi a activităţii, indiferent pentru ce nivel şi valoare se
concepe, are caracter ciclic. Ea se repetă pe trepte cantitative şi calitative superioare atât în
structura de concepere, cât şi în structura de acţionare, de solicitare. În principal, ciclul de
obţinere a performanţei sportive este împărţit în patru perioade de pregătire (pregătitoare,
precompetiţională, competiţională, de tranziţie), însă în ultimele decenii sezonul competiţional s-
s-a mărit ca durată de timp sau s-a scindat în două sau mai multe etape competiţionale compacte,
ceea ce ar impune reluarea perioadelor de pregătire.
Conform concepţiei lui Matveev, N., considerat ca iniţiatorul structurării antrenamentului
sportiv, citat de Manno, R., 1992, „o perioadă de şase luni constituie minimum suficient pentru a
ajunge la o stare de formă. Nişte faze mai scurte nu sunt decât rareori posibile, trebuind mai
degrabă să fie considerate ca efectele menţinerii formei sportive”. Deci proiectarea
antrenamentului sportiv, se realizează ţinând cont de reperele temporale ciclice, idee susţinută şi
de Dragnea, A., care consemnează că „ziua, săptămâna, luna, etc., pot fi luate ca repere
structurale în constituirea antrenamentului pe lecţii, microcicluri, mezocicluri,şi macrocicluri,
deoarece se suprapun pe ritmurile de viaţă ale omului, la care acesta s-a adaptat de mii de ani”.
Dubla periodizare impune împărţirea, programarea şi reluarea obiectivelor instrucţionale şi de
performanţă după şase luni.

5.3.2. Periodizarea antrenamentului

Proiectarea antrenamentului sportiv, indiferent că se adresează unui începător sau sportiv


de performanţă, indiferent că se adresează unui sport individual, unui joc sportiv, unui sport cu
adversar, va ţine cont de faptul că obţinerea performanţei sportive se bazează pe o metodologie
standard ce presupune succesiunea celor patru perioade de pregătire (pregătitoare,
precompetiţională, competiţională şi de refacere/tranziţie). Achim, St., 2002, pag. 51, scoate în

82
evidenţă faptul că în graficul planului anual de pregătire „eşalonarea gândirii creatoare a
antrenorului de a distribui cât mai judicios toţi factorii planificării” ţine cont de perioadele de
pregătire, stabilite în funcţie de calendarul competiţional şi nivelul de pregătire sau nivelul de
performanţă în care se înscrie sportivul. Fiecare perioadă are durată (tabelul nr. 4 ) şi obiective
diferite, în funcţie de calendarul competiţional specific probei/sportului.
Perioada pregătitoare este mai lungă şi hotărâtoare şi are ca obiectiv realizarea unei
solide pregătiri fizice de bază. Acest lucru se obţine prin proiectarea unui volum mare de lucru în
scopul dezvoltării aptitudinilor psihomotrice şi învăţării/consolidării tehnicii de execuţie
specifice sportului. Alegerea mijloacelor va ţine cont de contribuţia acestora la educarea
aptitudinilor psihomotrice şi a calităţilor morale şi de voinţă dominante sportului, probei sportive
practicate. Durata acesteia este între 6-8 săptămâni la jocuri sportive şi de 10-12 săptămâni la
sporturi individuale.
Perioada precompetiţională durează de 2-3 săptămâni la jocurile sportive şi are ca
obiectiv participarea la competiţiile amicale, de verificare în scopul consolidării coeziunii tactice
dintre jucători şi de şlefuire a unor elemente/procedee tehnice de joc, iar la sporturile individuale
durează 4-6 săptămâni şi are ca obiectiv adaptarea la eforturi cu intensitate mare şi maximă cu un
volum în descreştere uşoară.
Perioada competiţională are o durată diferită şi depinde de calendarul competiţional
specific fiecărui sport, fiecărei categorii de vârstă şi are ca obiectiv obţinerea formei sportive
care să permită realizarea rezultatelor. La jocurile sportive durata perioadei competiţionale se
întinde pe durata turului şi returului şi are ca obiectiv menţinerea formei sportive pe toată
perioada, iar la sporturile individuale are ca obiectiv obţinerea formei sportive la o dată fixă cu o
durată de 7-20 zile.
Tabelul nr. 4
Tipul de spor Durata
pregătitoare precompetiţională competiţională tranziţie
Jocuri sportive 6-8 săptămâni 2 - 3 săptămâni 2-12 săptămâni 1-2 săptămâni
Sporturi 10-12 săptămâni 4 - 6 săptămâni 1-3 săptămâni 1-3 săptămâni
individuale

5.3.3. Documentele proiectării antrenamentului sportiv

În cadrul documentelor ce stau la baza desfăşurării procesului de realizare a performanţei


sportive se disting:
- planul anual de pregătire sau macrociclul de pregătire;

83
- planul de etapă sau mezociclul;
- ciclul săptămânal sau microciclul;
- proiectul de lecţie.

Plan anual de pregătire


(macrociclu)

Plan de etapă
(mezociclu)

Ciclu săptămânal
(microciclu)

Plrioect de lecţi

Fig. nr. 4 Strategia de ierarhizare a documentelor de proiectare

În cadrul procesului de pregătire si valorificare a performanţei sportive, în lecţia de


antrenament se urmăreşte obţinerea obiectivelor operaţionale ce contribuie la realizarea
obiectivelor intermediare specifice microciclurilor şi mezociclurilor, care la rândul lor contribuie
la obţinerea obiectivelor finale.
Elaborarea modelului de pregătire, reprezentat fie de macro, mezo sau microciclu
presupune respectarea unor „elemente de construcţie” concretizate în:
• set de informaţii privind: dezvoltarea antropometrică, aptitudinală, funcţională a
sportivului/grupei/echipei;
• set de informaţii privind nivelul de pregătire fizică şi motrică a sportivului/grupei/echipei;
• set de informaţii privind evoluţia performanţelor individuale şi de echipă;
• set de informaţii privind calendarul competiţional;
• set de informaţii privind condiţiile materiale şi financiare etc.
Elementele construirii modelului de pregătire, fără a strica „şablonul central” au variaţii
multiple în funcţie de modul în care acesta contribuie la producerea adaptărilor sportivilor, dar şi
în funcţie de modul de gândire al fiecărui antrenor. Aceleaşi elemente de construcţie sunt folosite
în fiecare model, dar se diferenţiază prin mărime, calitate, complexitate, mod de abordare în
funcţie de caracteristicile şi personalitatea sportivilor.
Informaţiile constituie o necesitate obligatorie pentru elaborarea proiectării
antrenamentului. Programarea, luarea unor decizii, conducerea, evaluarea, reglementarea în mod

84
logic şi sistematic a antrenamentului, depinde de acurateţea şi complexitatea informaţiilor. În
practică, antrenamentul nu există în afara sportivului, este un produs al acestuia, prin urmare
elementele de construcţie sunt subordonate posibilităţilor de adaptare şi evoluţie ale sportivilor.
Capacităţile potenţiale ale sportivului/ilor, greu de evaluat, influenţează scopurile performanţei,
dar şi modalitatea de atingere a acestora. Prefigurarea pregătirii sportivilor este influenţată de
bagajul ereditar, de nivelul de performanţă, de influenţele mediului social, de posibilităţile
materiale. Dacă factorii ereditari limitează procesul de realizare a performanţei sportive, calitatea
antrenamentului va determina dezvoltarea performanţei la limitele posibilităţilor. Proiectarea este
o activitate cu grad mare de complexitate ce este influenţată de o multitudine de variabile
reprezentate de perioada de timp pentru care se întocmeşte, de componentele procesului de
pregătire, de calendarul competiţional, de locul de desfăşurare, de caracteristicile sportivului şi
sportului şi nu în ultimul rând de nivelul de pregătire şi de creaţie al antrenorului.

