Insubordonarea - Lovirea Inferioruluiu - Lovirea Superiorului

CUPRINS
INTRODUCERE...............................................................................................................................5
CAPITOLUL I: NOŢIUNI GENERALE DESPRE INFRACŢIUNE ŞI ORDINE MILITARĂ
..........................................................................................................................................................7
1.1. Ordinea si disciplina militară..................................................................................................7
1.1.1. Consideraţii generale........................................................................................................7
1.1.2. Scopul ordinii şi disciplinei militare.................................................................................8
1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii........................................................................................9
1.2.1. Prevederea faptei în legea penală......................................................................................9
1.2.2. Pericolul social.................................................................................................................9
1.3. Noţiunea de pericol social.....................................................................................................10
1.3.1. Felurile pericolului social...............................................................................................11
1.3.2. Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.....12
1.3.3 Criteriile de apreciere a gradului de pericol social..........................................................13
1.4. Vinovăţia...............................................................................................................................15
1.4.1. Intenţia şi modalităţile sale.............................................................................................16
1.4.2. Culpa şi modalităţile sale................................................................................................19
1.4.3. Intenţia depăşită..............................................................................................................21
1.5. Conţinutul infracţiunii...........................................................................................................22
1.5.1. Noţiunea de conţinut al infracţiunii................................................................................22
1.5.2. Noţiunea de infracţiune şi noţiunea de conţinut al infracţiunii........................................22
1.5.3. Structura conţinutului infracţiunii...................................................................................23
1.5.4. Clasificarea conţinuturilor de infracţiune........................................................................24
1.5.5. Condiţii preexistente infracţiunii....................................................................................26
1.5.6. Subiecţii infracţiunii......................................................................................................27
1.5.7. Conţinutul constitutiv al infracţiunii...............................................................................32
1.6. Cauze justificative.................................................................................................................40
1.6.1. Legitima apărare.............................................................................................................41
1.6.2. Starea de necesitate.........................................................................................................45
1.6.3. Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime..................................................................49
1.6.4. Consimţământul victimei................................................................................................51
CAPITOLUL II INSUBORDONAREA.......................................................................................54
2.1. Conţinutul legal....................................................................................................................54
2.2. Condiţii preexistente.............................................................................................................54
2.3. Conţinutul constitutiv............................................................................................................55
2.4. Forme.Modalităţi.Sancţiuni..................................................................................................56
2.5. Punerea in miscare a acţiunii penale.....................................................................................57
CAPITOLUL III LOVIREA SUPERIORULUI..........................................................................60
3.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.................................................................................................62
3.5. Punerea în miscare a actiunii penale.....................................................................................62
CAPITOLUL IV LOVIREA INFERIORULUI..........................................................................63
4.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.................................................................................................64
4.5. Punerea în miscare a actiunii penale.....................................................................................65
CAPITOLUL V:JURISPRUDENŢĂ ŞI ANALIZĂ DE SPEŢĂ................................................66
CONCLUZII....................................................................................................................................69
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................71
4
INTRODUCERE
Disciplina şi respectarea strictă a ordinelor comandanţilor şi

şefilor militari au constituit întotdeauna cerinţe esenţiale ale
organizării oricărei armate, considerându-se că numai printr-o
disciplină fermă se întăreşte şi se menţine capacitatea de luptă
a armatei.
Majoritatea regulilor specifice vieţii militare urmăreau să
asigure întărirea disciplinei militare prin toate mijloacele,
inclusiv prin sancţionarea cu cele mai aspre pedepse a faptelor
de laşitate, dezertare, nesupunere la ordinele comandanţilor,
etc.
Legile române prevedeau pedeapsa cu moartea pentru
laşitate în timpul luptei sau pentru neexecutarea ordinelor
comandantului. Dacă o unitate întreagă ar fi încercat să fugă
din faţa inamicului i se aplica pedeapsa decimării (era executat
câte un soldat la fiecare zece soldaţi, iar ofiţerii erau toţi
decapitaţi).
În Evul mediu actele de dezordine săvârşite de ofiţeri se
soluţionau prin duel, însă soldaţilor de rând li se aplicau
pedepse foarte aspre, inumane, pentru orice abatere de la
disciplină.
În Franţa, spre sfârşitul Evului mediu, regulile ostăşeşti
cutumiare sunt înlocuite cu ordonanţe regale care prevedeau
amănunţit norme de sancţionare a faptelor contra disciplinei
militare. Cele mai frecvente pedepse care se aplicau erau :
închisoarea, munca la galere şi pedeapsa cu moartea 1.
După Revoluţia franceză din 1789 încep să apară legi
penale specifice pentru viaţa militară, este incriminată
dezertarea şi atunci când este comisă de ofiţeri.Este adoptat
primul Cod penal pentru timp de război (1793) şi care
cuprindea un număr de 50 articole, iar pedepsele cele mai
frecvent aplicate erau cele cu moartea sau punerea în lanţuri.
De asemenea, au fost înfiinţate tribunale militare permanente
(1796).
În Ţările Române au existat, multă vreme, reguli
tradiţionale după care erau pedepsite faptele de indisciplină
militară. De regulă, asemenea fapte erau judecate, după caz,
de căpitani, ispravnici, vornici, pârcălabi sau hatmani, care, pe
1
Dragoş Cojocaru, Infracţiuni contra capacităţii de apărare, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 10-11.
5
lângă atribuţii administrative, aveau şi funcţii militare, precum
şi de judecată.
În Moldova şi Muntenia jurisdicţia militară era dată în
competenţa marelui hatman al ţării care judeca singur pe
ostaşii care încălcau regulile disciplinei militare. După
reorganizarea armatelor în Muntenia şi Moldova, potrivit
Tratatului de la Adrianopol (1829), judecarea militarilor se făcea
pe baza Codului rus de justiţie militară din 1812.
Mai târziu, în Regulamentul organic au fost incluse şi norme
privind viaţa ostăşească. După unirea Principatelor Române se
va aplica şi în Moldova dispoziţiile din Condica penală
ostăşească elaborată în Muntenia, în timpul domniei lui Barbu
Ştirbei(1852).
Prin acest act normativ se încerca să se dea o reglementare
proprie infracţiunilor militare, în conformitate cu tradiţiile
poporului nostru. În această legiuire, insubordonarea era
pedepsită şi în cazurile în care era săvârşită din neglijenţă ori
lenevie.
Simpla intenţie de a dezerta ori nedenunţarea celui care
avea o astfel de intenţie se pedepseau cu 25 lovituri cu băţul.
De asemenea, mai erau incriminate: lovirea şi ofensa
superiorului; fapta comandantului de a nu se îngriji de oamenii
din subordinea sa şi altele.
Aceste reglementări s-au aplicat până-n anul 1873 când a
fost adoptat Codul Justiţiei Militare (o copie fidelă a Codului
francez de justiţie militară din 1857). Acesta a fost în vigoare,
cu mici modificări până-n anul 1937, când a fost adoptat un
nou Cod al justiţiei militare. Acesta din urmă a fost republicat în
anul 1948 şi menţinut în vigoare până la 1 ianuarie 1969, când
a intrat în vigoare noul Cod penal.2
Prin Codul Penal din 1969 legiuitorul a renunţat la sistemul
anterior care admitea funcţionarea paralelă a Codului penal cu
Codul justiţiei militare, cuprinzând în dispoziţiile din partea
speciala a celui dintâi şi fapte care în legislaţia anterioară
fuseseră incriminate prin legi speciale (Codul Justiţiei Militare). 3
Ca urmare, în Codul penal a fost introdus un grup distinct
de infracţiuni denumite contra capacităţii de apărare (Titlul X),
sistematizate în cadrul a trei capitole distincte, şi anume :
- infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare , infracţiuni
pe câmpul de luptă şi infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei
militare, prevăzute în articolele 331-347 Cod penal. În literatura
2
Dumitru Popescu, Privire istorică asupra justiţiei militare din România, Editura Utilitară,
Bucureşti, 1977, pag. 45-98.
3
Iosif Fodor şi colectivul, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1971, vol. IV, pag. 761-763
6
juridică acestea sunt cunoscute sub denumirea de infracţiuni
militare, deoarece se pot săvârşi numai de militari şi-n plus lezează numai valori
sociale specifice ale armatei, componente ale capacităţii de apărare a ţării ca
valoare socială fundamentală;
- infracţiuni săvârşite de militari sau civili, prevăzute în
articolele 348-352 Cod penal;
- infracţiuni săvârşite numai de civili, prevăzute în articolele
353-354 Cod penal;
Cu menţiunea că ultimele două subcategorii de infracţiuni
vizează acele valori sociale speciale care se referă la
obligativitatea îndeplinirii unor îndatorii în legătură cu armata şi
cu serviciul militar.
CAPITOLUL I: NOŢIUNI GENERALE DESPRE

INFRACŢIUNE ŞI ORDINE MILITARĂ
1.1. Ordinea si disciplina militară
1.1.1. Consideraţii generale

Apărarea patriei este obligaţia fiecărui cetăţean al României, indiferent de
naţionalitate, convingeri politice sau religioase.În calitatea sa de apărător al
patriei,militarul este dator să aplice în întreaga sa activitate legile ţării şi
prevederile actelor normative specifice armatei.
Această datorie este legitimată prin jurământul militar pe care îl depune
fiecare cetăţean chemat să îndeplinească serviciul militar .
Prin termenul militar se înţelege cadru militar în activitate , cadru militar
în retragere sau în rezervă, pe timpul cât poartă uniforma militară sau este
concentrat (mobilizat), militar în termen, militar în termen redus, militar angajat
pe bază de contract în activitate sau când este concentrat, student sau elev al
instituţiilor militare de învăţământ (cu excepţia elevilor, colegiilor militare
liceale).
Regulamentul de ordine interioară în unitate stabileşte îndatoririle
militarilor şi cerinţele care stau la baza relaţiilor între militari.
Atribuţiile militarilor cu diferite funcţii şi cele ale compartimentelor care
nu au fost menţionate în prezentul Regulament se stabilesc prin acte normative
specifice ( ordin de zi pe unitate ), în baza cărora comandanţii îşi pot elabora
regulamente proprii de ordine interioară.
7
Prin termenul „compartiment” se înţelege direcţie, secţie, birou sau altă
structură organizatorică cu acelaşi domeniu de activitate.4
Regulamentul de ordine interioară în unitate se aplică în toate structurile
Academiei României, iar respectarea prevederilor acestuia este obligatorie.
Ordinea şi disciplina militară

Disciplina militară este cel mai important factor al capacităţii de luptă a
unei armate . Ea defineşte subordonarea, asigură autoritatea şi este obligatorie
pentru toţi militarii, fără deosebire de grad sau funcţie.
Disciplina militară constă în respectarea şi executarea cu stricteţe şi
întocmai de către militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în
vigoare şi regulamentele militare . La temelia disciplinei militare ferme stau
devotamentul nemărginit faţă de cauza şi interesele de stat ale României,
hotărârea fiecărui militar de a lupta,la nevoie, până la sacrificiul suprem pentru
apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului, a ordinii de drept, a hotarelor
patriei, a suveranităţii , independenţei şi integrităţii statului nostru, a păcii.
Disciplina militară presupune o subordonare completă şi se bazează pe
recunoaşterea conştientă de către fiecare militar, a necesităţii îndeplinirii
îndatoririlor sale militare şi pe simţul răspunderii personale faţă de obligaţia ce-i
revine de a se preocupa, permanent, de ridicarea pregătirii sale militare şi de
specialitate şi de întărirea capacităţii de luptă a armatei.
1.1.2. Scopul ordinii şi disciplinei militare.

Disciplina militară obligă pe fiecare militar:
- să-şi însuşească temeinic toate cunoştinţele militare necesare îndeplinirii
îndatoririlor sale;
- să respecte, cu stricteţe, prevederile legale şi jurământul militar şi să
execute,întocmai şi la timp, prevederile regulamentelor şi instrucţiunilor
militare, precum şi ordinele şi dispoziţiile primite;
- să suporte cu tărie toate greutăţile şi privaţiunile serviciului militar, iar
pentru îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin, la nevoie, să nu-şi cruţe nici chiar
viaţa;
- să păstreze cu stricteţe secretul;
- să stimeze pe comandanţi (şefi) şi superiori;
- să dea salutul militar şi să respecte regulile de politeţe;
- să aibă o conduită demnă în unitate şi în afara acesteia, potrivit
prevederilor regulamentare, tradiţiilor ostăşeşti şi regulilor de convieţuire
socială;
- în toate ocaziile să fie echipat regulamentar şi să aibă o ţinută corectă;
- să fie sobru şi exigent cu sine însuşi, să oprească pe cei din jurul lui de la
încălcarea ordinii de drept şi a celei militare şi să contribuie activ la apărarea
prestigiului armatei şi a demnităţii cetăţenilor;
4
Viorel Constantinescu,Regulamentul de ordine interioară în unitate, Bucureşti,2000, pag. 7
8
- să fie cinstit , sincer şi drept;
- să păstreze cu grijă bunurile din trezoreria armatei şi ale poporului şi să ia
atitudine fermă împotriva risipei,abuzurilor şi a încălcării ordinelor şi
dispoziţiilor privind folosirea şi întreţinerea lor ;
- să cunoască modul de funcţionare şi de întrebuinţare a armamentului şi
tehnicii din înzestrare şi să le menţină în permanent în stare de funcţionare;
- să-şi dea concursul în orice împrejurare s-ar afla , la menţinerea ordinii
de drept şi disciplinei militare;
Prin ce se caracterizează disciplina militară?

Principalele caracteristici ale disciplinei militare sunt:
- formarea şi dezvoltarea la militari a unor înalte calităţi morale politice şi
de luptă, precum şi a deprinderilor necesare îndeplinirii îndatoririlor ce le revin;
- menţinerea ordinii regulamentare în unităţi, subunităţi şi formaţiuni ,
precum şi desfăşurarea tuturor activităţilor militarilor în strictă conformitate cu
prevederile legilor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ordinelor;
- exigenţa comandanţilor faţă de subordonaţi şi folosirea justă a măsurilor
de convingere şi constrângere;
- exemplu personal dat de comandanţi şi superiori;
Încălcarea jurământului militar,trădarea de patrie,trecerea de partea
inamicului, dezvăluirea secretului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare
a patriei, constituie infracţiunile cele mai grave faţă de popor şi sunt pedepsite
prin lege cu toată asprimea.5
1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
1.2.1. Prevederea faptei în legea penală

Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură
esenţială a infracţiunii, consacrată de art. 17 C. pen., precum şi în art. 2 C. pen.,
teza I, care face precizarea că numai „legea prevede care fapte constituie
infracţiuni".
Această cerinţă esenţială arată că pentru existenţa unei infracţiuni nu este
suficient să existe o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu
vinovăţie, ci mai trebuie ca această faptă să fie prevăzută de lege ca infracţiune
şi sancţionată cu o anumită pedeapsă6.
Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se
realizează, mai întâi, prin aceea că în Partea generală a Codului penal se
defineşte şi reglementează noţiunea generală de infracţiune, după care, în Partea
specială a Codului penal şi în legile speciale se prevede şi se descrie fiecare
5
Regulamentul Disciplinei Militare, Editura Militară, Bucureşti, 2003
6
L.,Oancea,op. cit. pag. 95.
9
faptă considerată infracţiune şi sancţiunea corespunzătoare. Aşadar, în raport de
cerinţele acestei trăsături esenţiale, fapta periculoasă pentru societate devine
infracţiune numai dacă ea este prevăzută ca atare prin legea penală (nullum
crimen sine lege),adică numai atunci când i se consacră caracterul de faptă
juridică, de categorie juridică, de infracţiune.
Prevăzând în lege faptele care sunt considerate infracţiuni, doctrina şi
legislaţia noastră penală nu admit aşa-numita incriminare prin analogie,
respectiv considerarea unei fapte neprevăzute de lege ca infracţiune, prin simpla
asemănare cu altă faptă prevăzută ca infracţiune, deoarece astfel de practici pot
aduce mari daune asigurării legalităţii în ţara noastră.
1.2.2. Pericolul social

Aşa cum rezultă din prevederile art. 17 alin. (1) C. pen., pentru ca o faptă
să fie considerată infracţiune trebuie să întrunească trei trăsături esenţiale: să
prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea
penală7.
Reţinem deci, că în sistemul nostru penal, infracţiunea este definită în mod
expres, legiuitorul utilizând procedeul enumerării trăsăturilor sale esenţiale, prin
intermediul cărora a relevat atât caracterul complex al infracţiunii, câţ şi
subordonarea strictă a conceptului respectiv faţă de principiul legalităţii, cu
toate implicaţiile ce decurg de aici.
1.3. Noţiunea de pericol social
Nu ar putea fi socotite ca trăsături esenţiale numai „atributele" faptei, fără

a fi luată în considerare şi fapta ca atare.
Infracţiunea se caracterizează în primul rând prin aceea că este o faptă, în
accepţiunea cea mai cuprinzătoare a cuvântului, o manifestare reală, cu o
existenţă obiectivă, capabilă a fi percepută şi caracterizată8.
Fapta presupune o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, o
intervenţie a acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natură a le
leza integritatea sau a le pune în pericol.
Fapta se poate manifesta sub formă de acţiune sau inacţiune.
Acţiunea reprezintă o formă de manifestare a faptei, o conduită pozitivă
din partea făptuitorului prin care acesta îşi mobilizează întreaga energie pentru a
face ceva, pentru a produce o modificare în realitatea care îl înconjoară.
Inacţiunea constă într-o comportare negativă, în neîndeplinirea unei
obligaţii impuse de lege.
7
C.Roxin,G.Arzt, K.Tiedemann, Einfuhrung în das Strafrecht und Strafpmzessredit Auflage, Miiler,
Heidelberg, 1998, p. 62; H.H. Jescheck, Lehrbuch des Strafrechts, Allgemeiner Teii Vierte Auflage, Dunker
und Humblot, Berlin, 1988, p. 176. Autorii germani concep infracţiunea ca având la bază patru trăsături
esenţiale: acţiunea, conformitatea cu descrierea normei, antijuridicitatea şi vinovăţia.
8
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol. I, op. cit., pag. 111
10
Pentru ca fapta să constituie infracţiune, trebuie să prezinte pericol social9.
Codul penal român a prevăzut în dispoziţiile art. 18 că fapta care prezintă
pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia
din valorile sociale enumerate în art. 1 C. pen. şi pentru sancţionarea căreia este
necesară aplicarea unei pedepse.
Prin faptă care prezintă pericol social înţelegem acea manifestare
exterioară, de natură a vătăma sau a pune în pericol valorile sociale de a căror
integritate şi siguranţă este condiţionată desfăşurarea normală a relaţiilor
sociale10.
Periculoase pentru societate în înţelesul legii penale sunt faptele care
lezează sau pun în pericol cele mai importante valori ocrotite de legea penală,
ca siguranţa statului, patrimoniul, persoana şi drepturile acesteia, sistemul
economic şi alte valori sociale ocrotite de lege. Datorită pericolului lor deosebit,
legea penală a caracterizat ca infracţiuni faptele prin care se aduce atingere:
persoanei sub aspectul tuturor atributelor sale (omorul, art. 178, vătămarea
corporală gravă, art 187, violul, art. 217, calomnia, art 225), patrimoniului
(furtul, art. 249, înşelăciunea, art 260), siguranţei naţionale (trădarea, art. 271,
subminarea puterii de stat, art. 283) şi altor valori sociale importante.
Pericolul social se poate exprima, de asemenea, în starea de nelinişte şi
insecuritate socială pe care fapta penală o creează, subliniindu-se în acest fel
una din implicaţiile negative ale vătămării pe care infracţiunea o presupune11.
Pentru a forma o trăsătură esenţială a infracţiunii, pericolul social trebuie
să aibă caracter penal, adică să prezinte un anumit grad, specific infracţiunii, ca
ilicit penal, distingând-o de alte forme de ilicit juridic (administrativ, civil etc.)
şi să determine aplicarea unei pedepse.
Pericolul social al infracţiunii prezintă grade deosebite, unele infracţiuni
având un grad mai mare de pericol social (de ex. omor, tâlhărie etc.) şi atrăgând
o pedeapsă mai aspră, altele un pericol social mai mic (de ex. lovirea,
ameninţarea etc), fapt pentru care legiuitorul a prevăzut pedepse mai uşoare.
Gradul de pericol social penal este determinat de o serie de factori ca:
valoarea relaţiei lezate, valoarea cauzală a acţiunii-inacţiunii, mărimea şi natura
urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce, persoana infractorului, forma
vinovăţiei, mobilul ori scopul cu care s-a acţionat, mijloacele folosite etc.
1.3.1. Felurile pericolului social

În ştiinţa dreptului penal şi în practica legislativă, pericolul social este
cunoscut sub două forme: pericolul social generic (abstract) şi pericolul social
concret.
a) Pericolul social generic sau abstract este acel pericol general, aşa cum
9
În literatura juridică, noţiunea de pericol social este conturată în modalităţi şi formulări diferite. Astfel, G.
Levasseur, Droit des Etats Unis, Dalloz, 1990, pag. 113, apreciază că potrivit concepţiei realiste - care pune
în evidenţă această trăsătură a infracţiunii - periculozitatea socială are semnificaţia de faptă contrară ordinii
sociale, prin atitudinea sa de a tulbura această ordine;
10
M. Zolyneak, op. cit.,pag.147.
11
C. Bulai, op. cit.,pag. 153.
11
este fixat în legea penală. De exemplu, pericolul infracţiunii tip omor, furt, fals
intelectual etc.
Pericolul social generic este evaluat în mod abstract de legiuitor, care ia în
consideraţie o multitudine de factori, privind importanţa valorii ocrotite,
gravitatea lezării posibile, starea şi dinamica manifestărilor infracţionale vizate,
împrejurările în care se pot săvârşi astfel de fapte etc. Rezultatul evaluării se
exprimă în pedeapsa înscrisă de legiuitor în legea penală pentru acea
infracţiune.
b) Pericolul social concret al infracţiunii se referă la pericolul social al
faptei săvârşite, al unei infracţiuni individuale.
Dacă pericolul social generic este stabilit de legiuitor, pericolul social
concret urmează să fie identificat de instanţa de judecată cu prilejul judecării
faptei şi se reflectă în sancţiunea penală aplicată.
Determinarea pericolului social concret se face în funcţie de vătămarea
cauzată obiectului infracţiunii, de împrejurările concrete ale comiterii faptei, de
trăsăturile ce caracterizează elementul material, precum şi de alte împrejurări
ale conţinutului concret al infracţiunii.
Evaluarea lui este importantă, pe de o parte pentru că lipsa în concret a
gradului de pericol social specific infracţiunii duce, potrivit legii în vigoare, la
inexistenţa infracţiunii (art. 18 C. pen.), iar pe de altă parte pentru că în procesul
de individualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei este una din
regulile generale de individualizare (art. 87 C. pen.)12.
1.3.2. Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social

al unei infracţiuni
Dispoziţiile art. 18 C. pen. au fost completate cu art. 19. pen., care se
referă la „fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni".
De multe ori din practica judiciară rezultă că anumite fapte comise formal,
îndeplinesc trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, dar în concret, pericolul social
nu evidenţiază o periclitare a valorilor sociale ocrotite, fiind minim, şi
insuficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune. Deci, este posibil ca, în
concret, fapta comisă să fie lipsită de importanţă, iar pentru combaterea ei să nu
fie nevoie de a se angaja răspunderea penală a făptuitorului. Cum însă la
incriminarea unei fapte legiuitorul ia în considerare printre altele şi pericolul
social pe care-1 prezintă fapta, tot legiuitorul trebuie să prevadă în ce condiţii
fapta concretă nu are gradul de pericol social necesar al unei infracţiunii.
Noţiune şi caracterizare
Potrivit art. 19 C. pen., „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi
prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă
gradul de pericol social al unei infracţiuni".
Acest text a urmărit excluderea din sfera de acţiune a legii penale a
12
C. Mitrache, op. cit., pag. 135
12
faptelor mărunte, lipsite de gravitate şi importanţă, care nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiunii, înlăturându-se astfel posibilitatea de mărire
artificială a stării infracţionale şi care nu este de natură să direcţioneze corect
politica penală pentru combaterea faptelor care sunt cu adevărat infracţiuni.
Prin aprecierea ce se face asupra pericolului social concret al faptei
săvârşite şi prin constatarea lipsei acestuia, organele de aplicare a legii penale
nu fac operă de dezincriminare a faptei, activitate ce este un atribut exclusiv al
legiuitorului, ci doar de aplicare a legii în limitele stabilite de aceasta.
Condiţii
Pentru existenţa faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, se cer a fi întrunite anumite condiţii:
a) fapta săvârşită să aducă, în concret, o atingere minimă valorilor sociale
apărate de legea penală.
Ne aflăm în prezenţa acestei condiţii în situaţia când prin fapta comisă nu
s-a afectat substanţial existenţa, fiinţa şi funcţionalitatea valorilor sociale
ocrotite prin incriminarea acelei fapte.
b) în raport de conţinutul ei concret, fapta să nu prezinte pericolul social al
unei infracţiuni.
Conţinutul concret al faptei se referă la acele trăsături concrete obiective şi
subiective prevăzute de legea penală, care caracterizează fapta efectiv comisă,
imprimându-i o anumită gravitate care îi este proprie.
c) fapta să fie lipsită în mod vădit de importanţă, apreciere care se face pe
baza analizei ansamblului circumstanţelor obiective şi subiective, reale şi
personale, preexistente, concomitente sau subsecvente comiterii faptei. Fapta
poate fi considerată lipsită în mod vădit de importanţă atunci când, datorită
urmării neînsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale împotriva căreia a
fost îndreptată (o vătămare neînsemnată, o slabă rezonanţă socială) şi modului
cum s-au realizat în fapt elementele ei constitutive, apare în mod evident, adică
vizibil pentru oricine, deci în mod obiectiv, ca lipsită de importanţă juridică
penală. Prezintă o astfel de caracteristică, spre exemplu, furturile mărunte din
magazinele cu autoservire, distrugerea unor obiecte mărunte de inventar.
Natura juridică
În literatura juridică de specialitate, problema naturii juridice a instituţiei
prevăzute în art. 19 C. pen. a dat naştere la diferite opinii13.
Potrivit uneia dintre acestea, prin introducerea art. 19 C. pen. s-a creat
posibilitatea dezincriminării judiciare în baza constatării făcute de organele
judiciare, că ele nu prezintă pericolul social al unor infracţiuni.
O asemenea opinie nu poate fi acceptată, deoarece dezincriminarea este un
atribut al legiuitorului, şi nu al organelor judiciare.
13
T. Gradea, Probleme legate de răspunderea penală pentru faptele care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni,Revista română de drept nr. 4/1974, pag.57; I. Poenaru, Modificarea Codului penal. Legea nr.
6/1973, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 21; M. Basarab, Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed.
Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1992, p. 82.
13
Suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate că
instituţia prevăzută de art. 19 C. pen. reprezintă „o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei", prin înlăturarea pericolului social.
Chiar dacă această instituţie nu a fost inserată printre cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei şi nici în Codul de procedură penală, aceasta nu poate
să impieteze asupra naturii sale juridice, deoarece în cazul art. 19 C. pen., aşa
cum am arătat, se înlătură trăsătura esenţială a pericolului social, aplicându-se
sancţiuni cu caracter administrativ.
1.3.3 Criteriile de apreciere a gradului de pericol social

