Specificul opiniei (doxa) rezidă în faptul că ea nu este adevărată (A) / sau falsă (F), ci

ea poate fi doar mai tare sau mai slabă, mai întemeiată sau mai puţin întemeiată; aşadar mai
convingătoare sau mai puţin convingătoare. Spus pe scurt, opinia se constituie dincolo de
criteriile adevărat – fals (A – F): ea poate fi doar mai mult sau mai puţin verosimilă
(credibilă). Protagoras – ca sofist – universalizează opinia, încât orice enunţ – teză sau
antiteză – nu este decât o opinie, respectiv o ipoteză. Aristotel va reacţiona împotriva acestei
generalizări ruinătoare pentru adevăr (A) şi va stabili diferenţa dintre enunţurile certe, de care
se ocupă Analitica (adică Logica) şi enunţurile opinabile sau verosimile, de care se ocupă
Dialectica (şi Retorica).
În epoca modernă şi în gândirea post- kantiană, diferenţa dintre cele două tipuri de
enunţuri este reluată ca o diferenţă între două tipuri fundamentale de judecăţi: judecăţile de
existenţă (J.E.) şi judecăţile de valoare (J.V.) sau evaluare.
Judecăţile de existenţă (J.E.) pot fi factuale (“Trandafirul este roşu”) sau logice (“7 +
5 = 12”), verificabile empiric sau logico- mathematic, sunt obiective, universale şi
impersonale, astfel ca nu implică o atitudine a subiectului faţă de referentul definit – associate
cu certitudinea.
În schimb, judecăţile de valoare (J.V.) – de tipul: “Trandafirul este frumos” au alt
statut. Ele sunt marcate subiectiv (inclusiv afectiv – emoţional), sunt particulare şi deci nu pot
fi universalizate şi ele pot fi doar argumentate, nu şi demonstrate riguros exact. De aceea, pe
plan subiectiv ele se asociază cu convingerea (C2) şi nu cu certitudinea (C1). Menţionăm că a
treia reacţie subiectivă, credinţa (C3) este o varietate specifică a convingerii (C2 ) şi apare în
acele judecăţi de valoare (J.V.) care vizează valorile religioase (Sacrul sau Profanul, în
limbajul lui Mircea Eliade).