5.3.3.1. Planul anual de pregătire / Macrociclul

Planul anual de pregătire sau macrociclu cuprinde toate componentele de instruire şi este
conceput pe un an/sezon competiţional pentru sporturile individuale şi pentru o jumătate de an
pentru jocurile sportive ce cuprind competiţii ce se desfăşoară tur, retur. Are formă grafică sau
descriptivă, se realizează pentru fiecare sportiv, grupă, echipă în parte şi reprezintă oglinda
activităţii de predare – învăţare - valorificare ce urmează să se desfăşoare pe parcursul unui an
sau sezon sportiv, dar şi strategia de formare a performanţei sportive. În macrocilu sunt
eşalonate: conţinuturilor cifrice ce urmează a fi abordate pe perioadele de pregătire, evaluările
intermediare, competiţiile, locurile de pregătire şi datele de susţinere a controalelor medicale. În
cadrul unui macrociclu, dezvoltarea capacităţilor sportivilor este orientată şi dirijată pe perioade
distincte de instruire: perioada pregătitoare, precompetiţională, competiţională şi de tranziţie.
Durata unui macrociclu se poate întinde de la 3- 4 luni (în cadrul mai multor sezoane
competiţionale într-un an sau în cadrul pregătirii începătorilor) până la un an. În cadrul primei
etape a perioadei pregătitoare în macrociclul reprezentat de planul anual de pregătire sau planul
de pregătire pentru un sezon competiţional, instruirea este orientată spre realizarea unei pregătiri
fizice generale, iar în etapa a doua spre pregătirea fizică specifică, ca în perioada
precompetiţională să urmărească realizarea pregătirii fizice specifice şi asigurarea unui nivel
ridicat al capacităţii de obţinere a rezultatelor de valoare şi în perioada competiţională să fie
direcţionată spre obţinerea formei şi performanţelor sportive.
Conceperea proiectării anuale a pregătirii în vederea producerii performanţei sportive
presupune respectarea următoarelor cerinţe:

85
• stabilirea obiectivelor finale şi intermediare performanţiale pentru fiecare an/sezon
competiţional în parte, în funcţie de condiţiile financiare, materiale, geografice, de tradiţie şi de
nivel/stadiu de pregătire;
• eşalonarea conţinuturilor pentru realizarea obiectivelor prin delimitarea în mod cifric
a unităţilor de instruire pentru pregătirea fizică (viteză, forţă, rezistenţă, coordonare), tehnică,
tactică, psihologică şi competiţională. Eşalonarea cifrică a rapoartelor conţinuturilor nu
demonstrează şi corelaţia strânsă dintre acestea, care de fapt nu fac altceva decât să dirijeze
pregătirea spre obţinerea formei sportive şi deci a performanţei sportive;
• stabilirea timpului real necesar pentru realizarea obiectivelor şi a ritmului de abordare
a tematicilor de instruire, corelând numărul de ore de antrenament planificat pentru anul/sezonul
respectiv cu numărul orelor alocat pentru fiecare unitate de instruire sau obiectiv în parte;
• împărţirea numărului total de ore pe tipurile unităţilor de instruire: pentru pregătirea
fizică (viteză, forţă, rezistenţă, coordonare), tehnică, tactică, psihologică, competiţională,
evaluare etc. Eşalonarea anuală a unităţilor de instruire constă într-o prezentare generală a
modalităţii de realizare a procesului instructiv-educativ pe parcursul unui an/sezon
competiţional. Această prezentare generală este influenţată de caracteristicile sportului şi de
faptul că antrenamentul sportiv are ca obiectiv principal procesul de miximizare a posibilităţilor
de reacţie, execuţie, implicare, progres al sportivului/lor pe perioada anului respectiv.
• Dragnea A, 1996, pag 302, susţinând ideile prezentate de Berger , J., şi Minow, H.,
1987, consideră că elaborarea macrociclului de antrenament trebuie să respecte următoarele
reguli:
”1. efortul de antrenament trebuie să se desfăşoare după o dinamică ascendentă de la începutul
macrociclului şi să culmineze cu ultima competiţie de mare amploare a calendarului
competiţional;
2. asigurarea continuităţii antrenamentului prin trecerea de la eforturile relativ extensive la cele
relativ intensive;
3. asigurarea în mezocicluri a refacerii capacităţii de efort care să favorizeze trecerea la o treaptă
superioară de adaptare;
4. asigurarea unei relaţii optime în structura antrenamentului şi calendarului competiţional;
5. în cadrul macrociclului trebuie să se concretizeze întreaga gamă de principii, cerinţe şi
caracteristici ale adaptării”.
Aproape în toate sporturile s-a adoptat două sezoane competiţionale, ceea ce presupune o
proiectare de ansamblu a anului sportiv şi o proiectare ce urmăreşte abordarea sezonului
competiţional.

86
Planul anual de pregătire este structurat pe două părţi:
 prima parte cuprinde date de identificare cu privire la:
 denumirea: Plan anual de pregătire
 clubul/unitatea de performanţă;
 numele şi prenumele profesorului/antrenorului;
 numele prenumele sportivului /sportivilor /echipei;
 proba/disciplina sportivă;
 obiectivele performanţiale planificate, realizate anterior şi cele pentru viitor;
 locul/zona geografică in care se desfăşoară activitatea;
 condiţii materiale specifice.
 o parte sub formă grafică ce cuprinde date de referinţă, structurate astfel:
 pe verticală: conţinuturile, indicatorii de instruire ce urmează a fi abordate, perioada de
cantonament, locul pregătirii, datele competiţiilor ale probelor de control şi ale
controlului medical;
 pe orizontală: perioadele de pregătire (pregătitoare, precompetiţională, competiţională,
de refacere), lunile (sept., oct., nov., dec., ian., feb., mart., mai, iun., iul., aug., sept.) ,
etapele de pregătire (1, 2, 3, ……52).
Planul anual de pregătire poate fi structurat în funcţie de caracteristicile sportului de
vârsta sportivului, de sistemul competiţional (pe un singur sezon competiţional, pe două sezoane
competiţionale sau pe trei sezoane competiţionale). În ultimii ani, datorită înmulţirii numărului
de competiţii, tot mai des au apărut abordarea pregătirii cu două şi trei sezoane competiţionale.
Nu există modele de proiectare a activităţii sportive de performanţă general valabile
pentru toate sporturile, întrucât între sporturi există deosebiri distincte. Pentru proiectarea
antrenamentului sportiv, din sporturile individuale, cu un sistem competiţional bine definit,
structurat pe unu, două sau trei sezoane competiţionale, planul anual prezentat poate fi considerat
un model. Pentru jocurile sportive în care sezonul competiţional se întinde pe o perioadă lungă
de timp, durata perioadei pregătitoare este mai scurtă, se folosesc alte modele. Verchoşanschi, I.,
1982, bazându-se pe cunoaşterea aprofundată a procesului de adaptare subliniază faptul că
abordarea elementelor ce susţin realizarea performanţei sportive în etape succesive este mai
eficientă comparativ cu abordarea în paralel.
Un plan de pregătire anual este conceput diferit, el poate arăta ca model din tabelul nr. 6.

87
Tabelul nr. 4

Plan anual de pregătire – ATLETISM viteză


Clubul/unitatea de performanţă: … Anul competiţional Obiectivele de performanţă anterioare ………….., Obiectivele de
Numele prenumele sportivului /sportivilor /echipei: …
Numele şi prenumele profesorului/antrenorului: … performanţă planificate: …
Locul/zona geografică in care se desfăşoară activitatea: … Condiţii materiale specifice: …
Proba/disciplina sportivă: 100/200 m

Perioadele Pregătitoare Precompetiţională Competiţională Refacere Pregătitoare Precompetiţională Competiţională


Lunile Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August R
Etapa de 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52
pregătire
Nr.antrenamente 5 6 10 12 12 12 12 12 12 12 12 12 12 12 12 5 10 6 10 6 10 8 6 8 6 5 6 3 3 3 6 8 10 12 12 10 12 12 10 6 8 6 8 6 9 6 9 6 9 5 6 6
Poderea
pregătirii
Pregătire fizică

V 80% 25% 30% 15% 25% 30%


Conţinuturi

F 15 % 10% 25% 19 % 10%


R 12% 10 % 25% 18% 10 %
C 10% 10% 15% 10% 10%

Tehnică 15% 20% 25% 15% 2% 25%


Tactică 2% 3% 5% 2% 3% 5%
Psihologică 3% 5% 10% 3% 5% 10%
Volum
Indicatorii

intensitate
Formă sp.

Cantonament 14 3 13 2
Semicantonm. 2 11 8
Locul pregătirii Bacău Slănic Moldova Piatra Arsă Bacău Bucureşti Felix Slănic Moldova Piatra Arsă Bacău Buc. Felix
Compet. verif.

Compet. verif.

Compet. verif.

Compet. verif.

Compet. verif.

Compet. verif.

Compet. verif.

Compet. verif.
Compet. verif.
Compet. verif.

Camp. naţ.
Compet. verif.

Compet. verif.

Compet. verif.

Compet. verif.