Pentru a se elimina subiectivismul, abuzurile, arbitrarul în evaluarea
pericolului social concret al faptei, art. 19 alin. (2) C. pen. prevede unele criterii
de care să ţină seama organele judiciare, atunci când au de soluţionat astfel de
cauze.
a) modul şi mijloacele de săvârşire a faptei. În temeiul acestui criteriu, este
necesar ca organele judiciare să procedeze la o atentă analiză a modului cum a
fost pregătită şi executată fapta. Un mod prea simplu de a săvârşi o faptă
impune o netă diferenţiere faţă de situaţia când s-a acţionat foarte ascuns, pe
baza unei temeinice pregătiri, prin mai multe acte etc.
De asemenea, trebuie avute în vedere mijloacele întrebuinţate pentru
comiterea faptei, natura instrumentelor şi aptitudinea lor intrinsecă de a
prezenta sau nu pericol public ori urmări grave şi, mai ales, măsura în care
făptuitorul s-a folosit de astfel de mijloace14.
b) scopul urmărit de făptuitor. Aşa cum este cunoscut, scopul reprezintă
ceea ce urmăreşte făptuitorul prin săvârşirea faptei. De cele mai multe ori, prin
săvârşirea unor fapte se urmăresc direct sau indirect scopuri periculoase,
egoiste, josnice, individualiste. Alteori, săvârşirea unor fapte demonstrează
existenţa unor scopuri mai puţin periculoase, ceea ce înseamnă că făptuitorul nu
a avut înclinaţii infracţionale deosebite. De aceea, privite sub raportul scopului
urmărit de făptuitor, faptele prevăzute de legea penală se diferenţiază între ele,
unele putând fi considerate infracţiuni, altele însă nu.
c) împrejurările în care fapta a fost comisă. Împrejurările reprezintă
acele stări, situaţii sau circumstanţe de fapt care înrâuresc conţinutul concret al
faptei. Unele împrejurări favorizează săvârşirea unor fapte, pe când altele sunt
de natură s-o înfrâneze.De asemenea, săvârşirea faptei în anumite situaţii
vădeşte lipsa de pericol social al acesteia, prezentând-o într-o coloratură şi
semnificaţie proprie, specifică. Astfel de împrejurări pot fi considerate, spre
exemplu, timpul şi locul comiterii faptei, sfera de răsfrângere a faptei asupra
obiectivelor urmărite, activităţile de precauţie desfăşurate pentru a zădărnici
descoperirea ei, neluarea unor măsuri de cei în drept, ceea ce duce la
posibilitatea practică de a comite fapta etc.
d) urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce. Urmarea produsă
ori care se putea produce se referă la consecinţele concret pricinuite prin
14
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 828/1985, Revista română de drept nr. 6/1985, pag. 60.
14
comiterea faptei prevăzute de legea penală, precum şi la cele eventuale pe care,
în concret, fapta săvârşită era susceptibilă să le producă, cum ar fi: natura
urmărilor (patrimonială, organizatorică etc.), întinderea şi semnificaţia socială a
urmărilor efective sau viitoare ale faptei etc. Indiferent dacă sunt sau nu cerute
de legea penală, dacă sunt susceptibile sau nu de o constatare concretă, dacă
sunt de natură politică, organizatorică, patrimonială sau morală, minările
socialmente periculoase constituie o cerinţă indispensabilă oricărei infracţiuni.
Uneori, însă, prin fapta comisă, indiferent dacă autorii au dorit sau nu, aceste
urmări nu au o întindere prea mare, deoarece nu s-au produs consecinţe
materiale sau morale deosebite, deşi sub aspect formal acţiunea-inacţiunea
întreprinsă prezintă caracteristicile unor fapte prevăzute de legea penală15. în
sfârşit, între criteriile prevăzute de lege, pe temeiul cărora se evaluează gradul
concret de pericol social al unei fapte săvârşite, figurează şi persoana, şi
conduita făptuitorului. Analiza persoanei făptuitorului trebuie făcută,
deopotrivă, sub raport psihofizic şi social, adică al trăsăturilor de caracter şi al
temperamentului făptuitorului, al antecedentelor penale, dar şi al integrării
sociale.
Sancţiuni
Pentru astfel de fapte, procurorul sau instanţa de judecată aplică, potrivit
art. 19 alin. (3) C. pen., una din sancţiunile cu caracter administrativ, respectiv:
mustrare, mustrare cu avertisment sau amendă de la 1.000.000 lei(100 RON) la
25.000.000 lei (2500RON).
1.4. Vinovăţia
Noţiune
Săvârşirea faptei cu vinovăţie este a doua trăsătură esenţială a infracţiunii.
Ea este expres prevăzută de art. 17 C. pen. şi trebuie coroborată cu art. 20 C.
pen. ce consacră în legislaţie formele de vinovăţie.
Vinovăţia exprimă o anumită atitudine psihică periculoasă a infractorului
faţă de faptă şi urmările ei. Pentru ca fapta să constituie infracţiune, să atragă
aplicarea unei pedepse, nu este suficient ca ea să aparţină material făptuitorului,
ci trebuie să fie imputabilă acestuia. Când fapta nu este comisă cu vinovăţie, ea
nu este imputabilă celui care a săvârşit-o, nu i se poate reţine în sarcină.
Art. 20 C. pen. prevede că există vinovăţie atunci când fapta a fost
săvârşită cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
Vinovăţia presupune existenţa a doi factori inerenţi vieţii psihice:
conştiinţa sau factorul intelectiv şi voinţa sau factorul volitiv.
Factorul intelectiv presupune reprezentarea deplină a conţinutului,
15
Jud. Sectorului 1 Bucureşti, sent. pen. nr. 262/1992 (nepublicată).
15
sensului şi finalităţilor urmărite sau acceptate prin săvârşirea faptei, precum şi
prevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia.
Factorul volitiv este elementul psihic care impulsionează şi comandă
energia fizică a omului; el poate fi analizat atât în raport cu acţiunea, cât şi cu
inacţiunea (după cum agentul voieşte să se manifeste printr-un act exterior sau
voieşte să se abţină de la o acţiune impusă de lege), precum şi cu rezultatul
(adică în raport cu finalitatea la care agentul voieşte să ajungă)16.
Între cei doi factori există o strânsă legătură, actul de voinţă corelându-se
continuu cu cel de conştiinţă, fiind determinate, sub aspectul intensităţii şi al
manifestării sale, de reprezentarea subiectului privitoare la o anumită activitate
infracţională.
Voinţa de a comite fapta este condiţionată numai de reprezentarea în
conştiinţa făptuitorului a urmărilor faptei.
Vinovăţia în sensul legii penale cere ca voinţa să fie liberă; dacă făptuitorul
a acţionat ca urmare a unei energii străine, căreia nu i-a putut rezista, aceasta nu
poate să-i fie imputată.
Vinovăţia a fost definită în doctrina penală ca fiind „atitudinea psihică a
persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol
social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor
socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi
a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări"17.
Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis o
infracţiune şi pentru dozarea cât mai justă a pedepsei, nu este suficientă numai
stabilirea faptului că persoana respectivă a comis fapta cu vinovăţie, ci mai este
necesar a se stabili şi forma de vinovăţie cu care ea a acţionat.
Formele vinovăţiei
În teoria dreptului penal, vinovăţia se prezintă sub trei forme: intenţia,
culpa şi intenţia depăşită (praeterintenţia).
1.4.1. Intenţia şi modalităţile sale

Intenţia constituie forma fundamentală, generală şi originară a vinovăţiei:
ea reprezintă totodată regula sub care se înfăţişează vinovăţia, deoarece
majoritatea infracţiunilor se comit, de regulă, cu intenţie şi numai în mod
excepţional din culpă sau cu praeterintenţie.
Infracţiunea este săvârşită cu intenţie [art. 20 alin. (1) pct. I C.pen.] atunci
când infractorul:
- prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte;
- prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.
16
G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române,Bucureşti,1984, p. 117.
17
C. Bulai.op. cit.,pag. 118.
16
Intenţia are două modalităţi: intenţia directă şi intenţia indirectă.
a) Intenţia directă (doi direct) se caracterizează prin aceea că infractorul
prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei
fapte [art. 20 pct. I lit. a) C. pen.]. In cazul intenţiei directe, făptuitorul îşi
reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul periculos la
care conduce fapta şi în aceste condiţii el urmăreşte producerea acestui rezultat.
Constatarea că infractorul a voit fapta şi că a prevăzut rezultatul ei periculos
constituie dovada că el a urmărit producerea acelui rezultat18.
Specific intenţiei directe este un anumit caracter al voinţei rezultatului,
aceasta nefiind o voinţă indiferentă, ci o voinţă îndreptată spre o anumită
finalitate, spre realizarea unui anumit rezultat, expresie a dorinţei infractorului
de a produce rezultatul aflat în reprezentarea sa.În concepţia legiuitorului
român, intenţia directă apare nu ca o simplă voinţă de a cauza un rău generic, ci
voinţa infractorului trebuie „să fi urmărit anume cauzarea unei vătămări"19.
Există infracţiuni care, din punct de vedere al vinovăţiei, nu pot apărea
decât sub forma intenţiei directe. Aşa de exemplu, infracţiunea de delapidare se
comite numai cu intenţie directă, deoarece legea (art. 314 C. pen.) arată că
însuşirea, folosirea sau traficarea se fac în interesul funcţionarului gestionar sau
administrator ori pentru altul. Aceeaşi situaţie întâlnim şi la infracţiunile de furt,
denunţare calomnioasă, tâlhărie etc.
b)Intenţia indirectă (doi eventual) se caracterizează prin prevederea
rezultatului faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii
lui. Aceasta demonstrează că subiectul infracţiunii se comportă cu indiferenţă
faţă de posibilitatea survenirii rezultatului periculos, pe care nu-l urmăreşte, însă
admite eventualitatea producerii lui, care de altfel se şi produce.
Prevederea caracterului periculos al urmărilor faptelor săvârşite constituie
elementul intelectiv comun pentru aceste două forme ale intenţiei. Atitudinea
faţă de urmările unor acţiuni sau inacţiuni ale persoanei se poate manifesta în
prevederea inevitabilităţii producerii acestora sau în prevederea numai a
posibilităţii survenirii lor. De aceea, intenţia directă ca formă a vinovăţiei există
nu numai atunci când infractorul trage un foc de armă în tâmpla victimei,
prevăzând că în mod inevitabil va surveni moartea victimei, dar şi atunci când
focul tras cu scopul de a ucide un om a avut loc în condiţii în care moartea
victimei era numai posibilă, dacă făptuitorul urmăreşte aceasta. în cazul
intenţiei indirecte, prevederea urmărilor periculoase poate fi manifestată numai
în vederea posibilităţii survenirii lor. Dacă o persoană prevede inevitabilitatea
survenirii urmărilor acţiunilor sau inacţiunilor sale, nu se poate spune că această
persoană nu le-a şi dorit, nu le-a urmărit şi deci forma de vinovăţie va fi intenţia
18
C.S.J., s. pen., dec. nr. 366/1991, dec. nr. 2097/1992; dec. nr. 2/1993, Deciziile Curţii Supreme de Justiţie, Ed.
Orizonturi, 1993, pag. 341-345.
19
V. Dongoroz şi colab., op. cit., pag. 239; C. Bulai, op. cit., pag. 119, C. Mitrache, op. cit. în practica
judiciară s-a decis că există infracţiunea de furt când inculpatul urmăreşte să dobândească, tară drept, posesia
unor bunuri din detenţia altora. Trib. Bucureşti, s. a Ii-a pen., dec. nr. 113/1996, în revista Dreptul nr. 8/1997,
pag. 62.
17
directă20.
Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din conţinutul
infracţiunii respective, se referă şi la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta
comisă şi rezultatul periculos produs. Pentru existenţa intenţiei, este suficient ca
prevederea legăturii cauzale să existe numai în trăsături generale, de principiu.
Aşa de exemplu, pentru a considera că un omor a fost săvârşit cu intenţie,
prevăzându-se şi legătura de cauzalitate, nu este nevoie ca infractorul să
prevadă că atunci când a tras un foc de armă în victimă, glontele va atinge
carotida şi din această cauză va surveni moartea, cum de altfel s-a întâmplat în
realitate, ci este suficientă numai prevederea generală că focul tras va provoca
moartea victimei şi implicit luarea dreptului ei la viaţă 21. Prin existenţa unei
astfel de atitudini psihice, intenţia se deosebeşte de simpla dorinţă sau speranţă
în ceea ce priveşte survenirea unui rezultat oarecare. De aceea, nu se poate
spune că există intenţia de omor dacă o persoană sfătuieşte pe duşmanul său să
plece pe munte în speranţa că acesta, urcând pe unele piscuri, va cădea într-o
prăpastie şi va muri.
Între intenţia directă şi intenţia indirectă există şi unele deosebiri. Astfel,
pentru ca să existe intenţie directă, este nevoie ca făptuitorul să fi urmărit
survenirea urmărilor faptei sale, pe care le-a prevăzut. Rezultatul survenit
constituie fie unicul scop urmărit de inculpat - de exemplu omorul executat din
răzbunare, fie un mijloc indispensabil pentru atingerea unui alt scop - de
exemplu omorul comis cu scopul de a ascunde urmele unei alte infracţiuni
-.Spre deosebire de aceasta, la intenţia indirectă este nevoie ca infractorul să nu
urmărească survenirea rezultatului faptei sale însă să accepte, în mod conştient,
posibilitatea survenirii lui. Lipsa dorinţei în ceea ce priveşte survenirea
urmărilor unor fapte comise se poate manifesta fie prin indiferenţă faţă de
urmări, fie chiar prin lipsa dorinţei ca ele să apară, acestea producându-se în
realitate datorită acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.
c) Alte modalităţi ale intenţiei.În doctrină şi în practica judiciară s-au
identificat şi alte modalităţi ale intenţiei. Dintre acestea amintim intenţia
determinată şi nedeterminată.
- intenţia este determinată atunci când infractorul are reprezentarea unei
urmări periculoase precise, pe care o urmăreşte sau doar o acceptă şi acţionează
pentru producerea ei. Deci intenţia determinată poate fi atât directă, cât şi
indirectă.
- intenţia este nedeterminată atunci când infractorul are reprezentarea mai
multor urmări periculoase care s-ar putea produce şi îi este indiferent care din
ele vor surveni săvârşind fapta periculoasă. Spre deosebire de intenţia
determinată, după cât se poate observa, intenţia nedeterminată nu poate fi decât
o formă a intenţiei indirecte.
Doctrina de drept penal mai susţine şi existenţa unei intenţii generice şi a
unei intenţii speciale.
- intenţia generică se caracterizează prin existenţa voinţei acţiunii şi a
20
C.S J., s. pen., dec. nr. 94/1992, în Deciziile Curţii Supreme de Justiţie, Ed. Orizonturi, 1993, pag. 346.
21
C. Apel Timişoara, dec. pen. nr. 42/1995, în revista Dreptul nr. 12/1995, pag. 95.
18
rezultatului precum şi prin prevederea generică a rezultatului. Comite fapta cu
intenţie generică, de pildă, acela care, urmărind să ucidă victima, este în eroare
asupra identităţii persoanei sau cel care, deşi îi aplică victimei lovitura mortală,
aceasta moare nu ca urmare a loviturii ce i s-a aplicat, ci a înecării în fluviul în
care fusese aruncat corpul victimei, crezându-se că este moartă22.
- intenţia specială apare atunci când voinţa infractorului este îndreptată
spre realizarea unei anumite finalităţi, aflată dincolo de momentul când sunt
realizate toate cerinţele normei de incriminare23.
Alte modalităţi ale intenţiei pot fi intenţia spontană şi intenţia
premeditată.
- intenţia spontană se caracterizează prin aceea că apare brusc, de regulă
sub imperiul unei stări de provocare24;
- intenţia premeditată presupune meditarea, plănuirea prealabilă a acţiunii.
Se mai face distincţie între intenţia iniţială şi intenţia supravenită.
- intenţia iniţială există când infractorul a prevăzut rezultatul faptei sale
într-un moment prealabil începerii executării acesteia;
- intenţia supravenită apare în situaţia în care, în timpul executării unei
activităţi infracţionale, infractorul prevede un alt rezultat decât cel iniţial (de
exemplu,făptuitorul, săvârşind o infracţiune de violare de domiciliu, aflându-se
în interiorul locuinţei se hotărăşte să sustragă anumite bunuri).
1.4.2. Culpa şi modalităţile sale

Culpa nu este o formă de proces psihic inferioară ori atenuantă a intenţiei,
ci constituie o formă specifică de legătură psihică a autorului cu fapta.
Potrivit art. 20 pct. 2 C. pen., o faptă este săvârşită din culpă atunci când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-1 acceptă, socotind fără temei
că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea
să-1 prevadă.
Culpa, la rândul ei, are două modalităţi, culpa cu prevedere sau uşurinţa şi
culpa simplă sau neglijenţa.
a) Culpa cu prevedere sau uşurinţa, constă în prevederea de către
făptuitor a urmărilor periculoase ale acţiunii sau inacţiunii sale, pe care nu le
acceptă, socotind fără temei însă că ele nu se vor produce [art. 20 pct. 2 lit. a)
C. pen.]. După cât se poate observa, culpa cu prevedere se caracterizează prin
două elemente: existenţa din partea persoanei a prevederii urmărilor activităţii
sale infracţionale şi existenţei speranţei, lipsită de temei, de a nu se produce ori
de a le preveni prin acţiuni proprii sau cu sprijinul altor persoane.
Prevederea de către infractor a urmărilor periculoase ale faptei sale face ca
uşurinţa să se asemene cu intenţia,directă sau indirectă.În cazul uşurinţei însă,
nu există dorinţa de a se produce aceste urmări şi nici acceptarea eventualităţii
survenirii lor, elemente ce caracterizează intenţia.În caz de uşurinţă, prevederea
urmărilor acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului poate constitui doar o
22
F. Mantovani, Diritto penale. Parte generale, seconda edizione, CEDAM, Padova, 1988, pag.314.
23
V. Dongoroz şi colab., op. cit., pag.122, C. Bulai, op. cit., p. 120.
24
G. Bettiol, op. cit., pag.427
19
prevedere a posibilităţii survenirii lor, deoarece numai în acest caz poate exista
şi speranţa, lipsită de temei, a prevenirii acestor urmări.În cazul prevederii
inevitabilităţii survenirii urmărilor, nu mai poate fi vorba de speranţa că nu se
vor produce, de speranţa de a le preveni etc, situaţie în care apreciem că
persoana respectivă acţionează cu intenţie directă.
Ceea ce deosebeşte uşurinţa de intenţia indirectă este lipsa la cea dintâi a
admiterii conştiente a survenirii urmărilor periculoase prevăzute. Când
infractorul speră în mod conştient să prevină apariţia urmărilor faptei sale pe
care le-a prevăzut, nu poate fi vorba de admiterea conştientă a survenirii acestor
urmări. Speranţa de a preveni urmările prevăzute de făptuitor implică existenţa
unor împrejurări, care, după părerea persoanei - fără a avea un just temei -
trebuie să înlăture posibilitatea apariţiei lor în realitate.
Din practica judiciară rezultă că astfel de împrejurări pot fi cunoştinţele
făptuitorului, încrederea uşuratică în îndemânarea sau perspicacitatea lui în
momentul hotărâtor ori în forţa sa fizică25, rezistenţa unor materiale, intervenţia
altor persoane care să împiedice producerea consecinţelor dăunătoare prevăzute
ca posibile etc.26
În cazul când speranţa în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos
s-ar întemeia pe o întâmplare, pe un eveniment care ar putea să se producă, dar
care în realitate nu are loc, nu ne mai găsim în faţa uşurinţei, ci a intenţiei
indirecte, fiind vorba practic de acceptare de către făptuitor a riscului producerii
rezultatului27.
b) Culpa simplă sau neglijenţa constă în poziţia psihică a persoanei care
n-a prevăzut urmările periculoase ale faptei sale, deşi din toate împrejurările
cauzei şi pe baza capacităţii sale trebuia şi putea să le prevadă [art. 20 pct. 2
lit. b) C. pen.]. Spre deosebire de celelalte forme ale vinovăţiei, în cazul
săvârşirii unei infracţiuni din neglijenţă infractorul nesocoteşte în mod conştient
regulile de conduită, măsurile de precauţie ce trebuie luate în diferite situaţii etc,
fără a prevedea urmările periculoase ale faptelor sale. De aceea, în cazul
neglijenţei, nu se pune problema atitudinii persoanei faţă de urmările faptelor
sale (voinţa de a se produce ori acceptarea conştientă a posibilităţii apariţiei
lor), urmări pe care ea nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Cel
care a săvârşit o infracţiune din neglijenţă în aşa măsură nesocoteşte regulile de
conduită obligatorii în cazul respectiv, încât nici nu consideră necesar să
reflecteze cel puţin o clipă la aceste reguli şi la urmările pe care le pot produce
faptele sale.În felul acesta, nedându-şi silinţa să analizeze posibilitatea ivirii
acestor urmări din toate sursele posibile, el nu le prevede. Această ignorare a
regulilor de conduită şi ,ca urmare a acestui fapt,neprevederea unor urmări care
trebuiau şi puteau fi prevăzute constituie temeiul pentru stabilirea răspunderii
penale în caz de neglijenţă.
Neglijenţa, ca formă a vinovăţiei, poate fi caracterizată pe baza a două
elemente: un element negativ, care se referă la lipsa de prevedere a urmărilor
25
H. Jescheck, op. cit., pag.509
26
T. Padovani, Diritto penale, Giuffre editore, Milano, 1990, pag 225
27
V. Dongoroz şi colab., op. cit., pag.243
20
periculoase ale faptei comise de subiectul infracţiunii şi alt element pozitiv, ce
indică existenţa unor condiţii care dau posibilitatea de a considera că infractorul
trebuia şi putea să prevadă consecinţele dăunătoare ale acţiunii sau inacţiunii
sale.În raport de primul element, neglijenţa se deosebeşte de intenţia directă şi
indirectă, precum şi de uşurinţă. Pe baza celui de-al doilea, neglijenţa se
deosebeşte de cazul fortuit, deoarece subiectul trebuia şi putea să prevadă
urmările faptelor sale, ceea ce nu se cere la cazul fortuit, cauză care înlătură
caracterul penal al faptei.
Trebuinţa de a prevedea se raportează la obligaţiile profesionale şi sociale
ale persoanei respective, îndatoriri ce pot proveni din diferite legi, instrucţiuni
de muncă, regulamente etc. Puterea de a prevedea este raportată, în general, la
persoana umană, în sensul că, dacă cineva nu a putut prevedea un rezultat
dăunător, acest lucru nu-1 putea realiza nici o altă persoană.
Dacă cineva nu a posedat cunoştinţe sau experienţa necesară într-un
anumit domeniu ori nu a fost instruit cu prevederi din instrucţiuni sau
regulamente şi din această cauză nu a putut să-şi dea seama de anumite urmări
periculoase, persoana va fi considerată nevinovată şi în consecinţă exonerată de
răspundere penală.
c) Alte modalităţi ale culpei. În literatura de specialitate şi în practica
judiciară sunt cunoscute şi alte modalităţi ale culpei. Astfel, se distinge între
culpa în agendo, când uşurinţa sau neglijenţa se referă la fapte constând într-o
acţiune, şi culpa în omittendo, când se referă la fapte din culpă constând într-o
inacţiune.
Alţi autori mai fac deosebirea între culpa generică şi culpa specifică28.
- există culpă generică atunci când făptuitorul se comportă uşuratic sau
neglijent în raport cu activităţile obişnuite, nerespectând regulile comune de
diligentă menite să prevină rezultatele periculoase.
- culpa specifică presupune încălcarea regulilor de diligentă dintr-un
domeniu specializat, în raport cu care sunt necesare cunoştinţe de specialitate
din partea făptuitorului (de exemplu în materie medicală, sportivă, circulaţie pe
drumurile publice, transporturi etc.)29.
Culpa mai poate îmbrăca forma nebăgării de seamă, adică a lipsei de
atenţie, nedibăciei, adică a lipsei de abilitate profesională. De asemenea, se mai
face distincţie între culpa directă şi culpa indirectă, după cum se referă la
acţiunea săvârşită de infractor sau la aceea săvârşită de o altă persoană.
d) Concurenţa culpelor.În multe situaţii, la producerea rezultatului
periculos contribuie activitatea culpabilă a mai multor persoane; în aceste cazuri
vor răspunde penal toţi cei care au cauzat rezultatul periculos.
O problemă deosebit de importantă ridicată în practică este aceea a
concurenţei culpei făptuitorului cu cea a victimei. Dacă la producerea
rezultatului periculos, alături de culpa făptuitorului a contribuit şi culpa
victimei, nu operează o compensare a culpelor, adică răspunderea penală a
făptuitorului nu este înlăturată prin intervenţia culpei victimei. Chiar în această
28
T. Padovani, op. cit., pag.263
29
G. Antoniu, op. cit., pag.172
21
situaţie, activitatea culpabilă a făptuitorului va fi reţinută ca o infracţiune din
culpă (vătămarea integrităţii corporale din culpă), culpa victimei intervenind
doar în planul individualizării judiciare a pedepsei.
1.4.3. Intenţia depăşită

O formă specială a vinovăţiei, ce rezultă din unirea intenţiei cu culpa, este
definită în art. 20 alin. (4) C.pen., şi anume intenţia depăşită (praeterintenţia).
Ea se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori
acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt
mult mai grave, iar acestea le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor
produce sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să le prevadă.30
Aceste aspecte rezultă din cuprinsul art. 20 alin. (4) C pen., unde se arată
că „există intenţie depăşită când rezultatul mai grav produs printr-o acţiune sau
inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului".
Ceea ce caracterizează aşadar praeterintenţia este împrejurarea că,
urmărind producerea unui anumit rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce
constituie elementul material al unei infracţiuni, dar produce un rezultat mai
grav sau în plus, care caracterizează o infracţiune mai gravă sau o variantă
agravată a aceleiaşi infracţiuni.
Legislaţia noastră penală prevede astfel de situaţii, incriminând ca
infracţiuni de sine stătătoare,ca de exemplu:
- vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 187 C. pen., loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, art. 188 C. pen. etc.
- unele fapte cu urmări praeterintenţionate sau ca variante agravate ale
unor infracţiuni în al căror conţinut complex astfel de situaţii au fost prevăzute,
ca de exemplu: violul care a avut ca urmare moartea victimei, art. 217 alin. (3)
C. pen., tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei, art. 253 alin. (2) C.
pen. etc.
În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială este săvârşită cu intenţie, iar
rezultatul mai amplu ori în plus, care depăşeşte intenţia făptuitorului şi conduce
la o infracţiune mai gravă, este imputat sub formă de culpă, fie prin uşurinţă, fie
din neglijenţă.
Pentru ca organele judiciare să poată stabili concret şi în mod corect dacă
un anumit rezultat sau urmare prevăzută de legea penală s-a datorat activităţii
unei persoane fizice care a acţionat cu intenţie depăşită, considerăm necesar să
se stabilească, pe de o parte, intenţia în raport cu fapta intenţionată şi culpa faţă
de rezultatul mai grav31.
30
M. Michinici, Unele observaţii privind praeterintenţia, în Revista de drept penal nr. 1/1996, pag.81
31
C. Bulai.op. cit.,pag.123
22
1.5. Conţinutul infracţiunii
1.5.1. Noţiunea de conţinut al infracţiunii

Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea condiţiilor sau
elementelor prevăzute de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune.
În acest sens, Codul de procedură penală foloseşte sintagma de elemente
constitutive ale infracţiunii.
Altfel spus, pentru ca o faptă să constituie infracţiune, ea trebuie să
îndeplinească toate condiţiile şi elementele prevăzute în dispoziţia
incriminatorie, adică să se săvârşească în asemenea împrejurări încât să
satisfacă tiparul sau modelul legal abstract al infracţiunii, îndeplinind toate
condiţiile specificate în acest cadru, toate cerinţele care determină conţinutul
incriminării.
Conţinutul incriminării (sau al infracţiunii) este, deci, echivalent cu
conţinutul noţiunilor diferitelor infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării,
interpretării şi aplicării legii, funcţia generală de determinare, cunoaştere şi
identificare a oricărei infracţiuni, constituind singura bază de caracterizare
juridico-penală a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul
procesului legislativ), fie în etapa încadrării juridice a unor fapte concrete.
1.5.2. Noţiunea de infracţiune şi noţiunea de conţinut al infracţiunii

Cele două noţiuni nu sunt identice. În timp ce noţiunea de infracţiune
exprimă trăsăturile esenţiale ale oricărei infracţiuni, care o deosebesc de faptele
nepenale, noţiunea de conţinut al infracţiunii cuprinde trăsăturile specifice ale
fiecărei infracţiuni în parte şi care o deosebesc în sfera ilicitului penal de
celelalte infracţiuni (de pildă, conţinutul infracţiunii de viol va fi diferit de
conţinutul infracţiunii de omor etc).
În vederea studierii trăsăturilor comune ale tuturor conţinuturilor unor
infracţiuni individuale de pe poziţia unei metodologii ştiinţifice, întemeiată pe
cerinţele de abstractizare şi generalizare a acelor trăsături de conţinut care
reprezintă tiparul sau modelul de bază al elaborării oricărui conţinut
incriminator, ştiinţa dreptului penal a elaborat şi noţiunea de conţinut generic al
infracţiunii, care, spre deosebire de diferitele conţinuturi incriminatorii
individuale interesând partea specială a dreptului penal, este studiată în cadrul
părţii generale a ştiinţei dreptului penal.
1.5.3. Structura conţinutului infracţiunii

Prin structura conţinutului infracţiunii se înţelege modul în care se
organizează şi configurează ca părţi ale aceluiaşi ansamblu diferitele elemente
componente ale unei infracţiuni
Cunoaşterea structurii este importantă atât pentru determinarea elementelor
componente ale conţinutului, cât şi pentru cunoaşterea diferitelor condiţii sau
23
elemente pentru existenţa infracţiunii, a relaţiilor reciproce şi a naturii şi poziţiei
acestora în raport cu actul de conduită.
Această înţelegere permite a se cunoaşte care din elementele şi condiţiile
prevăzute de norma penală incriminatoare sunt determinante pentru existenţa
infracţiunii şi deci esenţiale şi care accidentale sau circumstanţiale etc.
În general, elementele de structură,sau altfel spus condiţiile de existenţă
ale infracţiunii se referă la anumite coordonate, fără de care nu se poate
concepe existenţa infracţiunii.
Coordonatele sau jaloanele ce polarizează condiţiile de existenţă ale
infracţiunii sunt:
a)actul de conduită al unei persoane, atât sub raportul elementelor ce
configurează componenta obiectivă, cât şi cea subiectivă a infracţiunii;
b)valoarea socială şi relaţiile corespunzătoare acestei valori împotriva
cărora se îndreaptă, deci, obiectul infracţiunii;
c)subiecţii actului de conduită, fie în persoana infractorului, fie în a celui
vătămat prin infracţiune;
d)locul, timpul, modul, mijloacele ori consecinţele săvârşirii infracţiunii
care pot apărea,de asemenea,printre condiţiile ce particularizează şi
condiţionează existenţa unei fapte penale ori caracterul ei agravant.
Ultima coordonată are însă o incidenţă restrânsă, strict legată de
specificitatea unor comportamente criminale.
Clasificarea condiţiilor de incriminare sau a elementelor care servesc la
alcătuirea şi configurarea diferitelor conţinuturi de infracţiuni poate fi realizată
în funcţie de mai multe criterii:
a)după criteriul factorilor la care se referă, se pot distinge:
-condiţiile privitoare la latura obiectivă;
-condiţiile privitoare la latura subiectivă,
-condiţiile privitoare la obiectul infracţiunii,
-condiţiile privitoare la subiecţii acesteia,
-condiţiile privitoare la locul,
-condiţiile privitoare la timpul sau mijloacele ei de săvârşire.
Clasificarea după criteriul factorilor este importantă pentru a se distinge,
pe de o parte, condiţiile de incriminare privind conduita ilicită propriu-zisă (cu
componentele sale obiectiv subiective) şi care constituie conţinutul constitutiv
al infracţiunii (ca faptă), iar, pe de altă parte, condiţiile exterioare conduitei,
ilicite şi preexistente acesteia (cum ar fi cele privitoare la obiect şi subiecţi), şi
care împreună cu elementele de conţinut constitutiv contribuie la elaborarea
conceptului de conţinut juridic.
b)după rolul şi importanţa pe care o au pentru însăşi existenţa infracţiunii,
elementele sau condiţiile de structură pot fi împărţite în:
- esenţiale sau constitutive, când iau parte la alcătuirea configuraţiei tipice,
de bază a infracţiunii;
-accidentale sau circumstanţiale, când iau parte la alcătuirea conţinutului
infracţiunii în vreuna din variantele ei agravate sau atenuate.
Prin urmare, condiţiile circumstanţiale se pot adăuga celor esenţiale,
24
formând împreună conţinutul agravat sau atenuat al infracţiunii, prezenţa ori
absenţa lor neputând angaja decât conţinutul agravat ori atenuat, nu şi existenţa
ori inexistenţa infracţiunii de bază.
c)în sfârşit, după felul în care se raportează la momentul săvârşirii
infracţiunii, condiţiile de incriminare (sau de structură) pot fi:
-preexistente:cum sunt cele care se referă la obiect sau subiecţi,
concomitente, cum sunt cele care se referă la locul, timpul şi mijloacele folosite
la săvârşirea faptei;
-subsecvente:cum sunt cele care se referă la producerea unui anumit
rezultat.
Dintre condiţiile preexistente, literatura juridică distinge cazul situaţiilor-
premisă, care constau în stări de fapt, situaţii, raporturi etc. pe care trebuie
neapărat sa se grefeze conduita ilicită pentru ca să se poată constitui
infracţiunea,nefiind necesară pentru existenţa oricărei infracţiuni,situaţia-
premisă va figura numai în conţinutul acelora care presupun neapărat existenţa
ei, cum ar fi, în cazul infracţiunii de abuz de încredere — un raport prealabil de
încredere între subiecţii infracţiunii, iar în cazul abandonului de familie - o
obligaţie anterioară de întreţinere ş.a.
1.5.4. Clasificarea conţinuturilor de infracţiune

Clasificarea conţinuturilor de infracţiune se poate face fie după criteriul
structurii, fie al variantelor în care o faptă este incriminată, fie în funcţie de
formele infracţiunii.
- după criteriul structurii distingem:
-conţinutul juridic, care cuprinde toate condiţiile cerute de legea
penală pentru existenţa unei infracţiuni;
-conţinutul constitutiv, care se referă numai la condiţiile care
determină conduita ilicită;
- după criteriul variantelor în care poate fi incriminată o infracţiune,
distingem:
-conţinuturi simple, când infracţiunea este prevăzută numai într-o
singură variantă;
-conţinuturi complexe, când infracţiunea este reglementată în ouă sau
mai multe variante sau aceeaşi infracţiune apare conturată sub mai multe
modalităţi;
În ipoteza unui conţinut complex, alcătuit din variante independente ale
aceleiaşi infracţiuni, deşi conţinuturile acestora sunt alternative, infracţiunea
putându-se realiza în oricare din alternativele sale; pluralitatea de variante o
dată realizată nu reprezintă şi o pluralitate de infracţiuni, ci o infracţiune unică
(ca în cazul luării de mită, când acceptarea este urmată de primirea folosului
necuvenit);
- după criteriul formelor infracţiunii, se întâlnesc conţinuturi trunchiate
sau atipice, când norma incriminatoare determină condiţiile de existenţă ale
infracţiunii într-o formă atipică, cum este cazul tentativei, instigării sau
complicităţii (ca forme ale executării infracţiunii sau modalităţii acesteia
25
rezultând din participaţie).
Conţinutul constitutiv şi raporturile sale cu conţinutul juridic al

infracţiunii
Conduita infracţională fiind, ca orice conduită umană, expresia unităţii a
două laturi inseparabile: una obiectivă sau fizică, denumită şi elementul
material al infracţiunii sau latura obiectivă;şi una subiectivă sau
interioară,denumită şi elementul moral sau latura subiectivă a infracţiunii, ea nu
poate fi nici concepută şi nici nu poate exista în afara acestei structuri. Pe cale
de consecinţă, elementele sau cerinţele care se referă la condiţiile de existenţă
ale infracţiunii la nivelul laturilor sale fundamentale alcătuiesc conţinutul
constitutiv al infracţiunii, conţinut necesar şi obligatoriu pentru orice
infracţiune.
Incluzând totalitatea condiţiilor de incriminare ale conduitei interzise,deci
ale faptei penale,conţinutul constitutiv poate coincide cu conţinutul juridic al
unei infracţiuni sau poate avea o sferă mai restrânsă.
Într-adevăr, dacă în cazul multor infracţiuni care nu prevăd condiţii sau
cerinţe speciale de loc, timp, mijloace, obiect şi subiecţi pentru săvârşirea unei
infracţiuni -cum este, de pildă, cazul infracţiunii de omor, în varianta de bază -
conţinutul constitutiv al faptei este echivalent cu însuşi conţinutul juridic, în
cazul altor infracţiuni (ca, de pildă, furt, distrugere, calomnie etc), cele două
conţinuturi nu sunt identice.
Deşi elementele conţinutului juridic exced conţinutului constitutiv şi, ca
atare, prezenţa lor nu este necesară pentru existenţa oricărei infracţiuni, în cazul
în care legea penală le prevede pentru anumite fapte penale, existenţa acestora
nu se poate contura decât în prezenţa lor, simplul conţinut constitutiv al
infracţiunii nefiind suficient.
Studierea celor două laturi, prin izolarea lor mentală, este necesară însă
pentru a pune în evidenţă trăsăturile sau condiţiile de incriminare generală pe
care le presupune alcătuirea oricărui conţinut constitutiv de infracţiune cu
problematica şi soluţiile pe care le implică în câmpul dreptului penal pozitiv.
Având un caracter general şi privind aspecte comune de structură ale
oricărui conţinut constitutiv de infracţiune, chestiunile noţiunii, structurii şi
interdependenţei celor două laturi sau componente ale infracţiunii reprezintă
una din cele mai importante problematici ale studiului infracţiunii, ca instituţie
fundamentală a dreptului penal.
Deşi noţiunea de conţinut constitutiv al infracţiunii reuneşte numai
cerinţele esenţiale de existenţă ale celor două laturi fundamentale ale faptei
penale, cea materială şi cea subiectivă, pe când celelalte cerinţe de incriminare
referitoare la subiecţii şi obiectul infracţiunii se raportează la noţiunea mai largă
de „conţinut juridic" al infracţiunii, în mod strict formal toate cerinţele
prevăzute de lege pentru existenţa unei infracţiuni, fie că se referă la conţinutul
constitutiv propriu-zis, fie la conţinutul juridic al faptei penale, au până la urmă
valoarea unor elemente constitutive, întrucât absenţa oricăreia din condiţiile
prevăzute de un text incriminator poate atrage inexistenţa infracţiunii.
26
În acest sens, Codul de procedură penală, folosind expresia de elemente
constitutive ale infracţiunii, se referă la sensul cel mai larg al noţiunii de
element constitutiv, înglobând atât elementele conţinutului constitutiv propriu-
zis al faptei, cât şi elementele conţinutului juridic al acesteia.
1.5.5. Condiţii preexistente infracţiunii
Condiţii privind obiectul infracţiunii

Pentru apărarea valorilor sociale arătate în art. 1 C. pen., statul, prin
organul legislativ, a reglementat prin lege organică numeroase relaţii sociale
care se referă la conduita oamenilor faţă de aceste valori. Când o manifestare
umană sub formă de acţiune-inacţiune aduce atingere unei relaţii sociale
privitoare la o valoare socială care este ocrotită pe cale penală, fapta săvârşită
capătă caracter infracţional, şi dacă întruneşte şi celelalte condiţii prevăzute de
lege, ea va fi considerată infracţiune, având ca obiect relaţia socială respectivă.
Ca atare, în cazul infracţiunii, vătămarea sau periclitarea relaţiilor sociale printr-
un act de conduită are loc în mod necesar, prin vătămarea sau periclitarea
valorii sociale în jurul şi datorită căreia există acele relaţii, tot aşa după cum
apărarea aceloraşi relaţii sociale împotriva aceluiaşi act de conduită, are loc prin
apărarea valorii sociale respective. Aceasta demonstrează legătura,
interdependenţa dintre valorile sociale fundamentale şi relaţiile sociale care le
consacră existenţa, funcţionalitatea.
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind
valoarea socială şi relaţia socială formată în jurul şi datorită acestei valori,
care sunt vătămate, lezate sau puse în pericol prin săvârşirea faptei
socialmente periculoasă32. Acesta este obiectul juridic al infracţiunii şi el diferă
în raport de categoria sau grupa de infracţiuni prevăzută în partea specială a
Codului penal.
Forme ale obiectului infracţiunii

a) Obiectul juridic generic sau de grup este format din grupul, mănunchiul
de valori sociale de aceeaşi natură apărate prin normele penale.
Această formă a obiectului a constituit criteriul de care s-a folosit
legiuitorul la clasificarea infracţiunilor din partea specială a Codului penal.
Infracţiunile în raport de grupul relaţiilor sociale ocrotite se clasifică pe titluri
(de ex.: I - Crime şi delicte contra persoanei; II - Crime şi delicte contra
patrimoniului; III - Crime şi delicte contra securităţii naţionale etc).
b) Obiectul juridic special este valoarea socială concretă căreia i se aduce
atingere prin infracţiune. Această categorie de obiect serveşte la determinarea
individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup33.
c) Obiectul juridic complex. Uneori, obiectul juridic al infracţiunii este
complex, atunci când prin fapta socialmente periculoasă sunt lezate deodată
două sau mai multe relaţii sociale, cea mai importantă dintre acestea dând
32
C. Bulai, op. cit., pag.74;C. Mitrache, op. cit., pag.85;M. Zolyneac, op. cit., pag.242;I. Oancea, op. cit., pag.166
33
C. Mitrache, op. cit., pag.85
27
natura acelei infracţiuni. Aşa, de exemplu, la infracţiunea de tâlhărie, sunt
vătămate, odată cu săvârşirea actului periculos, atât relaţia socială cu privire la
proprietate (dreptul de proprietate), cât şi cea referitoare la viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea persoanei fizice care a fost ucisă ori vătămată cu ocazia
sustragerii bunurilor.
d) Obiectul material. În doctrina şi practica judiciară s-a mai susţinut
existenţa şi a unui obiect material (obiect direct al infracţiunii), format din
bunul, lucrul sau valoarea împotriva căruia se îndreaptă acţiunea-inacţiunea
incriminată şi asupra căruia se răsfrâng urmările provocate, aducându-se astfel
atingere relaţiilor sociale ocrotite de norma de drept penal. Obiectul material nu
există la orice infracţiune, ci numai la acelea la care valoarea socială ocrotită
constă sau se exprimă într-o entitate materială. De exemplu, la infracţiunea de
furt, obiectul material poate fi format din bani, lucruri etc, la infracţiunea de
spionaj, din documentele secrete transmise, la infracţiunea de omor, din corpul
victimei etc.
1.5.6. Subiecţii infracţiunii