Camp. naţ.
Nr = 16
C ompetiţii

100 m

Probe de concurs 2 2 2 3 2 3 2 2 3 3 3 3 3 3 2 2
Probe de control X X X X X X X X X X X X
Control medical X X X X

88
5.3.3.2. Plan de etapă / Mezociclul

Planul de etapă denumit şi mezociclu este un plan intermediar în care se urmăreşte


realizarea unor obiective intermediare subordonate obiectivelor finale şi presupune proiectarea
activităţii de instruire pe o perioadă de 2-6 săptămâni. În realizarea proiectării mezociclului,
orientarea instruirii se supune respectarea cerinţelor ce stau la baza antrenamentului privind
încărcătura de lucru (creşterea continuă a volumului general pe tot parcursul anului, creşterea
relativă a volumului specific în raport cu volumul general, creşterea progresivă a intensităţii,
îmbunătăţirea permanent a tehnicii de execuţie). Ţinând cont de faptul că supracompensarea
(starea ce se manifestă prin ridicarea potenţialului de lucru), evidenţiată prin progrese se
manifestă după 3-6 săptămâni, mezociclu reprezintă unitatea structurală de bază a pregătirii
sportivilor.
Un mezociclu este format din 3-6 microcicluri, care, pe parcursul macrociclului cresc ca
durată şi număr de antrenamente ceea ce determină creşterea intensităţii şi volumului efortului.
În funcţie sportiv şi de specificul sportului se folosesc mai multe scheme de alternare a
încărcăturii cu relaxarea în cadrul mezociclului:
• o săptămână de creştere cu una de relaxare;
• 2 săptămâni de creştere cu una de relaxare ;
• 3 săptămâni de creştere cu una de relaxare;
• 4 săptămâni de creştere cu una de relaxare;
• 5 săptămâni de creştere cu una de relaxare;

100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
70 70 80 80
80 80 40 40 60 60
60 60 40 40 20 20 40 40

20 20 30 30 20 20 20 20 20
10 10

Fig. nr. 5 Organizarea unui mezociclu de 2, 3, 4, 5 şi 6 săptămâni cu variaţia încărcăturii.

Un mezociclu se compune din 15, 30, 38 de lecţii, în funcţie de specificul disciplinei


/probei sportive, în funcţie de nivel de pregătire şi nu în ultimul rând de perioada de pregătire.
Mezociclul este unitatea structurală în care organismul este supus unui anumit nivel de solicitare,
ceea ce asigură procesul de adaptare necesar. Mezociclul este considerat substructura crucială în
direcţionarea antrenamentului. Aşa cum subliniază şi A. Dragnea, în 1996, pag 303, „se cunosc

89
următoarele tipuri de mezocicluri: de acomodare; de bază; pregătitoare şi de control;
precompetiţionale; competiţionale şi de refacere”, tipuri ce depind în mare măsură de perioada
de pregătire şi sistemul competiţional specific.
Succesiunea mezociclurilor într-un sezon sau an competiţional respectă orientarea
metodologică prezentată în schema nr. 7.

competiţionale

precompetiţionale
pregătitoare şi
de control de refacere
de bază
de acomodare
Schema nr. 7 Dinamica mezociclurior în interiorul unui macrociclu

Într-un macrociclu, mezociclurile se succed având sarcini şi obiective diferite, dar care se
bazează pe cele anterioare şi vizează pe cele viitoare:
 mezociclul de acomodare durează 1- 2 săptămâni în care se pune accent pe
acomodarea organismului cu efortul după o perioadă de refacere;
 mezociclul de pregătire fizică de bază durează 3-6 săptămâni şi se caracterizează
prin creşterea progresivă a volumului, intensităţii şi complexităţii, se pune accent
pe acumulările cantitative;
 mezociclul de pregătire fizică specifică în care se intensifică pregătirea tehnică cu
intensitate ridicată, exerciţiile capătă caracter competiţional şi de verificare a
acumulărilor înregistrate, durează 2-6 săptămâni şi începe transformarea
acumulărilor cantitative în acumulări calitative;
 mezociclul precompetiţional care durează 3-4 săptămâni şi se caracterizează prin
solicitări de intensitate maximă cu participare la competiţii de verificare,
competiţii de calificare, competiţii de obţinere de puncte sau baremuri de
calificare, se pune accent pe transformările calitative şi pregătirea competiţională,
se verifică tactica de concurs şi manifestarea psihică;

90
 mezociclu competiţional durează, în funcţie de disciplina sportivă, de la 3-4 la 9-
10 săptămâni, uneori chiar mai mult, se caracterizează prin alternarea eforturilor de intensitate
maximă cu cele de refacere totală. În această etapă de timp se urmăreşte realizarea formei
sportive şi obţinerea rezultatelor de valoare, îndeplinirea obiectivelor de performanţă, ca
valorificare a tuturor acumulărilor. Această etapă de lucru se caracterizează în general prin
eforturi de intensitate mare şi maximă. În sporturile, în care rezultatele sunt influenţate de
capacitatea de rezistenţă, volumul de lucru se va menţine la un nivel mediu, iar în sporturile
explozive, de viteză şi forţă-viteză va scădea moderat, astfel încât să se menţină nivelul de
pregătire fizică generală şi specifică dobândit care să asigure manifestarea formei sportive pe
perioada competiţională. Mezociclu competiţional este mezociclul în care perfecţionarea tehnicii
de execuţie se realizează cu intensităţi maxime, iar participarea în competiţii este influenţată de
solicitarea şi de posibilităţile de refacere a fiecărui sportiv în parte.
Durata mezociclurilor şi succesiunea acestora depinde de caracteristicile sportului, de
sistemul competiţional şi de posibilităţile de adaptare şi evoluţie ale sportivului.

5.3.3.3. Ciclul săptămânal de pregătire / Microciclul

Ciclul săptămânal sau microciclul de antrenament, denumit astfel datorită faptului că de


cele mai multe ori durează o săptămână, reprezintă una din unităţile structurale ale
antrenamentului. Există şi cazuri în care durata este mai scurtă de 7 zile, atunci când competiţiile
se programează de două ori pe săptămână şi situaţii când durează mai mult de o săptămână,
atunci când nu se pot aborda toate componentele pregătirii într-o săptămână.
Reprezintă o microstructură în cadrul căreia efortul are o dinamică ce depinde de
perioada de pregătire (pregătitoare, precompetiţională şi competiţională) şi care asigură procesul
de adaptare a organismului, proces bazat pe acumulări cantitative şi calitative.
În ceea ce priveşte numărul de antrenamente pe zi şi săptămână, acesta diferă foarte mult,
de la sport la sport, de la probă la probă, de la sportiv la sportiv. Numărul de antrenamente pe zi
şi săptămână, este influenţat de vârsta şi nivelul de pregătire al sportivilor, dar şi de perioada de
pregătire. El poate fi cuprins între 1-3 antrenamente pe zi şi între 3-18 antrenamente pe
săptămână. La copiii mici şi începători, numărul de antrenamente este unu pe zi şi de 3 cel mult
4 pe săptămână, crescând odată cu valoarea sportivilor şi vârsta lor. Poate ajunge în perioadele
pregătitoare până la 3-4 antrenamente pe zi, deci 18-20 pe săptămână. Numărul de antrenamente
depinde, şi nu în ultimul rând, de gradul de solicitare, de gradul de refacere a organismului şi de

91
mediul în care se desfăşoară (mai mic în medii friguroase şi umede, sau foarte uscate şi
călduroase) antrenamentul.
În cadrul etapelor (mezociclurilor) de pregătire microciclurile diferă ca încărcătură, în
funcţie de obiectivele finale şi intermediare, în funcţie de specificul sportului/probei sportive, în
funcţie de sex, vârstă , nivel de pregătire, condiţiile atmosferice.
Ca unitate structurală, microcilul reprezintă o verigă de sine stătătoare, dar care în
procesul instructiv se integrează într-o înlănţuire de microcicluri care formează o unitate mai
mare mezo şi macrociclul.
În cadrul microciclului efortul are o dinamică în care solicitările alternează cu refacerile
în funcţie de capacitatea de adaptare a fiecărui sportiv şi diferă de la o perioadă de pregătire la
alta, dar şi de la o etapă de pregătire la alta. În funcţie de perioada de pregătire, microciclurile se
diferenţiază în: microcicluri specifice perioadei pregătitoare, precompetiţionale, competiţionale,
de tranziţie.

Microciclu pentru

Perioada Perioada Perioada Perioada


pregătitoare precompetiţională competiţională de tranziţie

pregătire fizică pregătire fizică fără verificare cu verificare de calificare de obiectiv de refacere
generală specifică

Schema. nr. 11 Structurarea microciclurilor în funcţie de perioada de pregătire


În perioada pregătitoare, în cadrul microciclurilor, pregătirea este orientată spre
acumulări de tipul pregătirii fizice generale, în mare parte, şi a pregătirii fizice specifice în mică
măsură. În aceste microcicluri, dinamica efortului se bazează în principal pe creşterea progresivă
a volumului de lucru şi pe creşterea uşoară a intensităţii, se pun bazele însuşirii şi consolidării
tehnicii de execuţie. Aşa cum se observă în modelul de ciclu săptămânal, de mai jos, volumul
efortului este mare în comparaţie cu intensitatea care ajunge la valoarea maximă doar într-o
singură zi.

92
Zilele Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică
Tipul de antrenament antrename antrename antrename antrenam antrenam Verificare
liber
activitate nt nt nt ent ent
Intensitate medie mică maximă mică medie medie maximă
Maxi
Volum

m
Mare
Mediu
Mic
volum ; intensitate
În perioada precompetiţională, în cadrul microciclurilor, pregătirea este orientată spre
pregătirea fizică specifică în care acumulările din microciclurile din perioada pregătitoare sunt
valorificate la nivel superior. În aceste microcicluri, dinamica efortului se bazează în principal pe
creşterea progresivă a intensităţii şi pe descreşterea uşoară a volumului de lucru. La sfârşitul
ciclurilor săptămânale din perioada precompetiţională se includ competiţii de verificare sau de
calificare, de tip pregătitor pentru marile competiţii. Aşa cum se observă în modelul de ciclu
săptămânal, de mai jos, volumul şi intensitate efortului este mare, deci şi solicitarea este mare.
Zilele Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică
Tipul de antrenament antrenament antrenament antrenament antrenament antrenament Verificare
activitate liber

Intensitate medie mare mică maximă medie mare mică


Maxim
Volum

Mare
Mediu
Mic

volum ; intensitate
În perioada competiţională în cadrul microciclurilor, pregătirea este orientată spre
valorificarea la maximum a pregătirii fizice generale şi specifice acumulate în microciclurile
anterioare. În aceste microcicluri, efortul este de intensitate mare, şi un volum de lucru mic. În
cadrul acestor microcicluri se urmăreşte în principal încărcarea sportivilor cu energie şi
capacitate de realizare a performanţei sportive. Aşa cum se observă în modelul de ciclu
săptămânal, de mai jos, efortul de intensitate mare este alternat cu cel de intensitate mică. În
principal volumul de lucru este mai mic. Se pune accent pe refacerea organismului.

Zilele Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică


Tipul de antrenament antrenament Pauză antrenament antrenament antrenament Verificare
activitate încălzire liber

Intensitate medie maximă mică mare mică maximă maximă


Maxim
Volum

Mare
Mediu

93
Mic

volum ; intensitate

În perioada de tranziţie în cadrul microciclurilor de refacere, pregătirea este orientată spre


relaxarea şi revenire după o perioadă de solicitare fizică şi psihică mare. În aceste microcicluri,
efortul este diminuat atât în ceea ce priveşte intensitatea cât şi volumul cu aproximativ 60-70 %,
în comparaţie cu ciclurile din perioada pregătitoare. De obicei în această perioadă sunt abordate
componente instructiv educative şi eforturi nespecifice sportului practicat.
În ceea ce priveşte variaţia volumului şi intensităţii acestea diferă de la o perioadă la alta.
În interiorul unui microciclu alternarea solicitărilor fie bazată pe volum, fie bazată pe intensitate,
trebuie să asigure revenirea, refacerea organismului care să permită instalarea supracompensării
şi acumulărilor cantitative şi calitative. Importante sunt specificările lui Verchoşanski, în 1980,
referitoare la dinamica raportului şi la tipul de încărcătură pentru sporturile de performanţă de
forţă-viteză, şi anume că „o încărcătură de volum mediu, relativ regulată, şi prelungită pe o
perioadă lungă de timp, conduce la o creştere regulată a forţei-viteză,…această dinamică este
tipică sportivilor de nivel mediu şi juniorilor,…un volum crescut şi concentrat al încărcăturii
asigură o mai bună dezvoltare a forţei-viteză, dacă se reduce încărcătura, forţa-viteza scade şi ea,
….fenomen tipic sportivilor confirmaţi”.

5.3.3.4. Planul de lecţie de antrenament

Proiectarea ca activitate de prefigurare a succesiunii momentelor lecţiei presupune o


acţiune de anticipare a tuturor elementelor ce alcătuiesc procesul de antrenament. Acţiune se
caracterizează prin rigurozitate clară a obiectivelor privind selectarea corespunzătoare a
conţinutului concret impus de tema lecţiei. De asemenea sunt alese exerciţiile, demonstraţiile şi
experienţele, metodele şi procedeele metodice, strategiile şi succesiunea logică a momentelor ce
definesc actul învăţării tehnicii, dar şi al dezvoltării capacităţii fizice.
Prin proiectarea lecţiei se înţelege acţiunea concretă de anticipare şi prefigurare a
activităţii ce urmează să se desfăşoare cu scopul de realizare a obiectivelor. Proiectarea lecţiei
realizată sub formă de „proiect didactic”, „proiect de tehnologie didactică”, „proiect de lecţie”,
„planul activităţii curente” „planul de lecţie”, sau mai concret „planul lecţiei de antrenament”
se elaborează de către fiecare profesor/antrenor, pentru fiecare sportiv/grupă/echipă în parte.

94
Planul lecţiei de antrenament este documentul obligatoriu, ce stă la baza
desfăşurării activităţii de pregătire a performanţei sportive. Este un document necesar
care asigură creşterea eficienţei procesului instructiv-educativ. Prin el se stabileşte
strategia de rezolvare a tematicii lecţiei, care este influenţată de tematica realizată
anterior, dar şi de cea care urmează să se realizeze. Specific lecţiei de antrenament
sportiv este predarea pe părţi şi faptul că prima parte, reprezintă o necesitate ce nu
poate fi neglijată sau eludată întrucât asigură pregătirea organismului pentru efort,
fără de care temele lecţiei nu pot fi rezolvate, dar şi faptul că sportivul/ii sunt într-o
continuă mişcare, mişcarea ce reprezintă modalitatea de dezvoltare şi posibilitatea
de rezolvare a celor învăţate. Durata părţii destinată încălzirii organismului, ca şi
modalitatea efectuării acesteia depinde în mare măsură de tematica abordată, de
locul de desfăşurare şi de condiţiile climaterice.
În momentul realizării proiectării didactice, profesorul/antrenorul trebuie:
• să stabilească durata lecţiei
• să formuleze clar temele ce urmează a fi abordate;
• să elaboreze clar obiectivele operaţionale, subordonate obiectivelor microciclului de
pregătire;
• să stabilească şi să ordoneze conţinuturile în funcţie de obiectivele stabilite;
• să prefigureze şi structureze scenariul didactic, părţi necesare realizării temelor lecţiei
(durată, mijloace şi dozare, metode, formaţii de lucru, indicaţii metodice);
• să stabilească necesarul de materiale didactice intuitive şi de lucru;
• să fixeze locul şi spaţiul de execuţie a mijloacelor folosite.
Durata unei lecţii de antrenament se încadrează între 60 - 180 minute şi depinde de:
specificul sportului, de vârstă, de experienţă şi de nivel de pregătire, de mediul în care se
desfăşoară, de perioada de pregătire etc. La sportivii mici de 4-6 ani şi la începători, durata unei
şedinţe de antrenament este mai mică, ea crescând o dată cu vârsta. La sportivii avansaţi, mari ca
vârstă, durata unei şedinţe de antrenament este influenţată şi de numărul de antrenamente
realizate într-o zi (este mai mare când se realizează unul sau două antrenamente /zi şi mai mică
când se realizează 3-4 antrenamente), dar şi de perioada de pregătire, fiind mai mare în
perioadele pregătitoare de acumulare şi mai mică în perioadele competiţionale, de valorizare a
performanţei. Durata lecţiei de antrenament depinde în principal de intensitatea efortului şi de
rezistenţa la efort a sportivului. Este cunoscut faptul că eforturile de intensitate ridicată, necesită
pauze de refacere mai mari şi deci durate a şedinţelor de antrenament mai mici. În această