Aşa cum s-a arătat, infracţiunea reprezintă actul de conduită interzis prin
norma incriminatoare, act săvârşit de o persoană, încălcându-şi astfel obligaţia
de a nu-1 săvârşi, îndreptat împotriva valorii sociale al cărui titular este o
persoană. Aceste persoane, ce sunt implicate în raportul juridic penal de
conflict, sunt subiecţii unei infracţiuni. Aşadar, subiecţii infracţiunii sunt
persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin comiterea actului
de executare, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea
acesteia.
Doctrina de drept penal face distincţie între subiectul activ (care poate fi
atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică) şi subiectul pasiv al
infracţiunii.
a)Subiectul activ al infracţiunii este, aşadar, în primul rând persoana fizică
ce săvârşeşte o infracţiune şi care este chemată la răspundere penală. Aşadar,
săvârşirea unei infracţiuni atrage pentru făptuitor calitatea de subiect al
infracţiunii sau de infractor.
Potrivit dispoziţiilor art. 158 C. pen., are calitatea de subiect activ al
infracţiunii sau de infractor, persoana care săvârşeşte o infracţiune,fapt
consumat ori o tentativă pedepsibilă şi la care participă ca autor, instigator sau
complice.
Denumirea de subiect activ al infracţiunii (infractor) caracterizează
atitudinea sa ilegală care înfrânge dispoziţiile legii şi disciplina socială prin
conduita sa periculoasă, care îl pune în conflict ireductibil cu societatea, fapt
pentru care este supus răspunderii penale.
Pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii, se cer a fi îndeplinite
anumite condiţii:
- pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică, trebuie să aibă o
anumită vârstă.
Calitatea de subiect activ al infracţiunii presupune aptitudinea biopsihică a
28
persoanei de a înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de
normele dreptului penal, precum şi capacitatea de a-şi stăpâni şi dirija în mod
conştient actele de conduită în raport cu cele existente.
Având în vedere particularităţile biopsihice ale minorului, Codul nostru
penal, în art. 113, a prevăzut că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
este subiect al infracţiunii, astfel că nu va răspunde penal. Minorul care are
vârsta între 14-16 ani va fi subiect al infracţiunii, numai dacă se dovedeşte că a
lucrat cu discernământ în comiterea faptei. Minorul care a împlinit vârsta de 16
ani răspunde penal, fiind subiect al infracţiunii.
Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înţelege capacitatea
persoanei de a-şi da seama de caracterul socialmente periculos al faptei şi de
a-şi manifesta conştient voinţa, capacitatea, raportat la fapta concretă
săvârşită34.
Discernământul fiind o calitate juridică individuală nu trebuie stabilit în
general, ci, dacă el există la un minor care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală. El poate apărea treptat sau uneori brusc, ca urmare a unor maturizări de
moment. Stabilirea apariţiei discernământului cu care s-a acţionat la săvârşirea
unei infracţiuni are o importanţă practică deosebită, deoarece pot exista cazuri
când în momentul comiterii faptei minorul să nu fi acţionat cu discernământ, în
schimb ulterior să se constate cu certitudine existenţa discernământului. Pentru
aceasta este necesar ca organele judiciare să manifeste multă atenţie pentru
identificarea cu precizie a momentului apariţiei discernământului, în vederea
luării celor mai juste măsuri de îndreptare, corijare a minorului.
Dovada discernământului trebuie făcută în fiecare caz în parte de către
organele judiciare. El se stabileşte cu ajutorul expertizei medicale şi al anchetei
sociale, cu care ocazie se fac investigaţii complexe spre a se cunoaşte atitudinea
minorului în familie, la şcoală, la locul de muncă, în anturaj etc, din care să
rezulte dacă el putea sau nu să-şi dea seama de caracterul dăunător pentru
societate al faptei pe care a săvârşit-o.
La stabilirea discernământului pot fi avute în vedere şi unele date ce
rezultă din comiterea faptei, cum ar fi: modul cum a fost săvârşită fapta,
mijloacele întrebuinţate pentru executarea ei, împrejurările de care s-a folosit în
comiterea faptei etc.
-o altă condiţie necesară existenţei subiectului infracţiunii este
responsabilitatea. Aceasta înseamnă că subiectul infracţiunii trebuie să aibă atât
puterea de a-şi da seama de urmările acţiunilor sau inacţiunilor sale, cât şi pe
aceea de a fi stăpân pe conduita sa. Responsabilitatea presupune deci atât un
factor intelectiv (discernământul), care constă în capacitatea subiectului de a
înţelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de
caracterul nepericulos al altora, cât şi un factor volitiv (de voinţă), care constă
în puterea persoanei respective de a se conduce, de a fi stăpână pe faptele sale.
Persoanele cărora le lipsesc aceste însuşiri nu pot fi considerate ca subiecţi
ai infracţiunilor, deoarece faptele lor nu oglindesc o poziţie conştientă, astfel că
34
V. Dongoroz, op. cit., pag.407
29
pedeapsa ce li s-ar aplica nu ar fi în măsură să le corijeze.
Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor şi din această cauză
ea se prezumă, se presupune că există la orice persoană. Iresponsabilitatea (de
exemplu alienaţia mintală) fiind excepţie, trebuie să fie dovedită. Aşa spre pildă,
în cazul în care în momentul comiterii faptei periculoase, o persoană se afla în
stare de iresponsabilitate deoarece suferea de schizofrenie, spre a fi exonerată
de răspundere penală, fapta neavând caracter penal, trebuie să se dovedească
această stare pe baza unor concluzii care să rezulte dintr-o expertiză psihiatrică
sau din alte împrejurări.
Pentru existenţa responsabilităţii ca o condiţie a subiectului infracţiunii,
este necesar să se constate dacă ea a existat ca atare, în momentul în care s-a
comis infracţiunea de către persoana fizică respectivă. Dacă după acest moment
persoana respectivă încetează să mai fie responsabilă, ea urmează totuşi să fie
pedepsită, după ce starea de iresponsabilitate încetează, luându-se desigur
măsurile corespunzătoare pentru tratament medical.În cazul când starea de
iresponsabilitate intervine după condamnarea definitivă, ea va fi internată în
spital pentru tratament medical până la însănătoşire, urmând ca timpul scurs cu
ocazia internării medicale să i se socotească în durata pedepsei.
Atunci când apar indicii că o persoană ce a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală este iresponsabilă, organele judiciare au obligaţia de a lua toate
măsurile spre a stabili dacă nu cumva facultăţile sale psihice sunt alterate de
vreo boală. Acest lucru se impune în virtutea legii [a se vedea în acest sens
prevederile C. proc. pen.], dar şi a utilităţii practice pentru asigurarea legalităţii,
deoarece unii infractori caută să scape de răspundere penală încercând să
simuleze stări de iresponsabilitate.
-libertatea de voinţă şi acţiune. Această condiţie presupune ca persoana
respectivă să fi avut posibilitatea de a decide în mod liber asupra comiterii
acţiunii-inacţiunii prohibite de legea penală şi, totodată, să fi avut libertatea de a
acţiona în raport de hotărârea luată. Iată deci că nu este suficient ca o persoană
fizică să posede însuşirile psihice de inteligenţă şi voinţă, pentru a fi subiect al
infracţiunii şi al răspunderii penale, ci mai este necesară şi libertatea sa deplină
de a le folosi. În cazul când o persoană a fost constrânsă de o forţă din afară,
fizic sau psihic, să comită o faptă prevăzută de legea penală, constrângere căreia
nu i-a putut rezista, fapta nu poate fi infracţiune, lipsindu-i vinovăţia şi implicit
calitatea de subiect activ pentru persoana respectivă. De altfel, în art. 27 şi 28 C.
pen. sunt reglementate constrângerea fizică şi morală, cauze care înlătură
caracterul penal al faptei, ce duc implicit şi la exonerarea de răspundere penală
pentru persoanele aflate în atare situaţii.
În afara condiţiilor menţionate, în unele cazuri, pentru existenţa unor infrac-
ţiuni, legea cere anumite calităţi speciale pe care subiectul activ trebuie să le
posede. Aşa, de exemplu, pentru infracţiunea de delapidare, legea cere pentru
subiectul activ calitatea de funcţionar gestionar sau funcţionar administrator,
pentru infracţiunea de pruncucidere, subiectul activ trebuie să fie mamă.
În toate aceste cazuri, când legea cere pentru subiectul activ o anumită
calitate, vorbim de subiect activ calificat, calitate în lipsa căreia fapta nu poate
30
fi considerată ca fiind acea infracţiune. Această calitate este cerută de lege
numai pentru autor şi ea trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii
respective.
b) În al doilea rând, subiect activ al infracţiunii poate fi şi o persoană
juridică. Sediul instituţiei este constituit de art. 45 C. pen. care prevede că
persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor
publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile
săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau
reprezentanţii acestora. De asemenea se mai arată că răspunderea penală a
persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
participat la săvârşirea aceleiaşi fapte.
În doctrina penală se recunoaşte că una dintre cele mai controversate pro-
bleme de drept penal este cea privitoare la posibilitatea de a considera infractor
şi de a supune la pedepse colectivităţile organizate sub formă de persoane juri-
dice sau morale35.Într-adevăr, în general, calitatea de subiect de drept o au nu
numai persoanele fizice, ci şi cele juridice, astfel că apare justificată întrebarea
dacă ele pot avea şi calitatea de subiect de drept penal în ipostaza de subiect
activ al unor infracţiuni.
În ştiinţa penală modernă au fost formulate şi susţinute atât teza negativă,
cât şi cea pozitivă cu privire la responsabilitatea penală a persoanei juridice.
Teza negativă este susţinută în special de partizanii teoriei ficţiunii, în baza
căreia persoanele juridice nu au o existenţă proprie, ci sunt o creaţie, o ficţiune a
legii.Teza se bazează pe principiul societas delinquere non potest,în
conformitate cu care societăţile nu pot comite infracţiuni36. Argumentele
invocate în susţinerea acestei teze sunt următoarele37:
- persoana juridică nu are o voinţă şi o inteligenţă proprie, de aceea ea nu
lucrează decât aşa cum voiesc sau înţeleg cei care au conducerea intereselor
sale, aceştia fiind singurii care trebuie să răspundă din punct de vedere penal;
- a pedepsi o colectivitate înseamnă a lovi membrii săi nevinovaţi, membri
care nu au fost consultaţi în vederea comiterii actului;
- aplicarea unora dintre pedepsele prevăzute de lege pentru persoanele
fizice nu se poate face iar acolo unde acest lucru ar fi posibil pedeapsa nu are
nici o eficacitate, întrucât persoana juridică nu ar simţi efectele sale.
Teza afirmativă este susţinută de cei care împărtăşesc teoria realităţii cu
privire la persoanele juridice.În baza acestei teorii, persoanele juridice
reprezintă o realitate, fiind entităţi dotate cu voinţă şi conştiinţă proprii.
Argumentele invocate în sprijinul acestei teze sunt următoarele38:
- persoanele morale reprezintă o realitate juridică incontestabilă şi se pot
manifesta în diferite moduri în viaţa socială, inclusiv prin săvârşirea de
infracţiuni. Este vorba nu despre faptele comise de conducători fără ştirea şi
35
V. Dongoroz, Tratat de drept penal, reeditarea ediţiei din 1939 sub egida Asociaţiei Române de Ştiinţe Penale,
Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 2000, pag.295
36
T. Pop, Dreptul penal comparat. Partea generală, voi. II, Cluj, 1928, pag.272
37
V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea..., op. cit., pag.296
38
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pag.203
31
acordul membrilor persoanei juridice, ci de acte voite şi consimţite de toţi
membrii colectivităţii şi executate conform cu dorinţele acestora;
- există şi pedepse care pot fi aplicate cu succes persoanelor juridice:
dizolvarea, suspendarea activităţii, amenda.În plus, împotriva lor ar putea fi
luate, în condiţiile legii şi unele măsuri de siguranţă ca expulzarea de pe
teritoriul naţional, interdicţia de a avea sediul în anumite localităţi, etc;
- şi în cazurile în care sunt aplicate persoanelor juridice pedepsele pot fi
eficiente pentru că pot determina o modificare a comportamentului membrilor
săi în sensul respectării legii penale.
Aceste considerente au determinat ca în Codul penal din 2004 controversa
să fie rezolvată în sensul renunţării la principiul societas delinquere non potest,
în acest fel, pentru comiterea unor infracţiuni se va putea angaja răspunderea
persoanei juridice şi din punct de vedere penal. Pentru ca răspunderea persoanei
juridice să fie angajată, infracţiunea trebuie comisă în următoarele condiţii:
- în numele persoanei juridice;
- de orice persoană acţionând fie individual, fie ca membru al unui organ al
persoanei juridice care are atribuţii de conducere în sânul ei, pe una din
următoarele baze alternative:
• putere de reprezentare a persoanei juridice;
• autoritatea de a lua decizii în numele persoanei juridice;
• autoritatea de a exercita un control în sânul persoanei juridice
c)Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana vătămată penal, adică cea
care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori
starea de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii 39. Această calitate juridică o
poate avea atât o persoană fizică, titulara unor drepturi subiective ori a unor
interese legitime, cât şi o persoană juridică păgubită, lezată, prin săvârşirea unei
infracţiuni.
La majoritatea infracţiunilor întâlnim un singur subiect pasiv. Putem avea
însă şi o pluralitate de subiecţi pasivi, aşa cum este cazul omorului calificat [art.
179 lit. g) C. pen.], uciderii din culpă [art. 181 alin. (5) C. pen.] etc.
Ca o condiţie de ordin general, se cere ca persoana fizică sau juridică
pentru a fi subiect pasiv al infracţiunii să fie titulara valorii sociale ocrotite
penal.
În foarte multe situaţii subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana
păgubită prin infracţiune (de exemplu în caz de distrugere, înşelăciune etc). Se
poate întâmpla în unele cazuri ca persoana păgubită să fie alta decât subiectul
pasiv al infracţiunii, de exemplu: în caz de omor, subiectul pasiv este victima
omorului, pe când subiectul păgubit pot fi soţia, copiii.
În unele cazuri, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită calitate.
De exemplu pentru infracţiunea de pruncucidere [art. 180 C. Pen], subiectul
pasiv trebuie să fie copilul nou-născut; în cazul infracţiunii de ultraj [art. 323 C.
pen.], subiectului pasiv i se cere să fie un funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat.
39
A. Dineu, Drept penal. Partea generală, T.U.B., 1975, pag.124;C. Mitrache, op. cit., pag.87;I. Pascu, op.
cit., pag.176
32
1.5.7. Conţinutul constitutiv al infracţiunii
Latura obiectivă
Prin latura obiectivă a infracţiunii se înţelege activitatea persoanei fizice
care prin urmările ei periculoase vatămă sau pune în pericol anumite relaţii
sociale apărate de normele dreptului penal. Cu alte cuvinte, această activitate
desfăşurată de persoana infractorului este o manifestare externă, adică o
comunicare de energie fizică ce produce o modificare în lumea exterioară.
Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii se cere comiterea unei fapte
sub formă de acţiune-inacţiune care să producă anumite consecinţe dăunătoare
pentru societate. Acestea, de altfel, sunt şi părţile componente ale laturii
obiective a oricărei infracţiuni: elementul material sub formă de acţiune-
inacţiune, urmarea periculoasă, legătura de cauzalitate şi unele condiţii de loc,
timp, mod şi împrejurări, în care se pot săvârşi unele fapte, denumite şi cerinţe
esenţiale, condiţii care nu apar obligatorii în cazul săvârşirii tuturor
infracţiunilor, din care cauză ele sunt considerate o componentă facultativă.
Elementul material
Este componenta principală al laturii obiective a infracţiunii şi constă în
actul material săvârşit, actul de conduită uman interzis de legea penală. El poate
să apară fie sub forma acţiunii, fie sub cea a inacţiunii.
În norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un
cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa-
numitul verbum regens (de exemplu: lovire - art. 185 C. pen.; distrugere - art.
261 C. pen.; luare - art. 249 C. pen.; face afirmaţii mincinoase — art. 335 C.
pen.).
Acţiunea în sensul laturii obiective a unei infracţiuni constă într-o
intervenţie activă a infractorului, într-o activitate periculoasă, prohibită de legea
penală.
Inacţiunea sau abstenţiunea, cum i se mai spune, se caracterizează printr-o
atitudine pasivă din partea infractorului, în sensul că legea îl obligă să
desfăşoare o anumită activitate, iar el se abţine s-o îndeplinească. Dacă prima
categorie de incriminări răspunde necesităţii de a se interzice prin lege anumite
manifestări periculoase pentru valorile sociale ocrotite de legea penală (omor,
furt, delapidare etc), prin incriminarea faptelor de omisiune se dă expresie
necesităţii de a obliga pe cetăţeni la o anumită comportare în societate 40. Ca
atare, pentru ca inacţiunea să poată fi reţinută drept element material al unei
infracţiuni, trebuie neapărat să existe o îndatorire legală ca persoana respectivă
să nu rămână în pasivitate, pentru a împiedica alte energii să producă urmări
dăunătoare în societate. Fără o atare îndatorire, abstenţiunea poate fi un act
reprobabil din punct de vedere moral, nu însă şi penal. Aşa, bunăoară, la
infracţiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 228 lit. b) C. pen.,
40
G. Antoniu, Infracţiunea de omisiune, în Revista română de drept nr. 6/1982, pag.136
33
elementul material este evidenţiat de neplata cu rea-credinţă a obligaţiei de
întreţinere prevăzute de lege.
Cât priveşte modalitatea de acţiune, textul incriminator desemnează
elementul material fie printr-un cuvânt - de exemplu: transmiterea, distrugerea,
degradarea, falsificarea, însuşirea, folosirea, traficarea etc, fie printr-o expresie -
face afirmaţii mincinoase [art. 335 C. pen.], încheierea unei noi căsătorii [art.
227 C. Pen] ş.a.m.d. Aşa cum rezultă din cele de mai sus, fiecare faptă ce
formează elementul material al infracţiunii conţine în ea o notă caracteristică ce
o deosebeşte de alte activităţi prevăzute în conţinutul normei juridice penale de
incriminare.
La unele infracţiuni, elementul material poate consta într-un singur act, la
altele în mai multe. Desigur, marea majoritate a infracţiunilor, din punct de
vedere al elementului material, se săvârşesc printr-o singură acţiune periculoasă.
Urmarea imediată
Existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni este condiţionată de faptul
ca prin comiterea acţiunii sau inacţiunii încriminate să se producă o urmare
periculoasă. Urmarea periculoasă este acea modificare negativă a realităţii
înconjurătoare pe care fapta săvârşită a produs-o sau este susceptibilă să o
producă şi care-şi găseşte expresia în periclitarea, vătămarea sau ameninţarea
valorilor sociale apărate de legea penală. Orice acţiune sau inacţiune interzisă
de legea penală, oricare ar fi forma sau modalitatea în care se realizează,
produce un anumit rezultat vătămător care poate consta fie într-o stare de
pericol, fie într-o vătămare materială.
În cazul stării de pericol, valoarea socială împotriva căreia a fost îndreptată
fapta este ameninţată în existenţa ei, iar relaţiile sociale create în jurul şi datorită
acestei valori nu se pot desfăşura normal. Aşa este cazul infracţiunilor contra
siguranţei statului, al infracţiunii de ultraj, mărturie mincinoasă etc, unde legea
nu cere ca fapta să fi produs un rezultat material concret, considerând că este
suficientă ameninţarea la care au fost supuse relaţiile sociale respective prin
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii periculoase.
Spre deosebire de aceasta, vătămarea materială constă într-o schimbare
materială adusă obiectului împotriva căruia a fost îndreptată acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului, astfel încât schimbarea produsă poate fi constatată şi
precis determinată. Există infracţiuni în Codul penal şi în legile penale speciale,
unde pentru existenţa conţinutului infracţiunii, se cere să se producă un
asemenea rezultat, o asemenea urmare. Astfel, pentru existenţa infracţiunii de
omor, nu este suficientă comiterea faptei de ucidere, ci trebuie să se producă
luarea dreptului la viaţă al victimei sau la infracţiunea de abuz în serviciu contra
intereselor generale, nu este suficientă o neîndeplinire sau o îndeplinire
defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, ci trebuie stabilit că fapta funcţionarului
a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unei autorităţi sau instituţii
publice sau al unei persoane juridice ori o pagubă patrimoniului acesteia etc.
34
Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea infracţională şi
urmarea periculoasă constituie cea de-a treia componentă a laturii obiective a
infracţiunii.
În literatura de specialitate, cercetarea raportului de cauzalitate a constituit
o problemă asupra căreia şi-au îndreptat atenţia numeroşi autori, ale căror
eforturi s-au canalizat în vederea elucidării sale pe planul dreptului penal şi a
creării, astfel, a unui instrument care, pus la îndemâna practicii, să ofere soluţii
juste pentru toate situaţiile cu care sunt confruntate organele judiciare, situaţii
care, prin diversitatea şi complexitatea lor, au ridicat, adeseori, aspecte delicate,
a căror rezolvare nu a fost lipsită de dificultate41.
Într-o primă opinie se consideră că raportul de cauzalitate, fiind o
categorie obiectivă, nu trebuie conceput decât ca o cauzalitate fizică, între fapta
corporală a persoanei fizice şi rezultatul perceptibil produs, integrându-1 ca
parte componentă a laturii obiective a infracţiunii. Această opinie consideră că
procesele psihice interne (mobil, scop, vinovăţie, decizie etc.) fiind elemente
subiective, trebuie să rămână în afara raportului de cauzalitate, care este o
categorie obiectivă42.
Altă opinie susţine că legătura de cauzalitate în infracţiune prezintă ea
însăşi un dublu aspect, fizic şi psihic, astfel încât nu se poate stabili existenţa sa
decât pe baza ambelor aspecte. Pe aceste considerente, legătura de cauzalitate
nu poate fi examinată exclusiv în cadrul unei laturi sau alta a infracţiunii, tot aşa
cum infracţiunea însăşi nu poate fi concepută decât ca o unitate indisolubilă
dintre laturile psihice şi fizice ale actului de conduită al persoanei43.
Împărtăşim acest ultim punct de vedere şi considerăm că raportul de
cauzalitate în dreptul penal trebuie stabilit pe baza faptei voluntare, conştiente a
persoanei fizice, având în vedere deci atât latura obiectivă, cât şi cea subiectivă
a infracţiunii.
Spre deosebire de alte domenii, în viaţa socială - din care fac parte şi
relaţiile reglementate de dreptul penal-cauza apare întotdeauna sub forma unei
manifestări de voinţă umană, capabilă să dirijeze, să folosească în mod
conştient condiţiile înconjurătoare pentru realizarea scopului propus. Ca atare,
când se pune problema cauzei ce determină un efect, atunci când se săvârşeşte o
infracţiune, trebuie avută în vedere acţiunea sau inacţiunea voluntară, conştientă
a persoanei fizice, care vatămă sau pune în pericol anumite relaţii sociale
apărate de normele dreptului penal. Acest punct de vedere nu face nici un fel de
concesii subiectivismului, care susţine că raportul de cauzalitate este o creaţie a
conştiinţei omului. Dimpotrivă, raportul de cauzalitate în dreptul penal este
privit ca un fenomen existând independent de conştiinţa omului, pe care
conştiinţa îl reflectă în mod obiectiv, numai că în componenţa lui trebuie incluse
41
G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1968, pag.234; C. Bulai, op. cit.,
pag.164 C. Mitrache, op. cit., pag.126;M. Zolyneak, op. cit., pag.204;M. Basarab, op. cit.,pag.135
42
Oancea, op. cit., p. 176; Dr. A. Dineu, op. cit., pag.143
43
G. Antoniu, op. cit., p. 50; C. Bulai, op. cit., pag.53
35
şi procesele psihice care determină şi însoţesc activitatea persoanei fizice. Cu
alte cuvinte, în cazul raportului de cauzalitate în dreptul penal, avem de-a face
cu o cauzalitate care cuprinde în ea toate celelalte forme de cauzalitate, de la
cea psihică până la cea mecanică, fizică, dar care nu poate fi redusă numai la
acestea din urmă, cea psihică fiind forma cea mai complexă de cauzalitate.
Putem defini raportul de cauzalitate ca fiind legătura de la cauză la efect
între acţiunea sau inacţiunea voluntară, conştientă, a infractorului şi rezultatul
socialmente periculos produs.
Raportul de cauzalitate există la toate infracţiunile, deoarece fiecare faptă
prevăzută de legea penală se caracterizează printr-o urmare socialmente
periculoasă sau printr-o stare de pericol ce se creează pentru o anumită relaţie
socială. La infracţiunile însă cu un rezultat material cert, el trebuie stabilit şi
dovedit prin probe. Deşi legea penală nu prevede expres noţiunea legăturii de
cauzalitate şi nici necesitatea stabilirii lui, în mod indirect legiuitorul lasă să se
înţeleagă că el trebuie să existe în toate cazurile de fapte socialmente
periculoase. Astfel, Codul penal vorbeşte de ucidere, lovire, distrugere,
degradare etc, ceea ce înseamnă implicit şi existenţa raportului de cauzalitate.
De asemenea, Codul de procedură penală (art. 345) prevede că instanţa de
judecată, pentru a da o sentinţă de condamnare, trebuie să constate dacă
inculpatul a săvârşit fapta respectivă, de unde rezultă că se impune şi nece-
sitatea identificării legăturii de cauzalitate.
Existenţa raportului de cauzalitate între fapta voluntară, conştientă a unei
persoane şi urmările ce s-au produs trebuie dovedită de către organele judiciare
prin probe, în conformitate cu dispoziţiile din Codul de procedură penală.
Rezultă deci că raportul de cauzalitate este un element obligatoriu ce se
cere pentru existenţa răspunderii penale în cazul tuturor infracţiunilor. În atare
situaţie, răspunderea penală poate exista numai dacă urmarea socialmente
periculoasă produsă se datorează acţiunii sau inacţiunii voluntare, conştiente,
comise de către subiect, ce presupune stabilirea unei legături de la cauză la
efect44. Această legătură reprezintă tocmai raportul de cauzalitate.
Elementele raportului de cauzalitate sunt:

-cauza - formată din acţiunea , inacţiunea conştientă a persoanei;
-efectul - concretizat în urmările ce s-au produs prin activitatea
infracţională desfăşurată.
a)Pentru a desprinde multiplele aspecte ale raportului de cauzalitate, se
impune să analizăm caracteristicile cauzei, adică ale acţiunii-inacţiunii şi modul
cum acestea determină producerea efectului.
În primul rând, trebuie precizat că fenomenul cauză, adică acţiunea-
inacţiunea, este acela care determină, produce fenomenul efect. Cauza ,
acţiunea-inacţiunea este fenomenul determinant, hotărâtor pentru apariţia
44
Trib. Bucureşti, s. a Ii-a pen., dec. nr. 126/1997, în revista Dreptul nr. 3/1998, pag.48;Trib. jud. Constanţa,
dec. nr. 56/1997, în revista Dreptul nr. 5/1998, pag.61;Trib. jud. Timiş, dec. nr. 162/1997, în revista
Dreptul nr. 6/1998, pag.59
36
efectului. Drept consecinţă, efectul se datorează cauzei, este produs de aceasta,
astfel că dacă n-ar fi acţiunea-inacţiunea socialmente periculoasă, n-ar mai
apărea nici fenomenul efect,urmarea dăunătoare pentru societate.
În al doilea rând, acţiune-inacţiunea cauză premerge rezultatul, efectul, iar
acesta urmează cauzei. Cu toate că acţiunea-inacţiunea cauză premerge efectul,
nu întotdeauna ea este apropiată de acesta.
În al treilea rând, acţiunea-inacţiunea cauză produce cu necesitate
fenomenul efect.
Problema răspunderii penale în cazul existenţei raportului de cauzalitate se
pune numai în cazul în care urmările produse sunt o consecinţă logică necesară
a acţiunilor sau inacţiunilor conştiente ale persoanei fizice. Urmările
întâmplătoare se plasează în afara sferei de reglementare a dreptului penal.
b)Efectul este al doilea element al raportului de cauzalitate în dreptul
penal.
Efectul este produs de acţiunea-inacţiunea cauză. Dacă n-ar exista
acţiunea-inacţiunea cauză, n-ar putea să existe nici efectul.
Efectul păstrează caracteristicile fenomenului care îl determină, ale
acţiunii-inacţiunii voluntare, conştiente. Aşa spre exemplu, la infracţiunea de
omor, produsă în urma unei acţiuni conştiente, efectul constă în luarea dreptului
la viaţă al victimei.
Teorii privitoare la raportul de cauzalitate

În literatura penală s-au formulat mai multe teorii referitoare la legătura de
cauzalitate, care pot fi cuprinse în două categorii. Din prima categorie fac parte
teoriile care susţin că dintre acţiunile care au precedat rezultatul una singură
trebuie considerată drept cauză a lui, celelalte având semnificaţia unor condiţii.
în cea de-a doua categorie se includ teoriile care admit o pluralitate de cauze ce
concură la producerea rezultatului. Prezentăm succint parte din aceste teorii45:
- Teoria cauzei preponderente, după care este cauză a rezultatului acea
energie care a contribuit cel mai mult la producerea lui;
- Teoria cauzei eficiente, care consideră drept cauză acea condiţie care a
declanşat procesul genetic, propulsând şi alte energii care s-au angrenat în
dezvoltarea cauzală, cu rol de condiţii;
- Teoria cauzei terminale, potrivit căreia cauza o constituie ultima condiţie
care a precedat rezultatul;
-Teoria cauzei adecvate (tipice), teorie larg îmbrăţişată în literatura
penală46, potrivit căreia din antecedenţa contributivă trebuie considerată drept
cauză acea condiţie care potrivit experienţei dobândite este proprie, adecvată să
producă un anumit rezultat. Se porneşte de la constatarea că orice activitate, în
mod normal, conduce la un anumit rezultat şi că acesta are o cauză normală,
adecvată, tipică a sa. O acţiune are, deci, caracter cauzal numai dacă se înscrie
în această legătură tipică. Teoria nu poate fi acceptată fără rezervă, întrucât
45
V. Dongoroz, op. df.,pag.224;C. Bulai, op. cit., pag.134;G. Antoniu, op. cit.,pag.106
46
C. Fiore, op. cit., pag.200;L. Delpino, Diritto penale, Roma, 1996, pag.144
37
reduce antecedenţa cauzală numai la o singură acţiune, pe de o parte, iar, pe de
altă parte, lasă nerezolvate situaţiile când rezultatul este produs prin acţiuni
netipice, care nu sunt specifice, care în mod obişnuit nu conduc la rezultatul
apărut (de ex. lovirea unei persoane care a dus la moartea sa datorită unei boli
grave - ciroză atrofică ascitogenă sau unei fragilităţi vasculare etc);
- Teoria însumării condiţiilor, după care toate componentele din
antecedenţa genetică trebuie cumulate într-o cauză unică ce a generat rezultatul,
teorie criticabilă pentru că atribuie valoare cauzală tuturor condiţiilor;
- Teoria echivalenţei condiţiilor sau teoria condiţiei sine qua non, una din
cele mai cunoscute teorii, susţine ideea că trebuie considerate drept cauze ale
unui rezultat toate condiţiile care l-au precedat, dacă fără intervenţia lor
rezultatul nu s-ar fi produs. Verificarea dacă o condiţie a fost sau nu cauzală se
face prin procedeul eliminării, şi dacă se observă că fără ea rezultatul nu s-ar fi
produs, i se atribuie valoare de cauză a procesului genetic. Condiţiile care nu au
fost necesare producerii rezultatului sunt eliminate din antecedenţa cauzală.În
lumina acestei teorii trebuie să se ia în consideraţie toate condiţiile care au
contribuit în măsură mai mare sau mai mică la producerea rezultatului, motiv
pentru care este criticabilă,întrucât echivalează,sub aspectul valorii
contributive,toate împrejurările anterioare producerii rezultatului, le nivelează
fără să se ţină seama de importanţa şi eficienţa fiecăreia în parte. Prin susţinerea
formulată, teoria face să se piardă diferenţa dintre cauză şi condiţii.
Condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări în care se săvârşesc unele

infracţiuni (cerinţe esenţiale)
Spre deosebire de elementul material şi urmarea periculoasă, care sunt
componente obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii, aceste cerinţe
esenţiale sunt facultative, în sensul că nu le găsim la orice infracţiune şi nu apar
obligatoriu o dată cu executarea acţiunii sau inacţiunii periculoase. Ele însă
joacă sau pot juca un rol important pentru infracţiune, deoarece de ele poate
depinde existenţa pericolului social al unei infracţiuni sau gradul ei de pericol
social, fapt ce poate atrage după sine atenuarea sau agravarea răspunderii
penale. Aşa spre exemplu, în art. 249 C. pen. este incriminată fapta de furt, ce
constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-1 însuşi pe nedrept.
Acesta este conţinutul tip al infracţiunii sau furtul necalificat, cum i se mai
spune. Dacă fapta este săvârşită în anumite condiţii de loc, timp sau într-un
anumit mod ori când infractorul profită de unele împrejurări pentru comiterea
faptei, atunci furtul este denumit calificat şi se încadrează în dispoziţiile [art.
250 C. pen. lit. c) şi d), furtul săvârşit dintr-un loc public sau în vreun mijloc de
transport în comun, lit. e), în timpul nopţii, lit. f), prin efracţie, escaladare etc.].
Situaţii asemănătoare sunt şi la infracţiunea de calomnie prevăzută de art. 225
C. pen., care trebuie săvârşită în public, la fel infracţiunea de fals intelectual
grav, prevăzută de art. 471, trebuie comisă cu prilejul întocmirii acelui înscris
ş.a.m.d.
Trebuie subliniat că aceste cerinţe reprezintă un fel de condiţii care ajută
38
sau favorizează săvârşirea infracţiunii şi că ele sunt întotdeauna preexistente
executării elementului material.
Latura subiectivă a infracţiunii

Latura subiectivă a infracţiunii constă într-o anumită atitudine psihică,
alcătuită din elemente intelective, volitive şi afective, care determină şi însoţesc
actul fizic de executare.
Spre deosebire de latura obiectivă a infracţiunii, care se materializează
într-un act exterior de execuţie, latura subiectivă exprimă elementul subiectiv,
poziţia psihică a subiectului infracţiunii în raport cu activitatea materială
desfăşurată de el.
Latura subiectivă a conţinutului oricărei infracţiuni constă în totalitatea
condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului, sub
raportul conştiinţei şi voinţei sale faţă de materialitatea faptei săvârşite
(acţiune sau inacţiune, rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca acea faptă să
constituie infracţiune47.
În literatura de specialitate se consideră că elementul esenţial al laturii
subiective îl constituie vinovăţia. Pentru completarea laturii subiective sunt
prevăzute şi condiţii referitoare la mobil sau scop.
Vinovăţia ca element al laturii subiective

În doctrina penală se face deosebirea între vinovăţia ca trăsătură esenţială a
infracţiunii şi vinovăţia ca element al conţinutului unei anumite infracţiuni48.
Aşa după cum am analizat, vinovăţia este exprimată în formele şi
modalităţile prevăzute de art. 20 C. pen. (intenţia - directă, indirectă; culpa - cu
prevedere, neglijenţă; praeterintenţie).
Ca element al laturii subiective, vinovăţia va exista numai atunci când
elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de
lege.
O asemenea deosebire se impune pentru că existenţa vinovăţiei ca trăsătură
esenţială nu presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei ca element al laturii
subiective. Acest lucru înseamnă că poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială
a infracţiunii fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii. De ex.:
cu ocazia săvârşirii unei fapte din culpă se realizează vinovăţia ca trăsătură
esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul
incriminează acea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie.
Pot fi şi situaţii în care să existe vinovăţie ca element al laturii subiective
fără a exista ca trăsătură esenţială a infracţiunii, cum este cazul faptelor comise
în stare de legitimă apărare, stare de necesitate etc.
Aşa după cum în conţinutul fiecărei infracţiuni vinovăţia trebuie prevăzută
în norma incriminatoare, tot astfel trebuie prevăzută vinovăţia cu care fapta
săvârşită devine infracţiune.
Codul nostru penal foloseşte pentru caracterizarea vinovăţiei diverselor
47
V. Dongoroz şi colab., op. cit., pag.120
48
C. Bulai, op. cit., pag.140;C. Mitrache, op. cit., pag.128
39
infracţiuni două procedee: cu privire la anumite infracţiuni stabileşte doar unele
reguli cuprinse în partea generală, cu privire la anumite tipuri particulare de
infracţiune, însă, el indică, în mod special şi explicit, forma de vinovăţie
necesară, în însuşi textul incriminator.
Potrivit art. 20 alin. (2) şi (3) C. pen. (unde se determină forma de
vinovăţie pentru existenţa unei anumite infracţiuni), s-au prevăzut două reguli
generale, una privitoare la infracţiunile săvârşite prin acţiune (comisive) ori
inacţiune (omisive) şi alta privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă.
Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune este infracţiune numai dacă se
săvârşeşte cu intenţie. Se observă că legiuitorul nu mai face distincţie între
acţiune şi inacţiune ca formă de manifestare a actului infracţional. De exemplu
va exista violare de domiciliu (faptă comisivă) dacă s-a săvârşit cu intenţie, de
asemenea va exista nedenunţarea unor infracţiuni (faptă omisivă) numai dacă şi
aceasta se comite tot cu intenţie. O astfel de faptă se poate comite şi din culpă.
Mobilul
Doctrina noastră de drept penal defineşte mobilul infracţiunii ca fiind
motivul, impulsul interior care determină hotărârea infracţională şi deci
implicit comiterea infracţiunii49.
Mobilul reprezintă tocmai geneza, procesul psihic care precede şi
impulsionează pe subiect să se hotărască a comite o anumită infracţiune
concretă. Acest proces psihic, sau latura emotivă cum i se mai spune, se
manifestă sub forma unor sentimente ori pasiuni sau a unor resentimente, vicii
etc. şi care, în general, se referă la: ură, teamă, invidie, egoism, furie, gelozie,
răzbunare, cupiditate, milă etc.
Mobilul nu poate lipsi de la nici o infracţiune intenţionată, deoarece nu
poate exista acţiune conştientă a persoanei fizice la baza căreia să nu stea un
anumit mobil. De principiu, mobilul nu face parte din conţinutul infracţiunii,
decât numai dacă nu este cerut expres de lege. Spre exemplu abuzul în serviciu
prin îngrădirea unor drepturi. Indiferent dacă este sau nu cerut, el trebuie stabilit
de organele judiciare, întrucât ajută la calificarea unor fapte ca infracţiuni, dar
mai ales la individualizarea pedepsei.
Scopul infracţiunii
Pe lângă mobil, doctrina şi legislaţia penală se referă şi la scop, ca parte
componentă a laturii subiective a infracţiunii. Scopul este reprezentarea pe plan
mintal a rezultatului ce va apărea în urma săvârşirii faptei penale, rezultat
urmărit de către infractor. Scopul poate fi mai îndepărtat sau final, mai apropiat
sau nemijlocit. Aşa spre exemplu, într-un caz de omor scopul apropiat este
luarea dreptului la viaţă al victimei, iar cel îndepărtat poate fi moştenirea unei
averi lăsate de cel ucis sau, în caz de delapidare, scopul apropiat este însuşirea
unor bunuri sau sume de bani, iar cel îndepărtat, cumpărarea unui autoturism
49
C. Bulai,op. cit., pag.69
40
sau a unei case etc.
Uneori legea penală prevede scopul în care a acţionat autorul, caz în care
el trebuie stabilit obligatoriu de către organele judiciare. Aşa bunăoară, la
infracţiunea de furt, prevăzută de art. 249 C. pen., se prevede că infractorul a
sustras bunul în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Spre exemplu dacă o
persoană a sustras bunurile unei alte persoane nu în scopul însuşirii ci pentru a o
determina să-i restituie o datorie mai veche, fapta nu va fi infracţiune de furt
deoarece lipseşte scopul prevăzut ca element constitutiv în conţinutul
infracţiunii.
La alte infracţiuni scopul constituie numai un element circumstanţial
propriu unei variante agravate a infracţiunii. De exemplu infracţiunea de
vătămare corporală este mai gravă [art. 187 alin. (3) C. pen.], „când fapta a fost
săvârşită în scopul producerii consecinţelor".
1.6. Cauze justificative
Cauzele justificative au fost introduse în noul Cod penal, revenindu-se la

prevederile existente la Codul de la 1937, legiuitorul aliniind legislaţia penală
românească la cea europeană. Codul penal român sistematizează distinct aceste
cauze în raport cu cele care înlătură vinovăţia, subliniind totodată caracterul
obiectiv, al primelor cauze, prin aceea că se transmit şi participanţilor, şi
caracterul subiectiv, personal, al celorlalte prin aceea că nu se transmit şi asupra
participanţilor (face excepţie numai cazul fortuit).
Înlăturarea condiţiei ca fapta să fie prevăzută de legea penală se poate privi
în două feluri.În cazul dezincriminării tipicitatea dispare în mod absolut ca
urmare a dispariţiei modelului legal la care se putea face raportarea faptei.
Există şi situaţia, însă, când fapta prevăzută de lege poate fi înlăturată şi atunci
când fapta concretă, deşi se raportează la un model de incriminare, aceasta nu
este suficient pentru a-i da caracterul de infracţiune. Trebuie, deci, să se verifice
şi cerinţa ca fapta să fie în concordanţă cu ordinea de drept în ansamblul ei
(juridicitate), deoarece dacă intervine o cauză care înlătură juridicitatea faptei,
atunci fapta este atât tipică cât şi antijuridică, întrunindu-se condiţiile ilicitului
penal, în aceste condiţii fapta constituind infracţiune.
Prin faptă prevăzută de legea penală se înţelege o faptă ilicită penal care
prezintă atât caracterul tipicităţii cât şi caracterul antijuridicităţii.
Acest înţeles se are în vedere în privinţa cauzelor justificative, în calitate
de cauze care înlătură cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală.
Infracţiunea presupune, ca cerinţă esenţială, ca fapta săvârşită să
corespundă trăsăturilor faptei incriminate (tipicitate); de aceea când ne referim
la cauzele justificative, în calitatea lor de cauze care înlătură tipicitatea, se are în
vedere faptul că aceste cauze fac ca simpla tipicitate (concordanţa cu norma de
incriminare) să nu fie suficientă pentru existenţa infracţiunii, adică înlătură
tipicitatea în mod relativ numai ca o condiţie esenţială şi suficientă pentru
41
existenţa infracţiunii'.
De asemenea, fapta nu trebuie să se comită în acele situaţii în care ea este
socotită licită în raport cu ordinea de drept, situaţii care fac ca fapta, deşi tipică,
să nu constituie infracţiune, adică fapta să fie antijuridică.
Codul penal român consacră patru cauze justificative, în art. 22-25, şi
anume legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii
legitime şi consimţământul victimei, cauze pe care le vom trata în continuare.
1.6.1. Legitima apărare

Potrivit art. 22 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare
acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general şi
care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul
general.
Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta
pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă,
viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării
sau temerii,a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Se cunoaşte că viaţa, integritatea corporală, libertatea, sănătatea, avutul
oamenilor sunt apărate prin incriminarea acelor acţiuni care le aduc atingere.
Persoana umană este deci apărată preventiv de orice violare a dreptului său prin
incriminarea tuturor faptelor ce ar putea-o leza, iar în cazul în care este
ameninţată ea poate recurge la sprijinul autorităţii de stat pentru înlăturarea
pericolului ivit50.
Sunt însă situaţii excepţionale în care o persoană este victima unei
agresiuni şi când, în faţa unui pericol iminent, lipsită de posibilitatea de a face
apel la intervenţia autorităţilor, nu are alt mijloc pentru evitarea vătămării sale
decât săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Legiuitorul a ţinut seama de această realitate obiectivă şi de aceea a
considerat că vinovăţia, potrivit legii penale, este exclusă în toate cazurile în
care făptuitorul, deşi acţionează cu conştiinţă şi voinţă, o face sub presiunea
unei constrângeri51. Necesitatea care determină recurgerea la apărare
învederează că riposta celui atacat nu urmăreşte prejudicierea unor valori
proteguite de lege. Rezultă că, în mod logic, nu se poate concepe ca acţiunea
întreprinsă pentru împiedicarea unui act injust să fie apreciată ca prezentând
pericol social52, deşi ea prezintă un pericol material, fizic.
Condiţiile legitimei apărări

50
V. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag.50
51
Idem, pag. 52,53.
52
V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, pag. 349.
42
Condiţiile care, potrivit art. 22, trebuie să fie îndeplinite pentru a exista
legitima apărare sunt, pe de o parte, condiţii privitoare la atac şi, pe de altă
parte, privitoare la apărare.
A. Condiţii privitoare la atac
a) să existe un act de atac, adică o acţiune sau inacţiune, socialmente
periculoasă, dezlănţuită de agresor. Există atac atât în cazul unei comportări
activ agresive (ex. o persoană îndreaptă cuţitul spre o altă persoană cu intenţia
de a o răni sau ucide),cât şi în cazul unei atitudini pasiv agresive (ex. o persoană
care având în îngrijire un bolnav nu administrează medicamentele potrivit
prescripţiei medicale, cu intenţia de a provoca moartea);
b) atacul să fie material. Atacul este material când se exercită prin
mijloace fizice şi este îndreptat contra existenţei fizice a unor valori sociale, ca:
viaţa, sănătatea, integritatea unei persoane sau alte drepturi ale acesteia, precum
şi împotriva unui interes general.
Există de pildă atac material în situaţia în care un cetăţean surprinde în
flagrant o persoană care încearcă să sustragă un bun, să evadeze, să comită un
omor, iar în momentul în care acţionează pentru imobilizarea ei infractorul
foloseşte forţa braţelor sau scoate o armă cu care acţionează asupra persoanei
respective.
Nu există atac material în cazul agresiunilor morale, astfel încât persoanele
insultate ori calomniate sau funcţionarul ultragiat prin cuvinte sau gesturi nu pot
invoca legitima apărare dacă folosesc acte de violenţă.
Este de subliniat că atacul trebuie să provină întotdeauna de la persoana
fizică. Dacă acesta provine de la un animal, şi pentru înlăturarea lui s-a comis o
faptă prevăzută de legea penală, suntem în prezenţa stării de necesitate, care şi
ea constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei [art. 23 C. pen.].53
c) atacul să fie direct. Manifestarea materială a agresorului trebuie să
fie îndreptată către o anumită valoare pe care să o pună în pericol în mod
nemijlocit. Atacul este direct şi în cazul când, deşi sub aspect fizic nu are
contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol, vizează însă ca acţiune
agresivă anume această valoare. De pildă, agresorul a început să taie cablul care
susţine schela pe care lucrează un zidar, punând în primejdie viaţa acestuia54;
d) atacul să fie imediat. Atacul este privit ca fiind imediat ori de câte
ori pericolul pe care-1 poate produce s-a şi ivit (pericol actual) sau este pe
punctul de a se ivi (pericol iminent). Caracterul imediat al atacului rezultă deci
din intervalul de timp foarte mic care separă momentul în care atacul a început
de momentul ivirii pericolului care ameninţă valoarea socială atacată.Într-un
caz, victima se găsea în faza scoaterii cuţitului, la o anumită distanţă de autor,
spaţiul dintre ei fiind separat printr-un gard. Se schiţa deci intenţia de atac, care
nu devenise încă iminent şi, cu atât mai puţin actual, între atac şi pericolul grav
ce l-ar fi creat existând un interval de timp care făcea numai posibil acest
pericol. Că este aşa o demonstrează împrejurarea că acest interval de timp a fost
53
V. Dongoroz, op. cit., pag. 352; G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., pag. 384; H. Blei, op. cit.,pag.
142.
54
V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, pag. 351.
43
suficient pentru ca autorul să se înarmeze cu un par, să intre pe poartă şi să
lovească victima.
Când durata intervalului de timp dintre începerea atacului şi ivirea
pericolului este atât de mare încât oferă posibilitatea înlăturării acelui pericol
prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerat ca imediat, fiindcă el nu
lasă loc unui pericol prezent, ci creează numai posibilitatea unui pericol care s-
ar putea produce ulterior.
La caracterizarea atacului ca imediat va trebui să se ţină seama de toate
datele concrete ale cazului şi în special de natura şi intensitatea atacului, de
întârzierea şi gravitatea pericolului, de posibilităţile existente pentru paralizarea
atacului. Dacă fapta prevăzută de legea penală a intervenit după consumarea
atacului, reacţia făptuitorului are caracterul unei riposte, şi nu al unei apărări
necesare, aşa încât fapta respectivă constituie infracţiune.
e) atacul să fie injust. Este injust atacul care nu are nici un temei juridic -
legal sau de fapt - care să permită sau să justifice această comportare. Atacul
este just când legea admite recurgerea la comportarea care este socotită drept
atac. De pildă, este justă, deoarece este legală, măsura reţinerii unei persoane
care a comis o faptă prevăzută de legea penală.
Atacul este injust chiar dacă acţiunea agresivă vine din partea unui organ
oficial, dar care îşi exercită în mod vădit abuziv atribuţiile de serviciu.
Împotriva unui atac dezlănţuit de un iresponsabil se va riposta în stare de
necesitate, dacă cel ce ripostează cunoaşte starea de iresponsabilitate a
agresorului şi deci va trebui să comită fapta prevăzută de legea penală numai
dacă nu putea înlătura astfel pericolul.
Dacă cel ce face apărarea nu cunoaşte starea de iresponsabil al agresorului,
el va riposta în legitimă apărare, înlăturând pericolul prin mijloacele pe care le
consideră eficiente, nefiind obligat să caute o soluţie mai puţin periculoasă.În
acest caz, legitima apărare va veni în concurs şi cu eroarea de fapt.
f) atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul general. Pentru motivarea acţiunii de apărare, legea impune condiţia
ca atacul să poată cauza un rău iremediabil sau greu de remediat unor valori
sociale importante: persoanei umane, drepturilor sale ori interesului general. De
exemplu, se va considera că se pune în pericol grav viaţa unei persoane, dacă
agresorul acţionează asupra acesteia cu un cuţit, în scopul de a-i suprima viaţa.
Orice acţiune împotriva agresorului într-o asemenea împrejurare va fi
considerată legitimă apărare.
Existenţa pericolului grav se apreciază în funcţie de natura atacului, de
obiectivul acestuia, de condiţiile personale ale celui care a săvârşit fapta în
apărare şi de toate împrejurările cauzei care ar putea servi la constatarea unei
stări de reală constrângere.
Atacul îndreptat împotriva unui interes general justifică o apărare legitimă.
Interesul general poate consta într-o stare, situaţie, relaţie, activitate ce
interesează întreaga societate sau un grup .
În situaţia prevăzută în art. 22 alin. (3) (săvârşirea faptei pentru a respinge
pătrunderea fără drept în locuinţă, încăpere, dependinţe sau loc împrejmuit
44
ţinând de acestea) nu mai este necesară îndeplinirea condiţiilor arătate mai sus,
legitima apărare fiind prezumată, dacă se constată îndeplinirea unor condiţii
specifice:
• pătrunderea în locuinţă, încăpere, dependinţe sau loc împrejmuit ţinând
de acestea să se facă fără drept;
• pătrunderea să se facă prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte
asemenea mijloace.
Pătrunderea realizată în condiţiile arătate mai sus a fost asimilată prin
voinţa legiuitorului unui atac împotriva căruia făptuitorul va fi constrâns să se
apere, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală. Legiuitorul a dorit protejarea
libertăţii psihice a persoanei privind viaţa domestică şi proprietatea acesteia,
astfel că a prezumat existenţa legitimei apărări în situaţia ripostei la pătrunderea
în locuinţa pe care acesta o foloseşte, bineînţeles, cu respectarea condiţiilor
apărării ce vor fi analizate în continuare.
B. Condiţii privitoare la apărare
a) Acţiunea de apărare să se materializeze printr-o faptă prevăzută
de legea penală, sub forma actelor pregătitoare ori tentativei (când aceste forme
ale infracţiunii sunt pedepsite) sau a infracţiunii consumate.În consecinţă,
legitima apărare nu poate fi invocată în cazul altor fapte, care nu sunt prevăzute
de legea penală, cum ar fi faptele cu caracter administrativ, disciplinar, civil etc.
b) Acţiunea de apărare să fie necesară pentru respingerea atacului.
Un act de apărare este necesar dacă el se desfăşoară între anumite limite. Din
punct de vedere al momentului săvârşirii actului de apărare, limita necesităţii
este dată de limita pericolului rezultat din agresiune, în sensul că atâta timp cât
subzistă pericolul ce poate decurge dintr-un act iminent sau în desfăşurare,
subzistă şi necesitatea înlăturării lui.
În cazul în care acţiunea de apărare are ca scop înlăturarea actului de atac
în pregătire sau răzbunarea unui atac consumat, ea se consideră a fi lipsită de
necesitate, într-un caz s-a hotărât că, dezarmând victima de toporul cu care
aceasta îl ataca -adică punând-o în situaţia de a nu mai repeta atacul - şi lovind-
o, apoi, cu acelaşi topor, făptuitorul nu poate beneficia de dispoziţiile art. 22 C.
pen.
Rezultă din cele ce preced că acţiunea de apărare trebuie să se desfăşoare
între limitele iminenţei şi consumării atacului.
c) Apărarea să se desfăşoare în limitele proporţionalităţii atacului. Nu este
admis a se utiliza mijloace de constrângere mai grave, atunci când împotrivirea
sau rezistenţa individului ar fi putut să fie înlăturată prin mijloace mai uşoare,
mai puţin violente. Deci legea cere ca reacţia să fie proporţională cu pericolul
creat, adică să existe o oarecare echivalenţă între fapta săvârşită în apărare şi
atacul care a condus la necesitatea unei apărări.
O regulă care să stabilească unde se termină proporţia şi unde începe
disproporţia între apărare şi atac nu există şi nici nu se poate formula de
principiu. De obicei însă se au în vedere mijloacele folosite, împrejurările în
care s-a desfăşurat fapta, forţa fizică a combatanţilor etc, aprecieri care se fac
posterior momentului săvârşirii faptei, deoarece numai atunci se poate stabili în
45
ce măsură fapta săvârşită în apărare a fost pe măsura gravităţii atacului.
Dacă fapta săvârşită în stare de legitimă apărare este disproporţionat de
gravă în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi
considerată ca legitimă, deoarece depăşeşte limitele legitimei apărări,
constituind un exces de apărare.
În legea noastră penală se face distincţie între excesul de apărare justificat,
care este asimilat cu legitima apărare, şi excesul scuzabil, care nu înlătură
caracterul penal al faptei de apărare exagerată, dar constituie o circumstanţă
atenuantă.
Potrivit dispoziţiei din art. 22 alin. (4) C. pen., este considerată în legitimă
apărare şi persoana care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul. Din analiza dispoziţiei legale rezultă că depăşirea limitelor
legitimei apărări presupune existenţa tuturor condiţiilor cerute pentru existenţa
legitimei apărări, ea referindu-se doar la împrejurarea că riposta a depăşit atacul
din cauza tulburării sau temerii de care era stăpânită victima atacului, de
exemplu agresorul este înarmat cu un topor.
Excesul scuzabil, spre deosebire de cel justificat, desemnează acea ripostă
exagerată care nu a fost determinată de starea de tulburare sau temere provocată
de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, mânie, revoltă în faţa violenţei
nejustificate. Din această cauză legea nu asimilează excesul scuzabil cu legitima
apărare, dar prevede că depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o
circumstanţă atenuantă [art. 88 lit. b) C. pen.].
Fapta comisă în stare de legitimă apărare prezintă toate elementele unei
infracţiuni, ea încadrându-se în modelul incriminator dat de către legiuitor. Cu
toate acestea, fapta comisă într-o asemenea situaţie este considerată licită, fiind
în conformitate cu ordinea de drept. Prin urmare fapta comisă de agent nu va
constitui infracţiune aşa cum rezultă expres din prevederile art. 22 alin. (1) C.
pen.
Potrivit Codului de procedură penală, instanţa de judecată poate obliga pe
făptuitor la repararea pagubei cauzate prin fapta sa chiar în cazul reţinerii ca
temei a încetării procesului penal a vreuneia din cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei, potrivit principiilor stabilite de legea civilă.
1.6.2. Starea de necesitate
Potrivit art. 23 alin. (1) C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de