95
direcţie Renato Manno, 1992, consemnează că „după trei ore de lucru continuu, oboseala
acumulată la capătul a două ore îngreuiază învăţarea şi perfecţionarea tehnicii, în timpul celei de-
a treia ore, iar antrenamentul vitezei este mai puţin eficient, dacă nu chiar periculos. Dacă, cele
trei ore de lucru sunt repartizate în trei lecţii, ultima va fi executată cu un nivel de prospeţime net
mai ridicat decât în cazul precedent”.
În alegerea numărului de ore şi de şedinţe de antrenament, ce se pot stabilii pe parcursul
unei zile, antrenorul/profesorul va ţine cont şi de o serie de aspecte. Se pot aborda 2-4
antrenamente pe zi, cu o durată mai scurtă (90-120 minute), în cazul, în care sportivul/ii se
găseşte/sc într-o formă de cantonament cu program de activitate asigurat şi impus, într-o
perioadă pregătitoare. Se poate programa un antrenament pe zi cu o durată mai mare (120-180
minute) în situaţia în care sportivul este implicat într-o activitate socială (angajat, familie), sau
profesională (elev, student) şi cu o durată mai mică (60-90 minute) într-o perioadă
competiţională. În cazul în care se realizează un antrenament pe zi, durata acestuia creşte, deci
solicitarea este ridicată şi prelungită, ceea ce impune o abordare a tematicii într-o anumită
succesiune. În primul rând sunt abordate temele ce urmăresc educarea vitezei, urmează temele ce
urmăresc învăţarea/consolidarea sau perfecţionarea tehnicii de execuţie, şi apoi temele ce
abordează dezvoltarea forţei şi rezistenţei.
Temele lecţiei sunt alese în funcţie de sportul/proba sportivă pentru care se pregăteşte
sportivul/echipa. Temele pot să urmărească învăţarea, consolidarea, perfecţionarea sau
verificarea stăpânirii tehnicii de execuţie specifice, pot să abordeze educarea / dezvoltarea unor
aptitudini psihomotrice, sau pot să abordeze pregătirea tactică sau psihică. Într-o lecţie pot fi
abordate 2 sau mai multe teme. Pot fi lecţii ce abordează tematici privind numai tehnica de
execuţie, numai dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice, sau lecţii în care se abordează şi tehnica
şi educarea aptitudinilor. Într-o lecţie în care se abordează tehnica de execuţie se respectă cerinţa
de la simplu la complex, iar într-o lecţie în care sunt abordate şi aptitudinile psihomotrice se are
în vedere preferinţa pentru viteză şi coordonare în prima parte a părţii fundamentale şi pentru
forţă şi rezistenţă în partea a doua.
Obiectivele operaţionale sunt subordonate obiectivelor microciclului de pregătire.
Profesorului/antrenorului îi revine sarcina să stabilească obiectivele operaţionale sau
microobiectivele, care aşa cum afirma în 2002, pag 105, Cojocariu, V., reprezintă „nivelul
vizibil, accesibil şi măsurabil al unei schimbări care urmează să se producă pe parcursul lecţiei în
comportamentul elevilor” sub aspect cognitiv, psihomotor, afectiv, social şi estetic. În funcţie de
obiectivele operaţionale stabilite pentru fiecare lecţie în parte, se aleg şi se repartizează
mijloacele, metodele şi strategiile didactice.

96
În aceeaşi ordine de idei, V., De Landsheere şi G., De Landsheere, 1979, propun câteva repere ce
direcţionează procesul instructiv-educativ:
1. antrenarea profesorilor în definirea obiectivelor;
2. reînnoirea metodei de elaborare a programelor;
3. definirea obiectivului înaintea alegerii metodelor didactice;
4. evaluarea corectă în funcţie de obiective.
În antrenamentul sportiv, obiectivele operaţionale vizează schimbări comportamentale în
plan cognitiv, motric, afectiv, social şi estetic.
Obiectivul cognitiv vizează acumularea de informaţii teoretice necesare execuţiei şi
comportamentului, formarea deprinderii şi capacităţilor intelectuale (atenţie, concentrare,
memorare, judecată, analiză, decizie) însuşirea regulilor de morală şi de manifestare în toate
situaţiile.
Obiectivul psihomotric urmăreşte însuşirea, stăpânirea înţeleasă în sensul de capacitate de
execuţie, exersarea deprinderilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice
disciplinei/ramurii/probei sportive practicate, formarea priceperilor motrice şi dezvoltarea
aptitudinilor psihomotrice.
Obiectivul afectiv vizează procesul de formare şi educare, de manifestare şi stăpânire a
sentimentelor de bucurie, de tristeţe, de dragoste şi ură, de respect şi indiferenţă, de apreciere şi
neapreciere etc.
Obiectivul social urmăreşte formarea deprinderilor de a acţiona în grup, de a colabora cu colegul
şi colegii, cu adversari şi antrenorii, de a se ajuta cu colegul şi colegii şi chiar adversarii, de a
păstra o relaţie de respect şi echilibru faţă de propria persoană şi faţă de echipa căreia îi aparţine,
de a lupta pentru afirmarea proprie şi a echipei din care face parte, de a se impune în cadrul
echipei şi în faţa adversarului etc. Obiectivele sociale nu trebuie confundate sau alipite de
obiectivele afective şi nici excluse. Formarea omului pentru societate şi pentru lucru în grup este
un obiectiv specific activităţii de educaţie fizică şi sportului de performanţă, dar şi o necesitate
impusă de viaţa socială.
Obiectivul estetic urmăreşte formarea deprinderilor de a aprecia ceea ce este frumos, corect, de a
dezvolta gustul şi simţul estetic, dar şi de a forma capacitatea de apreciere şi autoapreciere a
frumosului mişcării („a fost greu, dar a fost frumos”- Elisabeta Lipă într-un interviu la televizor
30.01.2006, despre Olimpiada de la Atena, 2004 unde a câştigat cu echipajul 8+1 medalia de
aur), a deplasării, a existenţei etc.
Pedagogul L., Vlăsceanu, consideră încă din 1988, că formularea obiectivelor operaţionale
trebuie să respecte o serie de exigenţe:

97
• să descrie schimbarea comportamentală a elevului/sportivului ce se aşteaptă la sfârşitul
lecţiei;
• să fie clar, precis şi să utilizeze verbe de acţiune (a executa, a exersa, a face, a efectua,
a alerga, a sări, a arunca, a prinde, a compara, a rezolva, a descoperi, a intui, a enumera, a
identifica) întotdeauna aflate la modul conjunctiv;
• să vizeze rezolvarea unei singure acţiuni (să execute bătaia-desprinderea pe prag sau
să paseze mingea pe poziţia viitoare). Nu este indicată cuplarea a două sau mai multor obiective
în cadrul aceleiaşi propoziţii (exemplu - să arunce şi să recupereze mingea din poartă);
• să fie formulat cât mai scurt;
• să asigure continuitatea şi integritatea conţinutului informaţional şi de pregătire.
Formularea obiectivelor operaţionale se realizează prin folosirea cuvintelor ce redau exact ceea
ce trebuie să obţină sportivul, la sfârşitul lecţie, deci prin formulări de genul: să memoreze, să
expună, să reproducă, să analizeze, să definească, să enumere, să compare, să execute, să facă, să
demonstreze, să alerge, să se desprindă, să arunce, să apreciere, să sesizeze, să colaboreze, să se
bucure etc. În aceeaşi ordine de idei, Cojocariu, V., 2002, pag 107, nu este de acord cu
formularea obiectivului operaţional de tipul “profesorul să explice elevilor modul de realizare a
săriturii peste capră” întrucât obiectivele operaţionale vizează schimbările comportamentale ale
elevilor şi nicidecum activitatea profesorului şi nici cu formularea de tipul “elevul să-şi dezvolte”
capacitatea motrică sau sportivul să-şi dezvolte aptitudinile psihomotrice, întrucât aceste
obiective sunt foarte generale şi vizează realizări îndepărtate, ori în lecţie se urmăreşte realizarea
schimbărilor imediate şi nici cu formularea de tipul “elevul să sară şi să descrie fazele săriturii cu
elan” deoarece indică două operaţii ceea ce ar duce la diluare concentrării spre realizarea unui
anumit obiectiv.
Un plan de lecţie de antrenament este bine gândit dacă din punct de vedere al
conţinutului sunt precizate clar:
4. obiectivele operaţionale în termeni de comportament observabil şi testabil la sfârşitul
lecţiei;
5. mijloacele de realizare pentru fiecare secvenţă a lecţiei;
6. modalităţile de dozare a efortului pentru fiecare mijloc;
7. spaţiul şi formaţiile de lucru pentru fiecare exerciţiu;
8. metodele şi materiale folosite pentru realizarea obiectivelor ;
9. indicaţiile metodice ce ajută la lămurirea anumitor aspecte.
Structura unui proiect didactic are două părţi:

98
 prima parte considerată ca parte de început (capul proiectului de lecţie) cuprinde:
 Denumirea : Plan de lecţie
 Clubul
 Sportivul / echipa
 Data………………
 Proba / Sportul
 Locul / Spaţiul de desfăşurare: ....................
 Materiale sportive: ........................
Temele lecţiei: Obiectivele operaţionale:
1. ……………………………….; - psihomotrice: .. - cognitive … -
2. ……………………………….; - afective …..- sociale…… - estetice…

 partea a doua ce prevede;


• verigile lecţiei;
• conţinuturile (mijloacele sau sistemele de acţionare);
• dozarea mijloacelor;
• strategiile didactice (formaţii de lucru, metode, indicaţii metodice);

Plan de lecţie
Cubul: CSS Bacău
Sportivul / Echipa: POPESCU ELENA- 17 ani
Data: 15 ianuarie / marţi
Mezociclu : precompetiţional; microciclu competiţional
Proba/sportul – 60 m – 7” 78
Locul de desfăşurare: Sala de atletism
Materiale sportive: jaloane, mingi medicinale, grduţuri, etc.
Temele lecţiei: Obiectivele operaţionale:
Perfecţionarea startului de psihomotrice:
jos; să execute SJ conform comenzilor şi rapid / Să execute cu

99
Educarea vitezei de rapiditate ex. de forţă
reacţie; cognitive:
3. Dezvoltarea forţei - să descrie greşelile SJ 7 să descrie greşelile din repetiţii
explozive; afective:
- să se bucure pentru reuşită;
sociale:
să conlucreze cu antrenorul;
estetice:
- să sesizeze frumuseţea reuşitei;
Partea Conţinutul Dozare Strategii didactice
(sistemele de acţionare)
durata metode indicaţii
metodice
Pregătitoar - alergare 600- 1000 m - explicaţie - relaxare
e - exerciţii de mobilitate - 8-10 minute - exersare - ţinută corectă
30-40 - exerciţii speciale : a.g.s., 40 m - observaţie
minute a.j.g. 40 m - apreciere - execuţie rapidă
a.p.g.î. - 3 X 40 m - autoevaluarealternată cu
a.l.ş. 40 m perioade de
p.sr. 40 m relaxare
p.sl. 40 m
- alergare lansată 80 % din- 2 X 60 –80 m
posibilităţi
Fundamenta Tema nr. 1 - Perfecţionarea - 2 X 50 m - - execuţie cu
lă startului de jos conversaţi viteză mare;
50-60 - alergare accelerată; - 6 X 30 m e - împingerea
minute - repetarea startului de jos şi a - explicaţie rapidă în
lansării; - 3 X 60 m - corectare blocstart;
- alergare cu start de jos; - 4 X 20 m - apreciere - întinderea
- alergare cu start de jos cu - 3 X 40 m completă şi
întrecere; rapidă a
Tema nr. 2 – Educarea vitezei de - 3 X 30 m piciorului din
reacţie - mers cu trecerea în - 4 x 15 m faţă;
alergare accelerată la semnal; - 3 X 20 m - evidenţierea
- din ghemuit plecare în alergare câştigătorului
la semnal; 10 X - atenţie la
- start de jos cu întrecere; 10” rapiditatea
Tema nr.3 – Dezvoltarea forţei 5x 20 X începerii
explozive 20 X execuţiei;
- sărituri peste 10 garduri mici; 20 X execuţie
- lucru de braţe tip alergare, cu corectă
gantere;
- desprinderi în pantă pe două
picioare;
- ridicări de trunchi din culcat
dorsal;
- ridicări de trunchi din culcat
facial;
Încheiere - alergare uşoară - 10 minute/ 2 - -
10-20 km conversaţi

100
minute e
Analiză/evalua - analiza îndeplinirii obiectivelor operaţionale, părerea sportivei
re - evaluarea implicării în exersare şi motivaţia sportivei
5-10 minute
Volum de Volum intensitate mică = 3 km
lucru Volum intensitate mere/maximă = 1, 370 km

Exerciţii aplicative:

1.1. Obiectivele operaţionale


1. Să cunoască ce reprezintă proiectarea antrenamentului şi care este importanţa acestuia.
2. Să cunoască metodologia de proiectare a antrenamentului sportiv.
3. Să cunoască etapele proiectării antrenamentului sportiv .
4. Să cunoască interdependenţa documentelor de proiectare.
5. Să elaboreze modele de proiectare a antrenamentului sportiv pentru un sportiv sau o
echipă, dintr-un sport la alegere.

1.2. Structura aplicaţiilor practice

1. Faceţi pentru un început o schiţă a etapelor proiectării antrenamentului .


2. Scoateţi în evidenţă aspectele specifice fiecărei etape a proiectării antrenamentului.
3. Faceţi o schemă a obiectivelor antrenamentului sportiv .
4. Raportaţi tipurile de obiective la structura de pregătire a antrenamentului şi
exemplificaţi:

Nr. Tipul de Structura de pregătire a Durata necesară Exemple obiective


crt obiectiv antrenamentului realizării
.
1. Operaţional P... .. ……
2
3

5. Prezentaţi tipurile de obiective operaţionale şi formulaţi 5 exemple:


Obiective operaţionale Formulări
1.

6. Prezentaţi care sunt etapele proiectări şi care sunt demersurile esenţiale a fiecărei etape

Etapele proiectării Demersurile esenţiale

101
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. ** * - Mic dicţionar enciclopedic.


2. ACHIM, St., 2002, Planificarea în pregătirea sportivă, Bucureşti, Edit. Ex PONTO
.
3. ALEXE, N., 1993, Antrenamentul sportiv modern, Bucureşti, Ed. Editis.
4. BOMPA, T., 2003, Totul despre pregătirea tinerilor campioni, Bucureşti, Edit. EX
PONTO,.
5. BOMPA, T., Performanţă în jocurile sportive - Teoria şi metodica antrenamentului,
Bucureşti, Edit. EX PONTO, 2003.
6. BRACK, R., HOHMAN, A., Teoria şi practica antrenamentului sportiv,
Internaţionaes Berliner Sportspiel – Szmposium, Ahrensburg, 1986.
7. C.C.P.S. 1994, Manual de educaţie fizică în şcoală, vol I, EFS 1+2/.
8. CCPS - Învăţarea. Sportul la copii şi juniori Nr 110, Buc. 1998.
9. CERGHIT, I., şi colab., 1991, Didactica – Manual pentru cls. a X-a şcoli normale”,
Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A.
10. COJOCARIU, V., Teoria şi Metodologia instruirii. Bucureşti. Edit. Didactică şi
Pedagogică, R:A, 2002.
11. COLIBABA –EVULEŢ, D., Jocuri sportive – Teorie şi metodică, Bucureşti, Edit.
Aladin, 1998.
12. CRISTEA, S., Dicţionarul de termeni pedagogici. Bucureşti, Edit. Didactică şi
Pedagogică, R.A., 1998.
13. DRAGNEA, A., BOTA, A., - Teoria activităţilor motrice, Ed. Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999.
14. DRAGNEA, A., ŞI COLAB., - Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Cartea
Şcolii, Bucureşti, 2000.
15. DUMITRIU, Gh., DUMITRIU, C., DAMIAN, I., DUMITRIU, I., 2002,
Psihopedagogie, Bacău, Ed. Alma Mater.
16. GUIDEA, N., RAŢĂ G. - Didactica E.F. curs, FES Bacău, 2000.
17. HERŢEG, L., 1999, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Timişoara, Ed. Minton.
18. JINGA, I., ŞI NEGREŢ, I., 1982, Predarea şi învăţarea eficientă, în Rev. de
pedagogie, nr. 1-6.