legea penală săvârşită de o persoană pentru a salva de la un pericol iminent şi
care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a
altuia sau un bun important al său sau al altuia sau un interes general. Alin. (2)
al aceluiaşi articol prevede că „se află în stare de necesitate şi acela care în
momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat".
Omul şi bunurile sale pot fi expuse nu numai pericolelor rezultând din
agresiunile deliberate ale unora din semenii săi, dar şi unor pericole generate de
46
evenimente, energii sau întâmplări cu caracter accidental, cum ar fi un cutremur,
inundaţie, surparea unei clădiri, incendiul, atacul unui animal etc.
Spre deosebire însă de legitima apărare, când persoana pusă în pericol
alege calea ripostei active, încercând să anihileze pericolul prin exercitarea unui
contraatac legitim împotriva persoanei agresorului însuşi, în cazul stării de
necesitate persoana nu reacţionează împotriva sursei de pericol pe care nici nu o
poate anihila, ci este determinată să se salveze pe sine sau pe altul, bunurile sale
ori ale altuia sau interesul general prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, sacrificând valori sau bunuri aparţinând altor persoane. Aşa se întâmplă
în situaţiile în care pompierii distrug o uşă ori zidul de la apartamentul vecin
pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este incendiată sau se
sustrage un autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană
accidentată.
Aparent, făptuitorul săvârşeşte fapte în mod voit, dar, în realitate,voinţa lui
este constrânsă de necesitatea de a înlătura pericolul, ceea ce înseamnă că în
momentul săvârşirii faptei el nu avea posibilitatea să-şi determine şi să-şi
dirijeze liber voinţa55.
Condiţiile stării de necesitate

Din analiza dispoziţiilor art. 23 C. pen. rezultă că existenţa stării de
necesitate presupune, pe de o parte, un pericol care creează starea de necesitate,
iar pe de altă parte o faptă săvârşită pentru salvarea de la acel pericol. în mod
corespunzător, condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa stării de necesitate
se referă unele la pericol, altele la fapta săvârşită pentru salvarea de la pericol.
A. Condiţii privind pericolul
a) întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată
unei cauze fortuite (cutremure, inundaţii, trăsnet care a provocat un incendiu
etc), dar poate proveni şi din fapte săvârşite de oameni sau poate consta în
apariţia neaşteptată a unor fiinţe periculoase (nebuni, animale).
b) să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu
care ameninţă vreuna dintre valorile ocrotite. Pentru existenţa stării de
necesitate este obligatoriu ca acest pericol să fi ajuns pe punctul de a trece de la
ameninţarea cu răul la producerea efectivă a acestuia. Condiţia este îndeplinită
şi în cazul în care pericolul s-a declanşat deja, adică a devenit actual.
Întâmplarea sau evenimentul care ocazionează producerea pericolului se
poate datora unor energii străine, care pot fi forţe inconştiente, cum ar fi forţe
ale naturii (cutremur de pământ, inundaţii etc), animale, persoane alienate sau
unor energii umane, conştiente. întâmplarea sau evenimentul nu trebuie să fie
provocate în mod voit de cel ce acţionează pentru înlăturarea pericolului.
Pericolul trebuie să fie în acelaşi timp real, adică producerea lui să nu fie
pusă sub semnul incertitudinii şi,în orice caz,să producă făptuitorului o serioasă
temere că el se va realiza. Dacă pericolul a trecut, starea de necesitate nu mai
poate fi invocată.
55
T. Vasiliu ş.a., op. cit., pag. 344.
47
c)pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes general. Dintre
atributele persoanei, legea prevede că pericolul trebuie să vizeze viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea acesteia, apreciind că numai ameninţarea
acestor valori creează o stare de necesitate. Ameninţarea poate avea ca obiect
atributele persoanei făptuitorului, dar şi ale oricărei alte persoane. Sentimentul
de solidaritate umană obligă pe acela care vede o persoană în primejdie să
acţioneze pentru a înlătura pericolul.
Există stare de necesitate şi în cazul în care pericolul ameninţă un bun
important al făptuitorului ori al altei persoane. Prin bun important se înţelege
bunul care are o însemnătate deosebită pentru făptuitor sau pentru persoana în
favoarea căreia acesta intervine. La stabilirea importanţei bunului trebuie să se
ţină seama de natura şi destinaţia acestuia, de posibilităţile de a-1 înlocui, de
diferenţa de valoare care există între bunul salvat şi cel distrus ca urmare a
acţiunii de salvare etc. în fine, pericolul poate viza un interes obştesc, în acelaşi
înţeles ca şi în cazul legitimei apărări.
d) Pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă
cale decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dacă pentru
îndepărtarea pericolului nu este necesar să se săvârşească o asemenea faptă,
problema înlăturării caracterului penal al faptei nici nu se mai pune.
Cel care a acţionat trebuie să fi considerat că pericolul nu putea fi înlăturat
prin alte mijloace, chiar dacă în fapt existau posibilităţi de înlăturare, pe care el
nu le-a întrevăzut. Dacă făptuitorul şi-a dat însă seama că pericolul poate fi
înlăturat prin alte mijloace, cum ar fi prin fugă, alarmă etc. şi totuşi a făcut
abstracţie de aceste situaţii, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, el nu
poate invoca starea de necesitate, fiindcă - nefiind constrâns să săvârşească
fapta - nu poate exista nici stare de necesitate56.
Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de
împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost silită să
acţioneze, de particularităţile psihofizice ale persoanei aflate sub ameninţarea
pericolului.
B. Condiţii privind acţiunea de salvare
a) Acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor
menţionate, în sensul că trebuie să fie singura cale de salvare în situaţia de fapt
dată. Necesitatea acţiunii de salvare trebuie să fie apreciată în raport cu
iminenţa şi actualitatea pericolului. Dacă acţiunea de salvare are loc după
momentul încetării pericolului, fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârşită în
stare de necesitate.
Acţiunea de salvare este considerată necesară dacă ea este singura cale de
înlăturare a pericolului57. De aceea, dacă cel aflat sub ameninţarea pericolului
avea la îndemână şi alte mijloace de salvare, recurgerea la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală nu este justificată şi nu poate înlătura caracterul penal
56
T. Vasiliu, ş.a., op. cit., pag. 347.
57
V. Ionescu, op. cit., pag. 195; C. Bulai.op. cit.,pag. 255.
48
al faptei. De pildă, în practica judiciară s-a arătat că nu poate fi considerată ca
fiind săvârşită în stare de necesitate fapta inculpatului care a condus pe
drumurile publice, fără permis, un autovehicul, spre a transporta la gară un
prieten din altă localitate, venit la el în vizită şi ale cărui locuinţă şi bunuri
personale erau expuse pericolului de inundaţie, câtă vreme existau şi alte
posibilităţi pentru a transporta la gară, în timp util, pe cel interesat.
b)Prin săvârşirea acţiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai
grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Legea cere
ca acţiunea de înlăturare a pericolului să se menţină în limitele necesităţii, să nu
fie o acţiune exagerată în raport cu gravitatea pericolului.
Potrivit dispoziţiei din art. 23 alin. (3) C. pen., nu este în stare de necesitate
persoana care, în momentul în care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală,
şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Legea a considerat deci că, deşi fapta este săvârşită sub imperiul
constrângerii, al stării de necesitate, totuşi aceasta nu înlătură caracterul penal al
faptei, fiindcă nu se poate admite înlăturarea unui rău mai mic prin cauzarea
unui rău mai mare. Săvârşirea faptei în aceste condiţii constituie o depăşire a
limitelor stării de necesitate, iar această depăşire, spre deosebire de depăşirea
limitelor legitimei apărări, nu este niciodată asimilată cu starea de necesitate,
făptuitorul urmând să răspundă întotdeauna pentru fapta penală astfel săvârşită.
De exemplu, un conducător auto, văzând nişte cioburi de sticlă în calea sa,
pentru a evita spargerea anvelopelor coteşte în viteză spre trotuar care era plin
de pietoni, rănind pe unii dintre aceştia.
Dacă depăşirea cu ştiinţă a limitelor stării de necesitate nu înlătură, de
regulă, caracterul penal al faptei, în schimb ea constituie întotdeauna
circumstanţă atenuantă [art. 88 lit. b) C. pen.].
c)Fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care
avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Sunt anumite profesii care prin specificul
lor obligă pe profesionist să înfrunte pericolul.Într-o asemenea situaţie lipseşte
temeiul care justifică înlăturarea caracterului penal al faptei, adică prezenţa
constrângerii. De exemplu: pompierii în caz de incendiu, poliţiştii în caz de
împiedicare a unor infracţiuni grave sau dezordinii publice ori medicii.
Dacă cei care aveau obligaţia legală să înfrunte pericolul s-au salvat,
totuşi,in extremis, săvârşind o faptă ilicită, răspunderea lor nu va fi înlăturată,
însă de la caz la caz, instanţa va putea să atenueze pedeapsa, ţinând seama de
circumstanţele în care au acţionat.
Efectele stării de necesitate

Efectele faptei săvârşite în stare de necesitate sunt aceleaşi ca şi în cazul
legitimei apărări [vezi art. 23 alin. (1) C. pen.].
Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate
poate reveni persoanei salvate când ivirea pericolului ce a generat starea de
necesitate se datorează unui eveniment (cutremur, inundaţie etc.).
Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, atunci este
49
înlăturată şi răspunderea civilă.
1.6.3. Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime
În majoritatea codurilor penale europene această instituţie se găseşte între

cauzele care înlătură caracterul ilicit al unei fapte şi priveşte executarea unui
ordin impus de lege precum şi executarea unui ordin al unei autorităţi legitime.
Altfel spus, dacă o persoană comite o faptă care reuneşte trăsăturile infracţiunii,
nu i se va reţine în sarcină infracţiunea respectivă dacă a comis fapta pentru a se
conforma unui ordin al legii sau ordinului autorităţii legitime, exceptând ipoteza
ca ordinul să nu fie vădit ilegal şi să fie dat în forma prevăzută de lege.
Realităţile sociale obiective au impus ca în proiectul noului cod penal,
alături de alte cauze, să fie introdusă şi cauza justificativă a ordinului legi şi
comanda autorităţii legitime, în art. 24 C. pen. se prevede că ,nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă săvârşirea ei a fost impusă
sau autorizată de lege" iar aliniatul (2) adaugă faptul că „nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită pentru îndeplinirea unui
ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta
nu este în mod vădit ilegal".
O asemenea condiţie a mai fost prevăzută în dreptul penal românesc în
Codurile penale din anul 1864 şi cel din 1937.
Perioada interbelică a adus o excludere a acestor prevederi întrucât s-a
considerat că executarea unei fapte ordonate de lege nu poate fi infracţiune iar
ordinul autorităţii legitime, nu atrage răspunderea penală, dacă ordinul este dat
în temeiul legii, nici pentru cel care îl formulează, nici pentru executant. în caz
contrar, dacă ordinul este ilegal, executantul va răspunde pentru abuz în serviciu
iar cel care l-a emis pentru instigare. Consacrarea expresă a acestei cauze se
fundamentează pe considerente evidenţiate de realitatea vieţii sociale.
Deşi ordinul autorităţii legitime este asimilat, în principiu, cu ordinul legii,
mecanismul sub care cele două situaţii exclud ilicitul penal şi răspunderea
penală necesită o analiză separată.
În ceea ce priveşte ordinul legii, plecând de la ideea că orice infracţiune
este un fapt ilicit, se ajunge la concluzia logică potrivit căreia o faptă săvârşită
din ordinul legii, în executarea legii, nu poate fi infracţiune. Un fapt unic ar
reprezenta, în acelaşi timp, ceva legal şi ilegal.
Ordinul legii nu poate fi invocat decât de o persoană subordonată direct
legii şi chemată să o execute în mod nemijlocit.
Nu va constitui, de exemplu, infracţiune, amputarea unui membru de către
medicul chirurg, în timpul unei operaţii, dacă au fost respectate toate regulile
pentru exercitarea profesiei de medic.
În cazul ordinului autorităţii legitime, între făptuitor şi dispoziţia legii, se
interpune o autoritate legitimă de la care emană ordinul, autoritate abilitată să
dea ordine referitoare la situaţiile în care urmează a se aplica legea, cât şi cu
50
privire la modul de aplicare a acesteia.
Autorităţile abilitate să aplice legea sunt structurate în sisteme ierarhice.
Subordonarea este un principiu al administraţiei publice care asigură coeziunea
şi eficienţa acesteia în activitatea de aplicare a legilor. în anumite domenii, cum
ar fi cel militar, executarea ordinelor este, în principiu, necondiţionată, refuzul
de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu realizând conţinutul
infracţiunii de insubordonare, faptă prevăzută de art. 334 C. pen.
În măsura în care ordinul autorităţii legitime este legal, în materie penală
se va considera că fapta săvârşită sub imperiul unui asemenea ordin este pe
deplin justificată, deoarece această faptă este săvârşită practic din ordinul legii
şi în executarea ei.
Dificultăţile apar în ipoteza în care ordinul autorităţii legitime, ordinul
superiorului ierarhic nu este conform cu legea întrucât se pun în contradicţie
două elemente principale: în primul rând, interesul răspunderii penale,
guvernată de principiul inevitabilităţii, iar, în al doilea rând, interesul
administraţiei publice de a nu-şi vedea slăbită puterea de coeziune şi eficienţa.
În doctrina contemporană domină teoriile care urmăresc să dea satisfacţie
atât interesului represiunii penale, cât şi interesului administraţiei publice prin
promovarea unei soluţii de compromis. Agentul executor datorează întotdeauna
supunere autorităţii ierarhic superioare, fiind obligat să execute ordinele pe care
le primeşte pe linie de serviciu. El are însă dreptul să pretindă ca ordinul să fie
emis de către autoritatea competentă. în forma cerută de lege şi să observe dacă
executarea acestui ordin intră în sfera atribuţiunilor lui de serviciu. Deci,
agentul executor are dreptul şi obligaţia să exercite un control formal al
legalităţii ordinului primit.În afara acestui control formal, agentul executor nu
are, de principiu, dreptul să cenzureze ordinul primit sub aspectul legalităţii lui
de fond. Totuşi, este unanim acceptat că nu există obligaţia de a executa un
ordin vădit ilegal şi, ca atare, în măsura în care un asemenea ordin este executat,
cel care îl execută va răspunde penal, alături de cel care l-a ordonat. Ordinul,
chiar ilegal pe fond, va exclude pentru agentul executor caracterul penal al
faptei pe care el o săvârşeşte, în măsura în care ilegalitatea ordinului nu este
vădită, şi, prin urmare, executantul nu putea, în cazul dat, să-şi dea seama se
caracterul ilegal al ordinului. Această soluţie de principiu, care exclude
infracţiunea şi răspunderea penală în cazul faptelor săvârşite în executarea unui
ordin este inadmisibilă în anumite situaţii, cum ar fi în cazul infracţiunilor
contra păcii şi omenirii ori infracţiunea de tortură.
Condiţii
În privinţa ordinului legii sunt mai multe condiţii de menţionat, astfel:
a)să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
b)să se execute o faptă impusă de lege sau autorizată de aceasta ;
c)legea să se adreseze în mod direct unei persoane sau unui reprezentant al
ordinii publice;
d)executarea să fi avut loc în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
51
Este, deci, suficient să se constate că s-a executat un act impus de lege,
când acesta se adresează în mod direct unei persoane sau unui reprezentant al
ordinii publice, iar executarea a avut loc în limitele şi condiţiile prevăzute de
lege. Există această situaţie, de exemplu, atunci când un poliţist surprinde în
flagrant un hoţ pe care îl imobilizează şi îl conduce la sediul organului de
poliţie.
Ipoteza ordinului autorităţii legitime presupune existenţa mai multor
condiţii:
a)să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
b)să se săvârşească fapta pentru îndeplinirea unui ordin dat de autoritatea
legitimă, în forma prevăzută de lege;
c)ordinul să nu fie în mod vădit ilegal.
1.6.4. Consimţământul victimei
Aşa cum am mai spus cauză justificativă este acea împrejurare care
înlătură caracterul ilicit al faptei. Ori de câte ori legea permite sau nu interzice,
explicit, titularului unui bun sau unui interes de a dispune de acestea, implicit
titularul dreptului va putea permite orice atingere a bunului sau interesului fără
ca prin aceasta să se comită un act ilicit. Suntem în prezenţa unei atingeri
consimţite aduse drepturilor victimei prin acordul dat, mai ales că dreptul penal
presupune un conflict între două persoane, conflict pe care trebuie să-1
soluţioneze.
Potrivit art. 25 C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală săvârşită cu consimţământul victimei, dacă aceasta putea să dispună în
mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Consimţământul victimei vizează împrejurarea când o persoană consimte
ca altul să aducă atingere bunurilor şi intereselor sale, bunuri sau interese asupra
cărora legea îi permite să-şi exercite dreptul de dispoziţie.În cazul neexprimării
consimţământului, persoana ar deveni subiect pasiv al infracţiunii.
Când consimţământul exercită funcţia de cauză justificativă norma de
incriminare nu cuprinde nici o menţiune cu privire la prezenţa sau absenţa
consimţământului, însă referindu-se la valori asupra cărora legiuitorul a permis
ca victima să-şi exercite dreptul de dispoziţie, îngăduie ca persoana vătămată să
consimtă la orice atingere adusă drepturilor sale.
Sfera de cuprindere a consimţământului este mult restrânsă, întrucât, în
mod real, legiuitorul a prevăzut o sferă a bunurilor şi intereselor de care o
persoană ar putea dispune înlăturarea ocrotirii penale limitată.
Sfera limitată a acestei materii a fost justificată nu numai prin limitele
obiective ale dreptului persoanei vătămate de a dispune de unele bunuri şi
interese, dar şi cu alte argumente. Astfel s-a susţinut că în cazul aceluia care
permite unei persoane să-i pătrundă în domiciliu ori îi permite să-şi însuşească
un lucru care aparţine celui care consimte, nu se poate vorbi de un
consimţământ care emană de la victima violării de domiciliu sau a furtului.
Numai într-un sens impropriu s-ar putea vorbi în aceste situaţii de existenţa unei
52
victime: în realitate este vorba de realităţi ale vieţii cotidiene despre care nu se
poate afirma că sunt justificate prin consimţământul celui care are dreptul să
dispună de respectivele bunuri. Pe de altă parte, asemenea acte, prin ele însele,
nici nu întrunesc elementele unei infracţiuni determinate; ca atare, lipsind
tipicitatea nu apare necesar să se identifice nici dacă fapta este antijuridică.
În cazul în care o persoană şi-a dat consimţământul la una din faptele de
mai sus, aceasta nu era supusă unei agresiuni, ci pur şi simplu şi-a manifestat
aprobarea pentru o activitate care ar urma să se desfăşoare în locuinţa sa ori cu
bunul său. Noţiunile de victimă şi de consimţământ al victimei apar folosite în
sens propriu numai când o persoană este supusă unei agresiuni contra bunurilor
sau intereselor sale şi care consimte la această acţiune contrară drepturilor
sale.În acest caz fapta nu mai constituie infracţiune, consimţământul înlăturând
ilicitul manifestării făptuitorului. Calitatea de victimă îi este atribuită, aşadar,
numai persoanei supuse unei agresiuni asupra corpului său (de pildă, actul
medical care execută o operaţie necesară pentru vindecarea pacientului sau
loviturile primite în limitele regulamentului sportiv) şi la care victima
consimte.În asemenea situaţii fapta comisă contra celui care consimte întruneşte
trăsăturile unei infracţiuni (tipicitate), însă intervenind o cauză justificativă este
înlăturat caracterul ilicit al faptei.Aceasta nu mai prezintă şi caracterul de
antijuridicitate, adică nu se verifică neconformitatea faptei cu ordinea de drept
privită în ansamblul ei ceea ce exclude caracterul de infracţiune al faptei (fapta
este numai tipică, nu şi antijuridică, chiar comisă cu vinovăţie).
Efectul justificativ al consimţământului, de excludere a incidenţei legii
penale, presupune, aşadar, unele elemente speciale în raport cu ipoteza lipsei
consimţământului ca element constitutiv al infracţiunii, cum ar fi caracterul de
tipicitate al acţiunii îndreptate împotriva celui care consimte şi existenţa de
bunuri, interese, care, potrivit legii, sunt indisponibile, adică asupra cărora o
persoană poate să-şi exercite consimţământul. Numai în aceste limite se poate
vorbi de o victimă.
Condiţii
Consimţământul persoanei vătămate a fost justificat, în doctrina română,
pe baza îngăduirii implicite a legii, însă pentru a produce efecte trebuie să
îndeplinească anumite condiţii.
a)Consimţământul priveşte un bun sau un interes de care persoana
vătămată poate dispune. Bunul la care se referă consimţământul trebuie să fie
un bun propriu, în cazul unei multitudini de proprietari toţi trebuie să consimtă
valabil. Din sfera valorilor cu privire la care persoana poate consimţi încălcarea
lor nu fac parte aşa zisele valori colective cum ar fi siguranţa naţională,
autoritatea publică, încrederea publică, familia etc.
De asemenea, nu fac parte din sfera valorilor ce pot fi încălcate prin
exprimarea consimţământului victimei valori sau bunuri individuale: viaţa
persoanei, integritatea corporală când există un interes colectiv (în vederea
sustragerii de la serviciului militar, fapte care aduc atingere bunelor moravuri
sau care produc pericol public).
53
Tendinţele europene, preluate şi de legislaţia internă, arată că nu există
posibilitatea consimţământului nici în cazul unor valori sociale cum ar fi statul,
administraţia publică etc.
b)Consimţământul trebuie să fie valabil exprimat şi să emane de la o
persoană capabilă şi care ar fi fost subiectul pasiv al infracţiunii dacă nu
consimţea. De regulă, consimţământul trebuie să emane de la cel interesat. Se
acceptă totuşi şi consimţământul reprezentantului legal dacă prin aceasta s-ar
ajunge la un avantaj cert pentru incapabil şi de care acesta nu este în stare să-şi
dea seama (de exemplu o operaţie chirurgicală urgentă). Nu este valabil
consimţământul minorului sau alienatului mintal. Acolo unde legea prevede
vârste diferite în raport cu unele categorii de infracţiuni se vor avea în vedere
acele vârste. Exprimarea consimţământului poate avea loc în orice mod (scris,
oral sau chiar prin tăcere), însă nu trebuie să fie viciat de violenţe, doi, eroare
etc.
Efecte
În cazul în care consimţământul victimei vizează o faptă care lezează o
valoare socială de care ea putea să dispună în mod legal, această faptă nu va
constitui infracţiune.
Situaţia de mai sus nu se aplică în cazul infracţiunilor contra vieţii, în cazul
infracţiunilor contra integrităţii corporale sau a sănătăţii dacă fapta la care s-a
consimţit contravine legii sau bunelor moravuri.
CAPITOLUL II:INSUBORDONAREA
54
2.1. Conţinutul legal
În art. 334 C. pen. este incriminată infracţiunea de insubordonare care

constă în refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
În alin. (2) al acestui articol este reglementată o formă agravantă a
infracţiunii, caracterizată prin împrejurarea că fapta este săvârşită de un ofiţer,
de un maistru militar sau subofiţer, de un militar angajat, de doi sau mai mulţi
militari împreună ori în faţa trupei adunate sau dacă fapta are urmări grave.
O a doua modalitate agravată a infracţiunii, prevăzută în alin. (3) al art.
334 C. pen. se referă la situaţia când faptele arătate mai sus în alin.(I) şi (2)
sunt săvârşite în timp de război.
Ordinea şi disciplina militară impun fiecărui militar obligaţia de a executa
întocmai şi la timp ordinele primite de la superiorul sau comandantul său.
Infracţiunea de insubordonare este considerată una dintre cele mai grave
încălcări din partea subordonaţilor, a îndatoririlor militare, a autorităţii şi
prestigiului şefilor sau superiorilor. Prin astfel de fapte se încalcă unele dintre
principiile care stau la baza ordinii şi disciplinei în armată, şi anume:
subordonarea şi ierarhia militară. La baza organizării oricărei armate trebuie să
stea datoria subordonaţilor de a executa prompt şi necondiţionat ordinele şi
dispoziţiile primite din partea comandanţilor şi şefilor.Neexecutarea acestora
lezează grav capacitatea de luptă a unităţilor sau formaţiunilor cărora le aparţin
militarii.
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii. Obiectul juridic special îl formează relaţiile

sociale a căror dezvoltare şi desfăşurare sunt asigurate prin menţinerea ordinii şi
disciplinei militare, manifestată prin executarea întocmai şi la timp a ordinelor
primite din partea şefilor sau superiorilor. Infracţiunea nu are un obiect material.
B. Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ poate fi numai o persoană care are calitatea de militar,
fiind, deci, un subiect calificat. Dacă militarul insubordonat este ofiţer, maistru
militar sau subofiţer, aceste calităţi constituie o circumstanţă agravantă
legală[art. 334 alin. (2) C. pen.]
Participaţia, în cazul insubordonării, nu poate exista decât sub forma
instigării şi complicităţii şi, în aceste cazuri, calitatea de instigatori sau complici
o pot avea atât militarii, cât şi civilii. Insubordonarea nu se poate săvârşi în
coautorat, îndatorirea de a executa ordinul fiind personală.
Unii autori consideră că neexecutarea ordinului dat unei colectivităţi de
militari (deci când ordinul este adresat formaţiunii sau unităţii în ansamblul ei)
ar constitui coautorat la infracţiunea de insubordonare, cu aplicarea agravantei
prevăzute în art. 334 alin. (2) C. pen.
55
Credem, totuşi, că pentru orice militar, chiar dacă face parte dintr-o unitate
sau formaţiune militară, căruia şeful i-a transmis un ordin, nu trebuie sa fie o
chestiune personală dacă execută sau nu ordinul primit.
b) Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare,
subiectul pasiv este unitatea militară a cărei activitate este perturbată de
comportarea militarilor care săvârşesc asemenea fapte.
În varianta simplă a infracţiunii nu există cerinţe speciale de timp sau
loc.În cele două variante agravate apar însă astfel de cerinţe, respectiv
săvârşirea faptei în „faţa trupei adunate" sau „în timp de război".
2.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă:
a) Elementul material al laturii obiective se realizează prin refuzul
subiectului activ de a executa un ordin primit de la şef sau superior, ori derivând
din obligaţiile generale ale militarilor.
În literatura juridică există opinii diferite în legătură cu faptul dacă
infracţiunea este săvârşită numai prin inacţiune sau atât prin acţiune, cât şi prin
inacţiune.
O altă opinie consideră că insubordonarea este o infracţiune comisivă,
deoarece subiectul face ceva, deşi legea îi interzice (infracţiunea se poate
înfăptui atât prin acţiune cât şi prin inacţiune). Ne raliem acestei opinii,
deoarece realitatea arată că fapta se poate realiza atât printr-un refuz făţiş
manifestat printr-o opunere deschisă contra ordinului primit (o manifestare
activă directă şi fără echivoc a nesupunerii) cât şi printr-o comportare pasivă,
negativă faţă de ordin (subordonatul nu execută nimic sau execută altceva decât
i se ordonase).
b) O cerinţă esenţială a elementului material este ca ordinul să fie privitor
la îndatoririle de serviciu şi să fie dat de un şef sau superior ori să derive din
obligaţiile generale ale militarului. Este esenţial ca ordinul să aibă un conţinut şi
o formă legală, adică să emane de la o autoritate competentă sau de la o
persoană învestită cu dreptul de a da sau transmite dispoziţii ce trebuie
executate şi să fie în conformitate cu normele legale. Un ordin vădit ilegal nu
este un ordin, iar neexecutarea acestuia nu constituie insubordonare.
Executarea unui ordin vădit ilegal atrage răspunderea penală a
subordonatului şi a şefului sau comandantului care a dat ordinul.În procesele de
la Nurnberg ale criminalilor de război, mulţi acuzaţi au încercat să se apere,
susţinând că au executat crimele monstruoase puse în sarcina lor, din ordin.
Această apărare a fost înlăturată de către instanţă, arătând că nici un militar nu
este obligat să execute un ordin, fiind conştient că astfel va săvârşi o
infracţiune. Acest principiu a fost consacrat în toate legislaţiile ţărilor civilizate,
în paragraful 5 alin. (2) al Legii penale militare germane (legea din 24 mai 1974
modificată la 21, decembrie 1979) se prevede că subordonatul care comite o
56
faptă ilicita din ordin, va fi tras la răspundere dacă şi-a dat seama că aceasta este
o faptă ilegală sau dacă, în raport cu circumstanţele cunoscute de ci, fapta
apărea vădit ilegală. Asemănător, în noul Cod penal francez (în art. 122) se
prevede că nu răspunde de infracţiunea comisii persoana care a îndeplinit actul
cerut de autoritatea legitimă, în afară de cazul când actul respectiv este vădit
ilegal.
c) Urmarea imediată a infracţiunii de insubordonare se realizează
prin însăşi fapta de nerespectare a ordinului primit, aducându-se prejudicii în
acest mod, ordinii şi disciplinei militare.
d) În acelaşi mod se evidenţiază şi trǎsătura de cauzalitate, care
rezultă din însuşi refuzul de a executa ordinul.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de insubordonare se săvârşeşte cu
intenţie (directă sau indirectă). Intenţia este necesară chiar şi atunci când fapta
constă într-o omisiune. Dacă neîndeplinirea ordinului comandantului are loc din
culpă, aceasta nu va atrage răspunderea penală a militarului, întrucât executarea
greşită sau neexecutarea din neatenţie este incompatibilă, prin concepţie, cu
ideea de insubordonare.
2.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A.Forme. Deşi infracţiunea de insubordonare este susceptibilă de forme

imperfecte, legea nu pedepseşte actele pregătitoare sau tentativa. Această
infracţiune se consumă în momentul în care militarul refuză făţiş să execute
ordinul ori simulează executarea acestuia.
B.Modalităţi. Pentru infracţiunea de insubordonare legiuitorul a prevăzut
în legea penală şi următoarele modalităţi normative agravate:
- săvârşirea faptei de un ofiţer, maistru militar sau subofiţer;
- de un militar angajat;
- de doi sau mai mulţi militari împreună;
- în faţa trupei adunate;
- dacă fapta are urmări grave;
- dacă fapta se săvârşeşte în timp de război.
După cum se poate observa, aceste circumstanţe privesc calitatea
subiecţilor activi, numărul lor, locul unde se săvârşeşte fapta sau timpul când se
comite, precum şi consecinţele grave pe care le poate avea infracţiunea.
Fiecăreia dintre aceste modalităţi normative poate să-i corespundă o varietate de
modalităţi faptice.
C.Sancţiuni. Infracţiunea de insubordonare este sancţionată cu pedeapsa
închisorii stricte de la un an la 2 ani.În cazul modalităţilor agravate din alin. (2)
sancţiunea este închisoarea strictă de la un an la 5 ani.
În timp de război, pedeapsa pentru fapta prevăzută în alin. (1) al art. 334
C.pen. este închisoarea strictă de la 2 Ia 7 ani, iar pentru fapta prevăzută în alin.
(2) pedeapsa este închisoarea strictă de la 3 la 12 ani.
57
2.5. Punerea in miscare a actiunii penale
Conţinutul legal
Potrivit art. 337 C. pen., acţiunea penală pentru infracţiunile prevăzute în
art. 334-336 se pune în mimare numai la sesizarea comandantului.
Sesizarea comandantului, în cazul infracţiunii de insubordonare îşi găseşte
explicaţia şi justificarea în aceea că asemenea fapte comise de militari sunt
strâns legate de modul de executare de către aceştia a atribuţiilor şi îndatoririlor
de serviciu. Potrivit dispoziţiilor legale, comandantul poartă răspunderea
pregătirii de luptă şi a îndeplinim îndatoririlor de serviciu de către subordonat.
Ca urmare, tot el trebuie să aibă şi posibilitatea legală de a aprecia asupra
punerii în mişcare a acţiunii penale în asemenea situaţii.
În practica instanţelor militare s-a ridicat chestiunea dacă avizul dat de
către comandant pentru punerea în mişcare a acţiunii penale mai poate fi retras
ori nu în timpul judecării cauzei.Instanţa supremă a hotărât că o retragere
ulterioara a sesizării comandantului nu poate determina instanţa de judecată să
înceteze procesul penal, deoarece legea nu prevede o asemenea situaţie, aşa
cum este posibilă, potrivit art. 143 alin. (2) C pen retragerea plângerii
prealabile. Sesizarea comandantului este aşadar o condiţie legala necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea de mai sus, însă
o dată această sesizare făcută, nu se mai poate reveni asupra ei.Acţiunea penală
devine exigibilă după comiterea faptei penale, funcţie de împrejurări concrete,
constatate în faza urmăririi penale şi uneori a judecăţii.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare atât în faza de urmărire penală,
cât şi în faza judecăţii.
De regulă, punerea în mişcare a acţiunii penale intervine în faza urmăririi
penale, însă poate interveni în momente diferite, determinate de îndeplinirea
condiţiilor cerute de lege.
Mai întâi, trebuie precizat că punerea în mişcare a acţiunii penale este
diferită de începerea urmăririi penale.
Începerea urmăririi penale marchează declanşarea procesului penal,este
dispusă de organul de urmărire penală printr-un act procesual prevăzut de lege
(rezoluţie sau proces-verbal).
Teoretic, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din momentul de-
clanşării procesului penal, însă, de cele mai multe ori aceasta se pune în mişcare
pe parcursul sau chiar la terminarea urmăririi penale deoarece la acel moment
nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru declanşarea acestora.
Cu toate că legea nu precizează în mod clar, punerea în mişcare a acţiunii
penale are caracter în personam, fiind condiţionată de cunoaşterea făptuitorului,
identitatea lui.
Acest fapt poate fi dedus, totuşi din reglementarea a punerii în mişcare a
acţiunii penale: la art. 235 alin. (3) C. proc. pen. se prevede că ordonanţa de
58
punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă, printre altele, date cu
privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea
juridică a acestuia.
Faţă de punerea în mişcare a acţiunii penale, începerea urmăririi penale se
dispune în rem. Declanşarea procesului penal prin acest act procesual, se face,
în primul rând pentru crearea cadrului procesual necesar lămuririlor legate de
comiterea faptei penale cu implicaţii în ceea ce priveşte realizarea
competenţelor organelor judiciare, a exercitării dreptului de apărare precum şi a
drepturilor şi a obligaţiilor părţilor. Caracterul în rem al începerii urmăririi
penale, pe lângă faptul că este impus de necesitatea lămuririi rapide a unor
aspecte legate de existenţa infracţiunii, împrejurările comiterii etc., este
justificată şi de faptul că, nu întotdeauna la data sesizării comiterii infracţiunii,
este cunoscută şi persoana autorului.
Din acest punct de vedere, se poate înregistra o perioadă mai mare sau mai
mică de timp până la identificarea autorului, care, de altfel este şi unul din
obiectul urmăririi penale.
Deoarece legea cuprinde reglementări distincte privind punerea în mişcare
a acţiunii penale în faza urmăririi penale şi cea a judecăţii, teoretic, putem
aborda distinct cele două modalităţi de punere în mişcare a acţiunii penale.
În ceea ce priveşte faza urmăririi penale, potrivit art. 234 C. proc. pen.,
dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri suficiente pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le
înaintează procurorului.
Înseamnă că solicitarea organului de cercetare penală nu poate fi înaintată
pur şi simplu, ci trebuie bine motivată, fundamentată cu „temeiuri suficiente",
adică trebuiesc invocate probe din care să rezulte date referitoare la existenţa
faptei şi identitatea făptuitorului.
Din redactarea textului, rezultă necesitatea existenţei unor probe, pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale, fiind exclusă luarea unor asemenea măsuri
numai pe baza unor presupuneri sau chiar convingeri.
Potrivit art. 235 C. proc. pen., procurorul se pronunţă asupra punerii în
mişcare a acţiunii penale, după examinarea dosarului.Înseamnă că procurorul
examinează temeiurile invocate de organul de cercetare penală, înţelegând prin
temeiuri probele administrate, existente în dosar. Examinarea în concret constă
în interpretarea datelor rezultate din examinarea probelor, pe baza cărora, în
final, dacă propunerea de punere în mişcare este fundamentată, procurorul fiind
de acord cu ea, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă.
În funcţie de momentul cunoaşterii identităţii făptuitorului precum şi a
existenţei temeiurilor prevăzute de lege, este posibil ca acţiunea penală să fie
pusă în mişcare chiar o dată cu începerea urmăririi penale, adică la declanşarea
procesului penal sau pe parcursul urmăririi penale.
Legiuitorul prevede însă posibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale şi
la sfârşitul fazei urmăririi penale, când procurorul, prin rechizitoriu, poate
dispune aceasta. Potrivit art. 262 alin. (1), când din materialul de urmărire
penală rezultă că fapta există, a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că
59
acesta răspunde penal, dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul
urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi
dispune trimiterea în judecată.
După cum s-a arătat, există posibilitatea ca acţiunea penală să fie pusă în
mişcare şi în faza judecăţii, şi anume în situaţiile prevăzute la art. 336 şi 337 C.
proc. pen., în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte sau persoane
noi58.
Acţiunea penală este pusă în mişcare de procuror prin declaraţie orală.
În unele cazuri, acţiunea penală, este pusă în mişcare şi de instanţa de ju-
decată. Astfel, infracţiunile prevăzute la art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.,
când plângerea prealabilă a persoanei vătămate se depune direct la instanţă, pu-
nerea în mişcare a acţiunii penale se dispune de instanţă, prin încheiere59.
Instanţa pune în mişcare acţiunea penală în cazul extinderii procesului
penal cu privire la alte fapte, când procurorul nu participă la şedinţele de ju-
decată [art. 336 alin. (2) C. proc. pen.].În acest caz, se pune în mişcare acţiunea
penală prin încheiere, dacă, în cursul judecăţii se descoperă în sarcina
inculpatului, date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea
penală, faptă care are legătură cu infracţiunea pentru care infractorul este trimis
în judecată.
Punerea în mişcare a acţiunii penale, la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, în cazurile prevăzute la art. 279 alin. (2) lit. a) 60, a generat discuţii în
ceea ce priveşte actul procesual prin care se realizează această activitate pro-
cesuală.Opinia majoritară consideră că, în acest caz, plângerea prealabilă este
numai un act de sesizare a organului judiciar competent să soluţioneze cauza, şi
nu un act de punere în mişcare a acţiunii penale.
58
Potrivit art. 336 C. proc. pen., când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la
săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în
judecată, procurorul poale cere extinderea procesului penal şi în ce priveşte această faptă, iar când instanţa găseşte
cercetarea întemeiată, o admite şi: a) dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală, procedează la
judecarea cauzei şi cu privire la această infracţiune; b) dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea
penală, dar cere trimiterea cauzei la procuror în condiţiile art. 333, instanţa poate reveni asupra extinderii
procesului penal sau poate dispune trimiterea la procuror. în conformitate cu art. 337 alin. (1), în cazul
judecăţii, când se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de
către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu
privire la acea persoană. Dacă instanţa găseşte cererea întemeiată, o admite şi procedează potrivit
dispoziţiilor art. 336, care se aplică în mod corespunzător.
59
Neagu, op. cit., pag. 229.
60
S-a pus în discuţie neconstituţionalitatea acestor prevederi cu privire la garantarea drepturilor procesuale ale
părţilor. Curtea Constituţională a decis că, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc.
pen., punerea în mişcare a acţiunii penale are loc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, prevederi
care nu sunt de natură să ducă la concluzia că inculpaţii din aceste cauze au mai puţine drepturi sau mai puţine
garanţii procesuale decât cei împotriva cărora acţiunea penală s-a pus în mişcare din oficiu de către procuror. în
aceste condiţii, diferenţa de reglementare a modului de punere în mişcare a acţiunii penale nu implică nici
restrângerea accesului la justiţie, nici dreptul la apărare şi nici a altui drept prevăzut de Constituţie ori de
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
60
CAPITOLUL III:LOVIREA SUPERIORULUI
Fapta de lovire a superiorului de către inferior sau a şefului de către

subordonat este incriminată în art. 335 alin. (1) C. pen. şi se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani.
Textul de lege prevede în alin. (2) o formă agravată a infracţiunii, în cazul
în care cel lovit se găseşte în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,când fapta se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Dacă faptele arătate mai sus sunt săvârşite în timp de război, exista
agravanta care spune ca se sporeşte pedeapsa dată cu 2 ani.
Lovirea,ca faptă cu incriminare distinctă, inclusă de legiuitor în categoria
infracţiunilor contra persoanei, aduce atingere unor atribute inerente fiinţei şi
personalităţii umane.
Lovirea este o faptă care poate fi săvârşită de orice persoană contra alteia.
Atunci însă când un militar loveşte pe superiorul sau şeful său, fapta capătă o
semnificaţie mai gravă.În acest caz se aduce atingere nu numai integrităţii
corporale a celui lovit, ci şi disciplinei şi ordinii militare. Astfel de fapte
săvârşite de militari produc urmări grave, alterează raporturile normale, bazate
pe criterii de ierarhie şi subordonare care trebuie să existe între inferiori şi
superiori, între subordonaţi şi şefi, în cadrul unităţilor şi formaţiunilor militare,
slăbeşte capacitatea de luptă a acestora.
A. Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic specific al infracţiunii este complex, fiind constituit
atât din relaţiile sociale cu privire la menţinerea ordinii şi a disciplinei militare,
sub aspectul atitudinii corecte a inferiorului (subordonatului) faţă de superior
(şef) cât şi din relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală împotriva
actelor de violenţă fizică comise împotriva şefului sau superiorului.
b) Obiectul material.Infracţiunea are ca obiect material corpul şefului
(superiorului) asupra căruia se efectuează acţiunea de lovire sau alte violenţe.
B. Subiecţii inacţiunii:
a) Subiectul activ este calificat, neputând fi decât militarul inferior în grad
sau subordonatul.În majoritatea cazurilor în practică, aceste calităţi pot exista în
mod simultan, dar chiar dacă există numai una dintre ele, aceasta nu schimbă cu
nimic caracterul infracţiunii.
Participaţia este posibilă, dar numai sub forma instigării sau a
61
complicităţii. Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune cu subiect
unic, propriu.
b) La această infracţiune avem de a face cu un subiect pasiv principal şi un
subiect pasiv adiacent.
Subiectul pasiv principal este unitatea militară, a cărei activitate este
tulburată prin activitatea infracţională a subiectului activ.
Subiectul pasiv secundar care, ca şi cel activ, este calificat, este militarul
cu grad superior sau şeful care a fost victimă a violenţei fizice.
De observat că subiectul activ trebuie să ştie sau să-şi fi putut da seama că
victima este şef sau superior, indiferent dacă acesta purta uniformă sau nu în
momentul comiterii faptei asupra sa.
Dacă se constată eroarea subiectului activ cu privire la calitatea de superior
sau şef a subiectului pasiv, el nu va răspunde pentru infracţiunea prevăzută în
art. 335 C. pen., dar va răspunde pentru infracţiunea de lovire sau insultă,
deoarece pentru existenţa acestor infracţiuni nu se cere ca subiectul pasiv să
aibă vreo calitate determinată.
A.Latura obiectivă:
a) Elementul material al laturii obiective se realizează prin lovire sau alte
violenţe, fie că acestea au provocat numai o suferinţă fizică, fie că au produs o
vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile
[art. 185 alin. (3) C. pen.].
În situaţia în care militarul cu grad superior îndeplineşte şi o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat, iar în momentul săvârşirii faptei se află în
exercitarea funcţiei ori fapta a fost comisă pentru acte îndeplinite în exercitarea
funcţiei, va exista un concurs ideal de infracţiuni (între infracţiunea de ultraj şi
cea de lovire sau insultă a superiorului).
b) Nu există nici o cerinţă specială cu privire la locul şi timpul
săvârşirii infracţiunii în varianta simplă a infracţiunii.În variantele agravate
există cerinţa ca fapta să fie comisă fie în timpul exercitării atribuţiilor de
serviciu de către cel lovit, fie în timp de război.
c) Urmarea imediată a infracţiunii de lovire sau insultă a superiorului
se realizează prin producerea consecinţelor la care se referă dispoziţiile
corespunzătoare din Codul penal, respectiv cauzarea unei suferinţe sau unei
vătămări.
d) În aceleaşi condiţii se verifică existenţa legăturii de cauzalitate,
care trebuie dovedită.
B.Latura subiectivă. Fapta de lovire sau insultă a superiorului se realizează
numai cu intenţie directă sau indirectă.
Este de esenţa infracţiunii ca subiectul activ să cunoască faptul că cel lovit
este militar, superior sau şef, indiferent dacă acesta era îmbrăcat militar sau nu,
62
în momentul săvârşirii faptei. Eroarea cu privire la calitatea victimei exclude
răspunderea penală.
În cazul în care fapta de lovire a superiorului produce vreuna din urmările
prevăzute în art. 186, 187, 188 sau 189 C. pen., infracţiunea va fi săvârşită în
concurs cu infracţiunea corespunzătoare urmărilor pricinuite victimei.
A) Forme. Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, sunt lăsate în

afara incriminării de către legiuitor. Infracţiunea se consumă, în funcţie de
modalitatea de săvârşire, fie în momentul producerii suferinţei fizice sau
vătămării, fie în momentul adresării unor cuvinte jignitoare ori a altor mijloace
ofensatoare.
B) Modalităţi. În art. 335 alin. (2) C. pen. este prevăzută modalitatea
agravantă a lovirii superiorului, determinată de împrejurarea că cel lovit se
găseşte în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
O altă modalitate agravată este prevăzută în art. 335 alin. (3) C. pen.,
constând în săvârşirea faptei de insultă sau lovire a superiorului în timp de
război.
C)Sancţiuni. Fapta de lovire a superiorului de către inferior sau a şefului de
către subordonat în varianta simplă se sancţionează cu pedeapsa închisorii
stricte de la un an la 2 ani. Pentru modalitatea agravantă a lovirii, prevăzută în
alin. (2) al art. 335 C. pen, pedeapsa este închisoarea strictă de la unu la 5 ani.În
cazul, când aceste fapte sunt comise în timp de război maximul pedepselor se
sporeşte cu 2 ani.
3.5. Punerea în miscare a actiunii penale
Conţinutul legal
art. 334-336 se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.
Sesizarea comandantului, în cazul infracţiunii de lovirea superiorului îşi
găseşte explicaţia şi justificarea în aceea că asemenea fapte comise de militari
sunt strâns legate de modul de executare de către aceştia a atribuţiilor şi
îndatoririlor de serviciu. Potrivii dispoziţiilor legale, comandantul poartă
răspunderea pregătirii de luptă şi a îndeplinim îndatoririlor de serviciu de către
subordonat. Ca urmare, tot el trebuie să aibă şi posibilitatea legală de a aprecia
asupra puneri. în mişcare a acţiunii penale în asemenea situaţii.
63
CAPITOLUL IV:LOVIREA INFERIORULUI
Lovirea inferiorului este incriminată în art. 336 C. pen..