102
19. LYLE, J., 2005- Modele şi strategii de antrenament, extras din lucrarea Sports
coaching concepts ,Routledge Taylor & Francis Books Ltd., 2004, traducere INCS.
20. MANNO, R., Les bases de l‫׳‬entraînement sportif, Paris, Editions „Revue E.P.S.”-
11, avenue de tremblay -75012, 1992.
21. MAROLICARU, M., - Abordarea sistemică a educaţiei fizice, 1992.
22. MATVEEV, L.P., 1997, Fundamentals of sport trening Fis, Mosca.
23. MIHĂILESCU, L., MIHĂILESCU, N., 2002, Instruirea programată în atletism,
Piteşti, Ed. Universităţii din Piteşti .
24. MITRA, GH., I MOGOŞ, AL., 1980 Metodica Educaţiei Fizice şcolare, Bucureşti
Ed. Sport- Turism.
25. MTS, 2002, Enciclopedia Educaţiei Fizice din România, Volumul IV, Bucureşti,
ED Aramis.
26. OKOH, W., - Didactica, Compendiu (trad.), Buc., E.D.F.,.
27. RAŢĂ GLORIA, 1997 Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Ed.
Plumb.
28. RAŢĂ GLORIA, 1999 Aptitudinile motrice de bază, Bacău, Ed. Plumb.
29. RAŢĂ, G.,2004, Didactica educaţiei fizice şcolare, Bacău, Ed. Alma Mater.
30. RAŢĂ, G.,2004, Didactica educaţiei fizice şi sportului, Bacău, Ed Alma Mater.
31. V., De Landsheere şi G., De Landsheere, 1979, Definirea obiectivelor educaţiei,
Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică.
32. VERCHOSANSKI, I., 198o, I principi dell‫ ׳‬organizzazione dell‫ ׳‬allenamento nelle
discipline di forza veloce in atletica leggara, in „Atleticastudi”, n. 4,5,6.
33. VERCHOSANSKI, I., et al., 1983, Un modello per la direzione dell‫׳‬allanamento,
Roma, in ”ds rivista di cutura sportiva, n. 2.
34. VLĂSCEANU, L., Proiectarea didactică” în Curs de Pedagogie. Bucureşti, T.U.B.,
1988.
CUM ABORDĂM ANTRENAMENTUL SPORTIV

În evoluţia ideilor, concepţiilor şi teoriilor asupra antrenamentului sportiv se conturează


câteva modalităţi de abordare şi anume din punct de vedere: structural, sistemic, psihosocial,
performanţial. Considerăm oportună prezentarea succintă a acestor modalităţi de prezentare, a
înţelesului acestora.
Prezentarea structurală analizeaza antrenamentul sportiv pornind de la întreg şi nu de
la elementele componente. Antrenamentul sportiv este organizat, ierarhizat pe categorii de sport,

103
pe etape distincte de pregătire, pe discipline, probe sportive, pe tipuri de competiţii şi este
interpretat prin prisma trăsăturilor, factorilor şi modului lor de corelare. Antrenamentul poate fi
definit ca un ansamblu de componente, studierea lui este influenţată de caracterul unitar şi
global, apărut ca urmare a interacţiunii părţilor şi elementelor componente precum şi dinamica sa
rezultată tocmai din modul diferit de evoluţie în timp a componentelor. Structura
antrenamentului este diferită în funcţie de disciplina sportivă şi de sistemul competiţional.
Prezentarea sistemică, apare în antrenamentul sportiv ca rezultat a apariţiei şi dezvoltării
ciberneticii şi promovează interpretarea antrenamentului ca un sistem, ca un ansamblu de
elemente componente alate în interacţiune şi dependente unele de altele. Din acest punct de
vedere antrenamentul este:
• unitatea integrativă superioară ce serveşte drept cadru de referinţă pentru studiu şi
interpretarea diferitelor dimensiuni ale sistemului sportiv;
• sistem subordonat ce nu se reduce şi nu se confundă cu funcţiile sportului:
• sistem dinamic, hipercomplex, ce presupune organizare ierarhică, independenţă
relativă, faţă de elementele componente.
Antrenamentul sportiv trebuie înţeles sa fiind un ansamblu sistemic şi deosebit de complex
al activităţilor caracteristice pregătirii , în ceea ce are el mai original, individual, relativ stabil şi
îl deosebeşte de alte activităţi . Antrenamentul sintetizează tot ceea ce este semnificativ,
conceptual, metodologic, axiologic şi chiar acţional din alte domenii şi are influenţă în obţinerea
performanţei sportive. Prezentarea sistemică şi interdisciplinară de analiză a antrenamentului
sportiv se poate realiza pe baza unui model posibil al articulaţiilor dintre principalele
componente de pregătire fizică, tehnică, tactică, psihologică prezentate în sistemul formativ al
performanţei .Abordarea sistemică a antrenamentului facilitează surprinderea şi determinarea
mai bună a relaţiilor intrasistemice şi intersistemice în plan instructiv- educativ astfel încăt
modelul capătă forţă explicativă pentru construcţia strategiilor de influenţare şi formare a
activităţilor sportive. Pentru sportivul aflat în câmpul de influenţă instructivă formarea sportivă
Prezentarea psihosocială este orientată spre surprinderea antrenamentului aşa cum se
manifestă el în situaţiile sociale particulare, în sistemul interrelaţiilor şi al psihologiei colective
în funcţie de particularităţile persoanelor ce vin în contact direct.
Prezentarea performanţială ?????

………………………………

104
PERFORMAŢĂ SAU
PUTEM CONSTRUI ÎNVINGĂTORII ?
(CU REFERIRE LA PROBELE DIN ATLETISM: SEMIFOND, FOND, MARE FOND ŞI MARŞUL)

Psiholog Rodica CORNIANU DRAGAN, I.N.C.S

Cuvinte cheie: caracteristici psihologice antrenabile, performanţă

Rezumat
Capacităţile motivaţionale, controlul emoţional, capacitatea de autoevaluare şi
autodezvoltare prin formarea deprinderii de a avea un Jurnalul personal pentru
succes, asumarea programului de viaţă sportivă, sunt caracteristici din tabloul
psihologic şi comportamental al sportivului care pot şi trebui să fie la fel de atent
antrenate ca şi capacităţile fizice, ele fiind o componentă esenţială a înaltei
performanţe.

Prin specificul solicitat de pregătirea pentru probele în discuţie,


antrenamentele:
- au un caracter de monotonie destul de accentuat
- solicitante fizic, impunând un mare consum energetic
- pe parcursul multora dintre antrenamente sportivul are contact limitat cu
antrenorul
- impun respectarea cu stricteţe a unui program special de refacere

Pentru a face înaltă performanţă


a) sportivul este selecţionat dintre cei cu caracteristici
- somatice
- funcţionale
- biochimice cerute de specificul probelor
b) antrenorul îi organizează antrenamentele conform celor mai adecvate
planuri metodice
c) medicul îi indica un program riguros de nutriţie, medicaţie şi refacere
şi/sau recuperare
Însă aceasta nu este suficient
Adăugăm şi punctul:
d) psihologul îi întăreşte şi modelează acele capitole din structura
psihologică care să-l susţină pe atlet pentru înalta performanţă.

105
Deja de suficient de mult timp psihologia în general şi psihologia sportivă în
special, au demonstrat că şi capacităţile psihice ca şi cele fizice sunt
antrenabile.

Mă refer în mod esenţial ca fiind antrenabile:


 Plăcerea de antrenament; perceperea sinceră şi totală a fiecărui
antrenament ca a unei activităţi utile, cu scop, cu consecinţe pozitive pentru
performanţă. Psihologul alături de antrenor realizează aceasta prin
practicarea cu consecvenţă a antrenamentului motivaţional.
De exemplu, o modalitate de a realiza aceasta: sportivul primeşte la fiecare
antrenament explicaţii scurte şi clare privind scopul exerciţiilor, expresii de genul
“nu este uşor dar câştigul tău va fi mare şi îl construim împreună”, “iată
argumentele concrete care indică faptul că astăzi ai progresat”, etc. Nici un
moment nu trebuie uitat că omul este categoric o fiinţă condiţionabilă care
acţionează prin implicare şi străduinţă atunci când are clar scopul acţiunii sale şi
reacţionează pozitiv alimentându-se motivaţional dacă este gratificat. Niciodată
nu vom spune atletului în şi după antrenament “astăzi ai muncit degeaba”.
 Dedicaţia pentru probă şi performanţă, ceea ce înseamnă subordonarea
vieţii personale sportului practicat; psihologul împreună cu medicul şi
antrenorul consiliază sportivul pentru managementul activităţilor proprii,
astfel încât restricţiile impuse de viaţa sportivă să fie trăite cît mai aproape
de normal şi “libertăţile” pe care sportivul şi le ia să nu-i dăuneze. Nu
trebuie să pierdem din vedere un principiu psihologic puternic şi anume că
”interdicţia măreşte trebuinţa”.Monotonia antrenamentelor şi a programul
de viaţă sportivă sunt necesar a fi astfel manageriate încât să ofere varietate
şi opţiuni.
De exemplu: nu spunem sportivului “să nu faci asta în timpul liber” ci,
“cred că în timpul liber ţi-ar prinde bine dacă ai face asta sau asta”. Să nu
uităm că perioada de antrenare pentru înalta performanţă ne pune faţă în faţă cu
sportivi a căror personalitate este în procesul de formare (16-21,22 ani) sau
maturizare, perioadă care este caracterizată în mod special prin conturarea unui stil
personal de care în procesul complex al antrenării trebuie ţinut cont.
 Capacitatea de a-şi stabili obiective de lungă durată; pentru faptul că
rezultatele la aceste probe se văd de cele mai multe ori după perioade lungi
de antrenament, sportivul trebuie încă de la bun început cu mare atenţie şi
constanţă învăţat şi asistat să îşi stabilească, urmărească şi îndeplinească
obiectivele “mici”de antrenament.. Psihologul împreună cu antrenorul îi
formează sportivului această deprindere care se materializează într-un
“Jurnal personal pentru succes”.(a nu se confunda cu caietul de
antrenament). Rolul esenţial al acestuia este că “menţine treze”
motivaţia, interesul, susţine ambiţia şi voinţa, alimentează şi creşte
încrederea în sine.

106
Atletul va fi învăţat şi poate să înveţe să îşi abordeze şi practice inteligent
proba. Jurnalul personal pentru succes îi va permite să noteze şi monitorizeze în
maniere de evaluare, parametrii specifici pe care proba sa (fie că este semifond
sau fond, sau marş) îi solicită: ritm, acceleraţie, braţe, cadenţă, respiraţie, relaxare,
hidratare, durere, epuizare, stres, voinţă, dorinţă, tenacitate, mulţumire, rezistenţă,
mobilizare, etc.
 Capacitatea de a-şi controla emoţiile. Sportivul trebuie şi poate să înveţe
cum să transforme durerea (suferinţa fizică) şi teama, din trăiri devastatoare
în trăiri la fel de puternice dar pozitive. De expl. durerea poate învăţa să o
simtă ca semnalizare subiectivă a implicării şi consumului din resurse, teama
ca plăcere şi nerăbdarea confruntării, resursă de a alerga cît de bine poate.
Psihologul realizează împreună cu antrenorul antrenamentul emoţional al
sportivului, marele beneficiu fiind deprinderea stăpinirii de sine şi a
gestionării resurselor psihologice cum ar fi voinţa, tenacitate,
manifestarea spiritului de învingător.
Deci,
• capacităţile motivaţionale adecvate
• controlul emoţional
• capacitatea de autoevaluare şi autodezvoltare prin formarea deprinderii
de a avea un Jurnalul personal pentru succes
• asumarea programului de viaţă sportivă
sunt caracteristici din tabloul psihologic şi comportamental al sportivului care
pot şi trebui să fie la fel de atent antrenate ca şi capacităţile fizice, ele fiind o
componentă esenţială a înaltei performanţe.
Legat de acest subiect este interesant de prezentat pe scurt un interviu
realizat de psihologul Christina Bartoni Versari cu Joaquim Cruz, performer
şi multimedaliat la probele de 800m şi 1500m care spunea că:
- plăcerea de antrenament,
- dedicaţia,
- perseverenţa,
- obiectivele de lungă durată
- şi adaptabilitatea emoţionala
au fost parametrii speciali pe care ia avut permanent în grijă să-i antreneze. Nu mai
astfel, spune Joaquim Cruz, se poate câştiga aurul olimpic.
Foarte recent sportiva noastră M.C. medaliată la Jocurile Olimpice Atena 2004,
menţiona: „am cîştigat pentru că am avut un psihic tare şi în momente decisive am avut
puterea să mă detaşez de presiuni şi să răspund sincer şi cu toată capacitatea mea fizică
acumulată în antrenamente, motivaţiilor şi obiectivelor de înaltă performanţă”. Tot ea
menţionează că, în perioada competiţiei. a trăit autentic necesitatea de a-şi atenua „febra
de start” care părea că o va domina şi, prin metode pe care le-a adecvat momentului, a
reuşit să se echilibreze. Dar aceste metode nu au fost ale momentului, ci le antrenase cu
grijă în ani. Ca într-un autentic autoportret cu potenţial de campioană M.C. se

107
caracterizează şi spune că a înţeles încă de la bun început că nu este o „nativă” pentru
probă şi că ceea ce a susţinut-o în construcţia performanţei au fost:
- plăcerea de a alerga
- dispoziţia bună şi constantă de antrenament în orice condiţii
- suportarea sau mai bine zis asumarea privaţiunilor de viată sportivă
- capacitatea de a transforma şi resimţi durerea, oboseala, solicitarea ca
pe satisfacţiile unui antrenament bine făcut.
Nu a terminat niciodată un antrenament fără a-l considera un „câştig”

Într-un studiu prezentat în 2004 la reuniunea anuala a Asociaţiei


Psihologilor Americani, psihologul sportiv Shary Young Kuchenbecker, ca
urmare a unor chestionări ştiinţifice realizate pe un număr de 658 de antrenori din
43 de sporturi, menţiona că succesul sportivilor se datorează în primul rând
unui profil psihologic pozitiv(favorabil) acesta având rolul esenţial de a susţine
pregătirea şi nivelul de exprimare fizică sportivă în performanţă.
Antrenorii chestionaţi au pus pe prim plan ca fiind cele mai importante
pentru succesul sportiv:
- plăcerea de a face efort fizic, mişcare,
- atitudinea pozitivă
- antrenabil
- auto-motivant
- spirit de echipă
- străduinţa de a se dezvolta
şi abia de la poziţia 19 în lista de caracteristici:
- caracteristici fizice native
- capacitatea de a se supune şi rezista efortului fizic
- coordonarea psihomotrică
Subliniind în prezentarea sa, antrenabilitatea caracteristicilor psihologice şi
menirea antrenorilor şi a psihologilor sportivi de a face aceasta, autorul studiului
recomandă de expl. antrenorilor să nu termine antrenamentul cu sportivul până
când nu l-a întrebat:
„Ce ţi-a mers astăzi bine, ce ai cîştigat?” şi să renunţe la întrebarea formulată
în felul: „Cum te-ai simţit astăzi?”
Acest aparent banal mod de a întreba face parte de fapt din
antrenamentul psihologic:
• stimulează gândirea pozitivă: implementează sportivului ideea că odată cu
fiecare antrenament el trebuie să fi avut un câştig;
• stimulează şi intervine asupra constanţei chefului de antrenament
• îl determină pe sportiv să gândească critic (în sensul larg al cuvântului) şi să
se înveţe să se înţeleagă, să pretindă şi să îşi pretindă
• antrenorul află mai uşor unele aspecte pe care poate altfel le-ar sesiza mai
greu

108
De asmenea, ca urmare a faptului că un procent deosebit de mare al
antrenorilor intervievaţi resping criticarea şi presarea sportivului ca
modalitate de relaţie sau intervenţie, autorul studiului prezentat aminteşte că
aceasta nu trebuie să fie uitat de către cei care lucrează pentru înalta performanţă.

Un alt aspect deosebit din profilul psihologic al campionului îl reprezintă


statutul şi starea de „sportiv medaliat”.
De suficient de multe ori aceşti sportivi încep să trăiască subliniat sentimentul
că pot să facă orice, că de acuma încolo vor sta în vârful performanţei. Aceste trăiri
pot ca în mod deosebit de periculos să bulverseze motivaţia sportivului. Acesta,
chiar continuând să se antreneze din greu, constată că nu mai are rezultatele
aşteptate. Se pare că încep să aibă de suferit unele caracteristici ale motivaţiei
sportivului, perseverenţa şi tenacitatea.
Concluzia este că aşa cum un sportiv trebuie să se antreneze psihologic pentru
a fi învingător, tot aşa trebuie să fie antrenat (tot psihologic) pentru a depăşi cu
bine momentele de glorie şi de ce nu şi de eşec.

În loc de încheiere
„Există mii de sportivi alergători. Vor învinge aceia care vor face ceva
diferit, adică îşi vor antrena şi psihicul” (după Joaquim Cruz)
Sau „ Forţa fără înţelepciune se prăbuşeşte în propria violenţă”
(Horaţiu)

Abstract
Motivaţional abilities, emotional control, self-esteem and self-improvement
capacities by means of getting used to fill in a “Personal diary of success”,
assuming the program of a “sport life style”, are characteristics from the athlete’s
psychological profile which can and must be as carefully trained as physical skills.
All these are essential components of high performance

Bibliografie
www.ivilagehealth.com – „What makes a Winner” by carol Krucoff
www.selfhelpmagazine.com –„The Profile of a Winner”

109