În alin.(l) este incriminat delictul de lovire a inferiorului ori
subordonatului. În alin. (3) al textului menţionat se prevede că dispoziţiile alin.
(1) nu se aplică în timp de război, dacă faptele au fost determinate de o
necesitate militară.
Dacă menţinerea ordinii şi disciplinei militare impune o atitudine plină de
respect a inferiorului fată de superior şi a subordonatului faţă de şef, atitudine
pe care legiuitorul a înţeles să o asigure prin incriminarea lovirii superiorului,
pentru egalitate de tratament se reclamă din partea superiorului sau a şefului,
atât în cadrul cât şi în afara relaţiilor de serviciu, respectarea demnităţii
inferiorului sau subordonatului.
O asemenea infracţiune lezează grav ordinea şi disciplina militară, tulbură
activitatea normală a unităţii sau formaţiunii militare şi de aceea legiuitorul a
simţit nevoia să incrimineze şi să pedepsească orice manifestări din partea
şefilor sau superiorilor prin care se aduce atingere onoarei sau demnităţii
subordonaţilor sau inferiorilor.
Prin incriminarea faptelor de lovire din art. 336 C. pen., inferiorul sau
subordonatul este protejat de eventualele abuzuri pe care le-ar putea comite un
şef sau superior în virtutea atribuţiilor pe care acesta le exercită, în numele
disciplinei.
A. Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale a căror existenţă şi
normală desfăşurare sunt asigurate prin respectarea ordinii şi disciplinei militare
sub aspectul apărării inferiorului sau subordonatului împotriva eventualelor acte
de lovire săvârşite de către superiorul (şeful) acestuia.
b) Obiect material al infracţiunii de lovire a inferiorului este corpul
victimei.
B. Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ al infracţiunii este calificat.Acesta poate fi numai
militarul care are un grad superior ori care deţine funcţia de şef, în raport cu mi-
litarul lovit. Participaţia este posibilă numai sub forma instigării sau a
complicităţii, coautoratul nefiind posibil (infracţiune cu autor unic).
64
b) Subiectul pasiv este şi el circumstanţiat de către lege, în sensul că nu
poate fi decât militarul în grad inferior sau subalternul lovit de superiorul sau
şeful său.
A.Latura obiectivă:
a) Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea de lovire sau
de săvârşire a unor violenţe cauzatoare de suferinţe fizice, asupra corpului
subiectului pasiv. Modalităţile prin care se realizează aceste acţiuni sunt arătate
la infracţiunea prevăzută în art. 185 C. pen.
Lovirea inferiorului nu va constitui infracţiune dacă este săvârşită în timp
de război şi impusă de o necesitate militară.
Deşi în cuprinsul art. 336 C. pen. nu se arată în ce constă „necesitatea
militară", se poate considera că este vorba de acele situaţii survenite în timp de
război care justifică, pentru îndeplinirea unui ordin sau a unei misiuni, luarea
unor măsuri nepermise în condiţii normale de activitate a unităţii militare.
Locul săvârşirii faptei nu constituie o cerinţă esenţială pentru existenta
acestei infracţiuni. Legea circumstanţiază însă infracţiunea de existenţa timpului
de pace. Asemenea fapte săvârşite în timp de război vor constitui infracţiuni
numai în cazuri excepţionale şi anume atunci când nu sunt comise în legătură cu
o necesitate militară.
b) Urmarea imediată a infracţiunii constă în producerea unei suferinţe
fizice inferiorului sau subordonatului.
c) Legătura de cauzalitate între acţiunea făptuitorului şi rezultat trebuie
dovedită în modalitatea lovirii.
B.Latura subiectivă. Infracţiunea se comite numai cu intenţie directă sau
indirectă. Dacă prin acţiunea de lovire se produce vreuna din urmările grave
prevăzute în art. 186, 187, 188 sau 189 C. pen., va exista, desigur, un concurs de
infracţiuni.
Pentru existenţa intenţiei în cazul acestei infracţiuni se cere ca subiectul
activ să fi cunoscut calitatea de inferior sau subordonat a subiectului pasiv.
Dacă cel lovit este o persoană care are acelaşi grad sau îndeplineşte aceeaşi
funcţie cu făptuitorul, va exista infracţiunea de lovire simplă [art. 185 C. pen.].
A. Forme. Deşi infracţiunea este susceptibilă de a fi săvârşită şi în forme

imperfecte, legea nu pedepseşte nici actele pregătitoare şi nici tentativa.
Infracţiunea se consumă în montul producerii urmării imediate şi prin aceasta se
produce şi lezarea ordinii şi disciplinei militare.
B. Modalităţi. Infracţiunea se realizează în modalităţile normative arătate
când s-au analizai modalităţile infracţiunii de lovire. Aceste modalităţi
65
normative sunt susceptibile de o varietate de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni. Lovirea inferiorului se pedepseşte cu închisoarea de la o luna
la 1an.
Potrivit alin (3) al art. 336 C. pen., dispoziţiile alin. (1) nu se aplică (cauză
justificativă specială) în timp de război, dacă faptele au fost determinate de o
necesitate militară.
4.5. Punerea în miscare a actiunii penale
Conţinutul legal
art. 334-336 se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.
Sesizarea comandantului, în cazul infracţiunii de lovire a inferiorului îşi
găseşte explicaţia şi justificarea în aceea că asemenea fapte comise de militari
sunt strâns legate de modul de executare de către aceştia a atribuţiilor şi
îndatoririlor de serviciu. Potrivii dispoziţiilor legale, comandantul poartă
răspunderea pregătirii de luptă şi a îndeplinim îndatoririlor de serviciu de către
subordonat. Ca urmare, tot el trebuie să aibă şi posibilitatea legală de a aprecia
asupra punerii în mişcare a acţiunii penale în asemenea situaţii.
66
CAPITOLUL V:JURISPRUDENŢĂ ŞI ANALIZĂ DE SPEŢĂ
SPEŢA 1
Prin sentinţa penala nr. 153/04.04.1994 a Parchetului militar Bucureşti,
rămasă definitivă prin nerecurare, s-a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b
raportat la art. 10 lit. h) C.pr.pen., condamnarea Sg. Maj. I.O. pentru
infracţiunea de insubordonare. Punerea în mişcare s-a făcut la sesizarea
comandantului UM *****.În perioada 12.03.01-20.03.01 I.O. a comis mai
multe acte de insubordonare.
Nu s-a înaintat nici un recurs.
SPEŢA 2
Prin sentinţa penala nr. 39/20.01.1995, Tribunalul Militar Bucureşti a
condamnat pe inculpaţii F.M.,K.G. şi M.B., pentru săvârşirea infracţiunii de
lovire a superiorului, prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen.
S-a reţinut ca, în ziua de 24.11.1991, inculpaţii au atacat pe Plt. M.A.,
cauzându-i leziuni ce au necesitat 3 de zile de îngrijiri medicale pentru
vindecare.
Prin decizia penala nr. 11/20.03.1995 a Tribunalului Militar Bucureşti,
recursul inculpaţilor a fost respins.
SPEŢA 3
Prin sentinţa penală nr. 577/27.11.1997, Tribunalul Militar Bucureşti a
condamnat pe inculpatul Plt. Maj. M.B., pentru săvârşirea infracţiunii de lovire
a inferiorului, prevăzută de art. 336 C. pen.
S-a reţinut ca, în ziua de 29.10.1997, inculpatul l-a lovit cu pumnii pe sld
G.I. Punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut la sesizarea comandantului.
Prin decizia penala nr. 14/10.03.1998 a Tribunalului Militar Bucureşti,
recursul inculpatului a fost respins.
Analiza unei speţe
Prin sentinţa penală nr.52 din 22 martie 1994,Tribunalul Militar Cluj a

condamnat pe inculpatul Slt.F.C. pentru săvârşirea infracţiunii de lovire a
inferiorului prevăzută in art. 336 alin.(1)C.pen.
Instanţa a reţinut că ,la 4 iulie 1993,in timp ce indeplinea funcţia de ofiţer
de serviciu,inculpatul a lovit pe soldatul F.A.,provocându-i leziuni care au
necesitat 8-9 zile ingrijiri medicale pentru vindecare.Punerea în mişcare a
acţiunii penale s-a făcut la sesizarea comandantului unităţii.
Recursul inculpatului a fost respins prin decizia nr.16 din 31 octombrie
67
1994 a Tribunalului Militar Teritorial,deoarece recursul în anulare declarat în
cauză nu este fondat.
Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special. Este format de relaţiile sociale a căror existenţă şi
normală desfaşurare sunt asigurate prin respectarea ordinii şi disciplinei militare
sub aspectul apărării inferiorului împotriva eventualelor acte de lovire săvârşite
de către superiorul acestuia.
Obiectul material al acestei infracţiuni este insăşi corpul soldatului F.A.
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii este calificat şi este reprezentat în acest caz
de Slt. F.C. care are grad superior faţă de soldatul F.A.
Participaţia la această infracţiune este posibilă numai sub forma instigării
sau a complicităţii,coautoratul nefiind posibil,infracţiunea fiind una cu autor
unic.
Subiectul pasiv. În postura subiectului pasiv în cazul de faţă se regăseşte
soldatul F.A. care se afla in timpul serviciului.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
Elementul material în acest caz constă în acţiunea Slt F.C. de lovire sau de
săvârşire a unor violenţe cauzatoare de suferinţe fizice asupra subiectului
pasiv,soldatul F.A.
Totuşi,lovirea inferiorului nu va costitui infracţiune dacă este săvîrşită în
timp de război şi este impusă de o necesitate militară.
Deşi în C.pen. nu se arată în ce constă “necesitatea militară”,se poate
considera că este vorba de acele situaţii survenite in timp de război care
justifică,pentru îndeplinirea unui ordin sau a unei misiuni,luarea unor măsuri
nepermise în condiţii normale de activitate a unităţii militare.
Locul săvîrşirii faptei nu constituie o cerinţă esenţială pentru existenţa
acestei infracţiuni.
Urmarea imediată a aceastei infracţiuni constă în producerea unor răni şi

suferinţe fizice soldatului F.A.
Legătura de cauzalitate între acţiunea Slt. F.C. si rezultat trebuie dovedită
în modalitatea lovirii.
B. Latura subiectivă.
Infracţiunea s-a comis bineînteles cu intentie din partea Slt.F.C. deoarece
pentru existenţa intenţiei în cazul acestei infracţiuni se cere ca subiectul
activ(Slt.F.C.) să cunoască calitatea de inferior sau subordonat a subiectului
pasiv(soldat F.A.).
68
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A.Forme
Legea nu pedepseşte nici actele pregătitoare şi nici tentativa.Infracţiunea
se consumă în momentul producerii urmării imediate şi prin aceasta se produce
şi lezarea ordinii şi disciplinei militare.
B.Modalităţi
Faptul că infracţiunea s-a petrecut în timpul serviciului celor doi
subiecţi,constituie o faptă agravantă a acestei infracţiuni.
C.Sancţiuni
Infracţiunea de lovire a inferiorului se pedepseşte cu inchisoarea de la o
lună la un an.
69
CONCLUZII
Unităţile militare se află într-o situaţie specială din punctul de vedere al

drepturilor omului. În cadrul armatei funcţionează legi diferite cu democraţia
civilă, datorită menirii instituţiei. Pentru a oferi o protecţie cetăţenilor care nu
acceptă astfel de situaţii, în multe ţări înrolarea se face pe bază de voluntariat
(mai nou şi România a trecut la sistemul unei armate profesioniste).
În sine, legislaţia şi regulamentele interioare ale armatei din România conţin
puţine elemente care contravin principiilor universale ale drepturilor omului. În
practică însă se pot observa - datorită abaterilor de la regulamente, sau a
formulărilor insuficient de clare - unele deficienţe, care se pot elimina pe două
căi: o atenţie sporită din partea comandanţilor pentru a depista astfel de nereguli
şi rescrierea unor articole din regulamente, care au fost elaborate înainte de
1989, în timpul dictaturii comuniste, care era insensibilă la respectarea
drepturilor omului.
Cazurile de insubordonare,lovire a inferiorului,lovire a superiorului, dezertări,
sinucideri şi alte evenimente grave sunt indicatori negativi,care arată deficienţe
serioase în sistemul militar românesc. Eliminarea lor nu este doar scopul
organizaţiilor nonguvernamentale care activeaza în domeniul drepturilor
omului,ci în primul rând al Ministerului Apărării si al comandanţilor de unităţi
militare.Astfel este necesară şi utilă colaborarea pentru scopuri comune,pentru a
impune respectul pentru om şi pentru drepturile lui inalienabile.
Este cunoscut şi recunoscut faptul că în cadrul armatei se practică uneori
un tratament inuman, aplicat de superiori inferiorilor, mai ales din partea
„conducătorilor” necalificaţi - a gradaţilor faţă de cei nou înrolaţi. Limitarea
puterii lor, sprijinirea inferiorilor în depistarea unor situaţii anormale (educarea
lor încă din primele zile nu numai asupra obligaţiilor, ci şi a drepturilor, a căilor
de plîngere etc.), verificarea sistematică a raporturilor interumane sînt câteva căi
recomandabile care pot avea efecte benefice în reducerea şocului psihic al
primelor zile după înrolare şi a situaţiilor de umilire sau de rele tratamente.
În cadrul sistemului juridic, armata se bucură de o oarecare autonomie.
Astfel, urmărirea penală este condusă de comandantul unităţii sau de persoane
desemnate de el din cadrul unităţii [art. 208 C.proc.pen.], prin care există
posibilitatea de a impune o cercetare subiectivă, pentru a ascunde unele
informaţii incriminatorii la adresa ofiţerilor superiori. Pentru infracţiunile
contra ordinii şi a disciplinei militare, acţiunea penală se pune în mişcare numai
la sesizarea comandantului [art.337,C. proc.pen]. Prin această prevedere, se
70
poate acorda o protecţie faţă de sistemul juridic în favoarea persoanelor
apropiate comandantului.
Prin diferenţele făcute în funcţie de grade de C.proc.,la art. 335 din
(lovirea sau insulta superiorului, pasibile cu închisoare pînă la 5 ani) şi art. 336
(lovirea sau insulta inferiorului, pasibile cu închisoare pînă la un an) nu se
respectă principiul egalităţii. Astfel se sugerează că lovirea inferiorului este un
act mai „normal”,decît lovirea superiorului, uitând rolul de model al celui în
cauză, comportamentul lui fiind copiat şi multiplicat de inferiori.
71
BIBLIOGRAFIE
1.Antoniu,Gh.,Studii şi cercetări juridice nr.2,Editura

Ştiinţifică,Bucureşti,1980.
2.Dobrinoiu,V.,Drept Penal-partea generală, Editura Europa Nova,
Bucureşti,1997.
3.Cojocaru,D.,Infracţiuni contra capacităţii de apărare,Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică,Bucureşti,1975.
4.Popescu,D.,Privire istorică asupra justiţiei militare din România,Editura
Militară,Bucureşti,1977.
5.Fodor,I., şi colectivul,Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român,Editura
Academiei Române,Bucureşti,1971,vol.I.
6.Constantinescu,V.,Regulamentul de ordine interioară în unitate,Bucureşti,
1971,vol.IV.
7.Regulamentul Disciplinei Militare,Editura Militară,Bucureşti,1973.
8.Roşca,V.,Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român-titlul X,Editura Europa
Nova,Bucureşti,1999.
9.Loghin,O.,Toader,T.,Drept Penal Român,Casa de editură şi presă Şansa SRL,
Bucureşti,1994.
10.Dispoziţiuni prevăzute de Regulamentul serviciului de garnizoană şi de
gardă al Forţelor Armate,Editura Militară,Bucureşti,MFA,1965.
11.Nistoreanu,Gh.,Boroi,A.,ş.a.,Drept penal special,Editura Europa Nova,
Bucureşti,1999.
12.Cojocaru,D., Probleme din partea judiciară a instanţelor militare,RRD nr.
7/1971.
13.Noul Cod Penal,Bucureşti,2006
14.Mateuţ,Gh.,Drept Penal – Infracţiuni,Ed.Lumina Lex,Bucureşti,2006
15.Boroi,A.,Nistoreanu,Gh.,Drept penal - partea generală,Ediţia a-IV-a,
Editura All Beck,Bucureşti,2004.
16.Mitrache,C.,Drept penal român-partea generală,Editura All
Beck,Bucureşti,2002.
72
17.Antoniu,C.,Codul penal al României, comentat si adnotat-partea generală,
Editura Ştiinţifică,Bucureşti,1972.
18.Antoniu,C.,Bulai,C.,Chivulescu,Gh., Dicţionar juridic pena1,Editura
Ştiinţifică si Enciclopedică,Bucureşti,1976.
19.Barbu,C.,Aplicarea legii pena1e în spaţiu si timp,Editura Ştiinţifică,
Bucureşti,1972.
20.Basarab, M.,Curs de drept penal,Editura Didactică si Pedagogică,Bucureşti,
2005.
21.Bulai,C., Drept penal genera1,Infracţiunea - vol. II.,Universitatea Bucureşti,
Facultatea de Drept,Bucureşti,1981.
22.Dobrinoiu,V.,Pascu,I.,Lazar,V.,Nistoreanu,Gh., Moinar,V.,Boroi, A., Drept
penal- partea generală,Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,1999.
23.Dongoroz,V., Fodor, I., Kahane, S.,Oancea, I., Ille, N.,Bulai, C., Stanoiu, M.,
Explicaţii Teoretice ale codului penal Român-partea genera1ă, vol.I+II,
Editura Academiei, Bucureşti,1969.
24.Dongoroz,V.,Drept penal-partea generală,Editura Academiei,Bucureşti,
1939.
25.Dongoroz,V.,Baranga,S., Popovici, L., Noul cod penal si codul penal
anterior comparat, Editura Politică, Bucureşti,1968.
26.Dongoroz,V.,Tanoviceanu,Tratat de drept si procedură penală,vol.I,Editura
Academiei, Bucureşti,1924.
27.Neagu,I.,Drept penal-partea generală,Editura Academiei,Bucureşti, 1939.
28.Oancea,L.,Drept penal-partea generală,Editura Didactică si Pedagogică,
Bucureşti,1971
29.Oancea,I.,Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român-partea
generală,Editura All Beck, Bucureşti,2004.
30.Dongoroz,V.,Drept penal, Editura Lumina Lex,Bucureşti,2004.
31.Dongoroz,V.,Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român-vol.I.,Editura
Lumina Lex,Bucureşti,2003.
32.Vasiliu,T.,Drept penal - partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică,Bucureşti,1999.
33.Mitrache,C.,Curs de drept penal,Editura Didactică si Pedagogică,Bucureşti,
2004.
34.Mantovani,F.,Diritto penale. Parte generale, seconda
editione,CEDAM,Padova,1988.
35.Pdovani,T.,Diritto penale,Giuffre editore,Milano,1990.
36.Ionescu,V.,Legitima apărare şi starea de necesitate,Editura
Ştiinţifică,Bucureşti,1972
73
74

Insubordonarea - Lovirea Inferioruluiu - Lovirea Superiorului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Insubordonarea - Lovirea Inferioruluiu - Lovirea Superiorului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Disciplina şi respectarea strictă a ordinelor comandanţilor şi

CAPITOLUL I: NOŢIUNI GENERALE DESPRE

1.1. Ordinea si disciplina militară

1.1.1. Consideraţii generale

Ordinea şi disciplina militară

1.1.2. Scopul ordinii şi disciplinei militare.

Prin ce se caracterizează disciplina militară?

1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

1.2.1. Prevederea faptei în legea penală

1.2.2. Pericolul social

1.3. Noţiunea de pericol social

Nu ar putea fi socotite ca trăsături esenţiale numai „atributele" faptei, fără

1.3.1. Felurile pericolului social

1.3.2. Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social

1.3.3 Criteriile de apreciere a gradului de pericol social

1.4.1. Intenţia şi modalităţile sale

1.4.2. Culpa şi modalităţile sale

1.4.3. Intenţia depăşită

1.5.1. Noţiunea de conţinut al infracţiunii

1.5.2. Noţiunea de infracţiune şi noţiunea de conţinut al infracţiunii

1.5.3. Structura conţinutului infracţiunii

1.5.4. Clasificarea conţinuturilor de infracţiune

Conţinutul constitutiv şi raporturile sale cu conţinutul juridic al

1.5.5. Condiţii preexistente infracţiunii

Condiţii privind obiectul infracţiunii

Forme ale obiectului infracţiunii

1.5.6. Subiecţii infracţiunii

Elementele raportului de cauzalitate sunt:

Teorii privitoare la raportul de cauzalitate

Condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări în care se săvârşesc unele

Latura subiectivă a infracţiunii

Vinovăţia ca element al laturii subiective

1.6. Cauze justificative

Cauzele justificative au fost introduse în noul Cod penal, revenindu-se la

1.6.1. Legitima apărare

Condiţiile legitimei apărări

1.6.2. Starea de necesitate

Potrivit art. 23 alin. (1) C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de

Condiţiile stării de necesitate

Efectele stării de necesitate

1.6.3. Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime

În majoritatea codurilor penale europene această instituţie se găseşte între

1.6.4. Consimţământul victimei

În art. 334 C. pen. este incriminată infracţiunea de insubordonare care

2.2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii. Obiectul juridic special îl formează relaţiile

2.3. Conţinutul constitutiv

2.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A.Forme. Deşi infracţiunea de insubordonare este susceptibilă de forme

3.1. Conţinutul legal

Fapta de lovire a superiorului de către inferior sau a şefului de către

3.2. Condiţii preexistente

3.3. Conţinutul constitutiv

3.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A) Forme. Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, sunt lăsate în

3.5. Punerea în miscare a actiunii penale

4.1. Conţinutul legal

Lovirea inferiorului este incriminată în art. 336 C. pen..

4.2. Condiţii preexistente

4.3. Conţinutul constitutiv

4.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. Deşi infracţiunea este susceptibilă de a fi săvârşită şi în forme